—

pentru Società Edilizia Turistica Alberghiera Residenziale (SETAR) SpA, de A. Fantozzi, de R. Altieri și de G. Mameli, avvocati;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de C. Colelli, avvocato dello Stato;

—

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de E. Sanfrutos Cano, de L. Cappelletti și de D. Loma‑Osorio Lerena, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive (JO L 312, p. 3).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Società Edilizia Turistica Alberghiera Residenziale (SETAR) SpA (denumită în continuare „SETAR”), proprietară a unui complex turistic hotelier în localitatea S'Oru e Mari (Italia), pe de o parte, și Comune di Quartu S. Elena, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestei societăți de a plăti taxa comunală pentru eliminarea deșeurilor urbane solide (tassa per lo smaltimento dei rifiuti solidi urbani, denumită în continuare „TARSU”).

3

Considerentele (25), (28) și (41) ale Directivei 2008/98 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 1 din Directiva 2008/98:

„Prezenta directivă stabilește măsuri în vederea protecției mediului și a sănătății populației prin prevenirea sau reducerea efectelor adverse generate de generarea și gestionarea deșeurilor și prin reducerea efectelor generale ale folosirii resurselor și creșterea eficienței folosirii acestora.”

5

Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1)   Ierarhia deșeurilor, astfel cum este prezentată mai jos, se aplică în calitate de ordine a priorităților în cadrul legislației și al politicii în materie de prevenire a generării și de gestionare a deșeurilor:

(2)   În aplicarea ierarhiei deșeurilor menționate la alineatul (1), statele membre adoptă măsuri pentru a încuraja opțiunile care produc cel mai bun rezultat global în privința mediului. Aceasta poate să impună ca anumite fluxuri de deșeuri specifice să se îndepărteze de la ierarhie, în cazul în care acest lucru se justifică prin analizarea întregului ciclu de viață privind efectele globale ale generării și gestionării respectivelor deșeuri.

[…]”

6

Articolul 13 din directiva menționată prevede:

„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că gestionarea deșeurilor se face fără a pune în pericol sănătatea și fără a dăuna mediului, în special:

7

Articolul 14 din Directiva 2008/98 prevede:

„(1)   În conformitate cu principiul «poluatorul plătește», costul gestionării deșeurilor urmează să fie suportat de producătorul inițial de deșeuri sau de deținătorii actuali ori deținătorii anteriori ai deșeurilor.

(2)   Statele membre pot decide că respectivele costuri ale gestiunii deșeurilor urmează să fie suportate în întregime sau în parte de producătorul produsului din care derivă deșeul respectiv și că distribuitorii unui asemenea produs pot participa la aceste costuri.”

8

Potrivit articolului 15 din această directivă:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că orice producător inițial de deșeuri sau alt deținător de deșeuri efectuează el însuși operațiunea de tratare a deșeurilor sau transferă această operațiune unui agent, unei unități sau întreprinderi care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sau unui colector de deșeuri public sau privat în conformitate cu articolele 4 și 13.

(2)   Atunci când deșeurile sunt transferate de la producătorul sau deținătorul inițial către una dintre persoanele fizice sau juridice menționate la alineatul (1) în vederea efectuării unor operațiuni de tratare preliminară, acesta nu este scutit, ca regulă generală, de responsabilitatea pentru realizarea operațiunilor de valorificare sau de eliminare completă.

Fără a aduce atingere Regulamentului (CE) nr. 1013/2006 [al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 172)], statele membre pot preciza condițiile cu privire la responsabilitate și decide în ce cazuri producătorului inițial îi revine responsabilitatea pentru întregul lanț al procesului de tratare sau în care cazuri responsabilitatea producătorului și a deținătorului se poate împărți sau delega între actorii din lanțul procesului de tratare.

(3)   Statele membre pot decide, în conformitate cu articolul 8, ca responsabilitatea cu privire la organizarea activităților de gestionare a deșeurilor să revină parțial sau în totalitate producătorului produsului din care derivă deșeul respectiv și ca distribuitorii respectivului produs să împartă această responsabilitate.

