—

pentru „Indėlių ir investicijų draudimas” VĮ, de A. Mažintienė, asistată de V. Drizga și de A. Šekštelo, advokatai;

—

pentru domnul Guliavičius, de G. Subačiūtė și de A. Milinis, advokatai;

—

pentru bankas „Snoras” AB, în lichidare, de K. Švirinas și de I. Dargužas, advokatai;

—

pentru guvernul lituanian, de V. Kazlauskaitė‑Švenčionienė și de D. Kriaučiūnas, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de K.‑P. Wojcik și de A. Steiblytė, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 punctul 1, a articolului 3 alineatul (1) și a articolului 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009 (JO L 68, p. 3, denumită în continuare „Directiva 94/19”), a punctului 12 din anexa I la Directiva 94/19, precum și a articolului 2 alineatele (2) și (3) și a articolului 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 97/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori (JO L 84, p. 22, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 222).

2

Această cerere a fost prezentată în cadrul procedurilor inițiate de „Indėlių ir investicijų draudimas” VĮ (denumită în continuare „IID”) și de domnul Nemaniūnas în legătură cu validitatea unui contract de achiziționare a unui certificat de depozit și a mai multor contracte de subscriere de obligațiuni.

3

Articolul 20 alineatul (1) din Directiva 86/635/CEE a Consiliului din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare (JO L 372, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 156) prevede, în legătură cu poziția 3, privind datoriile constituite prin titluri de valoare:

„Această poziție include atât titluri de creanță, cât și datorii pentru care s‑au emis certificate negociabile, în special certificate de depozit, bonuri de casă și datoriile rezultate din accepte proprii și bilete la ordin.”

4

Al șaisprezecelea și al optsprezecelea considerent ale Directivei 94/19 au următorul cuprins:

„[…] nivelul minim de garantare prevăzut de prezenta directivă nu trebuie să lase o prea mare parte a depozitelor fără protecție, atât în interesul protecției consumatorilor, cât și în cel al stabilității sistemului financiar; […]

[…]

[…] în cazul în care un stat membru consideră că anumite categorii de depozite sau depunători limitativ enumerate nu necesită o protecție specială, acesta trebuie să le poată exclude de la garantarea oferită de sistemele de garantare a depozitelor.”

5

Articolul 1 punctul 1 din directiva menționată are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

6

Articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Fiecare stat membru asigură că pe teritoriul său sunt introduse și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor. Cu excepția situațiilor menționate la al doilea paragraf și la alineatul (4), nicio instituție de credit autorizată în acel stat membru în conformitate cu articolul 3 din Directiva 77/780/CEE nu poate accepta depozite dacă nu este membră a unui astfel de sistem.

[…]”

7

Articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 94/19 prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că nivelul de garantare pentru depozitele agregate ale fiecărui deponent este de cel puțin 50000 [de euro] în caz de indisponibilitate a depozitelor.

[…]

(2)   Statele membre pot prevedea ca anumiți depunători sau anumite depozite să fie excluse de la aplicarea garanției sau să le fie acordat un nivel mai redus al garanției. Aceste excluderi sunt enumerate în anexa I.”

8

Anexa I la directiva menționată, intitulată „Lista excluderilor menționate la articolul 7 alineatul (2)”, prevede la punctul 12:

„Obligațiuni emise de către aceeași instituție și pasive decurgând din accepturi proprii și bilete la ordin.”

9

Considerentul (9) al Directivei 97/9 are următorul cuprins:

„întrucât definiția unei întreprinderi de investiții cuprinde instituțiile de credit care sunt autorizate să ofere servicii de investiții; întrucât aceste instituții de credit trebuie să fie incluse, de asemenea, într‑un sistem de compensare a investitorilor în ceea ce privește activitatea de investiții a acestora; întrucât, cu toate acestea, nu este necesar ca aceste instituții de credit să fie incluse în două sisteme separate, în cazul în care un singur sistem îndeplinește atât cerințele prezentei directive, cât și ale Directivei 94/19/CE […]; întrucât, cu toate acestea, în cazul anumitor întreprinderi de investiții care sunt și instituții de credit, poate fi dificil, în unele cazuri, să se facă o distincție între depozitele reglementate de Directiva 94/19/CE și fondurile deținute în legătură cu activitatea de investiții; întrucât statele membre ar trebui să poată determina ce directivă se aplică acestor creanțe”.

