–

pentru TP, de F. Rocheteau, avocat;

–

pentru guvernul francez, de A. Daniel și A.‑L. Desjonquères, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek și J. Vláčíl, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, inițial de I. Herranz Elizalde și S. Jiménez García, ulterior de I. Herranz Elizalde, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de C. Valero și M. Wilderspin, ulterior de C. Valero, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (JO 2012, L 201, p. 107, rectificări în JO 2012, L 344, p. 3, JO 2013, L 60, p. 140, și JO 2019, L 243, p. 9).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între V A și Z A (denumiți în continuare „reclamanții din litigiul principal”), copii ai lui XA, pe de o parte, și TP, soția acestuia din urmă, pe de altă parte, în legătură cu o cerere având ca obiect desemnarea unui mandatar succesoral pentru administrarea întregii succesiuni a lui XA.

3

Considerentele (7), (27), (30), (43) și (82) ale Regulamentului nr. 650/2012 enunță:

[…]

[…]

[…]

[…]

4

Capitolul II din acest regulament, privind „Competența”, cuprinde printre altele articolele 4-6, 10 și 15 din acesta.

5

Articolul 4 din regulament, intitulat „Competența generală”, prevede:

„Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.”

6

Articolul 5 din același regulament, intitulat „Acordul de alegere a forului”, prevede la alineatul (1):

„În cazul în care legea aleasă de către defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 este legea unui stat membru, părțile vizate pot conveni ca o instanță sau instanțele judecătorești din statul membru respectiv să aibă competență exclusivă de a se pronunța cu privire la orice chestiune referitoare la succesiune.”

7

Articolul 6 din Regulamentul nr. 650/2012, intitulat „Declinarea competenței în cazul în care s‑a optat pentru o lege”, prevede:

„În cazul în care legea aleasă de defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 este legea unui stat membru, instanța judecătorească sesizată în temeiul articolului 4 sau al articolului 10:

8

Articolul 10 din acest regulament, intitulat „Competența subsidiară”, prevede:

„(1)   În cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într‑un stat membru, instanțele unui stat membru în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra succesiunii în ansamblu său, în măsura în care:

(2)   În cazul în care nicio instanță judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în temeiul alineatului (1), instanțele statului membru în care se situează bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra respectivelor bunuri.”

9

Articolul 15 din regulamentul menționat, intitulat „Verificarea competenței”, prevede:

„Atunci când o instanță judecătorească dintr‑un stat membru este sesizată într‑o cauză succesorală cu privire la care nu este competentă în temeiul prezentului regulament, aceasta își declină, din oficiu, competența.”

10

Articolul 21, intitulat „Norma generală”, care figurează în capitolul III din același regulament, intitulat „Legea aplicabilă”, prevede:

„(1)   Sub rezerva cazului în care prezentul regulament cuprinde dispoziții contrare, legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului.

(2)   În cazul în care, cu titlu de excepție, toate circumstanțele cazului indică în mod clar că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat decât statul a cărui lege ar fi aplicabilă în temeiul alineatului (1), legea aplicabilă succesiunii este legea acelui alt stat.”

11

Articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012, intitulat „Alegerea legii”, prevede la alineatul (1):

„O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblul său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.

[…]”

12

XA, cetățean francez, a decedat la 3 septembrie 2015, în Franța. Din anul 1981, el avea reședința în Regatul Unit, unde s‑a căsătorit cu TP în anul 1996. Suferind de o boală, acesta revenise în Franța pentru a locui la unul dintre copiii săi începând din luna august 2012, într‑un apartament dobândit cu două luni mai devreme prin intermediul unei societăți civile imobiliare al cărei asociat era.

13

În urma lui XA au rămas soția, TP, resortisantă a Regatului Unit, precum și trei copii rezultați dintr‑o primă uniune, respectiv YA și reclamanții din litigiul principal. Întrucât YA a decedat între timp, reclamanții din litigiul principal au arătat că acționează și în calitate de avânzi‑cauză ai fratelui lor. XA deținea bunuri succesorale în Franța.

14

Reclamanții din litigiul principal au chemat‑o în judecată pe TP în fața instanțelor franceze pentru a obține desemnarea unui mandatar succesoral pentru administrarea întregii succesiuni a defunctului, invocând aplicarea articolului 4 din Regulamentul nr. 650/2012 și faptul că defunctul își avea reședința obișnuită în Franța la data decesului său.