[…]”

9

Articolul 188 alineatul (2) din Decretul legislativ nr. 152 privind normele în materie de mediu (decreto legislativo n. 152 – Norme in materia ambientale) din 3 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 88 din 14 aprilie 2006, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 152/2006”) prevede:

„Producătorul sau deținătorul de deșeuri speciale își îndeplinește obligațiile cu următoarele priorități:

10

Pentru a asigura transpunerea Directivei 2008/98, articolul 16 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 205 privind dispoziții de punere în aplicare a Directivei 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive (decreto legislativo n. 205 – Disposizioni di attuazione della direttiva 2008/98/CE del Parlamento europeo e del Consiglio del 19 novembre 2008 relativa ai rifiuti e che abroga alcune direttive) din 3 decembrie 2010 (supliment ordinar la GURI nr. 288 din 10 decembrie 2010, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 205/2010”) a modificat articolul 188 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 152/2006 după cum urmează:

„Producătorul inițial de deșeuri sau alt deținător de deșeuri efectuează el însuși operațiunea de tratare a deșeurilor sau transferă această operațiune unui intermediar, unui agent, unei unități sau întreprinderi care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sau unui colector de deșeuri public sau privat în conformitate cu articolele 177 și 179. Fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute la alineatele următoare ale prezentului articol, producătorul inițial de deșeuri sau alt deținător rămâne răspunzător pentru întregul lanț de tratare, înțelegându‑se că, în cazul în care producătorul inițial de deșeuri sau deținătorul transferă deșeurile pentru tratarea preliminară unuia dintre destinatarii menționați în prezentul alineat, această răspundere, de regulă, subzistă.”

11

În plus, articolul 16 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 205/2010 a adăugat, după articolul 188 din Decretul legislativ nr. 152/2006, articolele 188 bis și 188 ter, intitulate „Controlul trasabilității deșeurilor” și, respectiv, „Sistemul de control al trasabilității deșeurilor (Sistri)”.

12

Articolul 188 bis din Decretul legislativ nr. 152/2006 prevede:

„1.   Conform prevederilor articolului 177 alineatul 4, trasabilitatea deșeurilor trebuie să fie asigurată de la producerea lor până la destinația lor finală.

2.   În acest scop, gestionarea deșeurilor trebuie să se efectueze:

[…]”

13

Articolul 16 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 205/2010 prevede că „dispozițiile prezentului articol intră în vigoare din ziua următoare expirării termenului prevăzut la articolul 12 alineatul 2 din Decretul [ministrului mediului și protecției teritoriului și a mării] din 17 decembrie 2009”.

14

Potrivit articolului 12 alineatul 2 din Decretul ministrului mediului și protecției teritoriului și a mării din 17 decembrie 2009, „pentru asigurarea respectării obligațiilor legale și a funcționării corecte a Sistri, entitățile vizate la aceleași articole sunt totuși obligate să respecte dispozițiile prevăzute la articolele 190 și 193 din Decretul legislativ [nr. 152/2006] pe o perioadă de o lună de la punerea în aplicare a Sistri, astfel cum se indică la articolele 1 și 2”.

15

Articolul 1 alineatele (1) și (4) din Decretul ministrului mediului și protecției teritoriului și a mării din 17 decembrie 2009 prevede:

„1.   Sistemul de control al trasabilității deșeurilor, denumit în continuare și Sistri, gestionat de Secțiunea corpului carabinierilor însărcinată cu protecția mediului (Comando carabinieri per la Tutela dell’Ambiente), este operațional:

[…]

4.   Întreprinderile și unitățile producătoare inițiale de deșeuri nepericuloase menționate la articolul 184 alineatul 3 literele c), d) și g) din Decretul legislativ [nr. 152/2006] cu până la 10 angajați, întreprinderile care colectează și transportă propriile deșeuri nepericuloase menționate la articolul 212 alineatul 8 din Decretul legislativ [nr. 152/2006], întreprinzătorii agricoli menționați la articolul 2135 din Codul civil care produc deșeuri nepericuloase și întreprinderile și unitățile producătoare inițiale de deșeuri nepericuloase rezultate din alte activități decât cele menționate la articolul 184 alineatul 3 literele c), d) și g) din Decretul legislativ [nr. 152/2006] pot adera în mod voluntar la sistemul Sistri de la data menționată la alineatul 1 litera b).”