10

Articolul 1 punctul 3 din Directiva 97/9 prevede că sunt considerate „instrumente” în sensul acestei directive cele enumerate în secțiunea B din anexa la Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (JO L 141, p. 27, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 3).

11

Articolul 1 punctul 4 din Directiva 97/9 definește investitorul drept „orice persoană care a încredințat fonduri sau instrumente unei întreprinderi de investiții în legătură cu activitățile de investiții”.

12

Articolul 2 alineatele (2) și (3) din directiva menționată prevede:

„(2)   Un sistem asigură acoperire pentru investitori în conformitate cu articolul 4 în cazul în care:

oricare dintre aceste situații intervine prima.

Acoperirea trebuie să fie asigurată pentru creanțele rezultate din incapacitatea unei întreprinderi de investiții:

în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile.

(3)   Orice creanță prevăzută la alineatul (2) asupra unei instituții de credit care, într‑un stat membru dat, intră atât sub incidența prezentei directive, cât și a Directivei 94/19/CE este direcționată de către statul membru în cauză către un sistem prevăzut într‑una dintre aceste directive pe care statul membru îl consideră adecvat. Nicio creanță nu poate face obiectul unei duble compensări în temeiul celor două directive.”

13

Articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 97/9 prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că sistemele asigură o acoperire de minimum 20000 [de euro] pentru fiecare investitor pentru creanțele menționate la articolul 2 alineatul (2).

Până la 31 decembrie 1999, statele membre în care, în momentul adoptării prezentei directive, acoperirea este mai mică de 20000 [de euro] pot păstra acest nivel mai redus de compensare, cu condiția ca acesta să nu fie mai mic de 15000 [de euro]. Această opțiune este disponibilă, de asemenea, statelor membre cărora li se aplică dispozițiile tranzitorii de la articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 94/19/CE.

(2)   Un stat membru poate prevedea ca anumiți investitori să fie excluși de la acoperirea oferită de către sisteme sau să li se acorde un nivel de acoperire mai scăzut. Aceste excluderi sunt enumerate în anexa I.”

14

În secțiunea C a anexei I la Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului (JO L 145, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 247) este enumerată lista instrumentelor financiare vizate de această directivă. Punctul 2 din această secțiune include instrumentele pieței monetare în noțiunea de instrumente financiare.

15

Articolul 4 alineatul (1) punctul 19 din Directiva 2004/39 definește astfel instrumentele pieței monetare:

„«instrumente ale pieței monetare» înseamnă categoriile de instrumente tranzacționate în mod obișnuit pe piața monetară, precum bonurile de tezaur, certificatele de depozit și efectele de comerț (cu excepția instrumentelor de plată).”

16

Articolul 2 alineatul 3 din Legea nr. IX‑975 din 20 iunie 2002 privind asigurarea depozitelor și obligațiunilor în privința investitorilor (Žin., 2002, nr. 65‑2635, denumită în continuare „Legea privind asigurarea depozitelor”), care transpune în dreptul Republicii Lituania Directivele 94/19 și 97/9, prevede:

„«depunător»: o persoană fizică sau juridică ce deține un depozit la o bancă, o sucursală a unei bănci sau o bancă cooperativă, cu excepția persoanelor ale căror depozite nu pot face, în temeiul prezentei legi, obiectul asigurării. […]”

17

Articolul 3 alineatele 1, 2 și 4 din Legea privind asigurarea depozitelor prevede:

„1.   Constituie obiectul asigurării depozitelor depozitele depunătorilor, în litas și în valută: dolari SUA, euro și monedele naționale (denumite în continuare «devize») ale statelor membre ale Uniunii Europene și ale statelor membre ale Spațiului Economic European […].

2.   Constituie obiectul asigurării obligațiunilor în privința investitorilor obligațiunile privind restituirea către investitori de titluri (indiferent de devizele în care sunt denominate) sau de fonduri, în litas sau în devize.

[…]

4.   Titlurile de creanță (certificatele de depozit) emise de asiguratul însuși, pasivul rezultat din bilete acceptate de asiguratul menționat și din biletele la ordin, precum și obligațiunile ipotecare emise în conformitate cu legea lituaniană privind obligațiile ipotecare și creditul ipotecar […] nu pot face obiectul asigurării.”