15

Prin ordonanța din 12 decembrie 2017, președintele tribunal de grande instance de Nanterre (Tribunalul de Mare Instanță din Nanterre, Franța), pronunțându‑se în cadrul unei proceduri de ordonanță președințială, s‑a declarat competent să soluționeze cererea reclamanților din litigiul principal în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 650/2012. Un mandatar succesoral a fost desemnat în consecință.

16

Prin hotărârea din 21 februarie 2019, cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles, Franța) a infirmat această ordonanță și, în temeiul Regulamentului nr. 650/2012, a declarat că instanțele franceze nu aveau competența să hotărască cu privire la succesiunea defunctului în ansamblul său, în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 650/2012, în esență pentru motivul că reședința obișnuită a acestuia din urmă se afla încă în Regatul Unit la data decesului său.

17

Reclamanții din litigiul principal au sesizat Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), instanța de trimitere, cu un recurs împotriva acestei hotărâri, susținând, printre altele, că cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles) a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a luat în considerare articolul 10 din Regulamentul nr. 650/2012, care prevede, în mod subsidiar, competența instanțelor din statul membru în care se situează bunurile care fac parte din patrimoniul succesoral să se pronunțe asupra succesiunii în ansamblul său, în pofida faptului că defunctul nu își avea reședința obișnuită în Franța în momentul decesului său, însă avea cetățenia statului membru menționat și deținea aici bunuri.

18

Instanța de trimitere arată, mai întâi, că articolul 10 din Regulamentul nr. 650/2012 nu a fost invocat de reclamanții din litigiul principal în fața cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles). Prin urmare, s‑ar pune problema dacă această curte de apel care a constatat că XA avea cetățenia franceză și deținea bunuri succesorale în Franța la data decesului său era obligată să examineze din oficiu criteriile competenței sale subsidiare în temeiul acestui articol 10.

19

Astfel, instanța de trimitere arată că, prin prevederea posibilității ca instanța unui stat membru sesizată cu o cauză succesorală pe care nu este competentă să o soluționeze în temeiul Regulamentului nr. 650/2012 să se declare din oficiu necompetentă, articolul 15 din acest regulament nu precizează dacă revine acestei din urmă instanțe sarcina de a verifica în prealabil toate criteriile de competență posibile, atât pe cele ale competenței sale generale, cât și pe cele ale competenței sale subsidiare. În special, regulamentul menționat nu ar preciza dacă examinarea competenței subsidiare prezintă un caracter facultativ.

20

Pe de o parte, instanța de trimitere subliniază că Regulamentul nr. 650/2012 instituie un sistem de soluționare a conflictelor de competență pe care instanțele statelor membre sesizate cu un litigiu trebuie să îl aplice din oficiu atunci când acest litigiu ține de domeniul material reglementat de acest regulamentul menționat. Or, nu ar fi logic ca, după ce au invocat din oficiu aplicarea acestui regulament pentru a soluționa un conflict de competență, instanțele statelor membre sesizate să își poată declina competența în favoarea instanțelor dintr‑un stat terț numai în temeiul articolului 4 din acesta, fără a trebui să verifice în prealabil competența lor subsidiară în temeiul articolului 10 din același regulament. Prin urmare, ar fi mai coerent ca instanțele sesizate menționate să fie obligate să verifice, inclusiv din oficiu, toate criteriile posibile de exercitare a competenței.

21

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că competența prevăzută la articolul 10 din Regulamentul nr. 650/2012, care este calificată în acesta drept „subsidiară”, are ca efect derogarea de la principiul unității competențelor jurisdicțională și legislativă care guvernează acest regulament. Astfel, atunci când instanța unui stat membru și‑a recunoscut competența în temeiul articolului 10 menționat, aceasta ar fi totuși determinată să aplice legea statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului, cu excepția cazului în care toate circumstanțele cazului indică în mod clar că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat, în conformitate cu articolul 21 alineatul (2) din regulamentul menționat, sau făcuse alegerea expresă a legii altui stat, în temeiul articolului 22 din același regulament. Astfel, ar fi dificil să se admită că o normă de competență calificată ca „subsidiară” trebuie să fie în mod obligatoriu invocată de instanța sesizată a unui stat membru, chiar dacă părțile nu o invocă.