16

Termenul de punere în aplicare a Sistri, prevăzut de Decretul ministrului mediului și protecției teritoriului și a mării din 17 decembrie 2009, a fost stabilit ulterior la 30 iunie 2012 prin Decretul‑lege nr. 138 din 13 august 2011 (GURI nr. 188 din 13 august 2011, p. 1), convertit în lege, cu modificări, prin Legea nr. 148 din 14 septembrie 2011 (GURI nr. 216 din 16 septembrie 2011, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Decretul‑lege nr. 216 din 29 decembrie 2011 (GURI nr. 302 din 29 decembrie 2011, p. 8), convertit în lege, cu modificări, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 2012 (supliment ordinar la GURI nr. 48 din 27 februarie 2012).

17

Articolul 52 alineatele (1) și (2) din Decretul‑lege nr. 83 privind măsuri urgente pentru dezvoltarea țării (decreto‑legge n. 83 – Misure urgenti per la crescita del Paese) din 22 iunie 2012 (supliment ordinar la GURI nr. 147 din 26 iunie 2012), convertit în lege, cu modificări, prin Legea nr. 134 din 7 august 2012 (supliment ordinar la GURI nr. 187 din 11 august 2012), a suspendat termenul de punere în aplicare a Sistri până la 30 iunie 2013 și a dispus ca acest nou termen să fie stabilit prin decret al ministrului mediului și protecției teritoriului și a mării.

18

Articolul 1 din Decretul ministrului mediului și protecției teritoriului și a mării privind termenele de repunere în aplicare progresivă a Sistri (decreto – Termini di riavvio progressivo del Sistri) din 20 martie 2013 (GURI nr. 92 din 19 aprilie 2013, p. 16) a stabilit la 1 octombrie 2013 termenul de punere în aplicare a Sistri pentru producătorii inițiali de deșeuri speciale periculoase care au mai mult de 10 angajați, precum și pentru unitățile și întreprinderile care gestionează deșeuri speciale periculoase (alineatul 1) și la 3 martie 2014 pentru celelalte unități și întreprinderi obligate să se înregistreze în Sistri (alineatul 2), acestea din urmă putând totuși să adere în mod voluntar la Sistri începând din 1 octombrie 2013 (alineatul 3).

19

În sfârșit, articolul 11 alineatul 3 bis din Decretul‑lege nr. 101 privind dispoziții urgente în vederea realizării unor obiective de raționalizare în administrația publică (decreto‑legge n. 101 – Disposizioni urgenti per il perseguimento di obiettivi di razionalizzazione nelle pubbliche amministrazioni) din 31 august 2013 (GURI nr. 204 din 31 august 2013, p. 1), convertit în lege, cu modificări, prin Legea nr. 125 din 30 octombrie 2013 (GURI nr. 255 din 30 octombrie 2013, p. 1), prevede:

„În următoarele zece luni de la data de 1 octombrie 2013, dispozițiile și obligațiile prevăzute la articolele 188, 189, 190 și 193 din Decretul legislativ [nr. 152/2006] continuă să se aplice în funcție de textul în vigoare înainte de introducerea modificărilor aduse prin Decretul legislativ [nr. 205/2010], precum și sancțiunile aferente. […]”.

20

La 30 noiembrie 2010, SETAR a informat Comune di Quartu S. Elena că, începând cu 1 ianuarie 2011, nu va mai plăti TARSU pentru gestionarea serviciului comunal de eliminare a deșeurilor în măsura în care, de la această dată, va recurge, pentru eliminarea deșeurilor produse de complexul său hotelier, la o întreprindere specializată, în temeiul articolului 188 din Decretul legislativ nr. 152/2006 și al articolului 15 din Directiva 2008/98.

21

Printr‑o decizie din 7 decembrie 2010, Comune di Quartu S. Elena a informat SETAR că era în continuare obligată la plata TARSU pentru anul 2011, împrejurarea că societatea menționată ar efectua ea însăși eliminarea propriilor deșeuri nefiind relevantă în această privință.

22

SETAR a sesizat Tribunale amministrativo regionale per la Sardegna, cu titlu conservator, cu o acțiune în anularea deciziei prin care Comune di Quartu S. Elena a aprobat tarifele TARSU pentru anul 2011. Această instanță a admis cererea SETAR.

23

În timp ce procedura inițiată în fața Tribunale amministrativo regionale per la Sardegna era pendinte, SETAR a primit decizia de impunere, în cuantum de 171216 euro, care face obiectul litigiului principal și care era întemeiată pe tarifele TARSU pentru anul 2011.