18

Articolul 9 alineatul 1 din Legea privind asigurarea depozitelor are următorul cuprins:

„Dreptul la compensare al depunătorului în temeiul asigurării se naște la data producerii evenimentului asigurat. Dreptul la compensare al investitorului în temeiul asigurării se naște la data producerii evenimentului asigurat numai în cazul în care asiguratul a transmis sau a utilizat titlurile și/sau fondurile investitorului fără consimțământul acestuia din urmă. La calcularea indemnizației de asigurare datorate în temeiul obligațiilor față de investitori, acestea cuprind numai titlurile și fondurile investitorului pe care asiguratul nu este în măsură să le restituie investitorului.”

19

La 17 ianuarie 2011, domnul Guliavičius a încheiat cu bankas „Snoras” AB (denumită în continuare „Snoras”) un contract de achiziție a unui certificat de depozit indexat în funcție de inflație.

20

La 9 martie, la 14 iulie, la 26 septembrie și la 6 octombrie 2011, domnul Nemaniūnas a încheiat cu Snoras contracte de subscriere de obligațiuni.

21

Prin decizia guvernului lituanian din 16 noiembrie 2011, activitățile Snoras au fost suspendate. La 24 noiembrie 2011, Banca Centrală a Lituaniei s‑a adresat instanței în vederea deschiderii procedurii falimentului împotriva Snoras.

22

Domnii Guliavičius și Nemaniūnas au introdus acțiuni în justiție pentru a obține anularea contractelor pe care le încheiaseră cu Snoras, pentru motivul că, în esență, această bancă le furnizase informații înșelătoare și incomplete privind, pe de o parte, aplicarea garanției în privința instrumentelor achiziționate și, pe de altă parte, situația financiară a Snoras.

23

Prin ordonanța din 6 mai 2013, Vilniaus apygardos teismas a respins acțiunea domnului Guliavičius. Prin ordonanța din 29 iulie 2013, Lietuvos apeliacinis teismas a admis apelul formulat de acesta din urmă, a infirmat ordonanța primei instanțe și a anulat contractul de achiziționare a unui certificat de depozit încheiat de persoana interesată.

24

IID este o întreprindere publică cu răspundere limitată care are ca misiune protecția depozitelor și a investițiilor în privința investitorilor în cazul insolvenței instituțiilor financiare. Prin recursul formulat la instanța de trimitere, în procedura formulată de Domnul Guliavičius, această întreprindere solicită anularea ordonanței din 29 iulie 2013 a Lietuvos apeliacinis teismas.

25

Prin ordonanța din 7 decembrie 2012, Vilniaus apygardos teismas a respins acțiunea domnului Nemaniūnas. Pronunțându‑se cu privire la apelul formulat de acesta din urmă, Lietuvos apeliacinis teismas a confirmat ordonanța instanței de prim grad de jurisdicție. Prin recursul formulat la instanța de trimitere, domnul Nemaniūnas solicită anularea hotărârii instanței de apel.

26

Lietuvos Aukščiausiasis Teismas apreciază că litigiile cu care este sesizată trebuie soluționate din perspectiva reglementării Uniunii privind protecția juridică a domnilor Guliavičius și Nemaniūnas în calitate de depunători sau investitori.

27

În această privință, instanța de trimitere ridică problema, în primul rând, a protecției de care beneficiază certificatul de depozit achiziționat de domnul Guliavičius. Astfel, pe de o parte, aceasta observă că Republica Lituania a ales, prin intermediul articolului 3 alineatul 4 din Legea privind asigurarea depozitelor, să se prevaleze de excepția prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 și la punctul 12 din anexa I la aceasta, cu excluderea deci a garanției prevăzute de această directivă pentru titluri precum certificatul de depozit în discuție în litigiul principal. Pe de altă parte, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o asemenea excludere se poate aplica exclusiv titlurilor de creanță emise de o instituție de credit care prezintă, concret, principalele caracteristici ale unui instrument financiar în sensul Directivelor 97/9 și 2004/39.

28

În al doilea rând, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas ridică problema transpunerii corecte a directivelor în cauză. Astfel, aceasta arată, în esență, că, prin trimiterile la Directiva 94/19 prevăzute în considerentul (9) și la articolul 2 alineatul (3) din Directiva 97/9, legiuitorul Uniunii a creat un sistem în care titularii unor instrumente precum certificatele de depozit și obligațiunile care fac obiectul litigiilor principale trebuie să fie în mod necesar protejați de una sau de cealaltă din aceste două directive. În schimb, dreptul lituanian s‑ar limita să stabilească, la articolul 3 alineatul 4 din Legea privind asigurarea depozitelor, o excludere generală a tuturor titlurilor de creanță, inclusiv, în consecință, a certificatelor de depozit și a obligațiunilor, din sistemul de garantare, fără a prevedea modalități alternative de protecție. Or, o asemenea excludere generalizată i‑ar lăsa fără protecție pe titularii de titluri precum cele în discuție în litigiile principale.