22

De altfel, deși Regulamentul nr. 650/2012 prevede în mod expres la articolul 15 obligația instanței necompetente de a‑și constata din oficiu necompetența, acesta nu ar prevedea în schimb nicio dispoziție echivalentă care să o oblige să‑și examineze din oficiu competența. Normele privind succesiunile ar ține, în sensul acestui regulament, de drepturile disponibile, întrucât regulamentul menționat ar autoriza părțile să convină cu privire la competența exclusivă a instanței sau a instanțelor statului membru căruia i‑ar aparține legea aleasă de către defunct pentru a se aplica succesiunii sale prin încheierea unui acord de alegere a forului (articolul 5 din Regulamentul nr. 650/2012) și ar prevedea posibilitatea ca aceste instanțe să continue să își exercite competența chiar dacă părțile la proceduri care nu au fost părți la acest acord se înfățișează fără a contesta competența menționată (articolul 9 din acest regulament).

23

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul [nr. 650/2012] trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într‑un stat membru, instanța judecătorească dintr‑un stat membru în care nu era stabilită reședința obișnuită a defunctului, dar care constată că acesta avea cetățenia statului respectiv și avea aici bunuri, trebuie să invoce din oficiu competența sa subsidiară prevăzută de textul menționat?”

24

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că o instanță a unui stat membru trebuie să‑și constate din oficiu competența în temeiul normei de competență subsidiară prevăzute de această dispoziție atunci când, fiind sesizată în temeiul normei de competență generală prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat, constată că nu este competentă în sensul acestei din urmă dispoziții.

25

În speță, din decizia de trimitere reiese că cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles) a considerat că ultima reședință obișnuită a defunctului era în Regatul Unit, iar nu în Franța. În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum rezultă din considerentul (82) al Regulamentului nr. 650/2012, Regatul Unit – în conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul FUE – nu a participat la adoptarea acestui regulament. Pe de altă parte, nu rezultă că, până la data decesului lui XA, Regatul Unit a utilizat posibilitatea prevăzută la articolul 4 din acest protocol de a notifica intenția sa de a accepta regulamentul menționat. La acea dată, Regatul Unit, chiar dacă era stat membru al Uniunii Europene, nu era, așadar, ținut de Regulamentul nr. 650/2012 și, prin urmare, nici nu era supus aplicării acestuia. Or, în vederea interpretării articolului 10 din acest regulament, este necesar să se considere că competența prevăzută de această dispoziție poate fi aplicabilă atunci când defunctul își avea reședința obișnuită într‑un asemenea stat membru care nu era ținut de regulamentul menționat la momentul decesului său. În consecință, în măsura în care celelalte criterii prevăzute de dispoziția menționată sunt de asemenea îndeplinite, este necesar să se concluzioneze că situația în discuție în litigiul principal poate intra în domeniul de aplicare al acesteia din urmă.

26

În această privință, este necontestat că articolul 10 din Regulamentul nr. 650/2012 nu a fost invocat de reclamanții din litigiul principal nici în primă instanță, nici în apel. Prin urmare, întrebarea preliminară urmărește numai să se stabilească dacă Regulamentul nr. 650/2012 obligă instanța dintr‑un stat membru sesizată în temeiul articolului 4 din acest regulament să examineze din oficiu dacă este competentă în raport cu criteriile prevăzute la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din acesta sau dacă această din urmă instanță se poate declara necompetentă atunci când reclamantul nu s‑a prevalat de dispoziția menționată pentru exercitarea de către instanța menționată a competenței sale.

27

Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile referitoare la normele de competență, în măsura în care acestea nu fac trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul lor de aplicare, trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu doar de termenii acestora, ci și de contextul prevederilor și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2018, Oberle, C‑20/17, EU:C:2018:485, punctul 33 și jurisprudența citată).

28

În ceea ce privește, în primul rând, textul articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012, trebuie arătat că această dispoziție stabilește o normă de competență care prevede că, în cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într‑un stat membru, instanțele unui stat membru în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra succesiunii în ansamblul său, în măsura în care defunctul avea cetățenia acelui stat membru în momentul decesului.

29

Reiese astfel din termenii articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 că cele două criterii prevăzute de această dispoziție în vederea atribuirii competenței în favoarea instanțelor unui stat membru, în cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată în acest stat membru, sunt, pe de o parte, existența unor bunuri succesorale în statul membru menționat și, pe de altă parte, deținerea cetățeniei aceluiași stat membru de către defunct în momentul decesului. În schimb, nu rezultă nicidecum din acești termeni că atribuirea unei astfel de competențe ar depinde de vreo acțiune din partea defunctului sau a unei părți interesate. Dimpotrivă, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 67 și 68 din concluzii, utilizarea expresiei „sunt […] competente” este de natură să indice că competența prevăzută la articolul 10 alineatul (1) din acest regulament are caracter obligatoriu.

