21.11.2016   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 428/8

1.

Articolul 19 TUE, articolele 263, 266 și 267 TFUE și principiul cooperării loiale [articolul 4 alineatul (3) TUE], în temeiul cărora statele membre și autoritățile competente ale acestora au obligația de a adopta orice măsură generală sau specială pentru remedierea unei încălcări a dreptului Uniunii și pentru asigurarea conformității cu hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special în cazul în care este în discuție validitatea unor acte ale organelor Uniunii care produc efecte erga omnes, impun statelor membre să abroge sau să modifice în mod corespunzător un act legislativ prin care a fost transpusă o directivă pe care ulterior Curtea a declarat-o nevalidă pentru caracterul contrar (încălcarea) dispozițiilor tratatelor sau ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în scopul de a garanta executarea hotărârii Curții și, astfel, de a remedia încălcarea tratatelor sau a cartei și de a preveni noi încălcări în viitor?

2.

Referitor la întrebarea precedentă, articolul 266 TFUE (ex-articolul 233 TCE) poate fi interpretat în sensul că noțiunea „organ, oficiu sau agenție” include (în sens larg sau prin analogie) de asemenea statul membru care a transpus în ordinea sa juridică o directivă care ulterior a fost declarată nevalidă pentru motivul încălcării tratatelor sau a cartei ori, într-o astfel de ipoteză, poate fi aplicat prin analogie articolul 260 alineatul (1) TFUE?

3.

În cazul unor răspunsuri, în esență, afirmative la întrebările precedente, așadar în situația în care statele membre au obligația de a adopta orice măsură generală sau specială pentru a remedia încălcarea dreptului primar al Uniunii prin abrogarea sau prin modificarea în mod corespunzător a actului legislativ prin care a fost transpusă o directivă pe care ulterior Curtea a declarat-o nevalidă pentru motivul încălcării tratatelor sau a cartei, această obligație privește de asemenea instanțele naționale, în sensul că acestea sunt obligate să lase neaplicat actul legislativ prin care a fost transpusă directiva declarată nevalidă – în speță: Directiva 2006/24/CE (1) –, (cel puțin în măsura în) care încalcă tratatele sau carta, și, prin urmare, să nu țină seama de probele obținute în temeiul unor astfel de acte (al directivei și al actului național de transpunere)?

4.

Reglementarea națională care transpune Directiva 2006/24, pe care Curtea a declarat-o nevalidă prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, Digital Rights Ireland Ltd (2) (C-293/12 și C-594/12), pentru motivul încălcării cartei, intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, astfel cum impune articolul 51 alineatul (1) din cartă, pentru simplul fapt că transpune Directiva 2006/24, indiferent de declararea ulterioară a nevalidității acesteia din urmă de către Curte?

5.

Dat fiind că Directiva 2006/24, pe care ulterior Curtea a declarat-o nevalidă, a fost adoptată în scopul aplicării la nivel european a unui cadru armonizat în sensul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE pentru păstrarea datelor de către furnizorii de servicii de comunicații în scopul prevenirii, al cercetării, al detectării și al urmăririi penale a infracțiunilor, astfel încât să nu existe obstacole pentru piața internă a comunicațiilor electronice, reglementarea națională care transpune Directiva 2006/24 se înscrie în contextul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, astfel încât să intre în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, astfel cum impune articolul 51 alineatul (1) din cartă?

6.

Dat fiind că o eventuală condamnare penală a unui resortisant al unui stat membru al Uniunii, precum în speță, va implica în mod inevitabil restricții privind exercitarea drepturilor la libera circulație pe care acesta le are în temeiul dreptului Uniunii, chiar dacă, în principiu, sunt justificate, trebuie să se considere, numai pe baza acestui fapt, că procedurile penale respective intră în totalitate în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, astfel cum impune articolul 51 alineatul (1) din cartă?

În cazul în care răspunsurile la întrebările precedente sunt, în esență, în sensul aplicabilității cartei în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din aceasta:

7.

Este conform cu articolul 7, cu articolul 8 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă faptul că datele păstrate potrivit Directivei 2006/24 și/sau potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 pot fi accesate și utilizate de poliție în cursul unei cercetări penale, în caz de urgență și, în special, în caz de infracțiune flagrantă, fără autorizarea prealabilă din partea unui organ judiciar [sau a unui organ administrativ independent] acordată în conformitate cu cerințe de drept material și de drept procedural prestabilite?

8.

Potrivit articolului 7, articolului 8 și articolului 52 alineatul (1) din cartă, în cursul unei cercetări penale efectuate de poliție sau de alte autorități care nu sunt pur jurisdicționale, care solicită să aibă acces la date păstrate potrivit Directivei 2006/24 și/sau potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 și să le utilizeze, în special atunci când cercetarea menționată nu are scopul de a preveni, de a investiga și de a urmări penal infracțiuni prevăzute în mod specific, calificate drept grave de către legiuitorul național, eventualul consimțământ al persoanei la care datele se referă elimină necesitatea autorizării prealabile de către o instanță [sau de către un organ administrativ independent] a accesului la astfel de date și a utilizării lor, acordată în conformitate cu cerințe de drept material și de drept procedural prestabilite, ținând seama în special de faptul că datele solicitate includ inevitabil și date referitoare la terți (de exemplu: apelant/apelat)?

9.

Simplul acord al Ministerului Public cu privire la accesul, în cursul unei cercetări penale, la datele păstrate potrivit Directivei 2006/24 și/sau potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 și la utilizarea acestora este conform cu articolul 7, cu articolul 8 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă în cazul în care lipsește autorizarea prealabilă din partea unei instanțe [sau a unui organ administrativ independent] care să fi fost acordată în conformitate cu cerințe de drept material și de drept procedural prestabilite, în special atunci când cercetarea nu are scopul de a preveni, de a investiga și de a urmări infracțiuni determinate în mod specific și calificate drept grave de către legiuitorul național?

10.

Având în vedere Hotărârea Curții din 8 aprilie 2014, Digital Rights Ireland Ltd (C-293/12 și C-594/12, EU:C:2014:238, punctele 60 și 61) și expresia „infracțiuni grave” menționată la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2006/24, această expresie constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii Europene și, în caz afirmativ, care este conținutul substanțial al acesteia, în temeiul căruia o anumită infracțiune poate fi considerată suficient de gravă pentru a justifica accesul la date păstrate potrivit Directivei 2006/24 și utilizarea acestora?

11.

Având în vedere Hotărârea Curții din 8 aprilie 2014, Digital Rights Ireland Ltd (C-293/12 și C-594/12, EU:C:2014:238, punctele 60 și 61) și independent de autonomia sau de lipsa autonomiei expresiei „infracțiuni grave”, menționată la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2006/24, articolul 7, articolul 8 și articolul 52 alineatul (1) din cartă descriu criterii generale în temeiul cărora o anumită infracțiune trebuie considerată suficient de gravă pentru a justifica accesul la date păstrate potrivit Directivei 2006/24 și/sau potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 și utilizarea acestora și, în caz afirmativ, care sunt aceste criterii?

12.

În cazul unui răspuns, în esență, afirmativ la întrebarea precedentă, o astfel de verificare a proporționalității constă, în definitiv, într-o evaluare a caracteristicilor infracțiunii care face obiectul cercetării efectuate (a) doar de Curte sau (b) de instanța națională, potrivit unor criterii generale stabilite de Curte?

13.

Având în vedere Hotărârea Curții din 8 aprilie 2014, Digital Rights Ireland Ltd (C-293/12 și C-594/12, EU:C:2014:238, punctele 58-68, precum și dispozitivul), sunt conforme cu articolul 7, cu articolul 8 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă accesul la datele păstrate și utilizarea acestora în cadrul unei proceduri penale în temeiul unui regim general de păstrare a datelor instituit potrivit Directivei 2006/24 și/sau potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, regim care îndeplinește cerințele enunțate la punctele 60, 61, 62, 67 și 68 din hotărârea menționată, dar nu pe cele prevăzute la punctele 58, 59, 63 și 64 din aceasta?

[Și anume un regim de păstrare care, pe de o parte, impune autorizarea prealabilă de către o instanță în conformitate cu cerințe de drept material și de drept procedural prestabilite, în special în scopul prevenirii, al cercetării și al urmăririi penale a unor infracțiuni precis determinate și enumerate de legiuitorul național și calificate de acesta drept grave, care garantează protecția efectivă a datelor păstrate împotriva riscului de abuzuri și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilegale (a se vedea punctele 60, 61, 62, 67 și 68 din hotărârea menționată) și care, pe de altă parte, permite păstrarea datelor a) fără deosebire pentru toate persoanele care utilizează serviciile de comunicații electronice, fără ca în privința unor astfel de persoane (inculpați sau cercetați) să existe vreun element care să indice o legătură, chiar îndepărtată, între aceste persoane și o infracțiune gravă, înainte de a se verifica împrejurarea cu privire la care informațiile au fost solicitate furnizorilor de servicii de comunicații; b) fără a fi necesar ca datele solicitate să se refere, înainte de a se verifica fapta care face obiectul cercetării, la (i) o anumită perioadă și/sau la o anumită zonă geografică și/sau la un anumit cerc de persoane care ar putea fi implicate într-un mod sau altul în săvârșirea unei infracțiuni grave, sau (ii) la persoane care ar putea contribui, pentru alte motive, prin păstrarea datelor lor, la prevenirea, la cercetarea sau la urmărirea penală a infracțiunilor grave; c) pentru o perioadă (12 luni în speță) care este stabilită fără a se face vreo distincție între categoriile de date prevăzute la articolul 5 din directiva în discuție în funcție de utilitatea lor eventuală în scopul realizării obiectivului urmărit sau în funcție de persoanele vizate (a se vedea punctele 58, 59, 63 și 64 din hotărârea citată).]

14.

În cazul în care răspunsul la întrebarea precedentă este, în esență, că accesul la astfel de date și utilizarea acestora nu sunt conforme cu articolul 7, cu articolul 8 și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, instanța națională trebuie să lase neaplicat actul național de transpunere a Directivei 2006/24, pe care Curtea a declarat-o nevalidă, sau actul întemeiat pe articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, întrucât contravin cartei, și, prin urmare, nu trebuie să țină seama de datele păstrate și obținute în temeiul acestora?

15.

Având în vedere Directiva 2006/24, în special considerentul (6) al acesteia, potrivit căruia „[d]iferențele juridice […] între dispozițiile de drept intern privind păstrarea datelor în scopul prevenirii, cercetării, detectării și urmăririi penale a infracțiunilor ridică obstacole pentru piața internă”, obiectivul declarat al articolului 1 alineatul (1) din aceasta, care este „să armonizeze dispozițiile statelor membre”, precum și celelalte considerente, în special [(3), (4), (5), (11) și (21)], și având în vedere de asemenea Hotărârea Curții din 10 februarie 2009, Irlanda/Parlamentul și Consiliul (C-301/06, EU:C:2009:68, punctele 70-72), menținerea în vigoare a legii care transpune în ordinea juridică națională Directiva 2006/24, în pofida faptului că aceasta din urmă a fost declarată nevalidă de către Curte, constituie un obstacol pentru instituirea și funcționarea pieței interne, dat fiind că nicio măsură mai recentă de drept al Uniunii nu a intrat încă în vigoare?

16.

În special, menținerea în vigoare a legii care transpune în ordinea juridică națională Directiva 2006/24, în pofida faptului că aceasta din urmă a fost declarată nevalidă de către Curte, sau a legii naționale menționate la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 constituie un obstacol pentru instituirea și funcționarea pieței interne ca urmare a faptului că, în mod cumulativ sau alternativ:

17.

În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările precedente, instanța națională trebuie, în conformitate cu dreptul Uniunii, să lase neaplicat actul național de transpunere a Directivei 2006/24, pe care Curtea a declarat-o nevalidă întrucât contravine instituirii și funcționării pieței interne, și, prin urmare, să nu țină seama de datele păstrate la care accesul a fost permis în temeiul Directivei 2006/24 sau al legislației naționale adoptate în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58?