29

În al treilea rând, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas are îndoieli cu privire la transpunerea corectă a Directivei 97/9, întrucât articolul 9 alineatul 1 din Legea privind asigurarea depozitelor prevede o condiție suplimentară în raport cu această directivă pentru a putea beneficia de garanția prevăzută de această dispoziție, și anume că dreptul la compensare al investitorului în temeiul asigurării se naște numai în cazul în care întreprinderea de investiții a transferat sau a utilizat titlurile și/sau fondurile investitorului fără consimțământul acestuia din urmă.

30

În aceste condiții, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Prin Ordonanța președintelui Curții Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas (C‑671/13, EU:C:2014:225), cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții a fost respinsă.

32

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 și punctul 12 din anexa I la aceasta trebuie interpretate în sensul că statele membre pot, atunci când exclud de la beneficiul garanției prevăzute de această directivă certificatele de depozit emise de o instituție de credit, să limiteze această excludere numai la certificatele care prezintă toate caracteristicile unui instrument financiar în sensul Directivei 2004/39.

33

În această privință trebuie arătat de la bun început că nici articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19, nici punctul 12 din anexa I la aceasta nu prevăd, în scopul excluderii de la beneficiul garanției depozitelor, că instrumentele în cauză trebuie să prezinte toate caracteristicile unui instrument financiar în sensul Directivei 2004/39.

34

Este necesar totuși, având în vedere cerințele Directivei 94/19, ca instrumentele vizate de excluderea la care recurg statele membre să se afle printre cele care intră în domeniul de aplicare al Directivei 94/19.

35

Potrivit articolului 1 punctul 1 din Directiva 94/19, definiția termenului „depozit” în sensul acestei directive include, pe de o parte, orice „sold creditor rezultat din fondurile rămase într‑un cont sau din situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale” și, pe de altă parte, „orice creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit”.

36

Astfel, reiese din termenii acestei dispoziții că noțiunea „depozit” în sensul Directivei 94/19 nu este definită în raport cu caracteristicile unui instrument financiar în sensul Directivei 2004/39. De asemenea, reiese din dispoziția menționată că ceea ce caracterizează al doilea tip de depozit este faptul de a fi reprezentat printr‑un titlu care poate fi tranzacționat, permițând astfel circulația dreptului de credit încorporat.

37

Această ultimă constatare este susținută de analiza Propunerii de Directivă 94/19 [COM(92) 188 final din 4 iunie 1992, JO C 163, p. 6] a Comisiei, care, la articolul 1, se referea în mod explicit la „creanțele reprezentate de titluri transferabile”. În această privință, trebuie de asemenea să se arate că articolul 20 din Directiva 86/635, la care face trimitere Propunerea de Directivă 94/19, precizează că datoriile reprezentate de titlu sunt „atât obligațiuni, cât și datorii constituite prin certificate negociabile, în special certificate de depozit”.

38

În consecință, dispozițiile coroborate ale articolului 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 și ale punctului 12 din anexa I la aceasta nu se opun unei legislații naționale precum articolul 3 alineatul 4 din Legea privind asigurarea depozitelor, care exclude de la beneficiul garanției depozitelor „titlurile de creanță (certificate de depozit) emise de asiguratul însuși”, cu condiția ca astfel de titluri să fie transferabile.

39

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, în speță, certificatul de depozit deținut de domnul Guliavičius prezintă o asemenea caracteristică.

40

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 și punctul 12 din anexa I la aceasta trebuie interpretate în sensul că statele membre pot exclude de la beneficiul garanției prevăzute de această directivă certificatele de depozit emise de o instituție de credit dacă acestea au caracterul de titluri transferabile, ceea ce este de competența instanței de trimitere să stabilească, fără să fie necesar să se asigure că aceste certificate prezintă toate caracteristicile unui instrument financiar în sensul Directivei 2004/39.