30

În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se înscrie articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012, trebuie arătat că articolul 10 din regulamentul menționat figurează în capitolul II din acesta, care stabilește un ansamblu de norme privind competența în materie de succesiuni. În special, acest articol 10 prevede competența subsidiară în raport cu competența generală, stabilită de norma prevăzută la articolul 4 din regulamentul menționat, care desemnează instanțele de la locul reședinței obișnuite a defunctului ca fiind instanțele competente să hotărască cu privire la succesiunea în cauză în ansamblul său.

31

În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivul articolului 10 din Regulamentul nr. 650/2012, trebuie arătat că acest articol trebuie interpretat în lumina considerentului (30) al acestui regulament, potrivit căruia trebuie să se „asigur[e] faptul că instanțele judecătorești din toate statele membre pot, din aceleași motive, să își exercite competența cu privire la succesiunea persoanelor care nu își au reședința obișnuită într‑un stat membru la momentul decesului”. În acest scop, potrivit considerentului menționat, regulamentul amintit „ar trebui să enumere, în mod exhaustiv, în ordine ierarhică, motivele pentru care poate fi exercitată o astfel de competență subsidiară”.

32

În consecință, întrucât Regulamentul nr. 650/2012 urmărește în special să asigure uniformitatea aplicării normelor de competență jurisdicțională internațională în materie de succesiuni, atât articolul 4, cât și articolul 10 alineatul (1) din acest regulament au ca unic obiect definirea unor criterii uniforme de competență jurisdicțională pentru pronunțarea asupra unei succesiuni în ansamblul său. Ele nu oferă în această privință părților interesate posibilitatea de a alege, în funcție de interesele lor, forul unui stat membru, sub rezerva aplicării articolului 5 din regulamentul menționat în cazul alegerii de către defunct a legii aplicabile succesiunii sale.

33

Este necesar să se arate în acest sens că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 47 și 65 din concluzii, nu există un raport ierarhic între forul stabilit la articolul 4 din Regulamentul nr. 650/2012 și forul stabilit la articolul 10 din acesta, întrucât fiecare dintre ele vizează situații distincte. De asemenea, faptul că competența vizată la articolul 10 din acest regulament este calificată drept „subsidiară” nu înseamnă că dispoziția respectivă ar fi mai puțin constrângătoare decât cea de la articolul 4 din regulamentul menționat, referitoare la competența generală.

34

În această privință, trebuie să se constate că utilizarea termenului „totuși” la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012 sugerează că această dispoziție vizează o normă de competență echivalentă și complementară normei de competență generală prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat, astfel încât, în caz de inaplicabilitate a acestui din urmă articol, este necesar să se verifice dacă sunt îndeplinite criteriile de competență prevăzute la articolul 10 din regulamentul amintit.

35

O asemenea interpretare este, pe de altă parte, susținută de obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 650/2012, astfel cum reiese din considerentul (7) al acestuia, care constă în facilitarea funcționării corespunzătoare a pieței interne prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care doresc să își exercite drepturile născute dintr‑o succesiune cu elemente de extraneitate, în special prin asigurarea că, în spațiul european de justiție, sunt garantate într‑un mod eficient drepturile moștenitorilor și ale legatarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2018, Mahnkopf, C‑558/16, EU:C:2018:138, punctul 35).

36

În acest scop, Regulamentul nr. 650/2012 prevede normele de competență jurisdicțională internațională pentru întreaga succesiune, care se întemeiază pe criterii obiective. Din această perspectivă, articolul 10 alineatul (1) din regulamentul menționat contribuie la asigurarea accesului la justiție al moștenitorilor și al legatarilor, al altor persoane apropiate defunctului, precum și al creditorilor unei succesiuni, în cazul în care situația vizată prezintă legături strânse cu un stat membru în special ca urmare a existenței unor bunuri succesorale pe teritoriul acestuia din urmă.

37

Pe de altă parte, trebuie amintit că, pentru a contribui la soluționarea eficientă a litigiilor referitoare la o succesiune, Regulamentul nr. 650/2012 urmărește să favorizeze un tratament unitar al succesiunii. Astfel, Curtea s‑a pronunțat în mai multe rânduri că o interpretare a dispozițiilor regulamentului respectiv care ar duce la o fragmentare a acestei succesiuni ar fi incompatibilă cu obiectivele regulamentului menționat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2018, Oberle, C‑20/17, EU:C:2018:485, punctul 56, și Hotărârea din 16 iulie 2020, E. E. (Competența jurisdicțională și legea aplicabilă succesiunilor), C‑80/19, EU:C:2020:569, punctul 41].