24

La 20 noiembrie 2012, Comune di Quartu S. Elena a acordat SETAR o scutire parțială, în conformitate cu prevederile deciziei pronunțate de Tribunale amministrativo regionale per la Sardegna, și a redus, printr‑o nouă decizie de impunere, cuantumul reclamat cu 74193 de euro.

25

Cu privire la fondul cauzei, SETAR a sesizat Commissione tributaria provinciale di Cagliari cu o acțiune în anularea deciziilor de impunere emise de Comune di Quartu S. Elena. În susținerea acțiunii formulate, SETAR a arătat că aceste decizii de impunere erau contrare în special articolului 15 din Directiva 2008/98 și principiului „poluatorul plătește”, recunoscut de dreptul Uniunii, și că, în aplicarea acestora, ar trebui să fie scutită de la plata TARSU, întrucât a efectuat eliminarea directă a deșeurilor pe care le‑a produs.

26

Din decizia de trimitere reiese că Commissione tributaria provinciale di Cagliari consideră că articolul 15 din Directiva 2008/98 a făcut obiectul unei măsuri de transpunere în dreptul național, chiar dacă această măsură nu a intrat încă în vigoare. Totuși, instanța menționată ridică, pe de o parte, problema dacă acest articol 15 poate fi considerat ca fiind, din punctul de vedere al conținutului său, necondiționat și suficient de precis pentru a putea fi aplicat direct litigiului principal. Pe de altă parte, ridică problema dacă o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal pune în aplicare în mod corect articolul 15 din Directiva 2008/98, în măsura în care acest articol ar permite și unui particular, recurgând la instrumentele adecvate și la competența profesională de care dispune, să efectueze el însuși eliminarea deșeurilor proprii și să fie astfel scutit de la plata cheltuielilor aferente acesteia, cu excepția costului de „gestionare socială”, din care, în orice caz, ar trebui să suporte o parte în cadrul existenței serviciului universal.

27

În aceste condiții, Commissione tributaria provinciale di Cagliari a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dreptul comunitar se opune reglementării instituite prin articolul 188 din Decretul legislativ nr. 152/2006 și prin Decretul Ministerului Mediului și al Protecției Teritoriului și Mării din 17 [decembrie] 2009, potrivit căreia intrarea în vigoare a reglementării care transpune Directiva [2008/98] este amânată până la adoptarea unui decret ministerial care să prevadă modalitățile tehnice și termenul de intrare în vigoare a respectivei reglementări de transpunere?”

28

În opinia guvernului italian, întrebarea preliminară este inadmisibilă. Astfel, pe de o parte, această întrebare ar privi interpretarea dispozițiilor dreptului național, iar nu pe cea a dispozițiilor de drept al Uniunii. Pe de altă parte și în orice caz, întrebarea menționată nu ar avea legătură cu obiectul litigiului principal, acesta trebuind să fie soluționat pe baza legislației naționale relevante și, presupunând că reglementarea relevantă din dreptul Uniunii este direct aplicabilă, pe baza acesteia din urmă. În schimb, aspectul dacă în speță trebuie relevată o transpunere tardivă sau o netranspunere a Directivei 2008/98 ar fi lipsit de pertinență pentru soluționarea litigiului aflat pe rolul instanței de trimitere.

29

Comisia, abținându‑se să invoce inadmisibilitatea întrebării preliminare, propune reformularea acesteia în sensul că vizează în esență să se stabilească dacă, pe de o parte, Directiva 2008/98, mai precis articolul 15 din aceasta, permite unui particular să efectueze el însuși eliminarea deșeurilor proprii și să fie astfel scutit de la plata taxei comunale aferente și, pe de altă parte, dacă dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care transpune articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98, a cărei intrare în vigoare este amânată până la adoptarea unui nou text național care să prevadă modalitățile tehnice și termenul de intrare în vigoare.

30

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la conformitatea anumitor dispoziții naționale cu dreptul Uniunii.

31

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, nu este de competența acesteia să se pronunțe, în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 267 TFUE, cu privire la compatibilitatea unor norme de drept intern cu dreptul Uniunii și nici să interpreteze acte cu putere de lege sau norme administrative naționale (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Vueling Airlines, C‑487/12, EU:C:2014:2232, punctul 26 și jurisprudența citată).

32

Curtea este însă competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să îi poată permite acesteia să aprecieze o asemenea compatibilitate pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată (a se vedea în special Hotărârea Lombardini și Mantovani, C‑285/99 și C‑286/99, EU:C:2001:640, punctul 27 și jurisprudența citată).

33

Este necesar să se adauge că, în speță, rezultă din cererea de decizie preliminară că instanța de trimitere ridică în special problema dacă, presupunând că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98 conferă particularilor drepturi pe care le pot invoca în mod direct în fața instanțelor unui stat membru. Prin urmare, nu se poate susține în mod valabil că litigiul ar fi lipsit de orice legătură cu dreptul Uniunii.

34

În aceste condiții, trebuie înlăturate obiecțiile formulate de guvernul italian în ceea ce privește admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

35

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă,

36

Pentru a răspunde la prima parte a întrebării astfel reformulate, trebuie amintit că obligația unui stat membru de a lua toate măsurile necesare pentru atingerea rezultatului prevăzut de o directivă este o obligație imperativă impusă de articolul 288 al treilea paragraf TFUE și de Directiva 2008/98 însăși. Această obligație de a lua toate măsurile generale sau speciale revine tuturor autorităților statelor membre, inclusiv, în limitele competențelor acestora, autorităților jurisdicționale (a se vedea în special Hotărârea Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging, C‑127/02, EU:C:2004:482, punctul 65).

37

Rezultă de asemenea din jurisprudență că, chiar în cazul în care statele membre dispun, la transpunerea unei directive, de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea mijloacelor, statele menționate sunt totuși obligate să asigure efectul deplin al acestei directive și să respecte termenele pe care le stabilește, pentru ca executarea acesteia sa să fie uniformă în întreaga Uniune (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Italia, 10/76, EU:C:1976:125, punctul 12).

38

În speță, reiese din articolul 40 alineatul (1) din Directiva 2008/98 că statele membre trebuiau să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 12 decembrie 2010.

39

Trebuie să se adauge că directiva menționată nu prevede nici o dispoziție derogatorie referitoare la intrarea în vigoare a măsurilor destinate să asigure transpunerea în dreptul național a articolului 15 alineatul (1), nici o derogare mai generală care să permită statelor membre să amâne în mod valabil până la o dată ulterioară datei de 12 decembrie 2010 intrarea în vigoare a măsurilor de transpunere adoptate anterior acestei date.

40

Rezultă că trebuie să se răspundă la prima parte a întrebării adresate că dreptul Uniunii și Directiva 2008/98 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care transpune o dispoziție din această directivă, dar a cărei intrare în vigoare este condiționată de adoptarea unui act intern ulterior, dacă această intrare în vigoare are loc după expirarea termenului de transpunere stabilit de directiva menționată.

41

În ceea ce privește, în al doilea rând, problema dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98 impune statelor membre obligația de a prevedea posibilitatea unui producător inițial de deșeuri sau a unui deținător de deșeuri de a efectua el însuși eliminarea acestor deșeuri, astfel încât să fie scutit de la plata unei taxe comunale de eliminare a deșeurilor, trebuie arătat că reiese cu claritate din însuși modul de redactare a acestei dispoziții că nu obligă statele membre să prevadă o astfel de posibilitate.

42

Astfel, conform articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că producătorul inițial de deșeuri sau deținătorul de deșeuri fie efectuează el însuși operațiunea de tratare a acestora, fie transferă această operațiune unui agent, unei unități sau întreprinderi care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sau unui colector de deșeuri public sau privat în conformitate cu articolele 4 și 13 din această directivă.

43

Acest articol 15 alineatul (1) permite, așadar, statelor membre să aleagă între mai multe opțiuni, iar trimiterea la dispozițiile articolelor 4 și 13 din Directiva 2008/98 nu poate, contrar celor susținute de SETAR, să fie interpretată în sensul că ar reduce marja de apreciere recunoscută astfel statelor membre așa încât să le oblige să recunoască producătorului inițial de deșeuri sau deținătorului de deșeuri dreptul de a efectua ei înșiși operațiunea de tratare a acestor deșeuri și de a fi în acest mod scutiți de obligația de a contribui la finanțarea sistemului de gestionare a deșeurilor pus în aplicare de serviciile publice.

44

În special, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2008/98, care stabilește ierarhia deșeurilor, astfel cum trebuie aplicată în cadrul legislației și al politicii în materie de prevenire a generării și de gestionare a deșeurilor, nu permite să se deducă faptul că ar trebui să se acorde prioritate unui sistem care să permită producătorilor de deșeuri să efectueze ei înșiși eliminarea acestora. Dimpotrivă, eliminarea deșeurilor figurează abia pe ultima poziție din această ierarhie.

45

Interpretarea potrivit căreia articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98 recunoaște o largă marjă de apreciere statelor membre și nu le obligă să permită producătorului inițial de deșeuri sau deținătorului de deșeuri să efectueze ei înșiși eliminarea acestor deșeuri este de altfel singura care permite să se țină seama în mod valabil de împrejurarea, evocată în considerentul (41) al Directivei 2008/98, că respectivele state membre mențin abordări diferite privind colectarea deșeurilor și de faptul că sistemele lor de colectare a deșeurilor sunt sensibil diferite.

46

Această interpretare este în plus susținută de articolul 14 din Directiva 2008/98, referitor la repartizarea costului gestionării deșeurilor. Astfel, acest articol, care este în esență identic cu articolul 15 din Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deșeurile (JO L 114, p. 9, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 45), pe care l‑a înlocuit, obligă statele membre să prevadă că costurile aferente sistemului de gestionare a deșeurilor sunt suportate de ansamblul producătorilor și deținătorilor de deșeuri (a se vedea în acest sens Hotărârea Futura Immobiliare și alții, C‑254/08, EU:C:2009:479, punctul 46). Or, interpretarea preconizată de SETAR ar lipsi de efect util această dispoziție, întrucât ar avea consecința de a permite producătorilor sau deținătorilor de deșeuri să se sustragă de la finanțarea sistemului de gestionare a deșeurilor pe care statele membre au obligația de a‑l pune în aplicare.

47

În această privință, trebuie amintit că, în absența unei reglementări a dreptului Uniunii care să impună statelor membre o metodă precisă în ceea ce privește finanțarea costului de gestionare a deșeurilor, această finanțare poate, la alegerea statului membru în cauză, să fie asigurată fie prin intermediul unei taxe, fie al unei redevențe, fie prin orice altă modalitate și că o reglementare națională care prevede, în scopul finanțării gestionării unui astfel de sistem, cu titlu de exemplu, o taxă calculată pe baza unei evaluări a volumului de deșeuri produse, iar nu pe baza cantității de deșeuri efectiv produse și predate spre colectare, nu poate fi considerată contrară Directivei 2008/98 (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Directiva 2006/12, Hotărârea Futura Immobiliare și alții, EU:C:2009:479, punctele 52-54).

48

Cu toate acestea, deși este adevărat că autoritățile naționale competente în materie dispun, în consecință, de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea modalităților de calcul al unei taxe precum cea în discuție în litigiul principal, taxa astfel determinată nu trebuie să depășească totuși cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea Futura Immobiliare și alții, EU:C:2009:479, punctul 55).

49

În speță, revine, prin urmare, instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza elementelor de fapt și de drept care i‑au fost transmise, dacă TARSU nu determină imputarea în sarcina unui producător inițial de deșeuri sau a unui deținător de deșeuri precum SETAR, care efectuează el însuși eliminarea acestora, a unor costuri vădit disproporționate în raport cu volumul sau cu natura deșeurilor produse și/sau introduse în sistemul de gestionare a deșeurilor.

50

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua parte a întrebării adresate că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98 coroborat cu articolele 4 și 13 din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care nu prevede posibilitatea unui producător inițial de deșeuri sau a unui deținător de deșeuri de a efectua el însuși eliminarea acestor deșeuri, astfel încât să fie scutit de la plata unei taxe comunale de eliminare a deșeurilor, în măsura în care aceasta îndeplinește cerințele principiului proporționalității.

51

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată:

52

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Dreptul Uniunii și Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care transpune o dispoziție din această directivă, dar a cărei intrare în vigoare este condiționată de adoptarea unui act intern ulterior, dacă această intrare în vigoare are loc după expirarea termenului de transpunere stabilit de directiva menționată.

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/98 coroborat cu articolele 4 și 13 din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care nu prevede posibilitatea unui producător de deșeuri sau a unui deținător de deșeuri de a efectua el însuși eliminarea deșeurilor sale, astfel încât să fie scutit de la plata unei taxe comunale de eliminare a deșeurilor, în măsura în care aceasta îndeplinește cerințele principiului proporționalității.