41

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directivele 94/19 și 97/9 trebuie interpretate în sensul că anumite titluri de creanță emise de o instituție de credit, în special certificate de depozit și obligațiuni, pot să nu fie acoperite de niciunul dintre sistemele de garanție prevăzute de aceste directive.

42

Această a doua întrebare se bazează pe ipoteza potrivit căreia certificatele de depozit în discuție în litigiul principal ar fi vizate de excluderea din sistemul de garanție prevăzut de Directiva 94/19, decisă de legiuitorul lituanian în temeiul punctului 12 din anexa I la această directivă. În această ipoteză, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă este conform dreptului Uniunii ca o legislație națională care, precum legislația lituaniană, a procedat la transpunerea concomitentă a Directivelor 94/19 și 97/9 să excludă, în mod general, astfel de certificate din ambele sisteme de garanție prevăzute de aceste două directive, lăsându‑i astfel pe titularii lor fără nicio protecție.

43

În această privință trebuie observat că, ținând seama de definițiile noțiunilor „depozit” și „instrument” cuprinse în Directiva 94/19 și, respectiv, în Directiva 97/9, același titlu de creanță se poate încadra simultan, după cum rezultă din cererea de decizie preliminară, în sfera ambelor noțiuni și, prin urmare, în domeniul de aplicare al acestor două directive.

44

În aceste condiții, trebuie să se arate că sistemele de garanție prevăzute de aceste două directive îndeplinesc condiții distincte, în special în ceea ce privește excluderea. Astfel, în timp ce articolul 7 alineatul (2) și anexa I la Directiva 94/19 prevăd excluderi bazate fie pe tipul de depunători, fie pe tipul de depozite, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 97/9 are în vedere excluderi doar în funcție de tipul de investitori.

45

În aceste condiții, deși dreptul Uniunii nu se opune, desigur, ca un stat membru să aleagă să transpună Directivele 94/19 și 97/9 prin același act legislativ, se impune totuși, astfel cum se subliniază în considerentul (9) al Directivei 97/9, ca regimul instituit prin acest act să răspundă cerințelor celor două directive.

46

În consecință, atunci când, precum în cauzele principale, legiuitorul național a utilizat posibilitatea oferită de punctul 12 din anexa I la Directiva 94/19 de a exclude tipul de creanță în cauză din domeniul de aplicare al sistemului de garantare prevăzut de această directivă, împrejurarea că acest legiuitor a procedat la transpunerea directivei menționate și a Directivei 97/9 în același act legislativ nu poate avea consecința ca acest tip de creanță să fie exclus și din sistemul de protecție prevăzut de Directiva 97/9, în afara condițiilor vizate la articolul 4 alineatul (2) din această directivă.

47

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că Directivele 94/19 și 97/9 trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care creanțe asupra unei instituții de credit sunt susceptibile să se încadreze atât în sfera noțiunii „depozit” în sensul Directivei 94/19, cât și în cea a noțiunii „instrument” în sensul Directivei 97/9, dar legiuitorul național a utilizat posibilitatea, prevăzută la punctul 12 din anexa I la Directiva 94/19, de a exclude aceste creanțe din sistemul de protecție prevăzut de această din urmă directivă, o astfel de excludere nu poate avea consecința ca respectivele creanțe să fie excluse și din sistemul de protecție prevăzut de Directiva 97/9, în afara condițiilor vizate la articolul 4 alineatul (2) din aceasta.

48

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2) din Directiva 97/9 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care subordonează posibilitatea de a beneficia de sistemul de compensare prevăzut de această directivă condiției ca instituția de credit în cauză să fi transferat sau să fi utilizat fondurile sau titlurile respective fără consimțământul investitorului.

49

În ceea ce privește condiția prevăzută la articolul 9 alineatul 1 din Legea privind asigurarea depozitelor, reiese din analiza Directivei 97/9 că, pentru a putea beneficia de garanția prevăzută de aceasta, creanțele investitorilor trebuie să îndeplinească condițiile stabilite la articolul 2 alineatul (2) din această directivă. În plus, anexa I la directiva menționată enunță lista investitorilor care, conform articolului 4 alineatul (2) din aceeași directivă, pot fi excluși de la acoperirea oferită de sistem sau poate să li se acorde un nivel de acoperire mai scăzut.

50

Or, din decizia de trimitere reiese că titularii obligațiunilor emise de o instituție de credit pot beneficia de garanția prevăzută de Directiva 97/9 numai dacă este îndeplinită condiția lipsei consimțământului prevăzută la articolul 9 alineatul 1 din Legea privind asigurarea depozitelor.