38

Acest principiu al unității succesiunii stă de asemenea la baza normei prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012, în măsura în care dispoziția menționată precizează că această normă determină competența instanțelor statelor membre de a se pronunța asupra „succesiunii în ansamblul său”.

39

În sfârșit, trebuie amintit că Curtea a statuat că respectul datorat autonomiei instanței în exercitarea atribuțiilor sale impune ca instanța sesizată să poată examina propria competență internațională în lumina tuturor informațiilor de care dispune, urmărind totodată obiectivul unei bune administrări a justiției, care stă la baza reglementării Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa, C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 64, și Hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music International Holding, C‑12/15, EU:C:2016:449, punctul 45).

40

Or, având în vedere obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 650/2012, care constă în garantarea unei bune administrări a justiției, nimic nu se opune ca aceleași principii să prevaleze în ceea ce privește examinarea de către instanța sesizată a competenței sale în cadrul aplicării normelor de competență internațională în materie de succesiuni prevăzute de acest regulament.

41

Astfel, în măsura în care normele de competență subsidiară prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012 contribuie la realizarea acestui obiectiv de bună administrare a justiției, aplicarea acestei dispoziții nu poate depinde de faptul că ea nu a fost invocată de una sau de cealaltă parte la procedura în cauză.

42

Așadar, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 87 din concluzii, articolul 10 din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în lumina articolului 15 din acesta, în sensul că, deși articolul 10 menționat nu obligă instanța sesizată să caute în mod activ un temei factual pentru a se pronunța asupra competenței sale într‑un anumit litigiu, articolul menționat îi impune să determine, luând în considerare faptele necontestate, temeiul pentru competența sa, care poate să fie eventual diferit de cel invocat de reclamant.

43

În special, este necesar să se arate că o declarație de necompetență a instanței sesizate în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 650/2012 necesită o examinare prealabilă a tuturor criteriilor stabilite în capitolul II din Regulamentul nr. 650/2012 și că, în cadrul acestei examinări, instanța respectivă este obligată să‑și examineze eventuala competență în lumina tuturor informațiilor de care dispune. Prin urmare, o astfel de examinare nu poate fi efectuată numai în raport cu norma de competență invocată expres de părțile interesate.

44

Această interpretare nu este repusă în discuție de argumentația instanței de trimitere potrivit căreia articolul 10 din Regulamentul nr. 650/2012 ar deroga de la principiul coincidenței competențelor judiciare și legislative, astfel încât instanța sesizată ar fi determinată să aplice legea statului în care defunctul își are reședința obișnuită în momentul decesului. Astfel, obiectivul urmărit de considerentul (27) al acestui regulament, de a face să coincidă competența jurisdicțională și dreptul aplicabil, nu are un caracter absolut, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 70 din concluzii.

45

Deși, potrivit considerentului (27) al Regulamentului nr. 650/2012, dispozițiile acestuia din urmă sunt concepute astfel încât să asigure faptul că autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe situații, propria lege, acest regulament nu impune și nici nu garantează coincidența dintre competența jurisdicțională și dreptul aplicabil. Caracterul neabsolut al acestei coincidențe este confirmat, pe de o parte, de termenii „în cele mai multe situații”, utilizați în considerentul (27) al regulamentului menționat, și, pe de altă parte, de faptul că, în considerentul (43) al aceluiași regulament, legiuitorul Uniunii însuși a prevăzut că normele de competență prevăzute de acesta pot conduce la situații în care instanța, competentă să se pronunțe într‑o succesiune, nu va aplica propria sa legislație.

46

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că o instanță a unui stat membru trebuie să‑și constate din oficiu competența în temeiul normei de competență subsidiară prevăzute de această dispoziție atunci când, fiind sesizată în temeiul normei de competență generală prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat, constată că nu este competentă în temeiul acestei din urmă dispoziții.

47

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor trebuie interpretat în sensul că o instanță a unui stat membru trebuie să‑și constate din oficiu competența în temeiul normei de competență subsidiară prevăzute de această dispoziție atunci când, fiind sesizată în temeiul normei de competență generală prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat, constată că nu este competentă în temeiul acestei din urmă dispoziții.