51

În această privință, trebuie să se arate că o asemenea condiție nu este nicidecum impusă de Directiva 97/9 pentru ca investitorii să poată beneficia de sistemul de protecție prevăzut de aceasta. Pe de altă parte, investitorii titulari ai unor astfel de instrumente, precum domnul Nemaniūnas în unul dintre litigiile principale, nu sunt menționați printre cei care, în temeiul anexei I la Directiva 97/9, pot fi excluși din acest sistem.

52

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 2 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2) din Directiva 97/9 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care subordonează posibilitatea de a beneficia de sistemul de compensare prevăzut de această directivă condiției ca instituția de credit în cauză să fi transferat sau să fi utilizat fondurile sau titlurile respective fără consimțământul investitorului.

53

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directivele 94/19 și 97/9 trebuie interpretate în sensul că are obligația să nu aplice o legislație națională care ar exclude în mod nelegal titularii anumitor titluri de creanță din sistemele de garanție stabilite de aceste directive, în special în măsura în care legislația menționată subordonează posibilitatea de a beneficia de sistemul de compensare a investitorilor condiției ca instituția de credit în cauză să fi transferat sau să fi utilizat fondurile sau titlurile respective fără consimțământul investitorului.

54

Întrucât excluderea de la beneficiul garanției prevăzute de Directiva 94/19 a fost introdusă în mod legal de legiuitorul lituanian în ceea ce privește certificatele de depozit transferabile, așa cum s‑a constatat la punctul 40 din prezenta hotărâre, a treia întrebare trebuie înțeleasă ca vizând numai Directiva 97/9.

55

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 52 din prezenta hotărâre, trebuie considerată incompatibilă cu articolul 2 alineatul (2) și cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 97/9 o legislație națională precum cea în discuție în litigiile principale, care subordonează posibilitatea de a beneficia de sistemul de compensare prevăzut de această directivă condiției ca instituția de credit în cauză să fi transferat sau să fi utilizat fondurile sau titlurile respective fără consimțământul investitorului.

56

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului național, instanța națională căreia i s‑a solicitat interpretarea acestuia este obligată să îl interpreteze în cea mai mare măsură posibilă în lumina textului și a finalității directivei pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea Marleasing, C‑106/89, EU:C:1990:395, punctul 8).

57

În ipoteza în care o asemenea interpretare conformă nu ar fi posibilă, trebuie să se sublinieze că, în toate cazurile în care dispozițiile unei directive sunt, în ceea ce privește conținutul, necondiționate și suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului membru fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul național, fie atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză (Hotărârea Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 33).

58

În speță, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 86 din concluzii, Directiva 97/9 este, în măsura în care privește stabilirea cazurilor protejate, suficient de clară, de precisă și de necondiționată pentru a putea fi invocată direct de particulari.

59

Pe de altă parte, trebuie amintit că printre entitățile față de care se pot invoca dispozițiile de natură a avea efecte directe ale unei directive figurează un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispune în acest scop de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari (Hotărârea Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 39). Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă IID, despre care este cert că are ca misiune protecția depozitelor și a investițiilor în privința investitorilor în cazul insolvenței instituțiilor financiare, îndeplinește aceste condiții.

60

Dacă aceasta este situația, întrucât Directiva 97/9 îndeplinește, în măsura în care privește stabilirea cazurilor protejate, condițiile impuse pentru a produce un efect direct, instanța națională ar trebui să înlăture orice dispoziție națională contrară și, în consecință, să nu aplice condiția utilizării fondurilor fără consimțământul investitorului cu ocazia determinării cadrului investițiilor din sfera sistemului de protecție prevăzut de această directivă.

61

În consecință, se impune să se răspundă la a treia întrebare că Directiva 97/9 trebuie interpretată în sensul că instanța de trimitere, în măsura în care apreciază că, în litigiile principale, această directivă este citată împotriva unui organism care îndeplinește condițiile pentru a fi invocate față de el dispozițiile directivei menționate, are obligația să nu aplice o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiile principale, care subordonează posibilitatea de a beneficia de sistemul de compensare prevăzut de aceeași directivă condiției ca instituția de credit în cauză să fi transferat sau să fi utilizat fondurile sau titlurile respective fără consimțământul investitorului.

62

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: