EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document DD_2007_19_006_RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Ediție specială 2007
19.Spațiul de libertate, securitate și justiție
Volumul 06

Jurnalul Oficial

al Uniunii Europene

-

European flag

Ediţia în limba română

19.   Spațiul de libertate, securitate și justiție

Volumul 006

 


Referințe

 

Cuprins

 

Anul

JO

Pagina

 

 

 

 

Notă introductivă

1

2002

L 190

1

 

 

32002F0584

 

 

 

Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre

3

2002

L 203

1

 

 

32002F0629

 

 

 

Decizia-cadru a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane

21

2002

L 203

5

 

 

32002D0630

 

 

 

Decizia Consiliului din 22 iulie 2002 de stabilire a unui program-cadru privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (AGIS)

25

2002

L 225

13

 

 

32002R1496

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 1496/2002 al Comisiei din 21 august 2002 de modificare a anexei I [normele de competență interne prevăzute la articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2)] și a anexei II (lista instanțelor judecătorești și a autorităților competente) la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

29

2002

L 328

1

 

 

32002F0946

 

 

 

Decizia-cadru a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate

30

2002

L 328

17

 

 

32002L0090

 

 

 

Directiva 2002/90/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2002 de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate

33

2002

L 333

1

 

 

32002D0956

 

 

 

Decizia Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind crearea unei rețele europene de protecție a personalităților

35

2002

L 349

1

 

 

32002D0996

 

 

 

Decizia Consiliului din 28 noiembrie 2002 de instituire a unui mecanism de evaluare a sistemelor juridice și a punerii lor în aplicare pe plan național în lupta împotriva terorismului

37

2003

L 008

34

 

 

32003D0019

 

 

 

Decizia Consiliului din 14 octombrie 2002 privind declasificarea anumitor părți din manualul SIRENE adoptat de către Comitetul executiv instituit prin Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985

40

2003

L 026

41

 

 

32003L0008

 

 

 

Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii

41

2003

L 031

18

 

 

32003L0009

 

 

 

Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre

48

2003

L 050

1

 

 

32003R0343

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe

56

2003

L 064

1

 

 

32003R0415

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 415/2003 al Consiliului din 27 februarie 2003 privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv marinarilor în tranzit

66

2003

L 067

27

 

 

32003D0170

 

 

 

Decizia 2003/170/JAI a Consiliului din 27 februarie 2003 privind folosirea comună a ofițerilor de legătură detașați de autoritățile de aplicare a legii din statele membre

74

2003

L 069

10

 

 

32003R0453

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 453/2003 al Consiliului din 6 martie 2003 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație

78

2003

L 079

25

 

 

32003D0209

 

 

 

Decizia Comisiei din 25 martie 2003 de creare a unui grup consultativ denumit Grupul de experți privind traficul de persoane

80

2003

L 099

8

 

 

32003R0693

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 693/2003 al Consiliului din 14 aprilie 2003 de stabilire a unui document de facilitare a tranzitului (FTD), a unui document de facilitare a tranzitului feroviar (FRTD) și de modificare a Instrucțiunilor consulare comune și a Manualului comun

83

2003

L 099

15

 

 

32003R0694

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 694/2003 al Consiliului din 14 aprilie 2003 privind modele uniforme pentru documentul de facilitare a tranzitului (FTD) și documentul de facilitare a tranzitului feroviar (FRTD) prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 693/2003

90

2003

L 116

22

 

 

32003D0330

 

 

 

Decizia Consiliului din 19 decembrie 2002 privind declasificarea Rețelei de consultări Schengen (specificații tehnice)

97

2003

L 118

12

 

 

32003D0335

 

 

 

Decizia 2003/335/JAI a Consiliului din 8 mai 2003 privind cercetarea și urmărirea penală în cazul faptelor de genocid, al crimelor împotriva umanității și al crimelor de război

99

2003

L 152

82

 

 

32003D0454

 

 

 

Decizia Consiliului din 13 iunie 2003 de modificare a anexei 12 la Instrucțiunile consulare comune, precum și a anexei 14a la Manualul comun în ceea ce privește taxele aplicate pentru eliberarea vizelor

102

2003

L 181

25

 

 

32003D0516

 

 

 

Decizia Consiliului din 6 iunie 2003 referitoare la semnarea Acordurilor între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii privind extrădarea și asistența judiciară reciprocă în materie penală

104

2003

L 181

27

 

 

22003A0719(01)

 

 

 

Acord privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii

106

2003

L 181

34

 

 

22003A0719(02)

 

 

 

Acord privind asistența judiciară reciprocă între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii

113

2003

L 192

54

 

 

32003F0568

 

 

 

Decizia–cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupției în sectorul privat

122

2003

L 196

45

 

 

32003F0577

 

 

 

Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor

125

2003

L 198

13

 

 

32003D0585

 

 

 

Decizia Consiliului din 28 iulie 2003 de modificare a anexei 2 lista A din Instrucțiunile consulare comune și a anexei 5 lista A din Manualul comun privind obligația de a deține viză pentru titularii pașapoartelor diplomatice pakistaneze

136

2003

L 198

15

 

 

32003D0586

 

 

 

Decizia Consiliului din 28 iulie 2003 de modificare a anexei 3 partea I la Instrucțiunile consulare comune, precum și a anexei 5a partea I la Manualul comun în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe care au obligația de a deține viză de tranzit aeroportuar

138

2003

L 222

3

 

 

32003R1560

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe

140

2003

L 226

27

 

 

32003D0642

 

 

 

Decizia 2003/642/JAI a Consiliului din 22 ianuarie 2003 privind aplicarea în Gibraltar a Convenției privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene

161

2003

L 245

44

 

 

32003D0659

 

 

 

Decizia 2003/659/JAI a Consiliului din 18 iunie 2003 de modificare a Deciziei 2002/187/JAI de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de infracționalitate

162

2003

L 251

12

 

 

32003L0086

 

 

 

Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei

164

2003

L 260

37

 

 

32003D0725

 

 

 

Decizia 2003/725/JAI a Consiliului din 2 octombrie 2003 de modificare a dispozițiilor articolul 40 alineatele (1) și (7) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune

171

2003

L 321

26

 

 

32003L0110

 

 

 

Directiva 2003/110/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind asistența la tranzit în cadrul măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană

173

2003

L 321

64

 

 

32003D0847

 

 

 

Decizia 2003/847/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind măsurile de control și sancțiunile penale referitoare la noile droguri sintetice 2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2

179

2003

L 325

44

 

 

32003D0861

 

 

 

Decizia Consiliului din 8 decembrie 2003 privind analiza și cooperarea cu privire la monedele euro falsificate

181

2003

L 325

45

 

 

32003D0862

 

 

 

Decizia Consiliului din 8 decembrie 2003 de extindere a efectelor Deciziei 2003/861/CE privind analiza și cooperarea cu privire la monedele euro falsificate la statele membre care nu au adoptat euro ca monedă unică

182

2003

L 338

1

 

 

32003R2201

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000

183

2004

C 317

1

 

 

32004D1222(01)

 

 

 

Decizia Consiliului din 2 decembrie 2004 de modificare a Deciziei Consiliului din 27 martie 2000 de autorizare a directorului Europol să inițieze negocieri cu privire la acordurile cu state terțe și organisme din afara Uniunii Europene (2004/C 317/01)

212

2004

L 005

74

 

 

32004D0014

 

 

 

Decizia Consiliului din 22 decembrie 2003 de modificare a celui de-al treilea paragraf (Criterii de bază pentru examinarea cererilor) din partea V din Instrucțiunile consulare comune

213

2004

L 005

76

 

 

32004D0015

 

 

 

Decizia Consiliului din 22 decembrie 2003 de modificare a punctului 1.2 din partea II din Instrucțiunile consulare comune și de elaborare a unei noi anexe la respectivele instrucțiuni

215

2004

L 005

78

 

 

32004D0016

 

 

 

Decizia Consiliului din 22 decembrie 2003 privind declasarea anexei 5 la Instrucțiunile consulare comune și a anexei 14b corespunzătoare la Manualul comun, precum și declasificarea anexelor 9 și 10 la Instrucțiunile consulare comune și a anexelor 6b și 6c corespunzătoare la Manualul comun

217

2004

L 005

79

 

 

32004D0017

 

 

 

Decizia Consiliului din 22 decembrie 2003 de modificare a părții V punctul 1.4 din Instrucțiunile consulare comune și a părții I punctul 4.1.2 din Manualul comun pentru includerea asigurării medicale de călătorie printre documentele justificative necesare pentru obținerea unei vize uniforme

218

2004

L 013

44

 

 

32004F0068

 

 

 

Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile

220

2004

L 016

44

 

 

32003L0109

 

 

 

Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung

225

2004

L 026

1

 

 

32004D0079

 

 

 

Decizia Consiliului din 17 decembrie 2003 referitoare la semnarea acordului între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind aplicarea anumitor dispoziții ale Convenției din 29 mai 2000 referitoare la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și ale Protocolului din 2001 la aceasta

235

2004

L 026

3

 

 

22004A0129(01)

 

 

 

Acord între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind aplicarea anumitor dispoziții ale Convenției din 29 mai 2000 cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și ale protocolului din 2001 la aceasta

237

2004

L 064

1

 

 

32004R0377

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 377/2004 al Consiliului din 19 februarie 2004 privind crearea unei rețele de ofițeri de legătură în materie de imigrație

244

2004

L 064

5

 

 

32004R0378

 

 

 

Regulamentul (CE) nr. 378/2004 al Consiliului din 19 februarie 2004 privind procedurile de modificare a Manualului Sirene

248

2004

L 064

45

 

 

32004D0201

 

 

 

Decizia 2004/201/JAI a Consiliului din 19 februarie 2004 privind procedurile de modificare a Manualului Sirene

250


19/Volumul 006

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

1




/

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


Notă introductivă

În conformitate cu articolul 58 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările la tratatele pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO L 157, 21.6.2005, p. 203), textele actelor instituțiilor și ale Băncii Centrale Europene adoptate înainte de data aderării, redactate de Consiliu sau Comisie ori de Banca Centrală Europeană în limbile bulgară și română sunt autentice, de la data aderării, în aceleași condiții ca și textele redactate în celelalte limbi oficiale ale Comunităților. Articolul menționat prevede, de asemenea, că textele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene dacă și textele în limbile actuale au fost publicate.

În conformitate cu acest articol, prezenta ediție specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene se publică în limba română și conține textele actelor obligatorii cu aplicare generală. Prezenta ediție cuprinde actele adoptate din 1952 până la 31 decembrie 2006.

Textele care se publică sunt grupate în 20 de capitole, în funcție de clasificarea existentă în Repertoarul legislației comunitare în vigoare, după cum urmează:

01

Probleme generale, financiare și instituționale

02

Uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor

03

Agricultură

04

Pescuit

05

Libera circulație a lucrătorilor și politica socială

06

Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii

07

Politica în domeniul transporturilor

08

Politica în domeniul concurenței

09

Impozitare

10

Politica economică și monetară și libera circulație a capitalurilor

11

Relații externe

12

Energie

13

Politica industrială și piața internă

14

Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale

15

Protecția mediului, a consumatorilor și a sănătății

16

Știință, informare și cultură

17

Legislația privind întreprinderile

18

Politica externă și de securitate comună

19

Spațiul de libertate, securitate și justiție

20

Europa cetățenilor

Repertoarul menționat, care se publică bianual în limbile oficiale ale Uniunii Europene, se va publica ulterior și în limba română, urmând a fi incluse trimiteri la prezenta ediție specială. Astfel, repertoarul poate fi utilizat și ca index al prezentei ediții speciale.

Actele publicate în prezenta ediție specială se publică, cu câteva excepții, în forma în care au fost publicate în Jurnalul Oficial în limbile originare. Prin urmare, la utilizarea prezentei ediții speciale trebuie luate în considerare modificările ulterioare sau adaptările ori derogările adoptate de instituții sau de Banca Centrală Europeană ori care sunt prevăzute în Actul de aderare.

În mod excepțional, în anumite cazuri, când anexele tehnice de mari dimensiuni ale actelor se înlocuiesc ulterior cu alte anexe, se va face trimitere numai la ultimul act de înlocuire. Acesta este, în special, cazul anumitor acte care conțin listele codurilor vamale (capitolul 02), al actelor privind transportul, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase (capitolele 07 și 13), precum și al anumitor protocoale și anexe la Acordul privind SEE.

De asemenea, Statutul personalului se publică, în mod excepțional, în formă consolidată în care sunt incluse toate modificările până la sfârșitul anului 2005. Modificările efectuate după această dată se publică în versiunea originară.

Edițiile speciale cuprind două sisteme de numerotare:

(i)

numerotarea originară a paginilor Jurnalului Oficial și data publicării din edițiile în limbile olandeză, franceză, germană și italiană, începând cu 1 ianuarie 1973 din edițiile în limbile engleză și daneză, începând cu 1 ianuarie 1981 din ediția în limba greacă, începând cu 1 ianuarie 1986 din edițiile în limbile spaniolă și portugheză, începând cu 1 ianuarie 1995 din edițiile în limbile finlandeză și suedeză și începând cu 1 mai 2004 din edițiile în limbile cehă, estonă, letonă, lituaniană, malteză, maghiară, polonă, slovacă și slovenă.

În numerotarea paginilor există întreruperi întrucât nu toate actele care au fost publicate la data respectivă sunt publicate în prezenta ediție specială. Atunci când se face trimitere la Jurnalul Oficial în citarea actelor, trebuie utilizate numerele paginilor originare;

(ii)

numerotarea paginilor din edițiile speciale, care este continuă și care nu trebuie utilizată pentru citarea actelor.

Până în iunie 1967, numerotarea paginilor Jurnalului Oficial începea de la pagina 1 în fiecare an. După această dată, fiecare număr a început cu pagina 1.

De la 1 ianuarie 1968, Jurnalul Oficial a fost împărțit în două părți:

Legislație („L”),

Comunicări și informări („C”).

La 1 februarie 2003, vechea denumire oficială de „Jurnal Oficial al Comunităților Europene” s-a schimbat, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, aceasta fiind în prezent „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

3


32002F0584


L 190/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI

din 13 iunie 2002

privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre

(2002/584/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 31 literele (a) și (b) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În conformitate cu concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, în special punctul (35), ar trebui să fie eliminată, între statele membre, procedura formală de extrădare pentru persoanele care încearcă să se sustragă justiției după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive și să fie accelerate procedurile de extrădare privind persoanele bănuite că ar fi săvârșit o infracțiune.

(2)

Programul de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a deciziilor penale prevăzut la punctul (37) din concluziile Consiliului de la Tampere și adoptat de Consiliu la 30 noiembrie 2000 (3) menționează aspectul executării reciproce a mandatelor de arestare.

(3)

Toate statele membre sau anumite state membre sunt părți la diferite convenții în domeniul extrădării, printre care Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977. Țările nordice au legi de extrădare cu conținut identic.

(4)

De asemenea, următoarele trei convenții, privind, în totalitate sau parțial, extrădarea, au fost aprobate de statele membre și fac parte din acquis-ul Uniunii: Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (4) din 19 iunie 1990 (cu privire la statele membre care sunt părți la convenția menționată anterior), Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 (5) și Convenția privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996 (6).

(5)

Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume, de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într-un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(6)

Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

(7)

Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și prin urmare, datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(8)

Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.

(9)

Rolul autorităților centrale în executarea unui mandat european de arestare trebuie să se limiteze la un sprijin practic și administrativ.

(10)

Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.

(11)

Mandatul european de arestare ar trebui să înlocuiască, în relațiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare privind extrădarea, inclusiv dispozițiile titlului III din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen cu privire la aceste aspecte.

(12)

Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (7), în special în capitolul VI. Nimic din prezenta decizie-cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive.

Prezenta decizie-cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale privind respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă.

(13)

Nimeni nu ar trebui să fie îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau la altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante.

(14)

Având în vedere că toate statele membre au ratificat Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor privind prelucrarea automată a datelor personale din 28 ianuarie 1981, este necesar ca datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru să fie protejate, în conformitate cu principiile respectivei convenții,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

CAPITOLUL 1

PRINCIPII GENERALE

Articolul 1

Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia

(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

(3)   Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Articolul 2

Domeniul de aplicare a mandatului european de arestare

(1)   Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.

(2)   Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii-cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei:

apartenența la o organizație criminală;

terorismul;

traficul de persoane;

exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă

traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope;

traficul ilicit de arme, muniție și materiale explozive;

corupția;

frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, în sensul Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995;

spălarea produselor infracțiunii;

falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;

criminalitatea informatică;

infracțiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariție și traficul ilicit de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție;

facilitarea intrării și a șederii ilegale;

omuciderea voluntară, loviturile și vătămările corporale grave;

traficul ilicit de organe și țesuturi umane;

răpirea, sechestrarea și luarea de ostateci;

rasismul și xenofobia;

jafurile organizate sau armate;

traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichitățile și operele de artă;

înșelăciunea;

racketul și extorcarea de fonduri;

contrafacerea și pirateria produselor;

falsificarea de documente administrative și traficul de falsuri;

falsificarea mijloacelor de plată;

traficul ilicit de substanțe hormonale și de alți factori de creștere;

traficul ilicit de materiale nucleare și radioactive;

traficul de vehicule furate;

violul;

incendierea cu intenție;

infracțiunile de competența Curții Penale Internaționale;

sechestrarea ilegală de aeronave și nave;

sabotajul.

(3)   Consiliul poate decide în orice moment, hotărând în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, în condițiile prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, să adauge alte categorii de infracțiuni la lista inclusă la alineatul (2) din prezentul articol. Consiliul examinează, pornind de la raportul prezentat de Comisie, în temeiul articolului 34 alineatul (3), dacă această listă trebuie extinsă sau modificată.

(4)   Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.

Articolul 3

Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare „autoritate judiciară de executare”) refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

1.

atunci când infracțiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul membru executare, atunci când acesta ar avea competența să urmărească această infracțiune în temeiul dreptului său penal;

2.

atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare;

3.

atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea acestui mandat, în temeiul dreptului statului membru de executare.

Articolul 4

Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

1.

atunci când, într-unul dintre cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (4), fapta care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare; cu toate acestea, în materie de taxe și impozite, de vamă și schimb valutar, executarea mandatului european de arestare nu va putea fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru de executare nu impune același tip de taxe sau impozite sau nu conține același tip de norme în materie de taxe, impozite, de vamă și schimb valutar, ca și dreptul statului membru emitent;

2.

atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este urmărită penal în statul membru de executare pentru aceeași faptă care stă la baza mandatului european de arestare;

3.

atunci când autoritățile judiciare ale statului membru de executare au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să îi pună capăt, sau atunci când persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într-un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor;

4.

atunci când s-a prescris acțiunea penală sau pedeapsa, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, iar faptele sunt de competența acestui stat membru, în conformitate cu dreptul său penal;

5.

în cazul în care din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță, cu condiția ca, în caz de condamnare, sentința să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare;

6.

în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern;

7.

atunci când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care:

(a)

în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul statului membru de executare sau într-un loc considerat ca atare, sau

(b)

au fost săvârșite în afara teritoriului statului membru emitent, iar dreptul statului membru de executare nu autorizează urmărirea penală pentru aceleași infracțiuni săvârșite în afara teritoriului acestuia.

Articolul 5

Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale

Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

1.

atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr-o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii care a dus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată;

2.

în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziții care permit o reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani– sau aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri;

3.

atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

Articolul 6

Stabilirea autorităților judiciare competente

(1)   Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)   Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)   Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.

Articolul 7

Recursul la autoritatea centrală

(1)   Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista autoritățile judiciare competente.

(2)   Un stat membru poate, în cazul în care se dovedește necesar din motive de organizare a sistemului său judiciar, să încredințeze autorității sau autorităților sale centrale transmiterea și primirea administrative a mandatelor europene de arestare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu acestea.

Statul membru care dorește să utilizeze posibilitățile prevăzute în prezentul articol comunică Secretariatului General al Consiliului informațiile referitoare la autoritatea centrală sau la autoritățile centrale desemnate. Aceste indicații sunt obligatorii pentru toate autoritățile statului membru emitent.

Articolul 8

Conținutul și forma mandatului european de arestare

(1)   Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

(a)

identitatea și cetățenia persoanei căutate;

(b)

numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

(c)

indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;

(d)

natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2;

(e)

descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, locului și gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune;

(f)

pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

(g)

în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.

(2)   Mandatul european de arestare trebuie să fie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale statului membru de executare. Orice stat membru poate, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru sau ulterior, să indice, într-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului, că acceptă o traducere în una sau mai multe alte limbi oficiale ale instituțiilor Comunităților Europene.

CAPITOLUL 2

PROCEDURA DE PREDARE

Articolul 9

Transmiterea unui mandat european de arestare

(1)   În cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite direct autorității judiciare de executare mandatul european de arestare.

(2)   Autoritatea judiciară emitentă poate decide, în toate cazurile, să semnaleze persoana căutată în Sistemul de Informații Schengen (SIS).

(3)   O astfel de semnalare este efectuată în conformitate cu dispozițiile articolului 95 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990. O semnalare în SIS are valoarea unui mandat european de arestare, însoțit de informațiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1).

Pentru o perioadă tranzitorie, până în momentul în care SIS va avea capacitatea să transmită toate informațiile menționate la articolul 8, semnalarea are valoare de mandat european de arestare, până la primirea originalului, în bună și cuvenită formă, de către autoritatea judiciară de executare.

Articolul 10

Procedura de transmitere a unui mandat european de arestare

(1)   În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare competentă, aceasta efectuează cercetările necesare, în special prin intermediul punctelor de contact ale Rețelei Judiciare Europene (8), în vederea obținerii acestei informații de la statul membru de executare.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară emitentă dorește acest lucru, transmiterea poate fi efectuată prin intermediul sistemului securizat de telecomunicații al Rețelei Judiciare Europene.

(3)   În cazul în care nu este posibil să se recurgă la SIS, autoritatea judiciară emitentă poate face apel la serviciile Interpolului pentru a comunica mandatul european de arestare.

(4)   Autoritatea judiciară emitentă poate transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc sigur care permite obținerea unei urme scrise a transmiterii, în condiții care să-i permită statului membru de executare să verifice autenticitatea acestuia.

(5)   Toate dificultățile legate de transmiterea sau de autenticitatea oricărui document necesar pentru executarea mandatului european de arestare sunt soluționate prin contacte directe între autoritățile judiciare implicate sau, după caz, prin intervenția autorităților centrale ale statelor membre.

(6)   În cazul în care autoritatea care primește un mandat european de arestare nu este competentă pentru a-i da curs, aceasta transmite din oficiu mandatul european de arestare autorității competente a statului său membru și informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 11

Drepturile persoanei căutate

(1)   Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.

(2)   O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat european de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat și de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

Articolul 12

Menținerea persoanei în detenție

Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.

Articolul 13

Consimțământul la predare

(1)   În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimțământ și, după caz, renunțarea sa expresă la drepturile conferite de „principiul specialității”, prevăzut la articolul 27 alineatul (2), sunt date în fața autorității judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

(2)   Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca acest consimțământ și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) să fie obținute în condiții care să arate faptul că persoana le-a exprimat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. În acest scop, persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat.

(3)   Consimțământul și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) sunt consemnate într-un proces-verbal, în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern al statului membru de executare.

(4)   Consimțământul este, în principiu, irevocabil. Fiecare stat membru poate să prevadă că acest consimțământ și, după caz, renunțarea, pot fi revocate, în conformitate cu normele aplicabile în dreptul intern. În acest caz, perioada cuprinsă între data consimțământului și cea a revocării acestuia nu este luată în considerare pentru stabilirea termenelor prevăzute la articolul 17. Un stat membru care dorește să recurgă la această posibilitate informează despre aceasta Secretariatul General al Consiliului, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, și indică modalitățile în care este posibilă revocarea consimțământului, precum și oricare modificare a acestora.

Articolul 14

Audierea persoanei căutate

În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

Articolul 15

Decizia de predare

(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3 – 5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.

Articolul 16

Decizia în cazul concursului de cereri

(1)   În cazul în care mai multe state membre au emis un mandat european de arestare împotriva aceleași persoane, alegerea mandatului european de arestare care trebuie să fie executat se face de autoritatea judiciară de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele și, în special, de gravitatea relativă și de locul comiterii infracțiunilor, de datele respective ale mandatelor europene de arestare, precum și de faptul că mandatul a fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Autoritatea judiciară de executare poate solicita avizul Eurojust (9) pentru a face alegerea prevăzută la alineatul (1).

(3)   În cazul unui conflict între un mandat european de arestare și o cerere de extrădare prezentată de un stat terț, decizia de acordare a priorității fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare, este adoptată de autoritatea competentă a statului membru de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele, în special de cele prevăzute la alineatul (1), precum și de cele menționate în convenția aplicabilă.

(4)   Prezentul articol nu aduce atingere obligațiilor statelor membre care decurg din Statutul Curții Penale Internaționale.

Articolul 17

Termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului european de arestare

(1)   Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

(2)   În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.

(3)   În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4)   În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

(5)   Cât timp nici o decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.

(6)   Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie motivat.

(7)   Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare, informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru.

Articolul 18

Situația în așteptarea deciziei

(1)   Atunci când mandatul european de arestare a fost emis pentru desfășurarea urmăririi penale, autoritatea judiciară de executare trebuie:

(a)

fie să accepte audierea persoanei căutate, în conformitate cu articolul 19;

(b)

fie să accepte transferul temporar al persoanei căutate.

(2)   Condițiile și durata transferului temporar sunt stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

(3)   În caz de transfer temporar, persoana trebuie să se poată întoarce în statul membru de executare pentru a asista la audierile care o privesc, în cadrul procedurii de predare.

Articolul 19

Audierea persoanei în așteptarea deciziei

(1)   Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu dreptul statului membru căruia îi aparține instanța judecătorească sesizată.

(2)   Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare și în condițiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

(3)   Autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului membru din care provine să participe la audierea persoanei căutate, pentru a garanta aplicarea corectă a prezentului articol și a condițiilor stabilite.

Articolul 20

Privilegii și imunități

(1)   Atunci când persoana căutată beneficiază de un privilegiu sau de o imunitate de jurisdicție sau de executare în statul membru de executare, termenele prevăzute la articolul 17 nu încep să curgă decât în cazul în care și din ziua în care autoritatea judiciară de executare a fost informată asupra faptului că acest privilegiu sau această imunitate au fost ridicate.

Statul membru de executare se asigură de faptul că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective, în momentul în care persoana nu mai beneficiază de un asemenea privilegiu sau de o asemenea imunitate.

(2)   Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare îi transmite o cerere în acest sens, fără întârziere. Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a altui stat sau a unei organizații internaționale, cererea va fi adresată de autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 21

Conflictul de obligații internaționale

Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere obligațiilor statului membru de executare atunci când persoana căutată a fost extrădată către acest stat membru dintr-o țară terță și atunci când această persoană este protejată de dispozițiile acordului privind specialitatea, în temeiul căruia a fost extrădată. Statul membru de executare ia toate măsurile necesare pentru a solicita de îndată consimțământul statului din care a fost extrădată persoana căutată, astfel încât aceasta să poată fi predată statului membru emitent. Termenele prevăzute la articolul 17 nu încep să curgă decât din ziua în care principiul specialității încetează să se mai aplice. Până la primirea deciziei din partea statului din care a fost extrădată persoana căutată, statul membru de executare se asigură că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective.

Articolul 22

Notificarea deciziei

Autoritatea judiciară de executare notifică de îndată autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs mandatului european de arestare.

Articolul 23

Termenul pentru predarea persoanei

(1)   Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2)   Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

(3)   În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

(4)   În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)   La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2) – (4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.

Articolul 24

Predarea amânată sau condiționată

(1)   Autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea mandatului european de arestare, să amâne predarea persoanei căutate, pentru ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul membru de executare sau, în cazul în care a fost deja condamnată, pentru a putea executa, pe teritoriul acestuia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte decât cea prevăzută de mandatul european de arestare.

(2)   În loc să amâne predarea, autoritatea judiciară de executare poate preda temporar statului membru emitent persoana căutată, în condiții care urmează a fi stabilite de comun acord între autoritățile judiciare de executare și emitentă. Acordul se face în scris, iar toate autoritățile statului membru emitent sunt obligate să respecte condițiile acestuia.

Articolul 25

Tranzitul

(1)   Fiecare stat membru permite, cu excepția cazului în care folosește posibilitatea de refuz atunci când se solicită tranzitul unuia dintre resortisanții sau rezidenții săi, în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, tranzitul pe teritoriul său al unei persoane căutate care este predată, cu condiția să fi primit informații despre:

(a)

identitatea și cetățenia persoanei care face obiectul mandatului european de arestare;

(b)

existența unui mandat european de arestare;

(c)

natura și încadrarea juridică a infracțiunii;

(d)

descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv data și locul.

Atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de tranzit, tranzitul poate fi supus condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de tranzit, pentru a efectua acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care ar fi pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

(2)   Fiecare stat membru desemnează o autoritate însărcinată cu primirea cererilor de tranzit și a documentelor necesare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale privind cererile de tranzit. Statele membre comunică această desemnare Secretariatului General al Consiliului.

(3)   Cererea de tranzit, precum și informațiile prevăzute la alineatul (1), pot fi adresate autorității desemnate în temeiul alineatului (2), prin orice mijloc care permite păstrarea unei urme scrise a transmiterii. Statul membru de tranzit notifică decizia sa prin același procedeu.

(4)   Prezenta decizie-cadru nu se aplică în cazul utilizării căilor aeriene fără escală prevăzută. Cu toate acestea, în cazul în care are loc o aterizare forțată, statul membru emitent furnizează autorității desemnate în conformitate cu alineatul (2) informațiile prevăzute la alineatul (1).

(5)   Atunci când tranzitul se referă la o persoană care trebuie să fie extrădată de un stat terț către un stat membru, se va aplica mutatis mutandis prezentul articol. În special, expresia „mandat european de arestare” va fi înlocuită cu „cerere de extrădare”.

CAPITOLUL 3

EFECTELE PREDĂRII

Articolul 26

Computarea detenției executate în statul membru de executare

(1)   Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate.

(2)   În acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul articolului 7 autorității judiciare emitente în momentul predării.

Articolul 27

Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni

(1)   Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s-a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2)   Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

(3)   Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:

(a)

atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în patruzeci și cinci de zile de la data eliberării sale definitive, deși a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-a părăsit;

(b)

infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate;

(c)

procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;

(d)

atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertății sale individuale;

(e)

atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunțând, după caz, în același timp și la principiul specialității, în conformitate cu articolul 13;

(f)

atunci când persoana a renunțat în mod expres, după predarea sa, să beneficieze de principiul specialității pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunțarea se face în fața autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat-o în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;

(g)

atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana își dă consimțământul, în conformitate cu alineatul (4).

(4)   Cererea pentru consimțământ este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie-cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.

Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să acorde garanțiile care sunt prevăzute aici.

Articolul 28

Predarea sau extrădarea ulterioară

(1)   Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au făcut aceeași notificare, se consideră că a fost acordat consimțământul pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, cu excepția situației în care, într-un caz particular, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2)   În orice situație, o persoană care a fost predată statului membru emitent în temeiul unui mandat european de arestare poate, fără consimțământul statului membru de executare, să fie predată unui alt stat membru decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, în următoarele cazuri:

(a)

atunci când, deși a avut posibilitatea să o facă, persoana căutată nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, sau atunci când s-a întors pe teritoriul acestuia după ce l-a părăsit;

(b)

atunci când persoana căutată acceptă să fie predată unui stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare. Consimțământul se dă autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Este redactat astfel încât să reiasă că persoana în cauză a acționat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. Persoana căutată are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;

(c)

atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialității, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) literele (a), (e), (f) și (g).

(3)   Autoritatea judiciară de executare consimte ca persoana vizată să fie predată unui alt stat membru, în conformitate cu următoarele norme:

(a)

cererea de consimțământ este prezentată în conformitate cu articolul 9, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2);

(b)

consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru;

(c)

decizia este adoptată în cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii;

(d)

consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, nu mai poate fi refuzat decât pentru motivele menționate la articolul 4.

Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să furnizeze garanțiile care sunt prevăzute în acesta.

(4)   Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare nu este extrădată unui stat terț fără consimțământul autorității competente a statului membru care a predat-o. Acest consimțământ este acordat în conformitate cu convențiile prin care acest stat membru își asumă obligații, precum și cu dreptul său intern.

Articolul 29

Predarea unor obiecte

(1)   La cererea autorității judiciare emitente sau din proprie inițiativă, autoritatea judiciară de executare sechestrează și predă, în conformitate cu dreptul intern, obiectele:

(a)

care pot servi ca mijloace de probă, sau

(b)

care au fost dobândite de persoana căutată ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

(2)   Predarea obiectelor prevăzute la alineatul (1) este efectuată chiar și în cazul în care mandatul european de arestare nu poate fi executat, ca urmare a decesului sau a evadării persoanei căutate.

(3)   Atunci când obiectele prevăzute la alineatul (1) sunt susceptibile de sechestru sau confiscare pe teritoriul statului membru de executare, acesta din urmă poate, în cazul în care obiectele sunt necesare unei proceduri penale în curs, să le păstreze temporar sau să le predea statului membru emitent, sub rezerva restituirii.

(4)   Drepturile pe care statul membru de executare sau părți terțe le-ar fi dobândit asupra obiectelor prevăzute la alineatul (1) sunt menținute. Atunci când există asemenea drepturi, statul membru emitent trimite obiectele statului membru de executare fără a percepe taxe, de îndată ce procedura penală s-a finalizat.

Articolul 30

Cheltuieli

(1)   Cheltuielile angajate pe teritoriul statului membru de executare pentru executarea mandatului european de arestare sunt suportate de acest stat membru.

(2)   Toate celelalte cheltuieli sunt în sarcina statului membru emitent.

CAPITOLUL 4

DISPOZIȚII GENERALE ȘI FINALE

Articolul 31

Raporturile cu alte instrumente legale

(1)   Fără a aduce atingere aplicării acestora în relațiile dintre statele membre și statele terțe, prezenta decizie-cadru înlocuiește, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în relațiile dintre statele membre:

(a)

Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adițional al acesteia din 17 martie 1978 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare;

(b)

Acordul între cele douăsprezece state membre ale Comunităților Europene privind simplificarea și modernizarea modalităților de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989;

(c)

Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, din 10 martie 1995;

(d)

Convenția privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 septembrie 1996;

(e)

titlul III, capitolul 4, din Convenția de punere în aplicare din 19 iunie 1990 a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.

(2)   Statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data adoptării prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

Statele membre pot încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale după data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea conținutului acesteia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, în special stabilind termene mai scurte decât cele fixate la articolul 17, extinzând lista infracțiunilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2), limitând și mai mult motivele de refuz prevăzute la articolele 3 și 4 sau scăzând pragul prevăzut la articolul 2 alineatul (1) sau (2).

Acordurile și aranjamentele menționate la alineatul (2) nu pot afecta în nici un fel relațiile cu statele membre care nu sunt părți la acestea.

Statele membre notifică Consiliului și Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, acordurile sau aranjamentele existente prevăzute la primul paragraf, pe care doresc să continue să le aplice.

De asemenea, statele membre notifică Consiliului și Comisiei orice acord sau aranjament nou prevăzut la paragraful (2), în termen de trei luni de la data semnării acestora.

(3)   În măsura în care convențiile sau acordurile prevăzute la alineatul (1) se aplică teritoriilor statelor membre sau unor teritorii pentru ale căror relații externe este responsabil un stat membru, cărora nu li se aplică prezenta decizie-cadru, aceste instrumente continuă să reglementeze relațiile existente între aceste teritorii și celelalte state membre.

Articolul 32

Dispoziție tranzitorie

C ererile de extrădare primite până la 1 ianuarie 2004 vor continua să fie reglementate de instrumentele existente în domeniul extrădării. Cererile primite după această dată vor fi guvernate de normele adoptate de statele membre, în temeiul prezentei decizii-cadru. Cu toate acestea, orice stat membru poate face, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, o declarație în care să indice faptul că, în calitate de stat membru de executare, va continua să examineze, în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil până la 1 ianuarie 2004, cererile referitoare la fapte săvârșite înaintea unei date indicate de acesta. Această dată nu poate fi ulterioară datei de 7 august 2002. Respectiva declarație va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Aceasta poate fi retrasă în orice moment.

Articolul 33

Dispoziții privind Austria și Gibraltarul

(1)   Cât timp Austria nu va modifica articolul 12 alineatul (1) din „Auslieferungs- und Rechtshilfegesetz” și până la 31 decembrie 2008, ea își va putea autoriza autoritățile judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare, în cazul în care persoana căutată este cetățean austriac, iar faptele care stau la baza mandatului european de arestare nu sunt susceptibile de pedeapsă, în conformitate cu dreptul austriac.

(2)   Prezenta decizie-cadru se aplică Gibraltarului.

Articolul 34

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la 31 decembrie 2003.

(2)   Statele membre comunică Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în dreptul intern obligațiile care decurg din prezenta decizie-cadru. Astfel, fiecare stat membru poate indica faptul că va aplica de îndată prezenta decizie-cadru în relațiile sale cu statele membre care au făcut aceeași comunicare.

Secretariatul General al Consiliului comunică statelor membre și Comisiei informațiile primite în aplicarea articolului 7 alineatul (2), a articolului 8 alineatul (2), a articolului 13 alineatul (4) și a articolului 25 alineatul (2). Acesta va asigura, de asemenea, publicarea informațiilor în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

(3)   Pe baza informațiilor transmise de Secretariatul General al Consiliului, Comisia înaintează Parlamentului European și Consiliului, până la 31 decembrie 2004, un raport privind aplicarea prezentei decizii-cadru, însoțit, după caz, de propuneri legislative.

(4)   În cursul celui de-al doilea semestru al anului 2003, Consiliul va evalua în special aplicarea practică a dispozițiilor prezentei decizii-cadru de către statele membre, precum funcționarea SIS.

Articolul 35

Intrare în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Adoptată la Luxemburg, 13 iunie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

M. RAJOY BREY


(1)  JO C 332 E, 27.11.2001, p. 305.

(2)  Aviz emis la 9 ianuarie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată)

(3)  JO C 12 E, 15.1.2001, p. 10.

(4)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(5)  JO C 78, 30.3.1995, p. 2.

(6)  JO C 313, 13.10.1996, p. 12.

(7)  JO C 364, 18.12.2000, p. 1.

(8)  Acțiunea comună 98/428/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 privind crearea Rețelei Judiciare Europene (JO L 191, 7.7.1998, p. 4).

(9)  Decizia 2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust, în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate (JO L 63, 6.3.2002, p. 1).


ANEXĂ

MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE (1)

Prezentul mandat a fost emis de o autoritate judiciară competentă. Solicit ca persoana menționată mai jos să fie arestată și predată autorităților judiciare în vederea efectuării urmăririi penale și a executării unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate.

Image

Image

Image

Image

Image


(1)  Prezentul mandat trebuie să fie redactat sau tradus într-una din limbile oficiale ale statului membru de executare, atunci când acesta din urmă este cunoscut, sau în orice altă limbă acceptată de acest stat.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

21


32002F0629


L 203/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI

din 19 iulie 2002

privind combaterea traficului de persoane

(2002/629/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 litera (e), și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Planul de acțiune al Consiliului și al Comisiei privind modalitățile optime de punere în aplicare a dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam referitoare la crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție (3), Concluziile Consiliului European de la Tampere, din 15 și 16 octombrie 1999, Concluziile Consiliului European de la Santa Maria da Feira, din 19 și 20 iunie 2000, astfel cum figurează în tabloul de bord, și Parlamentul European în Rezoluția sa din 19 mai 2000 privind Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European „Pentru noi acțiuni în domeniul combaterii traficului de femei” indică sau solicită acțiuni legislative împotriva traficului de persoane, în special definiții, incriminări și sancțiuni comune.

(2)

Acțiunea comună a Consiliului 97/154/JAI din 24 februarie 1997 privind combaterea traficului de persoane și exploatarea sexuală a copiilor (4) trebuie să fie urmată de măsuri legislative suplimentare pentru a reduce diferențele dintre abordările juridice ale statelor membre și pentru a contribui la dezvoltarea unei cooperări judiciare și polițienești eficiente împotriva traficului de persoane.

(3)

Traficul de persoane constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului și a demnității umane și implică practici crude, cum ar fi abuzul și înșelarea persoanelor vulnerabile, precum și folosirea violenței, a amenințărilor, a dependenței pentru datorii și a constrângerii.

(4)

Protocolul Organizației Națiunilor Unite privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, care completează Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, reprezintă un pas decisiv către cooperarea internațională în acest domeniu.

(5)

Copiii sunt mai vulnerabili și sunt expuși, în consecință, unui risc mai mare de a deveni victime ale traficului de persoane.

(6)

Uniunea Europeană trebuie să completeze munca importantă realizată de organizațiile internaționale, în special de Organizația Națiunilor Unite.

(7)

Este necesar ca fapta penală gravă cum este traficul de persoane, să fie tratată nu numai prin acțiunile individuale ale fiecărui stat membru, dar și prin adoptarea unei abordări globale, din care definirea elementelor de drept penal comune tuturor statelor membre, în special în materie de sancțiuni efective, proporționale și disuasive, fac parte integrantă. În conformitate cu principiile subsidiarității și proporționalității, prezenta decizie-cadru se limitează la minimul cerut pentru a atinge aceste obiective la nivel comunitar și nu depășește ceea ce este necesar în acest scop.

(8)

Este necesar să se prevadă, împotriva autorilor acestor infracțiuni, sancțiuni suficient de severe pentru a include traficul de persoane în domeniul de aplicare al instrumentelor deja adoptate pentru combaterea criminalității organizate, cum ar fi Acțiunea comună 98/699/JAI a Consiliului din 3 decembrie 1998 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea sau sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (5) și Acțiunea comună 98/733/JAI a Consiliului din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală în statele membre ale Uniunii Europene (6).

(9)

Prezenta decizie-cadru ar trebui să contribuie la prevenirea și la combaterea traficului de persoane prin completarea instrumentelor deja adoptate în acest domeniu, cum ar fi Acțiunea comună 96/700/JAI a Consiliului din 29 noiembrie 1996 de stabilire a unui program de încurajare și de schimburi destinat persoanelor responsabile de acțiunea împotriva traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor (STOP) (7), Acțiunea comună 96/748/JAI a Consiliului din 16 decembrie 1996 de extindere a mandatului acordat Unității Droguri Europol (8), Decizia 293/2000/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 ianuarie 2000 de adoptare a unui program de acțiune comunitar (Programul Daphné) (2000-2003) privind măsurile preventive pentru combaterea violenței față de copii, adolescenți și femei (9), Acțiunea comună 98/428/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 de creare a unei Rețele Judiciare Europene (10), Acțiunea comună 96/277/JAI a Consiliului din 22 aprilie 1996 privind crearea unui cadru pentru schimbul de magistrați de legătură, în scopul îmbunătățirii cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene (11) și Acțiunea comună 98/427/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 privind bunele practici de asistență judiciară în materie penală (12).

(10)

Acțiunea comună 97/154/JAI a Consiliului trebuie abrogată, în măsura în care aceasta se referă la traficul de persoane,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

Articolul 1

Infracțiuni legate de traficul de persoane în scopul exploatării muncii lor sau a exploatării sexuale

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a acționa astfel încât următoarele acțiuni să fie pasibile de pedeapsă:

 

racolarea, transportul, transferul, cazarea, primirea ulterioară a unei persoane, inclusiv trecerea sau transferul controlului exercitat asupra acesteia:

(a)

atunci când se face uz de constrângere, de forță sau de amenințări, inclusiv răpirea, sau

(b)

atunci când se face uz de înșelăciune sau de fraudă sau

(c)

atunci când există abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate, astfel încât persoana nu are o altă alternativă reală și acceptabilă decât de a se supune acestui abuz sau

(d)

atunci când se oferă sau se primesc renumerații sau avantaje pentru a se obține consimțământul unei persoane care are autoritate asupra alteia,

 

în scopul exploatării muncii sau serviciilor acestei persoane, inclusiv sub formă, cel puțin, de prestare de muncă sau de servicii forțate sau obligatorii, de sclavie sau de practici similare sclaviei sau de servitute sau

 

în scopul exploatării prostituției altuia și a altor forme de exploatare sexuală, inclusiv pentru pornografie.

(2)   Consimțământul unei victime a traficului de persoane la exploatarea intenționată sau efectivă este irelevant atunci când a fost folosit oricare din mijloacele prevăzute la alineatul (1).

(3)   Când acțiunile prevăzute la alineatul (1) se referă la un copil, se pedepsesc ca o infracțiune de trafic de persoane, chiar dacă nu a fost folosit nici unul din mijloacele prevăzute la alineatul (1).

(4)   În sensul prezentei decizii-cadru, prin „copil” se înțelege orice persoană în vârstă de mai puțin de 8e ani.

Articolul 2

Instigarea, participarea, complicitatea și tentativa

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a pedepsi instigarea, participarea, complicitatea sau tentativa la infracțiunile prevăzute la articolul 1.

Articolul 3

Sancțiuni

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare astfel încât infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2 să fie pasibile de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, susceptibile să antreneze extrădarea.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolul 1 să fie pasibile de pedepse privative de libertate, având o durată maximă care nu poate fi mai mică de opt ani, atunci când au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

(a)

infracțiunea a pus în pericol viața victimei în mod deliberat sau din neglijență gravă;

(b)

infracțiunea a fost săvârșită împotriva unei victime care era vulnerabilă în mod deosebit. O victimă este considerată a fi vulnerabilă în mod deosebit, cel puțin atunci când nu a împlinit vârsta majoratului sexual prevăzută de legislația națională și când infracțiunea a fost săvârșită în scopul exploatării prostituției altuia și altor forme de exploatare sexuală, inclusiv pentru pornografie;

(c)

infracțiunea a fost săvârșită prin recurgerea la violențe grave sau a provocat un prejudiciu deosebit de grav victimei;

(d)

infracțiunea a fost săvârșită în cadrul unei organizații criminale în sensul Acțiunii comune 98/733/JAI, independent de nivelul pedepselor prevăzute de aceasta.

Articolul 4

Răspunderea persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi ținute să răspundă pentru una dintre infracțiunile penale prevăzute la articolele 1 și 2, săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul:

(a)

unei competențe de reprezentare a persoanei juridice sau

(b)

autorizației de a lua decizii în numele persoanei juridice sau

(c)

autorizației de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

(2)   Pe lângă cazurile prevăzute la alineatul (1), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi ținute să răspundă în cazul în care controlul sau supravegherea necorespunzătoare din partea unei persoane prevăzute la alineatul (1) a permis săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2, în interesul respectivei persoane juridice, de către o persoană aflată sub autoritatea sa.

(3)   Răspunderea persoanelor juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) nu exclude urmărirea penală a persoanelor fizice autoare, instigatoare sau complice la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2.

(4)   În sensul prezentei decizii-cadru, prin „persoană juridică” se înțelege orice entitate care are acest statut în temeiul dreptului intern aplicabil, cu excepția statelor sau a altor organisme publice în exercitarea prerogativelor lor de putere publică și a organizațiilor internaționale publice.

Articolul 5

Sancțiuni aplicabile persoanelor juridice

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că orice persoană juridică ținută să răspundă în temeiul articolului 4, este pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și disuasive, care să includă amenzi penale sau nepenale și eventual alte sancțiuni, precum:

(a)

măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public sau

(b)

măsuri de interzicere temporară sau permanentă a exercitării unei activități comerciale sau

(c)

punerea sub supraveghere judiciară sau

(d)

o măsură judiciară de dizolvare sau

(e)

închiderea temporară sau permanentă a unității care a servit la săvârșirea infracțiunii.

Articolul 6

Competență și urmărire

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 1 și 2, în următoarele cazuri:

(a)

infracțiunea a fost săvârșită, în totalitate sau parțial, pe teritoriul său sau

(b)

autorul infracțiunii este unul din resortisanții săi sau

(c)

infracțiunea a fost săvârșită în interesul unei persoane juridice stabilite pe teritoriul acelui stat membru.

(2)   Un stat membru poate decide să nu aplice sau să aplice doar în cazuri sau condiții specifice, regulile de competență definite la alineatul (1) literele (b) și (c), când infracțiunea în cauză a fost săvârșită în afara teritoriului său.

(3)   Un stat membru care, în temeiul legislației sale, nu-și extrădează proprii resortisanți, ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 1 și 2 și pentru a declanșa urmărirea penală, dacă este cazul, când sunt săvârșite de către resortisanții săi în afara teritoriului său.

(4)   Statele membre informează Secretariatul General al Consiliului și Comisia despre decizia lor de a aplica alineatul (2), indicând, dacă este necesar, cazurile sau condițiile speciale în care se aplică decizia lor.

Articolul 7

Protecția și asistența acordate victimelor

(1)   Statele membre se asigură că cercetarea sau urmărirea penală a infracțiunilor prevăzute de prezenta decizie-cadru nu depind de declarația sau de acuzația provenind de la o persoană care este victimă a infracțiunii, cel puțin în cazurile în care se aplică articolul 6 alineatul (1) litera (a).

(2)   Copiii care sunt victime ale unei infracțiuni prevăzute la articolul 1 ar trebui să fie considerați drept victime vulnerabile în mod deosebit, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2), articolul 8 alineatul (4) și cu articolul 14 alineatul (1) din Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procesului penal (13).

(3)   În cazul în care victima este un copil, statele membre iau toate măsurile posibile pentru a garanta un sprijin adecvat familiei sale. În special, atunci când acest lucru este necesar și posibil, fiecare stat membru aplică articolul 4 din Decizia-cadru 2001/220/JAI.

Articolul 8

Domeniul de aplicare teritorială

Prezenta decizie-cadru de aplică în Gibraltar.

Articolul 9

Aplicarea Acțiunii comune 97/154/JAI

Acțiunea comună 97/154/JAI încetează să se aplice în măsura în care se referă la traficul de persoane.

Articolul 10

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la 1 august 2004.

(2)   Statele membre transmit până la data prevăzută la alineatul (1), Secretariatului General al Consiliului și Comisiei, textul dispozițiilor de transpunere în legislația internă a obligațiilor pe care le impune prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit utilizând aceste informații și a unui raport al Comisiei, Consiliul verifică, până la 1 august 2005, dacă statele membre au luat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii-cadru.

Articolul 11

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Adoptată la Bruxelles, 19 iulie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

T. PEDERSEN


(1)  JO C 62 E, 27.2.2001, p. 324.

(2)  JO C 35 E, 28.2.2002, p. 114.

(3)  JO C 19, 23.1.1999, p. 1.

(4)  JO L 63, 4.3.1997, p. 2.

(5)  JO L 333, 9.12.1998, p. 1. Acțiune comună, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Decizia-cadru 2001/500/JAI (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).

(6)  JO L 351, 29.12.1998, p. 1.

(7)  JO L 322, 12.12.1996, p. 7.

(8)  JO L 342, 31.12.1996, p. 4.

(9)  JO L 34, 9.2.2000, p. 1.

(10)  JO L 191, 7.7.1998, p. 4.

(11)  JO L 105, 27.4.1996, p. 1.

(12)  JO L 191, 7.7.1998, p. 1.

(13)  JO L 82, 22.3.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

25


32002D0630


L 203/5

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 22 iulie 2002

de stabilire a unui program-cadru privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (AGIS)

(2002/630/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 30 alineatul (1), articolul 31 și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Articolul 29 din Tratatul privind Uniunea Europeană menționează că obiectivul Uniunii este de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție prin elaborarea unei acțiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, prin prevenirea rasismului și a xenofobiei și prin combaterea acestor fenomene.

(2)

Concluziile Consiliului European de la Tampere, din octombrie 1999 îndeamnă la intensificarea cooperării pentru prevenirea infracționalității și a combaterii acesteia, inclusiv a aceleia care utilizează noile tehnologii ale informației și ale comunicării în vederea realizării unui adevărat spațiu european de justiție. Importanța cooperării în acest domeniu a fost din nou subliniată în Planul de Acțiune intitulat „Prevenirea și controlul criminalității organizate: o strategie a Uniunii Europene pentru începutul noului mileniu” (3).

(3)

Articolul 12 din Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procesului penal (4) prevede o cooperare între statele membre care să favorizeze o protecție mai eficientă a intereselor victimelor în cadrul procesului penal.

(4)

Este necesar să se extindă dimensiunea europeană a proiectelor la trei state membre sau la două state membre și un stat candidat pentru a favoriza constituirea de parteneriate și schimbul de informații și de bune practici la nivel național.

(5)

Programele Grotius II – Penal (5), Stop II (6), Oisin II (7), Hippokrates (8) și Falcone (9), stabilite de Consiliu, au contribuit la consolidarea cooperării dintre serviciile polițienești și judiciare ale statelor membre și la îmbunătățirea înțelegerii reciproce a sistemelor polițienești, judiciare, juridice și administrative ale statelor membre menționate.

(6)

În urma aprobării Planului de Acțiune al Uniunii Europene în domeniul combaterii drogurilor (2000-2004) de către Consiliul European de la Feira, din iunie 2000, în prezentul program-cadru au fost incluse și acțiuni de combatere a traficului de droguri.

(7)

Stabilirea unui program-cadru unic, dorit în mod expres de Parlamentul European și de Consiliu cu ocazia adoptării programelor precedente, va permite îmbunătățirea acestei cooperări printr-o abordare coordonată și multidisciplinară care îi implică pe diferiții responsabili de prevenirea și combaterea infracționalității la nivelul Uniunii Europene. În acest timp, este necesar să se mențină o abordare echilibrată între diferitele acțiuni care urmăresc crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

(8)

Este de dorit să se asigure continuitatea acțiunilor susținute prin programul-cadru, prevăzându-se coordonarea lor într-un cadru unic de referință care să permită o raționalizare a procedurilor, o îmbunătățire a gestionării lor și a economiilor de scară. De asemenea, este important să fie exploatate din plin avantajele programului pe plan operațional, în special pentru autoritățile de aplicare a legii, să fie încurajată cooperarea dintre autoritățile de aplicare a legii din statele membre și să li se permită acestora să se familiarizeze mai bine cu metodele de lucru și cu constrângerile pe care trebuie să le respecte omologii lor din alte state membre.

(9)

Cheltuielile pe care le presupune programul-cadru trebuie să se încadreze în plafonul prevăzut în prezent la Rubrica 3 a perspectivelor financiare.

(10)

Creditele anuale ale programului-cadru trebuie să facă obiectul unei decizii a autorității bugetare în cursul procedurii bugetare.

(11)

Este necesar ca programul-cadru să fie accesibil statelor candidate, în calitate de parteneri și participanți la proiectele susținute de program. După caz, poate fi luată în considerare și participarea altor state la programul menționat.

(12)

Măsurile necesare punerii în aplicare a prezentei decizii trebuie să fie adoptate în conformitate cu procedurile prevăzute de aceasta, cu ajutorul unui comitet.

(13)

Pentru a crește valoarea adăugată a proiectelor puse în aplicare în cadrul prezentei decizii, se impune să se asigure coerența și complementaritatea între aceste proiecte și celelalte intervenții comunitare.

(14)

Este necesar să se prevadă o monitorizare și o evaluare regulate ale programului-cadru pentru a permite evaluarea eficienței proiectelor puse în aplicare în raport cu obiectivele fixate și, după caz, reajustarea priorităților.

(15)

O valoare de referință financiară, în sensul punctului 34 din Acordul Interinstituțional din 6 mai 1999 încheiat între Parlamentul European, Consiliu și Comisie privind disciplina bugetară și îmbunătățirea procedurii bugetare (10), este inclusă în prezenta decizie pentru toată durata programului, fără ca aceasta să afecteze competențele autorității bugetare, astfel cum au fost definite prin Tratatul de instituire a Comunității Europene,

DECIDE:

Articolul 1

Stabilirea programului-cadru

(1)   Prezenta decizie stabilește un program-cadru privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, denumit în continuare „program”.

(2)   Programul este stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 31 decembrie 2007 și poate fi prelungit după această dată.

Articolul 2

Obiectivele programului

(1)   Programul contribuie la obiectivul general de a oferi cetățenilor Uniunii Europene un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție. În acest context, el urmărește în special:

(a)

să dezvolte, să pună în aplicare și să evalueze politicile europene în acest domeniu;

(b)

să încurajeze și să consolideze constituirea rețelelor, cooperarea reciprocă pe teme generale de interes comun pentru statele membre, schimbul și difuzarea de informații, de experiență și de bune practici, cooperarea locală și regională, îmbunătățirea și adaptarea formării și cercetarea științifică și tehnică;

(c)

să încurajeze statele membre să intensifice cooperarea cu statele candidate, cu alte state terțe și cu organizațiile internaționale și regionale competente.

(2)   Programul susține proiecte în următoarele domenii care țin de Titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeană:

(a)

cooperarea judiciară generală și penală, inclusiv formarea;

(b)

cooperarea între autoritățile de aplicare a legii;

(c)

cooperarea între autoritățile de aplicare a legii sau alte organisme publice sau private ale statelor membre cu rol în prevenirea și combaterea criminalității, organizate sau de alt tip;

(d)

cooperarea între statele membre pentru asigurarea unei protecții efective a intereselor victimelor în cadrul procedurilor penale.

Articolul 3

Accesul la program

(1)   Programul cofinanțează proiectele, cu o durată maximă de doi ani, prezentate de instituții și de organisme publice sau private, inclusiv de organizații profesionale, organizații neguvernamentale, asociații, organizații care reprezintă sectorul economic, institute de cercetare și institute de formare de bază și superioară pentru publicul vizat menționat la alineatul (3).

(2)   Pentru a putea beneficia de cofinanțare, proiectele trebuie să asocieze parteneri din cel puțin trei state membre sau din două state membre și un stat candidat și să urmărească obiectivele menționate la articolul 2. Statele candidate pot participa la proiecte pentru a se familiariza cu acquis-ul în acest domeniu și pentru a se pregăti în vederea aderării. Alte state terțe pot de asemenea să participe dacă aceasta este în interesul proiectelor.

(3)   Programul este destinat următorului public vizat:

(a)

practicieni din justiție: judecători, procurori, avocați, funcționari din ministere, funcționari din poliția judiciară, executori judecătorești, experți, interpreți judiciari, alte profesiuni asociate justiției;

(b)

funcționari și agenți din autoritățile de aplicare a legii: organismele publice competente din statele membre, în temeiul legislației interne, pentru prevenirea, detectarea și combaterea criminalității;

(c)

funcționari ai altor autorități publice și reprezentanți ai diverselor asociații, ai organizațiilor profesionale, din cercetare și din mediul de afaceri cu rol în prevenirea și combaterea criminalității, organizată sau de alt tip;

(d)

reprezentanți ai serviciilor care au ca sarcină să acorde asistență victimelor, inclusiv serviciile publice responsabile în materie de imigrație și de servicii sociale.

(4)   În cadrul obiectivelor menționate la articolul 2, programul poate cofinanța de asemenea:

(a)

proiecte specifice prezentate în conformitate cu alineatul (1) și care prezintă un interes special în raport cu prioritățile programului sau cu cooperarea cu statele candidate;

(b)

măsuri complementare, cum ar fi seminarii, reuniuni de experți sau alte acțiuni de difuzare a rezultatelor obținute în cadrul programului.

(5)   În cadrul obiectivelor menționate la articolul 2, programul poate de asemenea să acorde un sprijin financiar direct activităților incluse în programele anuale de activități ale organizațiilor neguvernamentale care îndeplinesc următoarele criterii:

(a)

să fie organizații non-profit;

(b)

să fie constituite în conformitate cu legislația unuia din statele membre;

(c)

să urmărească activități de dimensiune europeană și care presupun, în principiu, participarea a cel puțin jumătate din statele membre;

(d)

să urmărească activități care să includă unul sau mai multe dintre obiectivele menționate la articolul 2.

Articolul 4

Acțiunile programului

Programul cuprinde următoarele tipuri de acțiuni:

(a)

formare;

(b)

elaborarea și lansarea unor programe de schimburi și stagii;

(c)

studii și cercetare;

(d)

difuzarea rezultatelor obținute în cadrul programului;

(e)

încurajarea cooperării între autoritățile de aplicare a legii, autoritățile judiciare sau alte organisme publice sau private din statele membre cu rol în prevenirea și combaterea criminalității prin ajutorul pe care îl dau, de exemplu, la constituirea rețelelor;

(f)

conferințe și seminarii.

Articolul 5

Finanțarea programului

(1)   Valoarea de referință financiară pentru îndeplinirea prezentului program, pentru perioada 2003-2007, este de 65 de milioane EUR.

Creditele anuale sunt autorizate de către autoritatea bugetară în limita perspectivelor financiare.

(2)   Cofinanțarea unui proiect de către program exclude orice altă finanțare de către un alt program finanțat de bugetul general al Uniunii Europene.

(3)   Deciziile de finanțare conduc la încheierea de convenții de finanțare între Comisie și organizatori. Aceste decizii și convenții sunt supuse controlului financiar al Comisiei și verificărilor Curții de Conturi.

(4)   Intervenția financiară din partea bugetului general al Uniunii Europene nu poate depăși 70 % din costul total al proiectului.

(5)   Cu toate acestea, proiectele specifice și măsurile suplimentare menționate la articolul 3 alineatul (4) și activitățile menționate la articolul 3 alineatul (5) pot fi finanțate în proporție de 100 %, în limita a 10 % din pachetul financiar anual alocat programului pentru proiectele specifice menționate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) și în limita a 5 % pentru măsurile suplimentare menționate la articolul 3 alineatul (4) litera (b).

Articolul 6

Punerea în aplicare a programului

(1)   Comisia răspunde de gestionarea și de punerea în aplicare a programului, în cooperare cu statele membre.

(2)   Programul este gestionat de Comisie în conformitate cu Regulamentul Financiar care se aplică bugetului general al Comunităților Europene.

(3)   Pentru punerea în aplicare a programului, Comisia:

(a)

elaborează un program de lucru anual care cuprinde obiective specifice, priorități tematice și, după caz, o listă de acțiuni specifice și de măsuri complementare; programul menține un echilibru între domeniile specificate la articolul 2 alineatul (2) și alocă cel puțin 15 % din finanțarea anuală fiecăruia dintre domeniile specificate la literele (a), (b) și (c) ale alineatului respectiv;

(b)

evaluează și selecționează proiectele prezentate și asigură gestionarea acestora.

(4)   Examinarea proiectelor prezentate se efectuează în conformitate cu procedura consultativă prevăzută la articolul 8. Examinarea programului de lucru anual, a proiectelor specifice și a măsurilor complementare menționate la articolul 3 alineatul (4) și a activităților menționate la articolul 3 alineatul (5), este efectuată în conformitate cu procedura de gestionare menționată la articolul 9.

(5)   În măsura în care sunt compatibile cu politicile respective, Comisia evaluează și selecționează proiectele prezentate de organizatori după următoarele criterii:

(a)

conformitatea cu obiectivele programului;

(b)

dimensiunea europeană a proiectului și deschiderea spre participare a statelor candidate;

(c)

compatibilitatea cu lucrările întreprinse sau prevăzute în cadrul priorităților politice ale Uniunii Europene în materie de cooperare judiciară generală și penală;

(d)

complementaritatea cu alte proiecte de cooperare încheiate, în curs sau viitoare;

(e)

capacitatea organizatorului de a pune în aplicare proiectul;

(f)

calitatea intrinsecă a proiectului în ceea ce privește concepția, organizarea, prezentarea și rezultatele preconizate;

(g)

valoarea totală a subvenției solicitate în cadrul programului și proporționalitatea sa la rezultatele obținute;

(h)

impactul rezultatelor preconizate asupra obiectivelor programului.

Articolul 7

Comitetul

(1)   Comisia este asistată de un Comitet compus din reprezentanți ai statelor membre și prezidat de reprezentantul Comisiei, denumit în continuare „Comitetul”.

(2)   Comitetul își adoptă regulamentul de ordine interioară la propunerea președintelui, pe baza modelului de regulament de ordine interioară care a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

(3)   Comisia poate invita reprezentanți ai statelor candidate la întruniri de informare organizate după întrunirile Comitetului.

Articolul 8

Procedura consultativă

(1)   În cazul în care se face trimitere la prezentul articol, reprezentantul Comisiei prezintă Comitetului un proiect cu măsurile ce urmează să fie adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului, supunându-l la vot, după caz.

(2)   Avizul este consemnat în procesul-verbal; în afară de aceasta, fiecare stat membru are dreptul să solicite ca poziția sa să fie consemnată în procesul-verbal.

(3)   Comisia ține seama în cea mai mare măsură de avizul emis de Comitet. Aceasta informează Comitetul despre modul în care avizul este luat în considerare.

Articolul 9

Procedura de gestionare

(1)   În cazul în care se face trimitere la prezentul articol, reprezentantul Comisiei prezintă Comitetului un proiect cu măsurile ce urmează să fie adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului. Avizul este emis cu majoritatea prevăzută la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. În cadrul Comitetului, voturile reprezentanților statelor membre sunt ponderate în conformitate cu articolul menționat. Președintele nu participă la vot.

(2)   Comisia adoptă măsuri care se aplică imediat. Cu toate acestea, dacă măsurile nu sunt conforme cu avizul Comitetului, aceste măsuri sunt de îndată comunicate Consiliului de către Comisie. În acest caz, Comisia poate să amâne aplicarea măsurilor adoptate pentru o perioadă de trei luni de la data comunicării acestora.

(3)   Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să ia o decizie diferită în perioada prevăzută la alineatul (2).

Articolul 10

Coerență și complementaritate

Comisia asigură, în cooperare cu statele membre, coerența și complementaritatea proiectelor cu celelalte politici comunitare.

Articolul 11

Monitorizare și evaluare

Comisia asigură o monitorizare regulată a programului. Aceasta informează Parlamentul European cu privire la programul de lucru adoptat și la lista proiectelor cofinanțate și prezintă Parlamentului European și Consiliului:

(a)

un raport anual privind punerea în aplicare a programului. Primul raport este prezentat până la 30 iunie 2004;

(b)

până la 30 iunie 2005, un raport interimar de evaluare privind punerea în aplicare a programului;

(c)

până la 30 septembrie 2006, o comunicare privind continuarea programului la care se anexează, după caz, o propunere corespunzătoare;

(d)

până la 30 iunie 2008, un raport final de evaluare a întregului program.

Articolul 12

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie produce efecte de la data publicării sale în Jurnalul Oficial.

Adoptată la Bruxelles, 22 iulie 2002.

Pentru Consiliu

Președinte

P. S. MØLLER


(1)  JO C 51 E, 26.2.2002, p. 345.

(2)  Aviz adoptat la 9 aprilie 2002 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO C 124, 3.5.2000, p. 1.

(4)  JO L 82, 22.3.2001, p. 1.

(5)  JO L 186, 7.7.2001, p. 1 (Grotius II – Penal).

(6)  JO L 186, 7.7.2001, p. 7 (Stop II).

(7)  JO L 186, 7.7.2001, p. 4 (Oisin II).

(8)  JO L 186, 7.7.2001, p. 11.

(9)  JO L 99, 31.3.1998, p. 8.

(10)  JO C 172, 18.6.1999, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

29


32002R1496


L 225/13

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 1496/2002 AL COMISIEI

din 21 august 2002

de modificare a anexei I [normele de competență interne prevăzute la articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2)] și a anexei II (lista instanțelor judecătorești și a autorităților competente) la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (1), în special articolul 3 alineatul (2), articolul 4 alineatul (2) și articolele 44 și 74,

întrucât:

(1)

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, persoanele domiciliate într-un stat membru nu pot fi chemate în justiție înaintea instanțelor unui alt stat membru decât în temeiul normelor prevăzute la punctele 2-7 din capitolul II cu privire la competență. În temeiul articolului 3 alineatul (2), nu pot fi invocate împotriva lor mai ales normele de competență interne prevăzute în anexa I.

(2)

Prin urmare, dacă una dintre normele de competență prevăzute în anexa I este anulată într-un stat membru, conținutul listei trebuie să fie modificat în consecință.

(3)

Cererea de încuviințare a executării într-un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat și executorie în acesta din urmă trebuie depusă la autoritățile competente enumerate în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

(4)

Articolul 38 și următoarele, precum și articolul 57 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, permit depunerea unei cereri de încuviințare a executării unui act autentic la un notar, în calitate de autoritate competentă.

(5)

Articolul 74 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că statele membre trebuie să notifice Comisiei textele de modificare a listei autorităților competente prezentate în anexele I-IV.

(6)

Țările de Jos au notificat Comisiei o modificare a normelor de competență interne prevăzute în anexa I și a listei instanțelor și autorităților competente prezentată în anexa II, iar Germania a notificat Comisiei o modificare a listei instanțelor și autorităților competente prezentată în anexa II; prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie modificat în consecință,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

În anexa I la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se elimină a opta liniuță referitoare la Țările de Jos.

Articolul 2

În anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 „în Germania, președintele unei camere a «Landgericht»” se înlocuiește cu următorul text:

„în Germania:

(a)

președintele unei camere a «Landgericht»;

(b)

un notar («…») în cadrul unei proceduri de încuviințare a executării unui act autentic.”

Articolul 3

În anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, „în Țările de Jos, președintele «arrondissementsrechtbank»” se înlocuiește cu următorul text:

„în Țările de Jos, «voorzieningenrechter van de rechtbank»”.

Articolul 4

Prezentul regulament intră în vigoare în a șaptea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.

Adoptat la Bruxelles, 21 august 2002.

Pentru Comisie

António VITORINO

Membru al Comisiei


(1)  JO L 12, 16.1.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

30


32002F0946


L 328/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate

(2002/946/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 litera (e) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere inițiativa Republicii Franceze (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin elaborarea unei acțiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

(2)

În acest cadru, trebuie să se ia măsuri pentru combaterea facilitării imigrației ilegale, atât în cazul în care aceasta reprezintă trecerea ilegală efectivă a frontierei, cât și atunci când are ca scop alimentarea rețelelor de exploatare a persoanelor.

(3)

În acest sens, este necesară realizarea unei apropieri între dispozițiile legale existente, în special în ceea ce privește, pe de o parte, definirea precisă a faptului ilicit în cauză și a excepțiilor, care face obiectul Directivei 2002/90/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2002 de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate (3), și, pe de altă parte, normele minime în materie de sancțiuni, de răspundere a persoanelor juridice și de competență jurisdicțională, care fac obiectul prezentei decizii-cadru.

(4)

Este, de asemenea, esențial ca eventualele acțiuni să nu fie intentate doar persoanelor fizice și să se prevadă măsuri în ceea ce privește răspunderea persoanelor juridice.

(5)

Prezenta decizie-cadru completează celelalte instrumente adoptate pentru combaterea imigrației ilegale, a muncii fără forme legale, a traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor.

(6)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie-cadru reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră în domeniul de aplicare a articolului 1 punctul (E) din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (5).

(7)

Regatul Unit participă la prezenta decizie-cadru în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și cu articolul 8 alineatul (2) din Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6).

(8)

Irlanda participă la prezenta decizie-cadru în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și cu articolul 6 alineatul (2) din Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (7),

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

Articolul 1

Sancțiuni

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele ilicite definite la articolele 1 și 2 din Directiva 2002/90/CE fac obiectul unor sancțiuni penale efective, proporționale și cu efect de descurajare, în măsură să conducă la extrădare.

(2)   După caz, sancțiunile penale prevăzute la alineatul (1) pot fi însoțite de următoarele măsuri:

confiscarea mijlocului de transport care a servit la săvârșirea infracțiunii;

interzicerea exercitării în mod direct sau printr-o persoană interpusă a activității profesionale în exercitarea căreia a fost săvârșită infracțiunea;

expulzarea.

(3)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca în cazul faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (a) și, după caz, la articolul 2 litera (a) din Directiva 2002/90/CE, dacă acestea sunt săvârșite în scop lucrativ, să se prevadă pedepse privative de libertate cu un maxim care nu poate fi mai mic de opt ani, dacă sunt săvârșite într-una dintre următoarele circumstanțe:

infracțiunea a fost săvârșită în cadrul activităților unei organizații criminale, astfel cum este definită de Acțiunea Comună 98/733/JAI (8);

săvârșirea infracțiunii a pus în pericol viața persoanelor care au făcut obiectul infracțiunii.

(4)   Pentru păstrarea coerenței regimului pedepselor statului membru în cauză, actele menționate la alineatul (3) pot face obiectul unei pedepse privative de libertate cu un maxim care nu poate fi mai mic de șase ani, cu condiția ca aceasta să fie una dintre pedepsele maxime cele mai severe prevăzute pentru infracțiuni de o gravitate comparabilă.

Articolul 2

Răspunderea persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi ținute să răspundă pentru faptele ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau ca membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul:

unei competențe de reprezentare a persoanei juridice;

autorizației de a lua decizii în numele persoanei juridice sau

autorizației de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

(2)   Pe lângă cazurile prevăzute la alineatul (1), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică poate fi ținută să răspundă în cazul în care controlul sau supravegherea necorespunzătoare efectuate de o persoană responsabilă la care face referire alineatul (1) au făcut posibilă săvârșirea faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1) în interesul persoanei juridice în cauză, de către o persoană aflată sub autoritatea sa.

(3)   Răspunderea persoanei juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) nu exclude urmărirea penală a persoanelor fizice autoare, instigatoare sau complice la săvârșirea infracțiunilor menționate la alineatul (1).

Articolul 3

Sancțiuni aplicate persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică ținută să răspundă în temeiul articolului 2 alineatul (1) să fie pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare, care să includă amenzi penale sau fără caracter penal și eventual alte sancțiuni, precum:

(a)

măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public;

(b)

măsuri de interzicere temporară sau permanentă de a desfășura o activitate comercială;

(c)

plasare sub supraveghere judiciară;

(d)

o măsură judiciară de dizolvare.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoana juridică ținută să răspundă în temeiul articolului 2 alineatul (2) este pasibilă de sancțiuni sau de măsuri efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Articolul 4

Competență jurisdicțională

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența jurisdicțională în cazul faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1) și săvârșite:

(a)

în totalitate sau parțial pe teritoriul său;

(b)

de un resortisant al său sau

(c)

în interesul unei persoane juridice stabilite pe teritoriul său.

(2)   Sub rezerva articolului 5, fiecare stat membru poate decide să nu aplice sau să aplice doar în cazuri sau condiții speciale norma privind competența prevăzută:

la alineatul (1) litera (b);

la alineatul (1) litera (c).

(3)   Fiecare stat membru informează în scris pe Secretarul General al Consiliului cu privire la decizia sa de a aplica alineatul (2), menționând, după caz, circumstanțele sau condițiile speciale în care se aplică decizia respectivă.

Articolul 5

Extrădarea și urmărirea

(1)

(a)

Fiecare stat membru care, în conformitate cu legislația sa internă, nu își extrădează resortisanții, ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența jurisdicțională în cazul faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), în cazul în care acestea sunt săvârșite de resortisanții săi în afara teritoriului său.

(b)

Fiecare stat membru din care provine un resortisant suspectat că ar fi săvârșit într-un alt stat membru una dintre faptele ilicite la care face referire articolul 1 alineatul (1) și care nu extrădează persoana respectivă spre celălalt stat membru doar pe motivul naționalității acesteia, sesizează autoritățile responsabile de cazul respectiv, pentru ca acestea să înceapă, după caz, urmărirea penală. Pentru a permite efectuarea urmăririi penale, dosarele, informațiile și documentele referitoare la infracțiunea săvârșită se transmit în conformitate cu procedurile prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din Convenția Europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957. Statul membru reclamant este informat cu privire la începerea urmăririi penale și la rezultatul acesteia.

(2)   În sensul prezentului articol, noțiunea de „resortisant” al unui stat membru trebuie interpretată în conformitate cu toate declarațiile făcute de statul membru respectiv în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) literele (b) și (c) din Convenția Europeană privind extrădarea, după caz, astfel cum a fost modificată prin declarațiile aferente Convenției referitoare la extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene (9).

Articolul 6

Dreptul internațional privind refugiații

Prezenta decizie-cadru se aplică fără a aduce atingere protecției acordate refugiaților și solicitanților de azil în conformitate cu dreptul internațional privind refugiații sau altor instrumente internaționale referitoare la drepturile omului, în special fără a aduce atingere respectării de către statele membre a obligațiilor internaționale ce le revin în temeiul articolelor 31 și 33 din Convenția din 1951 privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 1967.

Articolul 7

Comunicarea de informații între statele membre

(1)   Dacă un stat membru este informat cu privire la una dintre faptele ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), care constituie o încălcare a legislației unui alt stat membru privind intrarea și șederea străinilor, statul membru respectiv îl informează pe acesta din urmă.

(2)   Fiecare stat membru care, pe motivul unei încălcări a propriei legislații privind intrarea și șederea străinilor, cere unui alt stat membru să înceapă urmărirea penală pentru săvârșirea faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), trebuie să specifice, printr-un raport oficial sau un certificat eliberat de autoritățile competente, dispozițiile legislației sale interne care au fost încălcate.

Articolul 8

Aplicarea teritorială

Prezenta decizie-cadru se aplică în Gibraltar.

Articolul 9

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prevăzute de prezenta decizie-cadru până la 5 decembrie 2004.

(2)   Până la aceeași dată, statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în legislația lor internă obligațiile care decurg din prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit de Comisie utilizând aceste informații, Consiliul verifică până la 5 iunie 2005 în ce măsură statele membre s-au conformat prezentei decizii-cadru.

Articolul 10

Abrogare

Dispozițiile articolului 27 alineatele (2) și (3) din Convenția Schengen din 1990 se abrogă la data de 5 decembrie 2004. În cazul în care un stat membru pune în aplicare prezenta decizie-cadru în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) înaintea datei respective, dispozițiile menționate anterior încetează să fie aplicabile statului membru respectiv de la data punerii în aplicare.

Articolul 11

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial.

Adoptată la Bruxelles, 28 noiembrie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

B. HAARDER


(1)  JO C 253, 4.9.2000, p. 6.

(2)  JO C 276, 1.10.2001, p. 244.

(3)  JO L 328, 5.12.2002, p. 17.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(6)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(7)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

(8)  JO L 351, 29.12.1998, p. 1.

(9)  JO C 313, 23.10.1996, p. 12.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

33


32002L0090


L 328/17

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DIRECTIVA 2002/90/CE A CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (a) și articolul 63 alineatul (3) litera (b),

având în vedere inițiativa Republicii Franceze (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este crearea treptată a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, care implică, în special, combaterea imigrației ilegale.

(2)

Este, prin urmare, necesară combaterea facilitării imigrației ilegale, atât în cazul în care aceasta reprezintă trecerea ilegală efectivă a frontierei, cât și atunci când are ca scop alimentarea rețelelor de exploatare a persoanelor.

(3)

În acest sens, este necesară realizarea unei apropieri a dispozițiilor juridice existente, în special în ceea ce privește, pe de o parte, definirea precisă a faptei ilicite în cauză și a excepțiilor, definire care face obiectul prezentei directive, și, pe de altă parte, normele minime în materie de sancțiuni, de răspundere a persoanelor juridice și de competență jurisdicțională, care fac obiectul Deciziei-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate (3).

(4)

Prezenta directivă are ca obiectiv definirea noțiunii de facilitare a imigrației ilegale și eficientizarea aplicării Deciziei-cadru 2002/946/JAI, în vederea prevenirii acestei infracțiuni.

(5)

Prezenta directivă completează alte instrumente adoptate pentru combaterea imigrației ilegale, a muncii ilegale, a traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor.

(6)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta directivă constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră în sfera de aplicare a articolului 1 punctul (E) din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (5).

(7)

Regatul Unit și Irlanda participă la adoptarea și aplicarea prezentei directive în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor.

(8)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, și prin urmare, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale. Având în vedere faptul că prezenta directivă reprezintă o dezvoltare a acquis-ului Schengen în temeiul dispozițiilor Titlului IV din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene, Danemarca decide, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat anterior, în termen de șase luni de la data adoptării de către Consiliu a prezentei directive, dacă o transpune sau nu în legislația sa internă,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Conduită ilicită

(1)   Fiecare stat membru adoptă sancțiuni adecvate aplicabile:

(a)

oricărei persoane care ajută în mod conștient o persoană care nu este resortisantă a unui stat membru să intre pe teritoriul unui stat membru sau să tranziteze pe teritoriul respectiv, încălcând legislația statului în cauză cu privire la intrarea sau tranzitul străinilor;

(b)

oricărei persoane care ajută în mod conștient, în scop lucrativ, o persoană care nu este resortisantă a unui stat membru să domicilieze pe teritoriul unui stat membru, încălcând legislația statului respectiv cu privire la șederea străinilor.

(2)   Fiecare stat membru poate decide să nu impună sancțiuni în cazul conduitei definite la alineatul (1) litera (a), aplicând propria legislație și practică internă, în cazul în care comportamentul respectiv are ca scop acordarea de ajutor umanitar persoanei în cauză.

Articolul 2

Instigarea, participarea și tentativa

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că sancțiunile prevăzute la articolul 1 se aplică, de asemenea, oricărei persoane care:

(a)

este instigatoare sau

(b)

este complice sau

(c)

comite o tentativă

la una dintre faptele ilicite menționate în articolul 1 alineatul (1) litera (a) sau (b).

Articolul 3

Sancțiuni

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca faptele ilicite menționate la articolele 1 și 2 să facă obiectul unor sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Articolul 4

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre asigură punerea în aplicare a actelor cu putere de lege și actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive înainte de 5 decembrie 2004. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, precum și un tabel de corespondență între prezenta directivă și dispozițiile de drept intern adoptate. Comisia informează celelalte state membre cu privire la aceasta.

Articolul 5

Abrogare

Articolul 27 alineatul (1) din Convenția Schengen din 1990 se abrogă la 5 decembrie 2004. În cazul în care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1), un stat membru pune în aplicare prezenta directivă înainte de data respectivă, dispoziția menționată anterior încetează să fie aplicabilă statului membru respectiv de la data punerii în aplicare.

Articolul 6

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 7

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 28 noiembrie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

B. HAARDER


(1)  JO C 253, 4.9.2000, p. 1.

(2)  JO C 276, 1.10.2001, p. 244.

(3)  JO L 328, 5.12.2002, p. 1.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

35


32002D0956


L 333/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

privind crearea unei rețele europene de protecție a personalităților

(2002/956/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 30 alineatul (1) literele (a) și (c) și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Regatului Spaniei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În afară de Recomandarea Consiliului din 6 decembrie 2001 de stabilire a unei scale comune de evaluare a amenințărilor la adresa personalităților aflate în vizită în Uniunea Europeană (3), nu există legislație, norme sau vreun manual al Uniunii care să reglementeze în general protecția personalităților, fie că este vorba de personalități naționale sau de personalități comunitare sau străine.

(2)

Posibilitatea unor agresiuni sau a unor atentate împotriva acestor personalități nu poate fi exclusă.

(3)

Protecția personalităților incumbă statului membru gazdă. Măsurile de protecție ale statului membru gazdă se bazează doar pe dispozițiile legale în vigoare în acel stat membru și pe acordurile internaționale pertinente.

(4)

Creșterea numărului deplasărilor efectuate des personalități în Uniunea Europeană fac necesară înființarea unei filiere oficiale de comunicare și de consultare între autoritățile naționale,

DECIDE:

Articolul 1

(1)   Se înființează o rețea europeană de protecție a personalităților, denumită în continuare „rețea”.

(2)   Rețeaua este constituită din serviciile de poliție naționale și din alte servicii competente în materie de protecție a personalităților. Fiecare stat membru desemnează un punct de contact unic. Informațiile privind punctele de contact naționale desemnate, inclusiv modificările ulterioare, sunt transmise Secretariatului General al Consiliului, care le publică în Jurnalul Oficial.

Articolul 2

În sensul prezentei decizii, prin „personalitate” se înțelege orice persoană care beneficiază de un serviciu de protecție, în conformitate cu legislația internă a unui stat membru sau în temeiul normelor unei organizații sau instituții internaționale sau supranaționale.

Articolul 3

(1)   Activitatea rețelei este promovată de statul membru care exercită președinția Consiliului.

(2)   Statele candidate și Europol pot desemna, de asemenea, un punct de contact care să participe la rețea.

Președinția hotărăște, de la caz la caz, participarea Comisiei și a Secretariatului General al Consiliului la activitățile rețelei, astfel cum sunt menționate la articolul 4 literele (a), (b), (c) și (d).

Articolul 4

Rețeaua are următoarele obiective:

(a)

să promoveze schimbul de informații între serviciile care participă la rețea, în special în ceea ce privește:

informațiile și experiențele generale și tehnice în materie de protecție a personalităților;

informațiile privind criteriile cele mai adecvate în materie de selecție și de formare a personalului competent al serviciilor însărcinate cu protecția personalităților;

(b)

să promoveze dezvoltarea unui set de bune practici comune pentru activitățile operaționale întreprinse de serviciile care participă la rețea;

(c)

să încurajeze detașările reciproce de funcționari din serviciile care participă la rețea;

(d)

să permită serviciilor care participă la rețea să schimbe informații, să comunice și să elaboreze abordări comune cu privire la:

procedurile și cererile de autorizare de către statul membru gazdă a prezenței pe teritoriul său a serviciilor de protecție ale statului solicitant care însoțesc o personalitate;

metodele de acțiune comună pentru prevenirea agresiunilor și a atentatelor, inclusiv posibilitățile de mobilizare a funcționarilor și a resurselor;

protocoalele asupra priorității care trebuie acordată personalității protejate în circulația delegațiilor;

colaborarea cu serviciile competente de aplicare a legii și cu alte servicii publice;

recomandările privind mijloacele de informare în masă;

(e)

să favorizeze, în conformitate cu legislația internă, schimbul de informații operaționale privind aplicarea de măsuri de siguranță în cazurile în care protecția unei personalități trebuie să fie asigurată în cel puțin două state membre, fie prin intermediul punctelor de contact, fie prin contacte directe între serviciile competente, în funcție de indicațiile furnizate de punctele de contact.

Articolul 5

Rețeaua prezintă Consiliului un raport anual asupra evoluției activităților sale. Consiliul evaluează activitățile rețelei o dată la trei ani.

Articolul 6

Prezenta decizie produce efecte în ziua următoare datei adoptării sale de către Consiliu.

Adoptată la Bruxelles, 28 noiembrie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

B. HAARDER


(1)  JO C 42, 15.2.2002, p. 14.

(2)  Aviz emis la 30 mai 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 356, 14.12.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

37


32002D0996


L 349/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

de instituire a unui mecanism de evaluare a sistemelor juridice și a punerii lor în aplicare pe plan național în lupta împotriva terorismului

(2002/996/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29 și articolul 34 alineatul (1),

având în vedere inițiativa Regatului Spaniei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Consiliul Justiție și Afaceri Interne, în cadrul reuniunii din 20 septembrie 2001, a decis, astfel cum se precizează la punctul (15) din Concluziile sale, să instruiască Comitetul de la articolul 36 să pună la punct o variantă mai simplă și mai rapidă a mecanismului de evaluare definit în Acțiunea comună 97/827/JAI din 5 decembrie 1997 de instituire a unui mecanism de evaluare a aplicării și a punerii în aplicare pe plan național a angajamentelor internaționale în domeniul luptei împotriva criminalității organizate (3), în vederea definirii modalităților unei evaluări între egali a dispozitivelor naționale de luptă împotriva terorismului.

(2)

Este necesar să se amelioreze sistemele juridice naționale în domeniul luptei împotriva terorismului și a punerii lor în aplicare.

(3)

Elaborarea oricărei dispoziții juridice și punerea sa în aplicare incumbă, în primul rând, fiecărui stat membru, deși, în cadrul Uniunii Europene, statele membre se informează reciproc în legătură cu conținutul dispozițiilor respective, cu scopul realizării unei eficiențe sporite în lupta împotriva terorismului.

(4)

Pe de altă parte, în conformitate cu termenii mandatului dat de Consiliul din 20 septembrie 2001 menționat anterior, se dorește instituirea unui mecanism care, în cadrul cooperării prevăzute în tratat, să permită statelor membre să își evalueze, pe o bază de egalitate și încredere reciprocă, sistemele juridice naționale respective în lupta împotriva terorismului, precum și punerea lor în aplicare,

DECIDE:

Articolul 1

Crearea mecanismului de evaluare

(1)   Se instituie un mecanism de evaluare între egali a dispozitivelor naționale în lupta împotriva terorismului, în cadrul cooperării internaționale dintre statele membre, în conformitate cu modalitățile definite în continuare.

(2)   Fiecare stat membru se angajează ca autoritățile sale naționale să coopereze strâns cu echipele de evaluare constituite în cadrul prezentei decizii, în vederea punerii acesteia în aplicare și cu respectarea normelor de drept și deontologie aplicabile la nivel național.

Articolul 2

Teme de evaluare

(1)   Pentru fiecare exercițiu, tema precisă de evaluare, precum și ordinea în care statele membre urmează să fie evaluate se definesc, la propunerea președinției, de comitetul de la articolul 36.

Pe de altă parte, în funcție de tema concretă reținută pentru evaluare, comitetul de la articolul 36 desemnează grupul de lucru al Consiliului, subordonat respectivului comitet, care va fi însărcinat cu realizarea acesteia sau, după caz, decide să o realizeze chiar el.

De asemenea, comitetul de la articolul 36 stabilește periodicitatea fiecărui exercițiu de evaluare.

(2)   Evaluarea este pregătită de președinția Consiliului, asistată de Secretariatul General al Consiliului, în special cu ajutorul experților naționali detașați în acest scop la acest organism. Comisia se asociază pe deplin lucrărilor.

(3)   Primul exercițiu de evaluare se va încheia până la jumătatea anului 2003.

Articolul 3

Desemnarea experților

(1)   Fiecare stat membru comunică Secretariatului General al Consiliului, la inițiativa președinției și în termen maxim de patru săptămâni de la data la care comitetul de la articolul 36 hotărăște începerea unei evaluări pe o temă concretă, numele a unu, doi sau trei experți care dețin, cu privire la tema asupra căreia se desfășoară evaluarea, o experiență aprofundată în domeniul luptei împotriva terorismului, și care sunt dispuși să participe la cel puțin un exercițiu de evaluare.

(2)   Președinția stabilește lista experților desemnați de statele membre și o transmite comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării.

Articolul 4

Echipa de evaluare

Pe baza listei menționate la articolul 3 alineatul (2), președinția alcătuiește o echipă de doi experți pentru evaluarea fiecărui stat membru, asigurându-se că aceștia nu au cetățenia statului respectiv.

Numele experților aleși pentru alcătuirea fiecărei echipe de evaluare este comunicat comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării.

Echipa de evaluare este asistată în toate activitățile sale de Secretariatul General al Consiliului și de Comisie.

Articolul 5

Elaborarea chestionarului

Președinția, asistată de Secretariatul General al Consiliului și de Comisie, elaborează un chestionar care servește la evaluarea tuturor statelor membre, în cadrul temei precise stabilite la articolul 2 alineatul (1), și îl supune spre aprobare comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării. După caz, se va cere avizul oricărui grup de lucru al Consiliului, competent în domeniul în care se desfășoară evaluarea. Acest chestionar este destinat colectării tuturor informațiilor utile pentru desfășurarea evaluării. Statul membru evaluat se asigură că răspunde la chestionar în termen de cel mult o lună și cât mai complet posibil, anexând, după caz, toate dispozițiile juridice și datele tehnice și practice necesare.

Articolul 6

Vizita de evaluare

După ce a primit răspunsul la chestionar, în cazurile considerate pertinente, echipa de evaluare se deplasează în statul membru evaluat în termen de cel mult șase săptămâni, pentru a clarifica răspunsurile la chestionar, în conformitate cu un program de vizită stabilit de statul membru vizitat pe baza unei propuneri a echipei de evaluare, cu scopul de a se întâlni cu autoritățile politice, administrative, polițienești, vamale sau judiciare, sau cu orice alt organism pertinent.

Articolul 7

Elaborarea proiectului de raport

În cel mult cincisprezece zile de la primirea răspunsurilor la chestionar sau de la vizita menționată la articolul 6, în cazul în care o asemenea vizită a avut loc, echipa de evaluare redactează un proiect de raport succint pe care îl adresează pentru avizare, în termen de șase săptămâni, statului membru evaluat. În cazul în care consideră că este necesar, aceasta își modifică raportul, în funcție de observațiile pe care i le trimite statul membru evaluat.

Articolul 8

Discutarea și adoptarea raportului

(1)   Președinția adresează în mod confidențial proiectul de raport membrilor comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării, împreună cu observațiile statului membru evaluat, care nu au fost reținute de echipa de evaluare.

(2)   Reuniunea comitetului de la articolul 36 sau a grupului de lucru desemnat în vederea evaluării debutează cu o prezentare a proiectului de raport de către membrii echipei de evaluare. Reprezentantul statului membru evaluat prezintă ulterior orice comentariu, informație sau explicație pe care le consideră necesare. Comitetul de la articolul 36 sau grupul de lucru desemnat în vederea evaluării discută ulterior proiectul de raport și adoptă concluziile în consens.

(3)   La terminarea unui exercițiu de evaluare complet, președinția informează Consiliul prin mijloace adecvate despre rezultatul exercițiilor de evaluare. Atunci când consideră necesar, Consiliul poate adresa orice recomandare statului membru respectiv și îl poate invita să îi raporteze, la rândul său, progresele realizate în termenul stabilit.

(4)   Cu respectarea articolului 9 alineatul (2), la terminarea unui exercițiu de evaluare complet, președinția informează Parlamentul European despre punerea în aplicare a mecanismului de evaluare.

Articolul 9

Confidențialitate

(1)   Experții echipelor de evaluare trebuie să respecte confidențialitatea oricărei informații obținute în cadrul misiunii lor. În acest scop, statele membre se asigură că experții desemnați în conformitate cu articolul 3 prezintă, după caz, un nivel de siguranță adecvat.

(2)   Raportul întocmit în cadrul prezentei decizii are un caracter rezervat. Cu toate acestea, statul membru evaluat poate face public raportul, pe proprie răspundere. În cazul în care dorește să publice numai unele părți ale raportului, acesta trebuie să obțină acordul Consiliului.

Articolul 10

Evaluarea mecanismului

Cel târziu la terminarea primului exercițiu de evaluare a tuturor statelor membre, Consiliul examinează modalitățile și domeniul de aplicare a mecanismului și adaptează, după caz, prezenta decizie.

Articolul 11

Data producerii efectelor

Prezenta decizie produce efecte de la data publicării sale în Jurnalul Oficial.

Articolul 12

Publicarea

Prezenta decizie se publică în Jurnalul Oficial.

Adoptată la Bruxelles, 28 noiembrie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

B. HAARDER


(1)  JO C 151, 26.6.2002, p. 14.

(2)  Aviz emis la 24 septembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO L 344, 15.12.1997, p. 7.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

40


32003D0019


L 008/34

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 14 octombrie 2002

privind declasificarea anumitor părți din manualul SIRENE adoptat de către Comitetul executiv instituit prin Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985

(2003/19/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 207,

întrucât:

(1)

Prin deciziile din 14 decembrie 1993 [SCH/Com-ex (93) 22 rev] și 23 iunie 1998 [SCH/Com-ex (98) 17], Comitetul executiv instituit prin Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, care a fost înlocuit de către Consiliu în conformitate cu articolul 2 din Protocolul Schengen, clasifică drept „secret” manualul SIRENE, a cărui versiune finală a fost adoptată prin Decizia Comitetului executiv mai sus menționat din 28 aprilie 1999 [SCH/Com-ex (99) 5].

(2)

Manualul SIRENE și deciziile Comitetului executiv privind clasificarea acestuia fac parte din acquis-ul Schengen, astfel cum a fost definit de către Consiliu prin Decizia 1999/435/CE din 20 mai 1999.

(3)

Anumite părți din manualul SIRENE ar trebui declasificate.

(4)

Anumite părți din manualul SIRENE ar trebui declasificate la nivelul „Restreint UE”.

(5)

Este cazul ca din deciziile Comitetului executiv [SCH/Com-ex (93) 22 rev] și [SCH/Com-ex (98) 17] să se abroge prevederile referitoare la clasificarea manualului SIRENE, astfel încât deciziile viitoare privind clasificarea acestuia să poată fi luate în conformitate cu normele obișnuite privind clasificarea documentelor, astfel cum au fost definite în Decizia 2001/264/CE a Consiliului din 19 martie 2001 de adoptare a normelor de securitate ale Consiliului (1),

DECIDE:

Articolul 1

Manualul SIRENE se declasifică, cu excepția secțiunii 2.3 și a anexelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6.

Articolul 2

Secțiunea 2.3 din manualul SIRENE, precum și anexele 1, 2, 3, 4, 5 și 6 se clasifică „Restreint UE”.

Articolul 3

Părțile declasificate din manualul SIRENE se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 4

(1)   Se abrogă prevederile referitoare la manualul SIRENE din deciziile Comitetului executiv Schengen din 14 decembrie 1993 [SCH/Com-ex (93) 22 rev] și 23 iunie 1998 [SCH/Com-ex (98) 17].

(2)   Deciziile viitoare privind clasificarea manualului SIRENE se vor lua în conformitate cu dispozițiile Deciziei 2001/264/CE.

Articolul 5

Prezenta decizie produce efecte la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Adoptată la Luxemburg, 14 octombrie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

L. ESPERSEN


(1)  JO L 101, 11.4.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

41


32003L0008


L 026/41

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DIRECTIVA 2003/8/CE A CONSILIULUI

din 27 ianuarie 2003

de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (c) și articolul 67,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât:

(1)

Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. Pentru realizarea treptată a unui astfel de spațiu, Comunitatea trebuie să adopte, între altele, măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă care sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne.

(2)

Articolul 65 litera (c) din tratat prevede, între altele, măsuri ce vizează eliminarea obstacolelor în calea bunei desfășurări a procedurilor civile, la nevoie prin înlesnirea compatibilității normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre.

(3)

Consiliul European, întrunit la Tampere, la 15 și 16 octombrie 1999, a invitat Consiliul să stabilească standarde minime care să garanteze un nivel corespunzător de asistență judiciară în cauzele transfrontaliere în întreaga Uniune.

(4)

Toate statele membre sunt părți la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950. Materiile reglementate de prezenta directivă sunt conforme cu respectiva convenție, în special principiul egalității ambelor părți într-un litigiu.

(5)

Prezenta directivă vizează să promoveze acordarea asistenței judiciare în litigiile transfrontaliere oricărei persoane care nu dispune de resurse suficiente, atunci când această asistență este necesară pentru a asigura accesul efectiv la justiție. Accesul la justiție este un drept general recunoscut care este, de asemenea, reafirmat la articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

(6)

Nici lipsa de resurse a unei părți într-un litigiu, indiferent dacă aceasta are calitatea de reclamant sau pârât, nici dificultățile care decurg din caracterul transfrontalier al unui litigiu, nu trebuie să constituie obstacole în calea accesului efectiv la justiție.

(7)

Având în vedere că obiectivele prezentei directive nu pot fi suficient realizate de către statele membre, dar pot fi, prin urmare, mai bine realizate la nivel comunitar, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(8)

Prezenta directivă are ca obiectiv principal garantarea unui nivel corespunzător al asistenței judiciare în litigiile transfrontaliere prin stabilirea anumitor standarde minime comune cu privire la asistența judiciară în astfel de litigii. O directivă a Consiliului este instrumentul legislativ cel mai adecvat pentru atingerea unui astfel de obiectiv.

(9)

Prezenta directivă se aplică în cazul litigiilor transfrontaliere în materie civilă și comercială.

(10)

Orice persoană implicată într-un litigiu în materie civilă sau comercială reglementată de prezenta directivă trebuie să aibă posibilitatea să își valorifice drepturile în instanță, chiar dacă situația financiară personală o împiedică să poată suporta cheltuielile de judecată. Asistența judiciară se consideră a fi corespunzătoare atunci când aceasta îi permite beneficiarului să aibă acces efectiv la justiție în condițiile prevăzute de prezenta directivă.

(11)

Asistența judiciară trebuie să acopere consilierea precontencioasă în vederea ajungerii la un acord înainte de inițierea unei proceduri judiciare, asistența judiciară în vederea sesizării unei instanțe și reprezentarea în justiție, precum și plata cheltuielilor de judecată sau exonerarea de la plata acestora.

(12)

Dreptul intern al statului membru în care se află instanța sau în care se solicită executarea hotărârii este cel care stabilește dacă cheltuielile de judecată pot include cheltuielile părții adverse pe care beneficiarul asistenței judiciare este obligat să le plătească.

(13)

Toți cetățenii Uniunii, indiferent unde își au domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru, trebuie să fie eligibili pentru acordarea asistenței judiciare în litigiile transfrontaliere, în cazul în care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta directivă. Acest lucru este valabil și pentru resortisanții unor țări terțe care își au reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru și care locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat membru.

(14)

Ar trebui ca statele membre să aibă libertatea de a stabili pragurile minime peste care se prezumă că o persoană poate să suporte cheltuielile de judecată, în condițiile definite de prezenta directivă. Aceste praguri se stabilesc ținând cont de diferiți factori obiectivi, precum veniturile, capitalul deținut sau situația familială.

(15)

Cu toate acestea, obiectivul prezentei directive nu ar putea fi atins în cazul în care nu s-ar fi dat posibilitatea solicitanților asistenței judiciare de a dovedi că nu pot suporta cheltuielile de judecată, chiar dacă resursele lor depășesc pragul stabilit de statul membru al instanței. Atunci când evaluează dacă asistența judiciară trebuie acordată pe această bază, autoritățile statului membru al instanței pot lua în considerare elemente care arată că solicitantul îndeplinește criteriile de admisibilitate financiară în statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită.

(16)

Posibilitatea, în acest caz, de a recurge la alte mecanisme care asigură accesul efectiv la justiție nu constituie o formă de asistență judiciară. Cu toate acestea, prezenta posibilitate poate să conducă la prezumția că persoana în cauză poate să suporte cheltuielile de judecată în ciuda situației sale financiare nefavorabile.

(17)

Ar trebui ca statele membre să aibă posibilitatea de a respinge cererile de asistență judiciară privind acțiuni care sunt în mod evident neîntemeiate sau din motive legate de temeinicia acțiunii, în măsura în care se acordă consiliere în faza precontencioasă și se garantează accesul la justiție. Atunci când hotărăsc cu privire la temeinicia unei cereri, statele membre pot respinge orice cerere de asistență judiciară în cazul în care solicitantul pretinde daune-interese pentru atingere adusă reputației sale, în condițiile în care acesta nu a suferit nici un prejudiciu material sau financiar, sau în cazul în care este vorba de o revendicare ce decurge direct din activitățile comerciale ale solicitantului sau din activitățile acestuia în calitate de lucrător care desfășoară o activitate independentă.

(18)

Complexitatea sistemelor judiciare din statele membre și diferențele dintre acestea, precum și costurile inerente caracterului transfrontalier al litigiilor nu trebuie să împiedice accesul la justiție. Asistența judiciară trebuie, în consecință, să acopere costurile legate direct de caracterul transfrontalier al unui litigiu.

(19)

Pentru a stabili dacă este necesară prezența fizică a unei persoane la ședințe, instanțele de judecată dintr-un stat membru ar trebui să țină cont de toate avantajele pe care le oferă posibilitățile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (4).

(20)

În cazul în care se acordă asistența judiciară, aceasta trebuie să acopere întreaga procedură, inclusiv cheltuielile efectuate pentru executarea hotărârii; beneficiarul ar trebui să primească în continuare respectiva asistență în cazul în care o ale de atac este exercitată împotriva sa sau el exercită o cale de atac, în măsura în care condițiile referitoare la resursele financiare și la fondul litigiului continuă să fie îndeplinite.

(21)

Asistența judiciară trebuie să fie acordată în aceleași condiții, atât în cazul procedurilor judiciare tradiționale, cât și în cazul procedurilor extrajudiciare, precum medierea, atunci când legislația impune recurgerea la astfel de proceduri sau o instanță trimite părțile la o astfel de procedură.

(22)

De asemenea, asistența judiciară trebuie să fie acordată pentru executarea actelor autentice în alt stat membru, în condițiile definite de prezenta directivă.

(23)

Dat fiind că asistența judiciară se acordă de statul membru al instanței sau în care se solicită executarea, cu excepția consilierii acordate în faza precontencioasă în cazul în care solicitantul asistenței judiciare nu își are domiciliul sau reședința obișnuită în statul membru al instanței, acest stat membru trebuie să aplice propria legislație, în conformitate cu principiile prezentei directive.

(24)

Se cuvine ca asistența judiciară să fie acordată sau respinsă de autoritatea competentă din statul membru al instanței sau în care trebuie executată hotărârea. Acest lucru este valabil atât în cazul în care instanța soluționează cauza pe fond, cât și atunci când aceasta trebuie în primul rând să se pronunțe asupra competenței sale.

(25)

Cooperarea judiciară în materie civilă ar trebui organizată între statele membre pentru a încuraja informarea publicului și a specialiștilor, precum și pentru a simplifica și a accelera transmiterea cererilor de asistență judiciară între statele membre.

(26)

Mecanismele de comunicare și de transmitere prevăzute de prezenta directivă se inspiră direct din cele instituite prin Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară semnat la Strasburg, la 27 ianuarie 1977, denumit în continuare „acordul din 1977”. Se stabilește un termen, care nu este prevăzut de acordul din 1977, pentru transmiterea cererilor de asistență judiciară. Un termen relativ scurt contribuie la buna funcționare a justiției.

(27)

Informațiile transmise în temeiul prezentei directive ar trebui să beneficieze de protecție. Dat fiind că Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (5) și Directiva 97/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor (6) sunt aplicabile, nu este necesar ca prezenta directivă să prevadă dispoziții speciale cu privire la protecția datelor.

(28)

Stabilirea unui formular tip pentru cererile de asistență judiciară și pentru transmiterea cererilor de asistență judiciară în cazul litigiilor transfrontaliere va simplifica și va accelera procedurile.

(29)

În plus, aceste formulare de cerere, precum și formularele de cerere naționale, ar trebui să fie puse la dispoziția publicului la nivel european prin intermediul sistemului de informare al Rețelei Judiciare Europene, create în conformitate cu Decizia 2001/470/CE (7).

(30)

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive ar trebui luate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor pentru exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (8).

(31)

Ar trebui precizat că stabilirea unor standarde minime pentru litigiile transfrontaliere nu împiedică statele membre să adopte dispoziții mai favorabile pentru solicitanții de asistență judiciară și pentru beneficiarii acesteia.

(32)

Acordul din 1977 și Protocolul adițional la Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară, semnat la Moscova, în 2001, se aplică în continuare în relațiile dintre statele membre și țările terțe care sunt părți la acordul din 1977 sau la protocol. Însă prezenta directivă are prioritate față de dispozițiile Acordului 1977 și ale Protocolului în relațiile dintre statele membre.

(33)

Regatul Unit și Irlanda, în conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, au notificat dorința lor de participare la adoptarea prezentei directive.

(34)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament și, prin urmare, nu are obligații în temeiul acestuia și nu se supune aplicării sale,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Obiective și domeniu de aplicare

(1)   Scopul prezentei directive este de a îmbunătăți accesul la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune cu privire la asistența judiciară acordată în astfel de litigii.

(2)   Prezenta directivă se aplică, în litigiile transfrontaliere, în materie civilă și comercială indiferent de tipul instanței. Ea nu se aplică în mod special materiilor fiscale, vamale sau administrative.

(3)   În scopul prezentei directive, „stat membru” înseamnă toate statele membre, cu excepția Danemarcei.

Articolul 2

Litigii transfrontaliere

(1)   În sensul prezentei directive, prin litigiu transfrontalier se înțelege orice litigiu în care partea care solicită asistență judiciară în temeiul prezentei directive își are domiciliul sau reședința obișnuită într-un alt stat membru decât cel al instanței sau decât cel în care se execută hotărârea.

(2)   Statul membru în care o parte își are domiciliul se stabilește în conformitate cu articolul 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (9).

(3)   Momentul relevant pentru a stabili dacă este vorba de un litigiu transfrontalier este momentul depunerii cererii, în conformitate cu prezenta directivă.

CAPITOLUL II

DREPTUL LA ASISTENȚĂ JUDICIARĂ

Articolul 3

Dreptul la asistență judiciară

(1)   Persoanele fizice implicate într-un litigiu reglementat de prezenta directivă au dreptul să beneficieze de asistență judiciară corespunzătoare, astfel încât să li se garanteze accesul efectiv la justiție, în conformitate cu condițiile stabilite de prezenta directivă.

(2)   Asistența judiciară se consideră a fi corespunzătoare atunci când garantează:

(a)

consilierea în faza precontencioasă, în vederea ajungerii la un acord înainte de inițierea unei proceduri judiciare;

(b)

asistența judiciară și reprezentarea în justiție, precum și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată sau suportarea cheltuielilor de judecată ale beneficiarului, inclusiv cheltuielile menționate la articolul 7, precum și onorariile persoanelor împuternicite de instanță să execute anumite acte în timpul procedurii.

În statele membre în care partea care cade în pretenții este obligată la plata cheltuielilor părții adverse, asistența judiciară, în cazul în care beneficiarul cade în pretenții, acoperă cheltuielile efectuate de partea adversă, în cazul în care astfel de cheltuieli ar fi fost acoperite de asistența judiciară în cazul în care beneficiarul ar fi avut domiciliul sau reședința obișnuită în statul membru al instanței.

(3)   Statele membre nu sunt obligate să asigure asistență judiciară sau reprezentare în justiție în cadrul procedurilor special destinate să permită părților litigante să se apere singure, cu excepția cazului în care instanța sau orice altă autoritate competentă decide altfel, pentru a garanta egalitatea părților sau datorită complexității cauzei.

(4)   Statele membre pot solicita beneficiarilor asistenței judiciare să contribuie în mod rezonabil la cheltuielile de judecată ținând cont de condițiile menționate la articolul 5.

(5)   Statele membre pot dispune ca autoritatea competentă să poată hotărî că beneficiarii asistenței judiciare trebuie să ramburseze această asistență în tot sau în parte în cazul în care situația lor financiară s-a ameliorat în mod substanțial sau în cazul în care decizia de acordare a asistenței judiciare a fost luată pe baza unor informații incorecte furnizate de beneficiar.

Articolul 4

Nediscriminare

Statele membre acordă asistență judiciară fără discriminare cetățenilor Uniunii și cetățenilor țărilor terțe care locuiesc în mod legal într-un stat membru.

CAPITOLUL III

CONDIȚII DE ACORDARE A ASISTENȚEI JUDICIARE ȘI NIVELUL ACESTEIA

Articolul 5

Condiții privind resursele financiare

(1)   Statele membre acordă asistență judiciară persoanelor menționate la articolul 3 alineatul (1), aflate în incapacitate totală sau parțială de a suporta cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2) din cauza situației lor economice, pentru a le garanta accesul efectiv la justiție.

(2)   Situația economică a unei persoane este evaluată de autoritatea competentă a statului membru al instanței, ținând cont de diferiți factori obiectivi, precum veniturile, capitalul deținut sau situația familială, inclusiv o evaluare a resurselor persoanelor care depind financiar de solicitant.

(3)   Statele membre pot stabili praguri peste care se prezumă că solicitantul asistenței judiciare poate suporta, în tot sau în parte, cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2). Aceste praguri se definesc pe baza criteriilor stabilite la alineatul (2) din prezentul articol.

(4)   Pragurile definite în conformitate cu alineatul (3) din prezentul articol nu îi pot împiedica pe solicitanții asistenței judiciare ale căror resurse depășesc aceste praguri să beneficieze de asistență judiciară în cazul în care aceștia dovedesc că nu pot suporta cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2) din cauza diferențelor de cost al vieții între statul membru în care își au domiciliul sau reședința obișnuită și statul membru al instanței.

(5)   Asistența judiciară poate să nu fie acordată solicitantului în cazul în care acesta are, în respectivul caz, un acces efectiv la alte mecanisme prin care sunt suportate cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2).

Articolul 6

Condiții privind fondul litigiilor

(1)   Statele membre pot dispune ca cererile de asistență judiciară privind acțiuni care par a fi în mod evident neîntemeiate să poată fi respinse de autoritățile competente.

(2)   În cazul în care se oferă consiliere în faza precontencioasă, acordarea de asistență judiciară suplimentară poate fi refuzată sau poate înceta din motive privind temeinicia cauzei, cu condiția ca accesul la justiție să fie garantat.

(3)   Atunci când iau o hotărâre privind temeinicia unei cereri și fără a aduce atingere articolului 5, statele membre țin cont de importanța respectivei cauze pentru solicitant, dar pot lua în considerare și natura cauzei în cazul în care solicitantul pretinde daune-interese pentru atingere adusă reputației sale, în condițiile în care acesta nu a suferit nici un prejudiciu material sau financiar, sau în cazul în care este vorba de o revendicare ce decurge direct din activitățile comerciale ale solicitantului sau din activitățile acestuia în calitate de lucrător care desfășoară o activitate independentă.

Articolul 7

Cheltuieli legate de caracterul transfrontalier al unui litigiu

Asistența judiciară acordată în statul membru al instanței acoperă următoarele cheltuieli direct legate de natura transfrontalieră a litigiului:

(a)

interpretare;

(b)

traducerea documentelor solicitate de instanță sau de autoritatea competentă și prezentate de beneficiar, care sunt necesare pentru soluționarea litigiului și

(c)

cheltuielile de deplasare pe care solicitantul trebuie să le suporte atunci când prezența fizică la ședințe a persoanelor care trebuie să susțină cauza solicitantului este impusă de legislație sau de instanța din statul membru respectiv și atunci când instanța hotărăște că nu există nici o altă posibilitate ca respectivele persoanele să fie ascultate în mod corespunzător.

Articolul 8

Cheltuieli suportate de statul membru în care se află domiciliul sau reședința obișnuită

Statul membru în care solicitantul asistenței judiciare își are domiciliul sau reședința obișnuită acordă asistență judiciară, astfel cum se prevede la articolul 3 alineatul (2), necesară pentru a acoperi:

(a)

cheltuielile privind pentru asistența acordată de un avocat local sau de orice altă persoană autorizată de actele cu putere de lege să acorde consiliere juridică, efectuate în statul membru respectiv până când cererea de asistență judiciară, în conformitate cu prezenta directivă, este primită în statul membru al instanței;

(b)

traducerea cererii și a documentelor anexate necesare, atunci când cererea este depusă la autoritățile statului membru respectiv.

Articolul 9

Continuitatea asistenței judiciare

(1)   Asistența judiciară continuă să fie acordată beneficiarilor, în tot sau în parte, pentru a acoperi cheltuielile efectuate pentru a obține executarea hotărârii în statul membru al instanței.

(2)   Un beneficiar care a primit asistență judiciară în statul membru al instanței primește asistența judiciară prevăzută de legislația statului membru în care se solicită recunoașterea sau executarea hotărârii.

(3)   Asistența judiciară continuă să fie pusă la dispoziție în cazul exercitării unei căi de atac de către beneficiar sau împotriva acestuia, sub rezerva articolelor 5 și 6.

(4)   Statele membre pot adopta dispoziții privind reexaminarea cererii în orice fază a procedurii din motivele expuse la articolul 3 alineatele (3) și (5), articolul 5 și articolul 6, inclusiv procedurile menționate la alineatele (1)-(3) din prezentul articol.

Articolul 10

Proceduri extrajudiciare

De asemenea, asistența judiciară se extinde asupra procedurilor extrajudiciare, în condițiile definite de prezenta directivă, atunci când legislația impune recurgerea la astfel de proceduri sau o instanță trimite părțile la o astfel de procedură.

Articolul 11

Acte autentice

Asistența judiciară se acordă pentru executarea actelor autentice într-un alt stat membru, în condițiile definite de prezenta directivă.

CAPITOLUL IV

PROCEDURĂ

Articolul 12

Autoritatea care acordă asistența judiciară

Asistența judiciară se acordă sau se refuză de către autoritatea competentă a statului membru al instanței, fără a aduce atingere articolului 8.

Articolul 13

Depunerea și transmiterea cererilor de asistență judiciară

(1)   Cererile de asistență judiciară pot fi depuse fie:

(a)

la autoritatea competentă a statului membru în care solicitantul își are domiciliul sau reședința obișnuită (autoritatea expeditoare), fie

(b)

la autoritatea competentă a statului membru al instanței sau a statului membru în care hotărârea trebuie executată (autoritatea primitoare);

(2)   Cererile de asistență judiciară se completează, iar documentele anexate se traduc în:

(a)

limba oficială sau una dintre limbile statului membru al autorității primitoare competente, ce corespunde uneia din limbile instituțiilor Comunității sau

(b)

o altă limbă pe care statul membru respectiv a indicat că poate să o accepte în conformitate cu articolul 14 alineatul (3).

(3)   Autoritățile expeditoare competente pot hotărî să refuze transmiterea unei cereri în cazul în care aceasta este în mod evident:

(a)

neîntemeiată sau

(b)

în afara domeniului de aplicare a prezentei directive.

Condițiile menționate la articolul 15 alineatele (2) și (3) se aplică acestor decizii.

(4)   Autoritatea expeditoare competentă asistă solicitantul, asigurându-se ca cererea să fie însoțită de toate documentele anexate despre care știe că sunt solicitate pentru ca cererea să fie tratată. De asemenea, aceasta asistă solicitantul in furnizarea oricărei traduceri necesare a documentelor anexate, în conformitate cu articolul 8 litera (b).

Autoritatea expeditoare competentă transmite cererea autorității primitoare competente din celălalt stat membru în termen de 15 zile de la primirea cererii completate în mod corespunzător într-una dintre limbile menționate la alineatul (2), precum și a documentelor anexate traduse, în cazul în care este necesar, într-una dintre limbile respective.

(5)   Documentele transmise în conformitate cu prezenta directivă sunt exonerate de legalizare sau de orice formalitate echivalentă.

(6)   Statele membre nu au dreptul să perceapă nici o taxă pentru serviciile prestate în conformitate cu alineatul (4). Statele membre în care solicitantul asistenței judiciare își are domiciliul sau reședința obișnuită pot dispune ca acesta să ramburseze cheltuielile de traducere efectuate de autoritatea expeditoare competentă în cazul în care cererea de asistență judiciară este respinsă de autoritatea competentă.

Articolul 14

Autoritățile competente și regimul lingvistic

(1)   Statele membre desemnează autoritatea competentă sau autoritățile competente să trimită (autoritățile expeditoare) și să primească (autoritățile primitoare) cererea.

(2)   Fiecare stat membru pune la dispoziția Comisiei următoarele informații:

denumirile și adresele autorităților expeditoare sau primitoare competente menționate la alineatul (1);

razele teritoriale aflate în competența acestora;

mijloacele de care dispun pentru a primi cererea și

limbile care pot fi utilizate pentru completarea cererii.

(3)   Statele membre notifică Comisiei limba (limbile) oficială (oficiale) ale instituțiilor Comunității, alta (altele) decât propria limbă, pe care autoritatea primitoare competentă o (le) acceptă pentru completarea cererilor de asistență judiciară pe care le primește în conformitate cu prezenta directivă.

(4)   Statele membre comunică Comisiei informațiile menționate la alineatele (2) și (3) până la 30 noiembrie 2004. Orice modificare ulterioară a acestor informații se notifică Comisiei în cel mult două luni de la intrarea în vigoare a modificării în statul membru respectiv.

(5)   Informațiile menționate la alineatele (2) și (3) se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 15

Tratarea cererilor

(1)   Autoritățile naționale competente să se pronunțe cu privire la cererile de asistență judiciară se asigură că solicitantul este pe deplin informat în legătură cu stadiul tratării cererii.

(2)   În cazul respingerii cererii, în tot sau în parte, se indică motivele respingerii.

(3)   Statele membre adoptă dispoziții pentru a revizui sau ataca hotărârile de respingere a cererilor de asistență judiciară. Statele membre pot să prevadă o excepție în cazurile în care cererea de asistență judiciară este respinsă de o instanță a cărei hotărâre pe fond nu poate face obiectul unei căi de atac potrivit dreptului intern sau în fața unei instanțe superioare.

(4)   În cazul în care căile de atac împotriva unei hotărâri prin care se respinge sau încetează asistența judiciară în temeiul articolului 6 au un caracter administrativ, acestea pot întotdeauna, în ultimă instanță, să facă obiectul controlului judecătoresc.

Articolul 16

Formular tip

(1)   Pentru a facilita transmiterea, se stabilește un formular tip pentru cererile de asistență judiciară și pentru transmiterea acestor cereri în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 17 alineatul (2).

(2)   Formularul tip pentru transmiterea cererilor de asistență judiciară se stabilește până la 30 mai 2003.

Formularul tip pentru cererile de asistență judiciară se stabilește până la 30 noiembrie 2004.

CAPITOLUL V

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 17

Comitet

(1)   Comisia este asistată de un comitet.

(2)   În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 3 și 7 din Decizia 1999/468/CE.

(3)   Comitetul își adoptă propriul regulament de procedură.

Articolul 18

Informare

Autoritățile naționale competente colaborează pentru a asigura informarea publicului larg și a specialiștilor cu privire la diferitele sisteme de asistență judiciară, în special prin intermediul Rețelei Judiciare Europene, înființată în conformitate cu Decizia 2001/470/CE.

Articolul 19

Dispoziții mai favorabile

Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte dispoziții mai favorabile pentru solicitanții și beneficiarii asistenței judiciare.

Articolul 20

Relația cu alte instrumente

Prezenta directivă, în ceea ce privește relațiile dintre statele membre și cu privire la orice problemă căreia i se aplică, primează în fața dispozițiilor conținute în acordurile bilaterale și multilaterale încheiate de statele membre, inclusiv:

(a)

Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară, semnat la Strasburg, la 27 ianuarie 1977, modificat prin Protocolul adițional la Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară, semnat la Moscova, în 2001;

(b)

Convenția de la Haga, din 25 octombrie 1980 privind accesul internațional la justiție.

Articolul 21

Transpunerea în dreptul intern

(1)   Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 30 noiembrie 2004, cu excepția articolului 3 alineatul (2) litera (a) pentru care transpunerea prezentei directive în dreptul intern are loc până la 30 mai 2006. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Când statele membre adoptă respectivele acte, acestea conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2)   Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 22

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 23

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 27 ianuarie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. PAPANDREOU


(1)  JO C 103 E, 30.4.2002, p. 368.

(2)  Aviz emis la 25 septembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 221, 17.9.2002, p. 64.

(4)  JO L 174, 27.6.2001, p. 1.

(5)  JO L 281, 23.11.1995, p. 31.

(6)  JO L 24, 30.1.1998, p. 1.

(7)  JO L 174, 27.6.2001, p. 25.

(8)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(9)  JO L 12, 16.1.2001, p. 1. Regulament, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1496/2002 al Comisiei (JO L 225, 22.8.2002, p. 13).


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

48


32003L0009


L 031/18

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DIRECTIVA 2003/9/CE A CONSILIULUI

din 27 ianuarie 2003

de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 primul paragraf punctul (1b),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor (4),

întrucât:

(1)

O politică comună în domeniul azilului, cuprinzând un sistem european comun de azil, este un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene de stabilire progresivă a unui spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de împrejurări, caută în mod legitim protecție în Comunitate.

(2)

La reuniunea sa specială de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a convenit să acționeze pentru instituirea unui sistem european comun de azil, bazat pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967, menținând astfel principiul nereturnării.

(3)

Concluziile de la Tampere prevăd că acest sistem european comun de azil ar trebui să cuprindă, în scurt timp, condiții minime comune pentru primirea solicitanților de azil.

(4)

Stabilirea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil constituie un pas important pentru instituirea unei politici europene în domeniul azilului.

(5)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prezenta directivă urmărește, în special, garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1 și 18 din Carta menționată anterior.

(6)

În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, statele membre trebuie să respecte anumite obligații care le revin în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt părți și care interzic discriminarea.

(7)

Este necesară adoptarea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil care să fie suficiente, în principiu, pentru a le garanta un nivel de trai demn și condiții de viață comparabile în toate statele membre.

(8)

Armonizarea condițiilor de primire a solicitanților de azil ar trebui să contribuie la limitarea mișcărilor secundare ale solicitanților de azil, influențate de diversitatea condițiilor de primire.

(9)

Primirea grupurilor cu nevoi speciale ar trebui să fie concepută special pentru a putea răspunde acestor nevoi.

(10)

Primirea solicitanților de azil deținuți ar trebui să fie concepută special pentru a răspunde nevoilor acestora în situația respectivă.

(11)

Pentru a asigura respectarea garanțiilor minime de procedură care constau în posibilitatea de a contacta organizații sau grupuri de persoane care acordă asistență judiciară, este necesară furnizarea informațiilor privind organizațiile și grupurile de persoane respective.

(12)

Este necesară limitarea posibilităților de abuz al sistemului de primire, prevăzându-se cazuri de limitare sau retragere a condițiilor de primire pentru solicitanții de azil.

(13)

Ar trebui să fie asigurate eficiența sistemelor de primire naționale și cooperarea dintre statele membre în ceea ce privește primirea solicitanților de azil.

(14)

Ar trebui să fie încurajată coordonarea adecvată între autoritățile competente cu privire la primirea solicitanților de azil și, prin urmare, ar trebui să fie favorizate relațiile armonioase între comunitățile locale și centrele de cazare.

(15)

Este în însăși natura standardelor minime ca statele membre să poată prevedea sau menține condiții mai favorabile pentru resortisanții țărilor terțe și pentru apatrizii care solicită unui stat membru protecție internațională.

(16)

În același spirit, statele membre sunt invitate să aplice dispozițiile prezentei directive procedurilor de examinare a solicitărilor altor forme de protecție decât cea care decurge din Convenția de la Geneva pentru resortisanții țărilor terțe și pentru apatrizi.

(17)

Este necesară evaluarea periodică a punerii în aplicare a prezentei directive.

(18)

Întrucât obiectivul acțiunii preconizate, și anume stabilirea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre, nu poate fi suficient îndeplinit de statele membre și, prin urmare, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii propuse, poate fi mai bine realizat la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității menționat la articolul 5 al tratatului. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(19)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și-a notificat, prin scrisoarea din 18 august 2001, dorința de a participa la adoptarea și aplicarea prezentei directive.

(20)

În conformitate cu articolul 1 din protocolul menționat anterior, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei directive. În consecință, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul menționat mai sus, dispozițiile prezentei directive nu se aplică Irlandei.

(21)

În conformitate cu articolele 1 și 2 ale Protocolului privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive și, prin urmare, nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

OBIECTIV, DEFINIȚII ȘI DOMENIU DE APLICARE

Articolul 1

Obiectiv

Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentei directive:

(a)

„Convenția de la Geneva” înseamnă Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967;

(b)

„cerere de azil” înseamnă o cerere prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, care poate fi interpretată ca o cerere de protecție internațională de către un stat membru, în temeiul Convenției de la Geneva. Oricare cerere de protecție internațională este prezumată a fi o cerere de azil, cu excepția cazului în care resortisantul unei țări terțe sau apatridul solicită în mod explicit o altă formă de protecție, care poate face obiectul unei cereri separate;

(c)

„solicitant” sau „solicitant de azil” înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care a făcut o cerere de azil, cu privire la care nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă;

(d)

„membrii familiei” înseamnă în măsura în care familia era deja constituită în țara de origine, următorii membri ai familiei solicitantului, care sunt prezenți în același stat membru, în legătură cu cererea de azil:

(i)

soțul solicitantului de azil sau partenerul său necăsătorit cu care se află într-o relație stabilă, atunci când legislația sau practica statului membru în cauză tratează cuplurile necăsătorite într-un mod comparabil cu cel al cuplurilor căsătorite, în temeiul legislației sale privind străinii;

(ii)

copiii minori ai cuplului menționat la punctul (i) sau ai solicitantului, cu condiția să fie necăsătoriți și în întreținerea sa, indiferent dacă sunt născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau dacă au fost adoptați, în conformitate cu legislația internă;

(e)

„refugiat” înseamnă orice persoană care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 1 punctul (A) din Convenția de la Geneva;

(f)

„statut de refugiat” înseamnă statutul acordat de un stat membru unei persoane refugiate care este admisă în această calitate pe teritoriul acestui stat membru;

(g)

„procedură” și „căi de atac” înseamnă procedurile și căile de atac prevăzute de statele membre în legislația lor internă;

(h)

„minori neînsoțiți” înseamnă persoane sub optsprezece ani, care sosesc pe teritoriul statelor membre neînsoțiți de un adult responsabil pentru aceștia prin lege sau obicei, și cât timp nu sunt efectiv în întreținerea unei astfel de persoane; definiția respectivă include, de asemenea, minorii care sunt lăsați neînsoțiți după intrarea lor pe teritoriul statelor membre;

(i)

„condiții de primire” înseamnă ansamblul măsurilor luate de statele membre în favoarea solicitanților de azil, în conformitate cu prezenta directivă;

(j)

„condiții materiale de primire” înseamnă condițiile de primire incluzând cazarea, hrana și îmbrăcămintea, furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau tichete, precum și o alocație zilnică;

(k)

„detenție” înseamnă orice măsură de izolare a unui solicitant de azil de către un stat membru într-un loc determinat, în care solicitantul de azil este lipsit de libertatea de circulație;

(l)

„centru de cazare” înseamnă orice loc utilizat pentru cazarea colectivă a solicitanților de azil.

Articolul 3

Domeniul de aplicare

(1)   Prezenta directivă se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe și apatrizilor care depun o cerere de azil la frontiera sau pe teritoriul unui stat membru, cât timp aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul respectiv în calitate de solicitanți de azil, precum și membrilor familiilor acestora, în cazul în care sunt incluși în cererea de azil respectivă, în conformitate cu legislația internă.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică cererilor de azil diplomatic sau teritorial prezentate reprezentanțelor statelor membre.

(3)   Prezenta directivă nu este aplicabilă atunci când se aplică Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane deplasate și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri (5).

(4)   Statele membre pot decide să aplice prezenta directivă procedurilor de examinare a solicitărilor unor alte forme de protecție decât cea care decurge din Convenția de la Geneva pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care nu sunt considerați refugiați.

Articolul 4

Dispoziții mai favorabile

Statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile cu privire la condițiile de primire a solicitanților de azil și a rudelor apropiate ale solicitantului care se află în același stat membru, atunci când depind de acesta sau, din motive umanitare, în măsura în care dispozițiile respective sunt compatibile cu prezenta directivă.

CAPITOLUL II

DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND CONDIȚIILE DE PRIMIRE

Articolul 5

Informarea

(1)   Statele membre informează solicitanții de azil, într-un termen rezonabil, care să nu depășească cincisprezece zile de la data depunerii cererii de azil la autoritatea competentă, cel puțin despre avantajele de care pot beneficia și despre obligațiile pe care trebuie să le respecte cu privire la condițiile de primire.

Statele membre se asigură că solicitanților le sunt furnizate informații despre organizațiile sau grupurile de persoane care acordă asistență juridică specifică și despre organizațiile care îi pot ajuta sau informa cu privire la condițiile de primire disponibile, inclusiv îngrijirile medicale.

(2)   Statele membre se asigură că informațiile prevăzute la alineatul (1) sunt furnizate în scris și, pe cât posibil, într-o limbă pe care se presupune că solicitanții o înțeleg. După caz, informațiile respective pot fi furnizate și oral.

Articolul 6

Documente

(1)   Statele membre se asigură că solicitanții primesc, într-un termen de trei zile de la data depunerii cererii la autoritățile competente, un document emis pe numele lor, care să ateste statutul acestora de solicitant de azil sau care să ateste că sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în așteptare sau în curs de examinare.

În cazul în care titularul nu este liber să circule pe întreg teritoriul sau pe o parte a teritoriului statelor membre, documentul atestă, de asemenea, acest lucru.

(2)   Statele membre pot exclude aplicarea prezentului articol atunci când solicitantul de azil este în detenție și în timpul examinării unei cereri de azil prezentate la frontieră sau în cadrul unei proceduri de stabilire a dreptului solicitantului de azil de a intra legal pe teritoriul unui stat membru. În cazuri specifice, în timpul examinării cererii de azil, statele membre pot furniza solicitanților alte documente echivalente cu documentul menționat la alineatul (1).

(3)   Documentul menționat la alineatul (1) nu atestă neapărat identitatea solicitantului de azil.

(4)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a furniza solicitanților de azil documentul menționat la alineatul (1), care trebuie să fie valid în toată perioada în care aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul sau la frontiera statului membru în cauză.

(5)   Statele membre pot furniza solicitanților de azil un document de călătorie, atunci când aceștia trebuie să fie prezenți în alt stat din motive umanitare grave.

Articolul 7

Șederea și libertatea de circulație

(1)   Solicitanții de azil pot circula liber pe teritoriul statului membru gazdă sau în interiorul unei zone care le-a fost stabilită de acest stat membru. Zona stabilită nu aduce atingere sferei inalienabile a vieții private și oferă suficientă libertate de acțiune pentru a garanta accesul la toate avantajele prevăzute de prezenta directivă.

(2)   Statele membre pot stabili locul reședinței solicitantului de azil, din motive de interes public sau de ordin public sau, după caz, în vederea examinării rapide și a monitorizării eficiente a cererii acestuia.

(3)   Atunci când se dovedește a fi necesar, din motive juridice sau de ordine publică, de exemplu, statele membre pot obliga un solicitant să rămână într-un loc stabilit, în conformitate cu legislația internă a acestora.

(4)   Statele membre pot prevedea că, pentru a beneficia de condițiile materiale ale primirii, solicitanții trebuie să-și aibă efectiv reședința într-un loc determinat, stabilit de statele membre. Deciziile respective, care pot fi cu caracter general, sunt adoptate de la caz la caz și se întemeiază pe legislația internă.

(5)   Statele membre prevăd posibilitatea de a acorda solicitanților de azil o autorizație temporară de a părăsi locul de reședință prevăzut la alineatele (2) și (4) și/sau zona care le-a fost atribuită, prevăzută la alineatul (1). Deciziile se iau de la caz la caz, obiectiv și imparțial și sunt motivate în cazul în care sunt negative.

Solicitantul nu trebuie să ceară o autorizație pentru a se prezenta în fața autorităților și instanțelor, în cazul în care prezența sa este necesară.

(6)   Statele membre cer solicitanților de azil să le comunice autorităților competente adresa lor și să le notifice orice schimbare de adresă în cel mai scurt timp.

Articolul 8

Familiile

În cazul în care acordă solicitantului o locuință, statele membre iau măsurile necesare pentru a menține, pe cât posibil, unitatea familiei care este prezentă pe teritoriul lor. Măsurile respective sunt puse în aplicare cu acordul solicitanților de azil.

Articolul 9

Examene medicale

Statele membre pot prevedea obligația solicitanților de a se supune unui examen medical, din motive de sănătate publică.

Articolul 10

Școlarizarea și educația minorilor

(1)   Statele membre acordă copiilor minori ai solicitanților de azil și solicitanților de azil minori accesul la sistemul educațional, în condiții similare celor prevăzute pentru resortisanții statului membru gazdă, cât timp nu se execută o măsură de expulzare a acestora sau a părinților lor. Educația poate fi furnizată în centrele de cazare.

Statele membre pot stipula că acest acces trebuie să fie limitat la sistemul educațional de stat.

Sunt considerați minori persoanele cu o vârstă inferioară vârstei majoratului legal din statul membru în care a fost depusă sau se examinează cererea de azil. Statele membre nu pot interzice accesul la studiile secundare, pentru singurul motiv că minorul a ajuns la vârsta majoratului.

(2)   Accesul la sistemul educațional nu poate fi amânat cu mai mult de trei luni de la data prezentării cererii de azil a minorului sau a părinților acestuia. Perioada respectivă poate fi prelungită la un an, atunci când se furnizează o educație specifică, în vederea facilitării accesului la sistemul educațional.

(3)   În cazul în care accesul la sistemul educațional prevăzut la alineatul (1) nu este posibil din cauza situației specifice a minorului, statul membru poate propune alte modalități de educație.

Articolul 11

Ocuparea forței de muncă

(1)   Statele membre stabilesc o perioadă, începând cu data depunerii cererii de azil, în care solicitantul nu are acces la piața muncii.

(2)   În cazul în care nu s-a luat nici o decizie în primă instanță timp de un an de la prezentarea cererii de azil și această întârziere nu-i poate fi imputată solicitantului, statele membre decid în ce condiții se acordă solicitantului accesul la piața muncii.

(3)   Accesul la piața muncii nu poate fi refuzat în perioada exercitării căilor de atac, atunci când acțiunea împotriva unei decizii negative adoptate printr-o procedură normală are efect suspensiv, până la notificarea unei decizii negative privind calea de atac.

(4)   Din motive legate de politica pieței muncii, statele membre pot acorda prioritate cetățenilor Uniunii și resortisanților statelor părți la Acordul privind Spațiul Economic European, precum și resortisanților legali din țările terțe.

Articolul 12

Formarea profesională

Statele membre pot autoriza accesul solicitanților de azil la formarea profesională, indiferent dacă aceștia au sau nu acces la piața muncii.

Accesul la o formare profesională în legătură cu un contract de muncă depinde de posibilitatea solicitantului de a avea acces la piața muncii, în conformitate cu articolul 11.

Articolul 13

Normele generale privind condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale

(1)   Statele membre se asigură că solicitanții de azil au acces la condițiile materiale de primire din momentul prezentării cererii lor de azil.

(2)   Statele membre adoptă dispoziții privind condițiile materiale de primire pentru a garanta un nivel de trai adecvat pentru sănătatea solicitanților și pentru a le asigura subzistența.

Statele membre se asigură că nivelul de trai respectiv este garantat în cazul persoanelor cu nevoi speciale, în conformitate cu articolul 17, precum și în cazul persoanelor aflate în detenție.

(3)   Statele membre pot subordona acordarea în totalitate sau parțială a condițiilor materiale de primire și a îngrijirilor medicale condiției ca solicitanții să nu dispună de mijloace suficiente pentru a avea un nivel de trai adecvat pentru sănătate și pentru asigurarea subzistenței acestora.

(4)   Statele membre pot pretinde solicitanților să suporte sau să contribuie la costul condițiilor materiale de primire și al îngrijirilor medicale prevăzute în prezenta directivă, în conformitate cu alineatul (3), în cazul în care aceștia au resurse suficiente, de exemplu, în cazul în care aceștia au muncit o perioadă rezonabilă.

În cazul în care se dovedește că un solicitant dispunea de resurse suficiente pentru a acoperi condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale la data la care aceste nevoi fundamentale au fost acoperite, statele membre îi pot cere solicitantului rambursarea.

(5)   Condițiile de primire materiale pot fi furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau tichete, sau prin combinația acestor forme.

Atunci când statele membre oferă condițiile materiale de primire sub formă de alocații financiare sau de tichete, valoarea acestora din urmă este fixată în conformitate cu principiile definite în prezentul articol.

Articolul 14

Modalitățile condițiilor materiale de primire

(1)   Atunci când cazarea se acordă în natură, aceasta trebuie să fie sub una din următoarele forme sau într-o combinație a acestora:

(a)

localuri folosite pentru cazarea solicitanților pe durata examinării cererii de azil prezentate la frontieră;

(b)

centre de cazare oferind un nivel de trai adecvat;

(c)

case, apartamente, hoteluri private sau alte localuri adaptate pentru cazarea solicitanților.

(2)   Statele membre se asigură că solicitanții cărora li se acordă una dintre formele de cazare prevăzute la alineatul (1) literele (a), (b) și (c):

(a)

beneficiază de protecția vieții lor de familie;

(b)

au posibilitatea de a comunica cu rudele lor, cu consilierii juridici, cu reprezentanții Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICONUR) și cu organizațiile neguvernamentale (ONG) recunoscute de statele membre.

Statele membre acordă o atenție deosebită prevenirii violenței în interiorul localurilor și centrelor de cazare prevăzute la alineatul (1) literele (a) și (b).

(3)   Statele membre se asigură că, după caz, copiii minori ai solicitanților sau solicitanții minori sunt cazați cu părinții lor sau cu membrul adult al familiei responsabil pentru aceștia, prin lege sau cutumă.

(4)   Statele membre se asigură că solicitanții de azil nu sunt transferați de la un loc de cazare la altul decât atunci când este absolut necesar. Statele membre dau posibilitatea solicitanților de a-și informa consilierii juridici cu privire la transferul lor la o nouă adresă.

(5)   Persoanele care lucrează în centrele de cazare au o formare profesională corespunzătoare și au obligația de a respecta principiul confidențialității, prevăzut în dreptul intern, în ceea ce privește informațiile la care au acces datorită muncii lor.

(6)   Statele membre pot implica solicitanții de azil în gestionarea resurselor materiale și a unor aspecte nemateriale ale vieții din centrul de cazare, prin intermediul unui comitet sau consiliu consultativ reprezentativ al persoanelor cazate în centrul respectiv.

(7)   Consilierii juridici ai solicitanților de azil și reprezentanții ICONUR sau ai ONG-urilor care acționează în numele acesteia și sunt recunoscute de statul membru în cauză pot avea acces la centrele de cazare și la alte localuri de cazare a solicitanților de azil, pentru a le acorda asistență acestora. Nu se pot impune limite acestui acces decât pentru motive de siguranță a localurilor și centrelor de cazare, precum și a solicitanților de azil.

(8)   În ceea ce privește condițiile materiale de primire, statele membre pot stabili, cu titlu excepțional, și alte forme decât cele prevăzute în prezentul articol, pentru o perioadă rezonabilă, cât mai scurtă posibil, atunci când:

este necesară o primă evaluare a nevoilor speciale ale solicitantului;

condițiile materiale de primire prevăzute în prezentul articol nu sunt disponibile într-o anumită zonă geografică;

capacitățile de cazare disponibile în mod obișnuit sunt temporar epuizate;

solicitantul de azil se află în detenție sau la un punct la frontieră, într-un local pe care nu-l poate părăsi.

Aceste condiții diferite satisfac, în oricare dintre cazuri, nevoile fundamentale.

Articolul 15

Îngrijirile medicale

(1)   Statele membre se asigură că solicitanții primesc îngrijirile medicale necesare, care includ, cel puțin, îngrijirile de urgență și tratamentul de bază al bolilor.

(2)   Statele membre acordă asistența medicală sau de alt tip necesară solicitanților cu nevoi speciale.

CAPITOLUL III

LIMITAREA SAU RETRAGEREA BENEFICIULUI CONDIȚIILOR DE PRIMIRE

Articolul 16

Limitarea sau retragerea beneficiului condițiilor de primire

(1)   Statele membre pot limita sau retrage beneficiul condițiilor de primire în următoarele cazuri:

(a)

atunci când un solicitant de azil:

părăsește locul de reședință stabilit de autoritatea competentă, fără să o fi informat pe aceasta sau, în cazul în care este necesar, fără să fi obținut permisiunea acesteia sau

nu-și respectă obligația de a se prezenta autorităților, nu răspunde solicitărilor de a furniza informații sau nu participă la întâlnirile personale în legătură cu procedura de azil, într-un termen rezonabil stabilit de dreptul intern sau

a făcut deja o altă cerere în același stat membru.

Atunci când solicitantul este găsit sau se prezintă de bună voie autorităților competente, se ia o decizie motivată în mod corespunzător, fondată pe motivele dispariției acestuia, în ceea ce privește restabilirea beneficiului acordării anumitor sau tuturor condițiilor de primire;

(b)

atunci când un solicitant de azil a ascuns faptul că dispune de resurse financiare și, prin urmare, a beneficiat în mod necorespunzător de condițiile materiale de primire.

În cazul în care se dovedește că un solicitant dispunea de resurse suficiente pentru a-și acoperi condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale la data la care aceste nevoi de bază i-au fost acoperite, statele membre îi pot cere rambursarea.

(2)   Statele membre pot refuza condițiile de primire în cazurile în care un solicitant de azil nu a putut demonstra că cererea de azil a fost depusă în cel mai rezonabil timp posibil de la data sosirii sale în statul membru în cauză.

(3)   Statele membre pot stabili sancțiunile aplicabile încălcărilor grave ale regulilor centrelor de cazare sau comportamentului deosebit de violent.

(4)   Deciziile de limitare, retragere sau refuz al beneficiului condițiilor de primire sau sancțiunile menționate la alineatele (1), (2) și (3) se iau, de la caz la caz, obiectiv și imparțial și sunt motivate. Deciziile respective sunt fondate pe situația particulară a persoanei în cauză, în special în cazul persoanelor menționate la articolul 17, ținând cont de principiul proporționalității. Statele membre asigură în orice situație accesul la îngrijirile medicale de urgență.

(5)   Statele membre se asigură că nu sunt limitate sau retrase condițiile materiale de primire înainte de adoptarea unei decizii negative.

CAPITOLUL IV

DISPOZIȚII PRIVIND PERSOANELE CU NEVOI SPECIALE

Articolul 17

Principiu general

(1)   În legislația internă de transpunere a dispozițiilor capitolului II privind condițiile materiale de primire și îngrijirile mediacle, statele membre țin seama de situația specială a persoanelor vulnerabile, precum minorii, minorii neînsoțiți, persoanele cu handicap, persoanele în vârstă, femeile însărcinate, părinții singuri cu copii minori și persoanele care au fost supuse torturilor, violurilor sau altor forme grave de violență psihologică, psihică sau sexuală.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică decât persoanelor ale căror nevoi speciale au fost constatate în urma unei evaluări individuale a situației lor.

Articolul 18

Minorii

(1)   Interesul superior al copilului reprezintă un considerent primordial pentru statele membre, cu ocazia transpunerii dispozițiilor prezentei directive referitoare la minori.

(2)   Statele membre asigură minorilor care au fost victime ale oricărei forme de abuz, neglijență, exploatare, tortură, tratamente crude, inumane și degradante sau ale unor conflicte armate, accesul la servicii de reabilitare; ele asigură acordarea pentru victime a îngrijirilor de sănătate mintală adecvate și după caz, a asistenței calificate.

Articolul 19

Minorii neînsoțiți

(1)   Statele membre adoptă cât mai repede posibil măsurile necesare pentru a asigura reprezentarea necesară a minorilor neînsoțiți de către un tutore legal sau, dacă este necesar, de către un organism însărcinat cu sprijinirea și asigurarea bunăstării minorilor, sau orice formă corespunzătoare de reprezentare. Autoritățile competente evaluează periodic situația acestor minori.

(2)   Minorii neînsoțiți care prezintă o cerere de azil sunt plasați, de la data la care sunt admiși pe teritoriul respectiv până la data la care trebuie să părăsească statul membru în care a fost prezentată sau este examinată cererea de azil:

(a)

cu membrii adulți ai familiilor lor;

(b)

într-o familie gazdă;

(c)

în centre de cazare specializate pentru primirea minorilor;

(d)

în alte locuri de cazare adecvate pentru minori.

Statele membre pot plasa minorii neînsoțiți în vârstă de minimum 16 ani în centre de cazare destinate solicitanților de azil adulți.

Pe cât posibil, frații și surorile din aceeași familie sunt ținuți împreună, ținând cont de interesul superior al minorului în cauză și, în special, de vârsta și gradul de maturitate al acestuia. În cazul minorilor neînsoțiți, schimbările de rezidență sunt limitate pe cât posibil.

(3)   În interesul superior al minorului neînsoțit, statele membre încearcă să-i găsească cât mai repede posibil pe membrii familiei acestuia. În cazurile în care integritatea fizică sau viața unui minor sau a apropiaților săi ar putea fi amenințate, în special în cazul în care au rămas în țara de origine, colectarea, prelucrarea și difuzarea informațiilor privind persoanele respective trebuie să fie făcute confidențial, pentru a evita punerea în pericol a siguranței acestora.

(4)   Personalul care se ocupă de minorii neînsoțiți a avut sau are o formare profesională corespunzătoare, ținând cont de nevoile acestora și are obligația de respectare a principiului confidențialității, prevăzut în dreptul intern, în ceea ce privește informațiile la care are acces datorită muncii sale.

Articolul 20

Victimele torturii sau violenței

Statele membre se asigură, după caz, că persoanele care au suferit torturi, violuri sau alte forme de violență gravă, primesc tratamentul necesar pentru prejudiciile cauzate de actele respective.

CAPITOLUL V

CĂI DE ATAC

Articolul 21

Căi de atac

(1)   Statele membre se asigură că deciziile negative cu privire la acordarea avantajelor prevăzute în prezenta directivă sau deciziile adoptate în temeiul articolului 7 care afectează în mod individual solicitanții de azil pot face obiectul unei căi de atac în cadrul procedurilor prevăzute în dreptul intern. Cel puțin în ultimă instanță, este prevăzută posibilitatea unor căi de atac în fața unui organism judiciar.

(2)   Procedurile de acces la asistența juridică în asemenea cazuri sunt stabilite în dreptul intern.

CAPITOLUL VI

MĂSURI PENTRU CREȘTEREA EFICIENȚEI SISTEMULUI DE PRIMIRE

Articolul 22

Cooperarea

Statele membre informează periodic Comisia despre datele privind numărul de persoane, în funcție de vârstă și sex, care beneficiază de condițiile de primire, și îi furnizează acesteia informații complete despre tipul, numele și formatul documentelor menționate la articolul 6.

Articolul 23

Sistemul de orientare, de monitorizare și control

Statele membre se asigură că sunt stabilite măsuri pentru orientarea, monitorizarea și controlul corespunzătoare ale condițiilor de primire, respectând structura constituțională a acestora.

Articolul 24

Personalul și resursele

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca autoritățile și celelalte organizații care pun în aplicare prezenta directivă să beneficieze de formarea de bază necesară, ținând cont de nevoile solicitanților de azil de ambele sexe.

(2)   Statele membre alocă resursele necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor de drept intern adoptate pentru transpunerea prezentei directive.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 25

Rapoarte

Până la 6 august 2006, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind aplicarea prezentei directive și propune, după caz, modificările necesare.

Până la 6 februarie 2006, statele membre transmit Comisiei orice informație necesară pentru pregătirea raportului, inclusiv datele statistice prevăzute la articolul 22.

După prezentarea raportului, cel puțin o dată la cinci ani, Comisia prezintă un raport Parlamentului European și Consiliului privind aplicarea prezentei directive.

Articolul 26

Transpunerea

(1)   Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 6 februarie 2005. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o referire la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea referire la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei referiri.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 27

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 28

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 27 ianuarie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. PAPANDREOU


(1)  JO C 213 E, 31.7.2001, p. 286.

(2)  Aviz emis la 25 aprilie 2002 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO C 48, 21.2.2002, p. 63.

(4)  JO C 107, 3.5.2002, p. 85.

(5)  JO L 212, 7.8.2001, p. 12.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

56


32003R0343


L 050/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 343/2003 AL CONSILIULUI

din 18 februarie 2003

de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 primul paragraf punctul (1) litera (a),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (3),

întrucât:

(1)

O politică comună în domeniul azilului, incluzând un sistem european comun de azil, reprezintă un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene de a crea, în mod treptat, un spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de circumstanțe, caută în mod legitim protecție în Comunitate.

(2)

Consiliul European, cu ocazia reuniunii sale speciale de la Tampere, din 15 și 16 Octombrie 1999, a convenit să lucreze pentru instituirea unui sistem european comun de azil, întemeiat pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York, din 31 ianuarie 1967, asigurându-se astfel că nici o persoană nu este trimisă înapoi unde riscă să fie persecutată, și anume menținând principiul nereturnării. În acest sens și fără a aduce atingere criteriilor responsabilității stipulate de prezentul regulament, statele membre, respectând toate principiul nereturnării, sunt considerate țări sigure de către resortisanții țărilor terțe.

(3)

Concluziile de la Tampere exprimă de asemenea faptul că acest sistem ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.

(4)

O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să garanteze accesul efectiv la procedurile pentru determinarea statutului de refugiat și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de azil.

(5)

În ceea ce privește introducerea în faze succesive a unui sistem european comun de azil care ar trebui să ducă, pe termen lung, la o procedură comună și la un statut uniform, valabil în întreaga Uniune, pentru cei cărora li s-a acordat azil, se cuvine la acest moment, în timp ce se fac îmbunătățirile necesare în lumina experienței, să se confirme principiile pe care se fundamentează Convenția de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre ale Comunității Europene (4), semnată la Dublin, pe 15 iunie 1990 (numită în continuare Convenția de la Dublin), a cărei punere în aplicare a stimulat procesul de armonizare a politicilor în materie de azil.

(6)

Unitatea familiei ar trebui păstrată în măsura în care este compatibilă cu celelalte obiective urmărite prin stabilirea criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.

(7)

Prelucrarea împreună a cererilor de azil ale membrilor unei singure familii de către un singur stat membru face posibilă asigurarea unei examinări în detaliu a cererilor și o coerență a deciziilor luate. Statele membre ar trebui să poată deroga de la criteriul responsabilității, astfel încât să facă posibilă apropierea membrilor familiei atunci când este necesar pe motive umanitare.

(8)

Crearea progresivă a unui spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a persoanelor este garantată în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene și stabilirea politicilor comunitare privind condițiile de intrare și ședere a resortisanților țărilor terțe, inclusiv eforturile comune către gestionarea frontierelor externe, face necesară stabilirea unui echilibru între criteriile responsabilității în spiritul solidarității.

(9)

Aplicarea prezentului regulament poate fi facilitată, iar eficiența sa consolidată, prin aranjamente bilaterale între statele membre pentru îmbunătățirea comunicării între serviciile competente, reducând termenele pentru procedura sau simplificând prelucrarea cererilor de preluare sau reprimire, sau stabilind procedurile privind executarea transferurilor.

(10)

Continuitatea dintre sistemul de determinare a statului membru responsabil stabilit prin Convenția de la Dublin și sistemul stabilit prin prezentul regulament ar trebui asigurată. În mod similar, ar trebui asigurată coerența între prezentul regulament și Regulamentul (CE) nr. 2725/2000 al Consiliului din 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului „EURODAC” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin (5).

(11)

Funcționarea sistemului Eurodac, astfel cum a fost stabilit prin Regulamentul nr. 2725/2000 și în special punerea în aplicare a articolelor 4 și 8 conținute de acesta, ar trebui să faciliteze punerea în aplicare prezentului regulament.

(12)

În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament, statele membre sunt legate prin obligațiile care le incumbă în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt parte.

(13)

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului regulament ar trebui adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor pentru exercitarea competențelor de executare delegate Comisiei (6).

(14)

Aplicarea prezentului regulament ar trebui evaluată periodic.

(15)

Regulamentul respectă drepturile fundamentale și principiile care sunt recunoscute în special de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (7). În special, acesta caută să asigure respectarea deplină a dreptului de azil garantat de articolul 18.

(16)

Dat fiind că obiectivul măsurii propuse, și anume stabilirea criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentată într-un stat membru de către un resortisant al unui stat terț, nu poate fi îndeplinită suficient și, având în vedere dimensiunea și efectele, poate fi prin urmare mai bine îndeplinită la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității astfel cum este menționat la articolul 5 al tratatului. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat de articolul menționat, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru a realiza acest obiectiv.

(17)

În conformitate cu articolul 3 al Protocolului privind poziția Marii Britanii și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și Irlanda au anunțat, prin scrisorile din 30 octombrie 2001 asupra dorinței lor de a lua parte la adoptarea și aplicarea prezentului regulament.

(18)

În conformitate cu articolele 1 și 2 ale Protocolului privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu ia parte la adoptarea prezentului regulament și nu este obligată prin acesta și nici nu face obiectul aplicării sale.

(19)

Convenția de la Dublin rămâne în vigoare și continuă să se aplice între Danemarca și statele membre care sunt obligate în temeiul prezentului regulament până când un acord care să permită participarea Danemarcei la regulament va fi încheiat,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL I

OBIECT ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Prezentul regulament stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentată într-un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe.

Articolul 2

În sensul prezentului regulament:

(a)

„resortisant al unei țări terțe” înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) al Tratatului de instituire a Comunității Europene;

(b)

„Convenția de la Geneva” înseamnă Convenția din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York, din 31 ianuarie 1967;

(c)

„cerere de azil” înseamnă cererea prezentată de un resortisant al unui stat terț care poate fi înțeleasă ca o cerere de protecție internațională din partea unui stat membru, în temeiul Convenției de la Geneva. Orice cerere pentru protecție internațională este prezumată a fi o cerere de azil, cu excepția cazului în care resortisantul statului terț cere, în mod explicit, un alt fel de protecție pentru care poate face cerere separat;

(d)

„solicitant” sau „solicitant de azil” înseamnă resortisantul unei țări terțe care a prezentat o cerere de azil cu privire la care nu s-a luat încă o decizie definitivă;

(e)

„examinarea cererii de azil” înseamnă orice măsură de examinare, decizie sau hotărâre pronunțată cu privire la cererea de azil de către o autoritate competentă în conformitate cu dreptul intern cu excepția procedurilor de determinare a statului membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament;

(f)

„retragerea cererii de azil” înseamnă acțiunea prin care solicitantul de azil încetează procedura inițiată prin prezentarea cererii sale de azil, în conformitate cu dreptul intern, fie în mod explicit, fie în mod tacit;

(g)

„refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care beneficiază de statutul definit prin Convenția de la Geneva și autorizat să rezide în această calitate pe teritoriul unui stat membru;

(h)

„minor neînsoțit” înseamnă persoana necăsătorită, sub vârsta 18 ani, care sosește pe teritoriul statului membru neînsoțit de un adult responsabil pentru el în temeiul legii sau al cutumei și atât timp cât aceștia nu sunt luați în întreținere efectiv de o asemenea persoană; include minori care sunt lăsați neînsoțiți după ce au intrat pe teritoriul statelor membre;

(i)

„membri ai familiei” înseamnă, în măsura în care familia exista deja în țara de origine, următorii membri ai familiei solicitantului care sunt prezenți pe teritoriul statelor membre:

(i)

soțul solicitantului de azil sau partenerul său necăsătorit într-o relație stabilă, atunci când legislația sau practica statului membru în cauză rezervă cuplurile necăsătorite un tratament comparabil cu cel rezervat cuplurilor căsătorite, în temeiul legislației sale privind străinii;

(ii)

copiii minori ai cuplurilor în sensul punctului (i) sau ai solicitantului, cu condiția că ei să fie necăsătoriți și care se află în întreținerea sa și indiferent dacă sunt născuți din căsătorie sau în afara căsătoriei sau adoptați astfel cum se definește prin dreptul intern;

(iii)

tatăl, mama sau tutorele atunci când solicitantul sau refugiatul este minor și necăsătorit;

(j)

„permis de ședere” însemnă orice autorizație eliberată de autoritățile statelor membre care autorizează un resortisant al unui țări terțe să stea pe teritoriul său, inclusiv documentele care materializează autorizația de a rămâne pe teritoriu în cadrul unui regim de protecție temporară sau până ce încetează circumstanțele care împiedică ducerea la îndeplinire a unei măsuri de îndepărtare, cu excepția vizelor și a autorizațiilor de ședere eliberate în perioada necesară pentru determinarea statului membru responsabil, astfel cum este stabilit prin prezentul regulament sau în timpul examinării unei cereri de azil sau a unei cereri de permis de ședere;

(k)

„viza” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea tranzitului sau a intrării pentru o ședere intenționată în acel stat membru sau în mai multe state membre. Tipul vizei este determinat în conformitate cu următoarele definiții:

(i)

„viza de ședere de lungă durată” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea intrării pentru o ședere intenționată în acel stat membru pentru o perioadă care depășește trei luni;

(ii)

„viza de ședere de scurtă durată” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea intrării pentru o ședere intenționată în acel stat membru sau în mai multe state membre pentru o perioadă a cărei durată totală nu depășește trei luni;

(iii)

„viza de tranzit” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea intrării pentru tranzitarea teritoriului acelui stat membru sau al altor state membre, cu excepția tranzitului aeroportuar;

(iv)

„viza de tranzit aeroportuar” înseamnă autorizația sau decizia care permite unui resortisant al unui stat terț care este supus, în mod specific, acestei cerințe să treacă prin zona de tranzit a unui aeroport și aceasta fără a intra pe teritoriul național al statului membru în cauză, în timpul unei escale sau al unui transfer între două secțiuni ale unui zbor internațional.

CAPITOLUL II

PRINCIPII GENERALE

Articolul 3

(1)   Statele membre examinează cererea de azil prezentată de un resortisant al unei țări terțe oricăruia dintre ele, la frontieră sau pe teritoriul statului membru în cauză. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.

(2)   Prin derogare de la alineatul (1), fiecare stat membru poate examina o cerere pentru azil care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor prezentate de prezentul regulament. În acest caz, acel stat membru devine statul membru responsabil în sensul prezentului regulament și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. După caz, acesta informează statul membru anterior responsabil, statul membru care conduce o procedură pentru determinarea statului membru responsabil sau statul membru căruia i-a fost solicitat să preia sau să reprimească solicitantul.

(3)   Orice stat membru își rezervă dreptul, în conformitate cu legislația sa internă, de a trimite un solicitant de azil către o țară terță, în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Geneva.

(4)   Solicitantul de azil este informat în scris într-o limbă pe care se presupune, în mod rezonabil, că o înțelege cu privire la aplicarea prezentului regulament, termenele și efectele acestuia.

Articolul 4

(1)   Procesul de determinare a statului membru responsabil în temeiul prezentului regulament începe imediat ce cererea de azil este prezentată pentru prima oară într-un stat membru.

(2)   O cerere de azil se prezumă că a fost prezentată odată ce un formular depus de solicitantul de azil sau un proces-verbal întocmit de autorități a ajuns la autoritățile competente ale statului membru în cauză. Atunci când o cerere nu este făcută în scris, perioada dintre declarația de intenție și întocmirea procesului-verbal ar trebui să fie cât mai scurtă cu putință.

(3)   În sensul prezentului regulament, situația unui minor care însoțește solicitantul de azil și răspunde definiției unui membru al familiei menționată la articolul 2 litera (i) nu este disociată de aceea a părintelui sau a tutorelui și este de competența statului membru responsabil pentru examinarea cererii de azil a părintelui sau tutorelui, chiar dacă minorul nu este solicitant de azil individual. Același tratament se aplică copiilor născuți după sosirea solicitantului de azil pe teritoriul statelor membre, fără a fi nevoie să se inițieze o nouă procedură de preluare a acestora.

(4)   Atunci când cererea de azil este prezentată autorităților competente ale unui stat membru de către un solicitant care se află pe teritoriul altui stat membru, determinarea statului membru responsabil se face de către statul membru pe al cărui teritoriu se află solicitantul de azil. Acest din urmă stat membru este informat, fără întârziere, de către statul membru care a primit cererea și apoi, în sensul prezentului regulament, este considerat statul membru în care s-a prezentat cererea de azil.

Solicitantul este informat în scris despre acest transfer și despre data la care acesta a avut loc.

(5)   Un solicitant de azil care se află în alt stat membru și acolo prezintă o cerere de azil după retragerea cererii sale în timpul procedurii de determinare a statului membru responsabil este reprimit, în condițiile prevăzute la articolul 20, de către statul membru în care s-a prezentat cererea de azil, în vederea finalizării procedurii de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii de azil.

Această obligație încetează în cazul în care solicitantul de azil a părăsit între timp teritoriile statelor membre pentru o perioada de cel puțin trei luni sau a obținut un permis de ședere din partea unui stat membru.

CAPITOLUL III

IERARHIA CRITERIILOR

Articolul 5

(1)   Criteriile pentru determinarea statului membru responsabil sunt aplicate în ordinea în care acestea sunt prezentate în acest capitol.

(2)   Statul membru responsabil în conformitate cu aceste criterii este determinat pe baza situației existente în momentul în care solicitantul de azil a prezentat prima oară cererea sa de azil unui stat membru.

Articolul 6

În cazul în care solicitantul de azil este un minor neînsoțit, statul membru responsabil de examinarea cererii veste acela unde un membru al familiei sale are se află în mod legal, cu condiția că aceasta să fie în interesul superior al copilului.

În absența unui membru al familiei, statul membru responsabil de examinarea cererii este acela în care minorul și-a prezentat cererea de azil.

Articolul 7

În cazul în care solicitantul de azil are un membru al familiei, indiferent dacă familia s-a format anterior în țara de origine, căruia i-a fost permis să rezide în calitate de refugiat într-un stat membru, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil, cu condiția că persoana în cauză să dorească aceasta.

Articolul 8

În cazul în care solicitantul de azil are un membru al familiei într-un stat membru a cărui cerere nu a făcut încă obiectul unei prime decizii pe fond, statul membru este responsabil de examinarea cererii de azil, cu condiția că persoana în cauză să dorească aceasta.

Articolul 9

(1)   În cazul în care solicitantul de azil se află în posesia unui permis de ședere valabil, statul membru care a eliberat documentul este responsabil de examinarea cererii de azil.

(2)   În cazul în care solicitantul de azil deține o viză valabilă, statul membru care a eliberat viza este responsabil de examinarea cererii de azil, cu excepția cazului în care viza a fost eliberată în reprezentarea sau pe baza autorizării scrise a altui stat membru. În acest caz, acest din urmă stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil. Atunci când un stat membru consultă mai întâi autoritatea centrală a unui alt stat membru, în special din motive de securitate, răspunsul celui din urmă la consultare nu reprezintă autorizare scrisă în sensul prezentei dispoziții.

(3)   În cazul în care solicitantul de azil este titularul unuia sau a mai multor permise de ședere sau vize valabile eliberate de diferite state membre, responsabilitatea examinării cererii de azil este asumată de statele membre în următoarea ordine:

(a)

statul membru care a eliberat permisul de ședere care conferă dreptul la cea mai lungă ședere sau, atunci când perioadele de valabilitate sunt identice, statul membru care a eliberat permisul de ședere cu data de expirare cea mai îndepărtată;

(b)

statul membru care a eliberat viza cu cea mai îndepărtată dată de expirare atunci când vizele sunt de același tip;

(c)

atunci când vizele sunt de tip diferit, statul membru care a eliberat viza cu cea mai lungă perioadă de valabilitate sau, atunci când perioadele de valabilitate sunt identice, statul membru care a eliberat viza cu data de expirare cea mai îndepărtată.

(4)   Atunci când solicitantul de azil este titularul numai al unuia sau al mai multor permise de ședere care au expirat cu mai puțin de doi înainte ani sau al uneia sau mai multor vize care au expirat cu mai puțin de șase luni înainte și care i-au permis acestuia să intre pe teritoriul statului membru, alineatele (1), (2) și (3) se aplică atât timp cât solicitantul nu a părăsit teritoriile statelor membre.

Atunci când solicitantul de azil este titularul unuia sau a mai multor permise de ședere care au expirat de mai mult de doi ani sau al uneia sau mai multor vize care au expirat de mai mult de șase luni și care i-au permis acestuia să intre pe teritoriul unui stat membru și când acesta nu a părăsit teritoriile statelor membre, statul membru în care este depusă cererea este responsabil.

(5)   Faptul că permisul de ședere sau viza a fost eliberat pe baza unei identități false sau uzurpate sau prin prezentarea unor documente falsificate, contrafăcute sau care nu sunt valabile, nu împiedică atribuirea responsabilității statului membru care le-a eliberat. Cu toate acestea, statul membru care a eliberat permisul de ședere sau viza nu este responsabil dacă poate stabili că s-a comis o fraudă după ce permisul sau viza au fost eliberate.

Articolul 10

(1)   Atunci când se stabilește, pe baza probelor sau a dovezilor circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3), inclusiv datele la care face referire capitolul III al Regulamentului (CE) nr. 2725/2000, că un solicitant de azil a trecut ilegal frontiera într-un stat membru pe uscat, pe mare sau pe calea aerului venind dintr-o țară terță, statul membru în care s-a intrat astfel este responsabil de examinarea cererii de azil. Aceasta responsabilitate încetează la 12 luni de la data la care a avut loc trecerea ilegală a frontierei.

(2)   Atunci când un stat membru nu poate sau nu mai poate fi responsabil în conformitate cu alineatul (1), și atunci când se stabilește, pe baza probelor sau a dovezilor circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3), că solicitantul de azil – care a intrat ilegal pe teritoriile statelor membre sau în împrejurări de intrare care nu pot fi stabilite – la momentul prezentării cererii a locuit anterior pentru o perioada continuă de cel puțin cinci luni într-un stat membru, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil.

În cazul în care solicitantul a locuit pentru perioade de timp de cel puțin cinci luni în mai multe state membre, statul membru la ultimei șederi este responsabil de examinarea cererii.

Articolul 11

(1)   Atunci când un resortisant al unei țări terțe intră pe teritoriul unui stat membru în care este exonerat de obligația de a deține viză, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii sale de azil.

(2)   Principiul menționat la alineatul (1) nu se aplică în cazul în care resortisantul unei țări terțe prezintă cererea sa de azil în alt stat membru, în care de asemenea este exonerat de obligația de a deține viză. În acest caz, acest din urmă stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil

Articolul 12

Atunci când cererea de azil este formulată într-o zonă de tranzit internațional al unui aeroport al unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii.

Articolul 13

Atunci când nici un stat membru responsabil de examinarea cererii nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de azil este responsabil de examinarea acesteia.

Articolul 14

Atunci când mai mulți membri ai familiei prezintă cereri de azil în același stat membru simultan sau la date destul de apropiate pentru ca procedurile de determinare a statului membru responsabil să se desfășoare împreună și când aplicarea criteriilor menționate de prezentul regulament ar duce la separarea lor, statul membru responsabil este determinat pe baza următoarelor dispoziții:

(a)

responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil ale tuturor membrilor familiei aparține statului membru pe care criteriile îl indică ca fiind responsabil de a prelua de cel mai mare număr de membri ai familiei;

(b)

în celelalte cazuri, responsabilitatea aparține statului membru pe care criteriile îl indică ca fiind responsabil de examinarea cererii celui mai în vârstă dintre aceștia.

CAPITOLUL IV

CLAUZA UMANITARĂ

Articolul 15

(1)   Orice stat membru, chiar și atunci când nu este responsabil în temeiul criteriilor menționate de prezentul regulament, poate reuni membrii unei familii, precum și alte rude aflate în întreținere, pe motive umanitare bazate în special pe considerente familiale sau culturale. În acest caz, acel stat membru, la cererea altui stat membru, examinează cererea de azil a persoanei în cauză. Persoanele în cauză trebuie să își dea consimțământul.

(2)   Atunci când persoana în cauză depinde de asistența altora, pe motiv de graviditate sau copil nou născut, boală gravă, handicap grav sau bătrânețe, statele membre lasă împreună sau reunesc, în mod normal, solicitantul de azil cu altă rudă prezentă pe teritoriul unuia din statele membre, cu condiția că legaturile de familie să fi existat în țara de origine.

(3)   În cazul în care solicitantul de azil este minor neînsoțit care are rude în alt stat membru care pot avea grijă de el, statele membre reunesc minorul cu rudele sale, dacă este posibil, cu excepția cazului în care aceasta nu este în interesul superior al copilului.

(4)   În cazul în care statul membru astfel solicitat accede la această solicitare, responsabilitatea pentru examinarea cererii îi este transferată.

(5)   Condițiile și procedurile pentru punerea în aplicare a acestui articol, inclusiv, după caz, mecanismele de conciliere pentru soluționarea divergențelor între statele membre cu privire la nevoia de a reuni persoanele în cauză, sau cu privire la locul în care acest lucru ar trebui să se facă, sunt adoptate în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

CAPITOLUL V

PRELUAREA ȘI REPRIMIREA

Articolul 16

(1)   Statul membru responsabil de examinarea cererii de azil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să:

(a)

preia, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolele 17–19, un solicitant de azil care a prezentat o cerere într-un stat membru diferit;

(b)

finalizeze examinarea cererii de azil;

(c)

reprimească, în condițiile prevăzute la articolul 20, un solicitant a cărui cerere se află în curs de examinare și care se află pe teritoriul altui stat membru fără permisiune;

(d)

reprimească, în condițiile prevăzute la articolul 20, un solicitant care și-a retras cererea aflată în curs de examinare și care a prezentat o cerere în alt stat membru;

(e)

reprimească, în condițiile prevăzute la articolul 20, un resortisant al unei țări terțe a cărui cerere a respins-o și care se află pe teritoriul altui stat membru fără permisiune.

(2)   Atunci când un stat membru eliberează un permis de ședere unui solicitant, obligațiile specificate la alineatul (1) sunt transferate acelui stat membru.

(3)   Obligațiile specificate la alineatul (1) încetează atunci când resortisantul țării terțe a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni, cu excepția cazului în care resortisantul țării terțe este titularul unui permis de ședere valabil eliberat de statul membru responsabil.

(4)   Obligațiile specificate la alineatul (1) literele (d) și (e) încetează de asemenea de îndată ce statul membru responsabil de examinarea cererii adoptă și a pus în aplicare în mod efectiv ca urmare a retragerii sau respingerii cererii, dispozițiile necesare ca resortisantul țării terțe să se poată deplasa în țara sa de origine sau în altă țară spre care poate călători în mod legal.

Articolul 17

(1)   Atunci când un stat membru în care s-a prezentat o cerere de azil consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil și în orice caz în trei luni de la data la care a fost prezentată cererea în sensul articolului 4 alineatul (2), sesiza celălalt stat membru să preia solicitantul.

Atunci când cererea de preluare a unui solicitant nu este făcută în termenul de trei luni, responsabilitatea pentru examinarea cererii de azil aparține statului membru în care s-a prezentat cererea.

(2)   Statul membru solicitant poate cere un răspuns urgent în cazurile în care cererea de azil s-a prezentat ca urmare a refuzării permisiunii de a intra sau de a rămâne, a unei arestări pentru ședere ilegală sau ca urmare a comunicării sau executării unei hotărâri de îndepărtare și/sau atunci când solicitantul de azil este ținut în detenție.

Cererea menționează motivele care justifică un răspuns urgent și perioada în care este așteptat un răspuns. Această perioadă este de cel puțin o săptămână.

(3)   În ambele situații, cererea de preluare de către alt stat membru este prezentată folosindu-se un formular standard și include probele sau dovezile circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3) și/sau elemente relevante din declarația solicitantului de azil care permit autorităților statului membru solicitat să verifice dacă acesta este responsabil în temeiul criteriilor prevăzute de prezentul regulament.

Normele privind determinarea și procedurile de transmitere a cererilor sunt adoptate în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

Articolul 18

(1)   Statul membru solicitat face cercetările necesare și hotărăște asupra cererii de preluare solicitantului de azil în termen de două luni de la data la care cererea a fost primită.

(2)   În procedura de determinare a statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil stabilită de prezentul regulament, se folosesc elemente de probă și dovezi circumstanțiale.

(3)   În conformitate cu procedura prevăzută la articolul 27 alineatul (2) se stabilesc două liste și se revizuiesc periodic, care indică elementele de probă și dovezile circumstanțiale în conformitate cu următoarele criterii:

(a)

Elemente de probă:

(i)

Se referă la probele formale care determină responsabilitatea în temeiul prezentului regulament, atâta timp cât nu sunt respinse prin proba contrară.

(ii)

Statele membre pun la dispoziție comitetului menționat la articolul 27 modele ale diferitelor tipuri de documente administrative, în conformitate cu tipologia stabilită în lista cu probele formale.

(b)

Dovezi circumstanțiale:

(i)

Se referă la elemente indicative care deși refutabile, pot fi suficiente, în anumite cazuri, în funcție de valoarea probatorie atribuită acestora.

(ii)

Valoarea lor probatorie, în ceea ce privește responsabilitatea pentru examinarea cererii de azil este evaluată de la caz la caz.

(4)   Cerința privind proba nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru o bună aplicare a prezentului regulament.

(5)   În absența unor probe formale, statul membru solicitat își recunoaște responsabilitatea dacă dovezile circumstanțiale sunt coerente, verificabile și suficient de detaliate pentru a stabili responsabilitatea.

(6)   Atunci când statul membru solicitant a invocat urgența, în conformitate cu dispozițiile articolului 17 alineatul (2), statul membru solicitat depune toate eforturile pentru a se conforma termenului cerut. În cazuri excepționale, când se poate demonstra că examinarea cererii de preluare a unui solicitant este complexă, statul membru solicitat poate răspunde după termenul cerut, dar în orice caz în termen de o lună. În astfel de situații, statul membru solicitat trebuie să comunice decizia sa de amânare a răspunsului statului membru solicitant în termenul cerut inițial.

(7)   Absența răspunsului la expirarea termenului de două luni menționat la alineatul (1) și a termenului de o lună menționat la paragraful 6 echivalează cu acceptarea cererii și determină obligația de a prelua persoana în cauză, inclusiv o bună organizarea sosirii acesteia.

Articolul 19

(1)   Atunci când statul membru solicitat acceptă că să preia solicitantul, statul membru în care s-a prezentat cererea de azil notifică solicitantului de azil decizia de a nu examina cererea precum și obligația de a-l transfera către statul membru responsabil.

(2)   Decizia menționată la alineatul (1) stabilește motivele pe care este întemeiată. Aceasta conține detalii privind termenul de realizare a transferului și, dacă este necesar, conține informații referitoare la locul și data la care solicitantul trebuie să se prezinte, în cazul în care acesta se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii. Această decizie poate face obiectul unei căi de atac sau al unei revizuiri. Această cale de atac sau revizuire nu au efect suspensiv asupra executării transferului, cu excepția cazului în care instanțele judecătorești sau organele competente hotărăsc aceasta, de la caz la caz, dacă legislația internă o permite.

(3)   Transferul solicitantului din statul membru în care s-a prezentat cererea de azil către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al primului stat membru, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua solicitantul sau de la decizia privind calea de atac sau revizuirea atunci când acestea au efect suspensiv.

Dacă este necesar, solicitantului de azil i se va furniza de către statul membru solicitant un permis de liberă trecere conform cu modelul adoptat în temeiul procedurii menționate la articolul 27 alineatul (2).

Statul membru responsabil informează statul membru solicitant, după caz, asupra sosirii în siguranță a solicitantului de azil sau asupra faptului că acesta nu s-a prezentat în termenul stabilit.

(4)   Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, responsabilitatea aparține statului membru în care s-a prezentat prima dată cererea. Acest termen poate fi prelungit până la maxim un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită reținerii în închisoare a solicitantului de azil sau până la 18 luni în cazul în care solicitantul de azil se sustrage procedurii.

(5)   Norme suplimentare privind efectuarea transferurilor pot fi adoptate în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 27 alineatul (2).

Articolul 20

(1)   Un solicitant de azil este reprimit în conformitate cu articolul 4 alineatul (5) și articolul 16 alineatul (1) literele (c), (d) și (e) după cum urmează:

(a)

cererea de reprimire a solicitantului de azil trebuie să conțină informații care să permită statului membru solicitat să verifice dacă este responsabil;

(b)

statul membru solicitat să reprimească solicitantul este obligat să facă verificările necesare și să răspundă cererii, cât de curând posibil, și să nu depășească sub nici o formă termenul de o lună de la sesizare. Atunci când cererea se bazează pe date obținute din sistemul EURODAC, acest termen se reduce la două săptămâni;

(c)

atunci când statul membru solicitat nu comunică decizia sa în termenul de o lună sau de două săptămâni menționat la litera (b), se consideră că a acceptat să reprimească solicitantul de azil;

(d)

un stat membru care acceptă să reprimească un solicitant de azil este obligat să readmită persoana respectivă pe teritoriul său. Transferul se efectuează în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între statele membre în cauză, de îndată este posibil, și cel târziu în șase luni de la acceptarea cererii de preluare de către un alt stat membru sau de la decizia privind calea de atac sau revizuirea atunci când au efect suspensiv;

(e)

statul membru solicitant notifică solicitantului de azil decizia cu privire la reprimirea sa de către statul membru responsabil. Decizia stabilește motivele pe care se întemeiază. Aceasta conține detalii privind termenul în care se efectuează transferul și, dacă este necesar, conține informații referitoare la data și locul la care solicitantul trebuie să se prezinte, în cazul în care acesta se deplasează spre statul membru responsabil prin mijloace proprii. Această decizie poate face obiectul unei căi de atac sau al unei revizuiri. Calea de atac sau revizuirea acestei decizii nu au efect suspensiv asupra executării transferului, cu excepția cazului în care instanțele judecătorești sau organele competente hotărăsc aceasta, de la caz la caz, dacă legislația internă o permite.

Dacă este necesar, solicitantului de azil i se va furniza de către statul membru solicitant un permis de liberă trecere conform cu modelul adoptat în temeiul procedurii menționate la articolul 27 alineatul (2).

Statul membru responsabil informează statul membru solicitant, după caz, asupra sosirii în siguranță a solicitantului de azil sau asupra faptului că acesta nu s-a prezentat în termenul stabilit.

(2)   Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, responsabilitatea aparține statului membru în care s-a prezentat prima dată cererea. Acest termen poate fi prelungit până la maxim un an în cazul în care transferul sau examinarea cererii nu au putut fi efectuate datorită reținerii în închisoare a solicitantului de azil sau până la optsprezece luni în cazul în care solicitantul de azil se sustrage procedurii.

(3)   Normele privind probele și dovezile circumstanțiale și interpretarea acestora și determinarea și procedurile de transmitere a cererilor se adoptă în conformitate cu procedura menționată al articolul 27 alineatul (2).

(4)   Norme suplimentare privind efectuarea transferurilor pot fi adoptate în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

CAPITOLUL VI

COOPERAREA ADMINISTRATIVĂ

Articolul 21

(1)   Fiecare stat membru comunică oricărui alt stat membru care cere aceasta date cu caracter personal referitoare la solicitantul de azil care sunt adecvate, relevante și neexcesive, pentru:

(a)

determinarea statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil;

(b)

examinarea cererii de azil;

(c)

punerea în aplicare a oricărei obligații în temeiul prezentului regulament.

(2)   Informațiile prevăzute la alineatul (1) pot acoperi numai:

(a)

datele de identificare ale solicitantului și, după caz, ale membrilor familiei sale (nume complet și, după caz, numele anterior, porecle sau pseudonime, cetățenia-actuală și anterioară, data și locul nașterii);

(b)

documentele de identitate și de călătorie (referințe, durata de valabilitate, data eliberării, autoritatea emitentă, locul eliberării etc.);

(c)

alte informații necesare pentru stabilirea identității solicitantului, inclusiv amprente digitale prelucrate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2725/2000;

(d)

locurile de ședere și itinerarele de călătorie;

(e)

permisele de ședere sau vizele eliberate de un stat membru;

(f)

locul în care a fost prezentată cererea;

(g)

data depunerii oricărei cereri anterioare de azil, data prezentării actualei cereri, stadiul la care s-a ajuns cu procedura și conținutul deciziei luate, după caz.

(3)   De asemenea și în măsura în care este necesar pentru examinarea cererii de azil, statul membru responsabil poate cere altui stat membru să îl informeze asupra motivelor pe care și-a întemeiat solicitantul de azil cererea și, după caz, asupra motivelor oricărei decizii luate în ceea ce privește solicitantul. Statul membru poate refuza să răspundă cererii primite, în cazul în care comunicarea acestor informații este de natură să aducă atingere intereselor esențiale ale statului membru sau protecției libertăților și drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză sau ale altora. În orice caz, comunicarea informațiilor solicitate este subordonată consimțământului scris din partea solicitantului de azil.

(4)   Orice cerere de informații prezintă motivele pe care se întemeiază și, atunci când scopul ei este să verifice dacă există un criteriu care poate determina responsabilitatea statului membru solicitat, menționează pe ce dovezi, inclusiv informații relevante din surse de încredere referitoare la metodele și mijloacele prin care solicitanții de azil intră pe teritoriul statelor membre sau pe ce element specific și verificabil din declarația solicitantului de azil se întemeiază. Se înțelege că astfel de informații relevante din surse de încredere nu sunt suficiente prin ele însele a determina responsabilitatea și competența statului membru în temeiul prezentului regulament, dar acestea pot contribui la evaluarea altor indicații referitoare la solicitantul de azil.

(5)   Statul membru solicitat este obligat să răspundă în termen de șase săptămâni.

(6)   Schimbul de informații se efectuează la cererea unui stat membru și are loc numai între autoritățile a căror desemnare de către fiecare stat membru a fost comunicată Comisiei, care informa celelalte state membre cu privire la aceasta.

(7)   Informațiile schimbate pot fi folosite numai în scopurile prevăzute la alineatul (1). În fiecare stat membru, aceste informații nu pot fi comunicate, în funcție de tipurile lor și de competențele autorităților destinatere, decât autorităților și instanțelor judecătorești însărcinate cu:

(a)

determinarea statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil;

(b)

examinarea cererii de azil;

(c)

punerea în aplicare a oricărei obligații în temeiul prezentului regulament.

(8)   Statul membru care transmite informația se asigură că este corectă și actualizată. În cazul în care statul membru a transmis informații care nu sunt corecte sau care nu ar fi trebuit transmise, statul membru destinatar este informat imediat despre aceasta. Acestea sunt obligate să corecteze astfel de informații sau să le șteargă.

(9)   Solicitantul de azil are dreptul de a fi informat, la cerere, asupra oricăror date prelucrate care îl privesc.

În cazul în care acesta constată că informațiile au fost prelucrate cu încălcarea prezentului regulament sau a Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (8), în special deoarece sunt incomplete sau inexacte, el are dreptul ca aceste date să fie corectate, șterse sau blocate.

Autoritatea care corectează, șterge sau blochează datele informează, după caz, statul membru care transmite sau primește informația.

(10)   În fiecare stat membru în cauză se ține o evidență în dosarul individual al persoanei în cauza sau/și într-un registru a transmiterii sau primirii informațiilor schimbate.

(11)   Informațiile schimbate sunt păstrate pe o perioadă care să nu depășească pe aceea în scopul căreia sunt schimbate.

(12)   Atunci când datele nu sunt prelucrate automat sau nu sunt conținute, sau nu se intenționează a fi înregistrate într-un dosar, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea prezentului articol prin verificări eficiente.

Articolul 22

(1)   Comisiei îi sunt notificate de către statele membre autoritățile responsabile pentru îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul regulament și asigură că aceste autorități au resursele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor lor și în special pentru a răspunde în termenul prevăzut la cererile de informații, cererile de preluare și a cererilor de reprimire a solicitanților de azil.

(2)   Normele privind instituirea mijloacelor de transmisie electronică sigură între autoritățile menționate la alineatul (1) pentru transmiterea cererilor și asigurarea că expeditorii primesc în mod automat o dovadă electronică a recepției sunt stabilite în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

Articolul 23

(1)   Statele membre pot stabili între ele, pe baze bilaterale, aranjamente administrative cu privire la detaliile practice de punere în aplicare a prezentului regulament pentru a facilita aplicarea și a mări eficiența acestuia. Astfel de aranjamente se pot referi la:

(a)

schimbul de ofițeri de legătură;

(b)

simplificarea procedurilor și scurtarea termenelor referitoare la transmiterea și examinarea cererilor de preluare sau reprimire a solicitanților de azil.

(2)   Aranjamentele menționate la alineatul (1) sunt comunicate Comisiei. Comisia verifică dacă aranjamentele prevăzute la alineatul (1) litera (b) nu încalcă prezentul regulament.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI DISPOZIȚII FINALE

Articolul 24

(1)   Prezentul regulament înlocuiește Convenția de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre ale Comunității Europene, semnată la Dublin, la 15 iunie 1990 (Convenția de la Dublin).

(2)   Cu toate acestea, pentru a asigura continuitatea regimului de determinare a statului membru responsabil pentru o cerere de azil, atunci când o cerere de azil a fost prezentată după data menționată la articolul 29 alineatul (2), faptele care pot atribui responsabilitatea unui stat membru în temeiul prezentului regulament sunt luate în considerare, chiar dacă ele preced aceasta dată, cu excepția faptelor menționate la articolul 10 alineatul (2).

(3)   Atunci când, în Regulamentul (CE) nr. 2725/2000 se face trimitere la Convenția de la Dublin, o astfel de trimitere se consideră făcută la prezentul regulament.

Articolul 25

(1)   Termenele prevăzute de prezentul regulament se calculează după cum urmează:

(a)

atunci când termenul este exprimat în zile, săptămâni sau luni se calculează de la momentul la care apare un eveniment sau este efectuat un act, ziua în care evenimentul apare sau în care este efectuat actul nu este calculată în termenul în cauză;

(b)

un termen exprimat în săptămâni sau luni se încheie la expirarea zilei din ultima săptămână sau lună care reprezintă aceeași zi a săptămânii sau aceeași dată ca ziua în care actul sau evenimentul de la care s-a calculat termenul a avut loc. În cazul în care, într-un termen exprimat în luni, ziua în care ar trebui să expire termenul nu apare în ultima lună, termenul se încheie la expirarea ultimei zile din acea lună;

(c)

termenele includ sâmbete, duminici și sărbătorile oficiale în oricare din statele membre în cauză.

(2)   Cererile și răspunsurile sunt trimise folosind orice mijloc care furnizează o dovadă de primire.

Articolul 26

În ceea ce privește Republica Franceză, prezentul regulament se aplică numai pe teritoriul său european.

Articolul 27

(1)   Comisia este sprijinitîă de un Comitet.

(2)   Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 5 și 7 ale Deciziei 1999/468/CE.

Perioada menționată la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE ce se stabilește la trei luni.

(3)   Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.

Articolul 28

La cel mult trei ani de la data menționată la articolul 29 alineatul (1), Comisia raportează Parlamentului European și Consiliului cu privire la aplicarea prezentului regulament și, după caz, propune modificările necesare. Statele membre transmit Comisiei toate informațiile necesare pentru pregătirea acestui raport, cel târziu cu șase luni înainte de expirarea termenului.

După prezentarea acestui raport, Comisia raportează Parlamentului European și Consiliului cu privire la aplicarea prezentului regulament în același timp cu prezentarea rapoartelor cu privire la punerea în aplicare a sistemului Eurodac prevăzut la articolul 24 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 2725/2000.

Articolul 29

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Se aplică cererilor de azil prezentate începând din prima zi din a șasea lună următoare intrării sale în vigoare și, de la acea dată, se aplică oricărei cereri de preluare sau de reprimire a solicitanților de azil, indiferent de data la care cererea a fost prezentată. Statul membru responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate înainte de acea dată este determinat în conformitate cu criteriile menționate de Convenția de la Dublin.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Bruxelles, 18 februarie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

N. CHRISTODOULAKIS


(1)  JO C 304 E, 30.10.2001, p. 192.

(2)  Aviz emis la 9 aprilie 2002 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO C 125, 27.5.2002, p. 28.

(4)  JO C 254, 19.8.1997, p. 1.

(5)  JO L 316, 15.12.2000, p. 1.

(6)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(7)  JO C 364, 18.12.2000, p. 1.

(8)  JO L 281, 23.11.1995, p. 31.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

66


32003R0415


L 064/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 415/2003 AL CONSILIULUI

din 27 februarie 2003

privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv marinarilor în tranzit

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 62 punctul 2 litera (b) punctul (ii),

având în vedere inițiativa Regatului Spaniei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Normele privind eliberarea vizelor la frontieră marinarilor în tranzit trebuie clarificate și adaptate, în special pentru ca vizele colective de tranzit să poată fi eliberate la frontieră marinarilor care au aceeași cetățenie și care călătoresc în grup, atâta timp cât perioada de tranzit este limitată.

(2)

Prin urmare, este necesar să se înlocuiască normele prevăzute de Decizia Comitetului Executiv Schengen din 19 decembrie 1996 privind eliberarea vizelor pentru marinarii în tranzit [SCH/Com-ex (96) 27] (3) cu dispozițiile prezentului regulament. În scopul clarității, respectivele norme ar trebui amalgamate cu normele generale, prevăzute de Decizia Comitetului Executiv Schengen din 26 aprilie 1994 privind eliberarea vizelor uniforme la frontieră [SCH/Com-ex (94) 2] (4), care corespund totodată anexei 14 la Manualul comun (5). Prin urmare, respectivele decizii ar trebui abrogate. Manualul comun și Instrucțiunile consulare comune adresate misiunilor diplomatice și posturilor consulare (6) ar trebui, de asemenea, modificate, pentru a se ține seama de legislația menționată.

(3)

La adoptarea deciziei privind formatul formularului separat, prevăzut în anexa I, pe care trebuie aplicată viza colectivă de tranzit, statele membre ar trebui să țină seama de modelul uniform de formular prevăzut în Regulamentul (CE) nr. 333/2002 al Consiliului din 18 februarie 2002 de stabilire a unui model uniform de formular pentru aplicarea unei vize eliberate de statele membre titularilor unui document de călătorie nerecunoscut de statul membru care emite formularul respectiv (7).

(4)

Este necesar să se adopte măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului instrument, în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor pentru exercitarea competențelor de executare delegate Comisiei (8).

(5)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament și nu este obligată în temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezentul regulament urmărește dezvoltarea acquis-ului Schengen în temeiul dispozițiilor titlului IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolului 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul va fi adoptat prezentul regulament, dacă îl transpune sau nu în legislația sa internă.

(6)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen prevăzut în Acordul încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (9), care intră sub incidența articolului 1 punctul A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (10).

(7)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (11); prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligat în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(8)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (12); prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament și nu este obligată în temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(9)

Prezentul regulament reprezintă un act întemeiat pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

(1)   Prin derogare de la norma generală care prevede că vizele sunt eliberate de autoritățile diplomatice și consulare, în conformitate cu articolul 12 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen din 1985, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 (13), denumită în continuare „Convenția Schengen”, atunci când un resortisant al unei țări terțe trebuie să dețină o viză pentru a trece frontierele externe ale statelor membre, în mod excepțional i se poate elibera o viză la frontieră, cu condiția ca respectivul resortisant să îndeplinească următoarele condiții:

(a)

respectă condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e) din Convenția Schengen;

(b)

nu a avut posibilitatea să solicite o viză în avans;

(c)

trebuie, după caz, să prezinte un document justificativ care indică motivele imprevizibile și imperioase de intrare;

(d)

reîntoarcerea în țara de origine sau tranzitul spre o țară terță trebuie garantat.

(2)   Viza eliberată la frontieră poate fi, după caz, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute la alineatul (1), o viză de tranzit (tip B) sau o viză de călătorie (tip C), în sensul dispozițiilor articolului 11 alineatul (1) din Convenția Schengen, care:

(a)

este valabilă pentru toate țările care aplică dispozițiile titlului II capitolul 3 din Convenția Schengen sau

(b)

are o valabilitate teritorială limitată în sensul articolului 10 alineatul (3) din Convenția Schengen.

În ambele cazuri, viza eliberată nu trebuie să permită mai mult de o intrare. Perioada de valabilitate a vizelor de călătorie nu poate depăși 15 zile; cea a vizelor de tranzit nu poate depăși cinci zile.

(3)   Un resortisant al unei țări terțe care solicită o viză de tranzit la frontieră trebuie să dețină vizele necesare pentru a-și continua călătoria spre statele de tranzit, altele decât statele membre care aplică dispozițiile titlului II capitolul 3 din Convenția Schengen, precum și pentru statul de destinație. Viza de tranzit eliberată permite tranzitul direct prin teritoriul statului membru sau al statelor membre în cauză.

(4)   În cazul unui resortisant dintr-o țară terță care aparține unei categorii de persoane pentru care se impune consultarea uneia sau mai multor autorități centrale ale celorlalte state membre, viza nu se eliberează, în principiu, la frontieră.

Cu toate acestea, cu titlu excepțional, se poate elibera o viză la frontieră în cazul acestor persoane, în conformitate cu dispozițiile articolului 5 alineatul (2) din Convenția Schengen.

Articolul 2

(1)   O viză de tranzit poate fi eliberată la frontieră unui marinar care, pentru a trece frontierele externe ale statelor membre, trebuie să dețină viză, în cazul în care:

(a)

îndeplinește condițiile menționate la articolul 1 alineatele (1) și (3) și

(b)

trece frontiera în cauză pentru a se îmbarca, reîmbarca sau debarca de pe o navă pe care trebuie să lucreze sau pe care a lucrat ca marinar.

Viza de tranzit se eliberează în conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatul (2) și conține, de asemenea, o mențiune care să indice calitatea de marinar a titularului.

(2)   O viză colectivă de tranzit poate fi eliberată la frontieră marinarilor cu aceeași cetățenie care călătoresc în grup de cel puțin cinci persoane și de cel mult cincizeci, sub rezerva ca fiecare dintre membrii grupului să respecte condițiile prevăzute la alineatul (1).

(3)   Înainte de a elibera o viză la frontieră unuia sau mai multor marinari în tranzit, autoritățile naționale competente trebuie să aplice instrucțiunile menționate în anexa I.

(4)   Când execută aceste instrucțiuni, autoritățile naționale competente ale statelor membre utilizează, pentru a face schimbul de informații necesare cu privire la marinarul sau marinarii în cauză, formularul privind marinarii în tranzit prevăzut la anexa II, completat corespunzător.

(5)   Anexele I și II se modifică în conformitate cu procedura de reglementare prevăzută la articolul 3 alineatul (2).

(6)   Prezentul articol se aplică fără să aducă atingere dispozițiilor articolului 1 alineatul (4).

Articolul 3

(1)   Comisia este sprijinită de comitetul instituit prin articolul 6 din Regulamentul (CE) nr. 1683/95 (14).

(2)   În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 5 și 7 din Decizia 1999/468/CE.

Perioada prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE se stabilește la două luni.

(3)   Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.

Articolul 4

Prezentul regulament nu afectează competența statelor membre de a recunoaște state sau entități teritoriale, precum și pașapoartele, documentele de călătorie sau de identitate eliberate de autoritățile acestora din urmă.

Articolul 5

(1)   Se abrogă:

(a)

Decizia Comitetului Executiv Schengen [SCH/Com-ex (94) 2] din 26 aprilie 1994;

(b)

Decizia Comitetului Executiv Schengen [SCH/Com-ex (96) 27] din 19 decembrie 1996.

(2)   Punctele 5 și 5.1 din partea II la Manualul comun se înlocuiesc cu următorul text:

„Normele privind eliberarea vizelor la frontieră sunt prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 415/2003 al Consiliului din 27 februarie 2003 privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv marinarilor în tranzit (15) (a se vedea anexa 14).

(3)   Prima teză din anexa 14 se înlocuiește cu următorul text:

„Normele privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv marinarilor în tranzit, sunt prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 415/2003 al Consiliului din 27 februarie 2003 privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv marinarilor în tranzit, sau sunt adoptate în temeiul respectivului regulament.”

Restul anexei 14 se abrogă.

(4)   La sfârșitul punctului 2.1.4 din partea I la Instrucțiunile consulare comune se adaugă următoarea teză:

„Prin derogare de la cele menționate anterior, vizele colective de tranzit pot fi eliberate marinarilor în conformitate cu dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 415/2003 al Consiliului din 27 februarie 2003 privind eliberarea vizelor la frontieră, inclusiv marinarilor în tranzit (16).

Articolul 6

Prezentul regulament intră în vigoare în prima zi din a doua lună următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Bruxelles, 27 februarie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

M. CHRISOCHOÏDIS


(1)  JO C 139, 12.6.2002, p. 6.

(2)  Aviz emis la 11 februarie 2003 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO L 239, 22.9.2000, p. 182.

(4)  JO L 239, 22.9.2000, p. 163.

(5)  JO C 313, 16.12.2002, p. 97.

(6)  JO C 313, 16.12.2002, p. 1.

(7)  JO L 53, 23.2.2002, p. 4.

(8)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(9)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(10)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(11)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(12)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

(13)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(14)  JO L 164, 14.7.1995, p. 1, regulament astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 334/2002 (JO L 53, 23.2.2002, p. 7).

(15)  JO L 64, 7.3.2003, p. 1.”

(16)  JO L 64, 7.3.2003, p. 1.”


ANEXA I

INSTRUCȚIUNI DE ELIBERARE A VIZELOR LA FRONTIERĂ MARINARILOR ÎN TRANZIT CARE AU OBLIGAȚIA DE A DEȚINE VIZĂ

Prezentele instrucțiuni au ca obiectiv reglementarea schimbului de informații între autoritățile competente ale statelor membre care aplică acquis-ul Schengen în ceea ce privește marinarii în tranzit care au obligația de a deține viză. Când viza se eliberează la frontieră pe baza informațiilor care au fost schimbate, responsabilitatea eliberării revine statului membru emitent al vizei.

În sensul prezentelor instrucțiuni, se înțelege prin:

 

„port Schengen”: un port care constituie o frontieră externă a unui stat membru care aplică integral acquis-ul Schengen;

 

„aeroport Schengen”: un aeroport care constituie o frontieră externă a unui stat membru care aplică integral acquis-ul Schengen;

 

„teritoriu Schengen”: teritoriul statelor membre în care acquis-ul Schengen se aplică integral.

I.   Marinar înrolat pe o navă ancorată într-un port Schengen sau așteptată să acosteze într-un port Schengen

(a)

Intrare în spațiul Schengen printr-un aeroport situat într-un alt stat membru care aplică integral acquis-ul Schengen:

armatorul sau agentul său maritim informează autoritățile competente ale portului Schengen în care este acostată sau este așteptată să acosteze nava asupra sosirii, printr-un aeroport Schengen, a marinarilor care au obligația de a deține viză. Armatorul sau agentul său maritim semnează o declarație de garanție pentru acești marinari;

autoritățile competente menționate anterior verifică în cel mai scurt timp acuratețea elementelor comunicate de armator sau de agentul său maritim și verifică dacă sunt îndeplinite celelalte condiții de intrare pe teritoriul Schengen. În cadrul acestui control, autoritățile verifică totodată itinerarul de călătorie pe teritoriul Schengen, de exemplu pe baza biletelor de avion;

autoritățile competente ale portului Schengen informează autoritățile competente ale aeroportului de intrare, prin intermediul unui formular pentru marinarii în tranzit care au obligația de a deține viză (a se vedea anexa II), completat corespunzător, transmis prin fax, prin poștă electronică sau prin alte mijloace, asupra rezultatelor verificării și precizează dacă, în principiu, se poate elibera o viză la frontieră pe baza acestor rezultate;

în cazul în care rezultatul verificării datelor disponibile este pozitiv și pare conform cu declarațiile marinarului sau cu documentele pe care le-a prezentat acesta, autoritățile competente ale aeroportului Schengen de intrare sau de ieșire pot elibera la frontieră o viză de tranzit Schengen, valabilă pe o perioadă de maximum cinci zile. În acest caz, pe documentul de călătorie al marinarului se aplică o ștampilă Schengen de intrare sau de ieșire, iar documentul este înmânat marinarului respectiv.

(b)

Intrare pe teritoriul Schengen printr-o frontieră terestră sau maritimă situată într-un alt stat membru care aplică integral acquis-ul Schengen

procedura este identică cu cea aplicată pentru intrarea printr-un aeroport Schengen, cu excepția faptului că, în acest caz, se informează autoritățile competente ale punctului de frontieră prin care marinarul în cauză intră pe teritoriul Schengen.

II.   Marinarul, care părăsește serviciul, debarcă de la bordul unei nave ancorate într-un port Schengen

(a)

Ieșire de pe teritoriul Schengen printr-un aeroport situat într-un alt stat membru care aplică integral acquis-ul Schengen:

armatorul sau agentul său maritim informează autoritățile competente ale portului Schengen menționat anterior asupra sosirii marinarilor care au obligația de a deține viză și care părăsesc serviciul și părăsesc teritoriul Schengen printr-un aeroport Schengen. Armatorul sau agentul său maritim semnează o declarație de garanție pentru acești marinari;

autoritățile competente verifică în cel mai scurt timp acuratețea elementelor comunicate de armator sau de agentul său maritim și verifică dacă sunt îndeplinite celelalte condiții de intrare pe teritoriul Schengen. În cadrul acestui control, autoritățile verifică totodată itinerarul de călătorie pe teritoriul Schengen, de exemplu pe baza biletelor de avion;

în cazul în care rezultatul verificării datelor disponibile este pozitiv, autoritățile competente pot elibera o viză de tranzit valabilă pentru o perioadă de maximum cinci zile.

(b)

Ieșire de pe teritoriul Schengen printr-o frontieră terestră sau maritimă situată într-un alt stat membru care aplică integral acquis-ul Schengen:

se aplică aceeași procedură ca în cazul ieșirii printr-un aeroport Schengen.

III.   Marinarul părăsește bordul unei nave venită să ancoreze într-un port Schengen pentru a urca la bordul unei alte nave ce urmează să plece dintr-un port al unui alt stat membru care aplică integral acquis-ul Schengen:

armatorul sau agentul său maritim informează autoritățile competente ale portului Schengen în cauză asupra sosirii marinarilor care au obligația de a deține viză și care părăsesc serviciul și părăsesc teritoriul Schengen printr-un alt port Schengen. Armatorul sau agentul său maritim semnează o declarație de garanție pentru acești marinari;

autoritățile competente verifică în cel mai scurt timp acuratețea elementelor comunicate de armator sau de agentul său maritim și verifică dacă sunt îndeplinite celelalte condiții de intrare pe teritoriul Schengen. În cadrul acestei verificări, sunt contactate autoritățile competente ale portului Schengen prin care marinarii părăsesc teritoriul Schengen și se verifică dacă nava pe care se îmbarcă marinarii se află deja în portul respectiv sau dacă este așteptată să sosească. În cadrul acestui control, autoritățile verifică totodată itinerarul de călătorie pe teritoriul Schengen, de exemplu pe baza biletelor de avion;

în cazul în care rezultatul verificării datelor disponibile este pozitiv, autoritățile competente pot elibera o viză de tranzit valabilă pentru o perioadă de maximum cinci zile.

IV.   Eliberare la frontieră a vizelor colective marinarilor în tranzit:

marinarilor de aceeași cetățenie care călătoresc în grup de minimum cinci persoane și maximum cincizeci de persoane li se poate elibera o viză colectivă de tranzit la frontieră, aplicată pe un formular separat;

pe formularul separat sunt menționate, în ordinea numerotării, datele cu caracter personal ale marinarilor care fac obiectul vizei (numele și prenumele, data nașterii, cetățenia și numărul documentului de călătorie). Datele privind primul și ultimul marinar de pe listă sunt menționate de două ori, pentru a se evita falsificarea sau adăugarea unor alte persoane;

vizele colective se eliberează în conformitate cu procedurile prevăzute în prezentele instrucțiuni de eliberare a vizelor individuale marinarilor.


ANEXA II

Image

DESCRIERE DETALIATĂ A FORMULARULUI

Primele patru puncte se referă la identitatea marinarului.

1.

A.

Numele (1)

B.

Prenumele

C.

Cetățenie

D.

Rang/Grad.

2.

A.

Locul nașterii

B.

Data nașterii.

3.

A.

Numărul de pașaport

B.

Data eliberării

C.

Valabil până la.

4.

A.

Numărul carnetului de marinar

B.

Data eliberării

C.

Valabil până la

Punctele 3 și 4 au fost prezentate separat din motive de claritate, pentru a se ține seama de faptul că, în funcție de cetățenia marinarului și de statul membru în care trebuie să intre, pașaportul sau carnetul de marinar pot fi utilizate pentru identificare.

Următoarele patru puncte se referă la agentul maritim și nava în cauză.

5.

Numele agentului maritim (persoana sau societatea care reprezintă armatorul la fața locului în toate problemele care țin de obligațiile armatorului în ceea ce privește armarea navei).

6.

A.

Numele navei

B.

Pavilion (sub care navighează nava comercială).

7.

A.

Data sosirii navei

B.

Proveniența (portul) navei

Litera A se referă la data sosirii navei în portul în care marinarul trebuie să se înroleze.

8.

A.

Data plecării navei

B.

Destinația navei (portul următor)

Punctele 7A și 8A oferă indicații privind perioada în care marinarul se poate deplasa pentru a urca la bordul navei sale. Trebuie amintit faptul că orarul de navigare depinde în mare măsură de factori externi și imprevizibili, precum furtunile, avariile etc.

Prin următoarele patru puncte se determină motivul călătoriei marinarului, precum și destinația acestuia.

9.

„Destinația finală” este ultima destinație a călătoriei marinarului. Este vorba fie de portul în care se urcă la bordul navei sale, fie de țara spre care se îndreaptă în cazul în care părăsește bordul navei.

10.

Motivul cererii

(a)

În cazul înrolării, destinația finală este portul în care marinarul se urcă la bordul navei sale.

(b)

Când marinarul debarcă pentru a urca la bordul unei alte nave aflate pe teritoriul Schengen, destinația finală este de asemenea portul în care va urca la bordul navei sale. Urcarea la bordul unei nave aflate în afara teritoriului Schengen se consideră debarcare.

(c)

Debarcarea se poate realiza din mai multe motive, precum sfârșitul unui contract, accident de muncă, motive familiale urgente etc.

11.

Mijloace de transport

Modul în care marinarul în tranzit care are obligația de a deține viză se deplasează pe teritoriul Schengen pentru a ajunge la destinația sa finală. În formular sunt prevăzute trei posibilități:

(a)

mașină (sau autocar);

(b)

tren;

(c)

avion.

12.

Data sosirii (pe teritoriul Schengen)

Acest punct se referă în special la marinari la intrarea în primul aeroport Schengen sau la primul punct de trecere a frontierei prin care doresc să intre pe teritoriul Schengen (deoarece trecerea frontierei nu se face neapărat printr-un aeroport).

Data tranzitului

Este data la care marinarul debarcă într-un port pe teritoriul Schengen și se îndreaptă spre un alt port, situat tot pe teritoriul Schengen.

Data plecării

Data plecării este data la care marinarul debarcă într-un port pe teritoriul Schengen pentru a urca la bordul unei alte nave într-un port care nu se află pe teritoriul Schengen sau data la care marinarul debarcă într-un port pe teritoriul Schengen pentru a se întoarce la domiciliul său (în afara teritoriului Schengen).

După ce se indică mijlocul de transport utilizat, trebuie furnizate de asemenea informațiile următoare, în măsura în care sunt disponibile:

(a)

mașină, autocar: număr de înmatriculare;

(b)

tren: nume, număr etc.;

(c)

informații privind zborul avionului: data, ora și numărul zborului.

13.

Declarație oficială semnată de agentul maritim sau de armator prin care se confirmă că își asumă cheltuielile de ședere și, după caz, cheltuielile de repatriere a marinarilor.

În cazul în care marinarii călătoresc în grup, fiecare marinar trebuie să indice datele menționate la punctele 1A-4C.


(1)  A se menționa numele care figurează în pașaport.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

74


32003D0170


L 067/27

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA 2003/170/JAI A CONSILIULUI

din 27 februarie 2003

privind folosirea comună a ofițerilor de legătură detașați de autoritățile de aplicare a legii din statele membre

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 30 alineatul (1) literele (a), (b) și (c), articolul 30 alineatul (2) litera (c) și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Regatului Danemarcei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

La reuniunea sa din 3 decembrie 1998, Consiliul Justiție și Afaceri Interne adoptă Planul de acțiune al Consiliului și al Comisiei referitor la modalitățile optime de punere în aplicare a dispozițiiilor Tratatului de la Amsterdam privind crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție (3) care la punctul (48) prevede că, în termen de cinci ani de la data intrării în vigoare a tratatului, trebuie adoptate măsuri pentru promovarea cooperării și a inițiativelor comune în domeniul formării, al schimburilor de ofițeri de legătură, al detașării, al folosirii echipamentelor și al cercetării criminalistice.

(2)

La reuniunea sa de la Viena, din 11 și 12 decembrie 1998, Consiliul European, la punctul (83) al concluziilor, a aprobat planul de acțiune al Consiliului și al Comisiei referitor la modalitățile optime de punere în aplicare a dispozițiiilor Tratatului de la Amsterdam privind crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție și, la alineatul (89) al acelorași concluzii, a solicitat o consolidare a acțiunii împotriva criminalității organizate, bazată pe noile posibilități oferite de tratat.

(3)

La reuniunea sa de la Tampere, din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a invitat Consiliul și Comisia ca, în strânsă cooperare cu Parlamentul European, să promoveze punerea în aplicarea integrală și imediată a Tratatului de la Amsterdam, pe baza Planului de acțiune adoptat la 3 decembrie 1998 de Consiliul Justiție și Afaceri Interne și aprobat de Consiliul European la reuniunea sa de la Viena din 11 și 12 decembrie 1998, precum și a orientărilor politice și obiectivelor concrete de aprofundare a cooperării polițienești, în scopul luptei împotriva criminalității transfrontaliere stabilite la reuniunea de la Tampere.

(4)

La reuniunea sa de la Helsinki, din 10 și 11 decembrie 1999, Consiliul European a cerut Uniunii Europene să își intensifice eforturile la nivel internațional, prin consolidarea cooperării cu țările terțe pentru reducerea cererii și ofertei de substanțe stupefiante, precum și ale justiției și afacerilor interne. De asemenea, Consiliul European a atras atenția că sunt necesare eforturile combinate ale tuturor autorităților interesate, un rol deosebit revenind Europol-ului.

(5)

La reuniunea sa de la Laeken, din 14 și 15 decembrie 2001, Consiliul European a reafirmat, la punctul (37) al concluziilor sale, orientările și obiectivele definite la Tampere. Consiliul European a atras, de asemenea, atenția asupra faptului că sunt necesare noi impulsuri și orientări pentru a recupera întârzierile înregistrate în anumite domenii.

(6)

La 14 octombrie 1996, Consiliul adoptă Acțiunea comună 96/602/JAI de definire a unui cadru comun de orientare pentru inițiativele statelor membre cu privire la ofițerii de legătură (4).

(7)

Având în vedere experiența dobândită în cadrul punerii în aplicare a acțiunii comune și ținând cont de dispozițiile Tratatului de la Amsterdam privind lupta împotriva criminalității transfrontaliere, este necesar să se consolideze și să se dezvolte cooperarea între statele membre cu privire la sarcinile atribuite ofițerilor de legătură și la trimiterea lor în țări terțe și la organizații internaționale.

(8)

După caz, Europol stabilește și întreține relații de cooperare cu terțe țări și organizații internaționale, pentru a îndeplini sarcinile definite în Convenția Europol (5).

(9)

Europol a stabilit și va continua să stabilească și să întrețină relații de cooperare cu un mare număr de țări terțe și de organizații internaționale.

(10)

Trebuie să se acorde Europol-ului sprijinul și mijloacele necesare pentru a-și îndeplini în mod eficient rolul de punct central în cooperarea polițienească europeană. Consiliul European a subliniat că Europol joacă un rol fundamental în cooperarea dintre autoritățile statelor membre pentru cercetarea criminalității transfrontaliere, sprijinind prevenirea, analiza și cercetarea criminalității la nivelul Uniunii Europene.

(11)

Este necesar să i se dea Europol-ului posibilitatea de a folosi, într-o anumită măsură, ofițerii de legătură trimiși de statele membre în țări terțe, pentru a consolida funcția acestuia de sprijinire operațională a autorităților polițienești naționale.

(12)

Statele membre recunosc că există deja o cooperare extinsă între ofițerii de legătură trimiși de statele membre, în funcție de nevoile lor naționale, în țări terțe și la organizații internaționale. Cu toate acestea, este necesar să fie consolidate anumite aspecte ale cooperării între ofițerii de legătură, în scopul unei utilizări cât mai bune a resurselor statelor membre.

(13)

Este necesar să se consolideze cooperarea dintre statele membre în acest domeniu pentru a facilita schimbul de informații, în vederea combaterii formelor grave ale infracționalității transfrontaliere.

(14)

Statele membre acordă o importanță deosebită cooperării pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, deoarece consideră că consolidarea cooperării prin schimbul de informații ar permite autorităților naționale să combată infracționalitatea cu mai multă eficiență. Statele membre consideră că Europol ar trebui să aibă, în această privință, un rol central.

(15)

Prezenta decizie are ca obiectiv reglementarea unui număr de chestiuni referitoare la combaterea formelor grave de infracționalitate transfrontalieră.

(16)

Ar trebui să se dezvolte mai mult dispozițiiile Convenției privind aplicarea Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (6) (denumită în continuare „Convenția privind aplicarea Acordului Schengen”) cu privire la utilizarea comună a ofițerilor de legătură, pentru a consolida cooperarea dintre statele membre în combaterea infracționalității transfrontaliere.

(17)

Cu privire la Islanda și Norvegia, prezenta decizie, cu excepția articolului 8, constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen, în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene, Republica Islanda și Regatul Norvegiei în ceea ce privește asocierea acestor două state în vederea punerii în aplicare, a asigurării respectării și dezvoltării acquis-ului Schengen (7) care se încadrează în domeniul menționat la articolul 1 litera H din Decizia 1999/437/CE a Consiliului privind anumite modalități de aplicare a respectivului acord (8).

(18)

Regatul Unit participă la prezenta decizie, în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (9).

(19)

Irlanda participă la prezenta decizie, în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene și în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (10).

(20)

În consecință, Acțiunea comună 96/602/JAI și dispoziția articolului 47 alineatul (4) din Convenția privind aplicarea Acordului Schengen ar trebui să fie abrogate,

DECIDE:

Articolul 1

Definiție

(1)   În sensul prezentei decizii, prin „ofițer de legătură” se înțelege un reprezentant al unui stat membru care este trimis de o autoritate de aplicare a legii într-una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale pentru a stabili și menține contacte cu autoritățile acelei sau acelor țări sau organizații, în scopul de a contribui la prevenirea sau la cercetarea faptelor penale.

(2)   Prezenta decizie nu aduce atingere funcțiilor exercitate de ofițerii de legătură în cadrul atribuțiilor lor, și se aplică în conformitate cu dreptul intern, cu necesitățile naționale și cu acordurile mai favorabile încheiate eventual cu țara gazdă sau cu organizația internațională.

Articolul 2

Funcțiile ofițerilor de legătură

(1)   Fiecare stat membru urmărește ca ofițerii săi de legătură să stabilească și să mențină contacte directe cu autoritățile competente ale statului gazdă sau ale organizației internaționale, în vederea facilitării și accelerării colectării și schimbului de informații.

(2)   De asemenea, ofițerii de legătură ai fiecărui stat membru contribuie la colectarea și schimbul de informații care pot fi folosite în combaterea formelor grave de infracționalitate transfrontalieră, inclusiv a informațiilor care permit o mai bună cunoaștere a sistemelor juridice și a metodelor operaționale aplicabile în țările sau organizațiile internaționale respective.

(3)   Ofițerii de legătură își îndeplinesc sarcinile în cadrul atribuțiilor lor și cu respectarea dispozițiilor care figurează în dreptul intern al statelor lor și în acordurile încheiate eventual cu statele gazdă sau cu organizațiile internaționale, inclusiv cele privind protecția datelor cu caracter personal.

Articolul 3

Notificarea trimiterii de ofițeri de legătură

(1)   Statele membre se informează reciproc în legătură cu intențiile privind detașarea de ofițeri de legătură în țări terțe și la organizații internaționale și informează în fiecare an Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene (denumit în continuare „Secretariatul General”) despre trimiterea unor ofițeri de legătură, precizând în special competențele acestor ofițeri și eventualele acorduri de cooperare încheiate între statele membre pe tema trimiterii de ofițeri de legătură.

(2)   Secretariatul General întocmește anual o situație a trimiterilor de ofițeri de legătură de către statele membre și, în special, a competențelor acestor ofițeri și a eventualelor acorduri de cooperare încheiate între statele membre pe tema trimiterii de ofițeri de legătură; această situație este adresată statelor membre și Europolului.

Articolul 4

Rețele de ofițeri de legătură în țările terțe

(1)   Statele membre se asigură că ofițerii lor de legătură care sunt trimiși în aceeași țară terță sau la aceeași organizație internațională se reunesc periodic sau de fiecare dată când este necesar pentru schimbul de informații utile. Statul membru care deține președinția Consiliului Uniunii Europene urmărește ca ofițerii săi de legătură să aibă inițiativa acestor reuniuni. În cazul în care statul membru care deține președinția nu este reprezentat în țara terță sau în organizația internațională respectivă, reprezentantul statului membru care deține președinția următoare sau pe cea care va urma acesteia din urmă ia inițiativa reuniunii. După caz, Comisia și Europol sunt invitate la aceste reuniuni.

(2)   Statele membre se asigură că ofițerii lor de legătură care sunt trimiși în aceeași țară terță sau la aceeași organizație internațională se ajută reciproc în contactele pe care le au cu țara gazdă. Atunci când este cazul, statele membre pot conveni ca ofițerii lor de legătură să își repartizeze sarcinile pe care le au de îndeplinit.

(3)   Statele membre pot conveni, la nivel bilateral sau multilateral, ca ofițerii de legătură care sunt trimiși de unul dintre ele într-o țară terță sau la o organizație internațională să vegheze și la interesele unuia sau mai multor alte state membre.

Articolul 5

Cooperarea între statele membre în ceea ce privește schimbul de informații prin intermediul ofițerilor de legătură din țările terțe

(1)   Statele membre se asigură că, respectând dreptul intern și instrumentele internaționale pertinente, precum și dispozițiile aplicabile în materie de protecție a datelor personale, ofițerii lor de legătură trimiși într-o țară terță sau la o organizație internațională comunică autorităților naționale de care depind informații privind amenințările infracționale grave îndreptate împotriva altor state membre care nu sunt reprezentate de proprii lor ofițeri de legătură în țara terță sau la organizația internațională respectivă. În conformitate cu dreptul intern și în funcție de gravitatea amenințării, autoritățile naționale evaluează dacă este sau nu oportun să informeze statele membre interesate.

(2)   Ofițerii de legătură ai statelor membre trimiși într-o țară terță sau la o organizație internațională pot, cu respectarea dreptului intern și a instrumentelor internaționale pertinente, precum și a dispozițiiilor aplicabile în materie de protecție a datelor personale, să comunice informații privind amenințările infracționale grave îndreptate împotriva unui alt stat membru, direct ofițerilor de legătură ai acestui stat membru, atunci când acesta din urmă este reprezentat în țara terță sau în organizația internațională respectivă.

(3)   Un stat membru care nu dispune de un ofițer de legătură într-o țară terță sau la o organizație internațională se poate adresa, cu respectarea dreptului intern și a instrumentelor internaționale pertinente, unui alt stat membru care dispune de un ofițer de legătură în această țară terță sau la această organizație internațională, în scopul de a schimba informații pertinente.

(4)   Statele membre examinează oricare cerere prevăzută la alineatul (3), cu respectarea dreptului intern și a instrumentelor internaționale pertinente și indică în cel mai scurt timp posibil dacă cererea poate fi satisfăcută.

(5)   Statele membre pot fi de acord ca ofițerii de legătură la post într-o țară terță sau la o organizație internațională să schimbe informații direct cu autoritățile altor state membre, cu respectarea dispozițiiilor aplicabile în materie de protecție a datelor personale.

(6)   Exercitarea sarcinilor descrise la alineatele (1) și (2) nu trebuie să-i împiedice pe ofițerii de legătură să își îndeplinească misiunea inițială.

Articolul 6

Seminarii comune pentru ofițerii de legătură

(1)   Pentru a consolida cooperarea dintre ofițerii de legătură dintr-una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, statele membre pot, atunci când există o nevoie specifică de a obține cunoștințe despre aceste țări sau organizații, sau să intervină în aceste țări sau organizații, să organizeze seminarii comune cu privire la evoluția infracționalității și la mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva infracționalității transfrontaliere, ținând cont în mod corespunzător de acquis-ul comunitar. Comisia și Europol sunt invitate să participe la aceste seminarii.

(2)   Participarea la seminariile prevăzute la alineatul (1) nu trebuie să-i împiedice pe ofițerii de legătură să își îndeplinească de misiunea inițială.

Articolul 7

Autoritățile naționale competente

(1)   Statele membre desemnează puncte de contact în cadrul autorităților lor competente, pentru a facilita exercitarea sarcinilor prevăzute în prezenta decizie, și se asigură că punctele de contact naționale sunt în măsură să își îndeplinească eficient și rapid de misiunea.

(2)   Statele membre notifică în scris Secretariatului General punctele lor de contact din cadrul autorităților lor competente, precum și orice modificare ulterioară, în conformitate cu prezenta decizie. Secretariatul General publică informațiile în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

(3)   Prezenta decizie este aplicabilă fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern existente, în special în ceea ce privește repartizarea competențelor între diferitele autorități și diferitele servicii ale statelor membre interesate.

Articolul 8

Europol

(1)   Statele membre facilitează, în conformitate cu dreptul intern și cu Convenția Europol, prelucrarea cererilor prezentate de Europol pentru a obține informații din partea ofițerilor de legătură ai statelor membre la post în țările terțe sau organizațiile internaționale în care Europol nu este reprezentat. Europol își adresează cererile unităților naționale ale statelor membre care determină, în conformitate cu dreptul intern și cu Convenția Europol, dacă pot să rezolve favorabil aceste cereri. Comunicarea către Europol a unor informații deținute de ofițerii de legătură la post într-o țară terță sau la o organizație internațională se face în conformitate cu dreptul intern și cu Convenția Europol.

(2)   Atunci cînd definesc sarcinile ofițerilor lor de legătură, statele membre țin cont în mod corespunzător, după caz, de funcțiile care îi incumbă Europol-ului, în conformitate cu Convenția Europol.

Articolul 9

Aplicarea în Gibraltar

Prezenta decizie se aplică în Gibraltar.

Articolul 10

Evaluare

Consiliul evaluează punerea în aplicare a prezentei decizii în termen de doi ani de la data adoptării sale.

Articolul 11

Abrogare

(1)   Prin prezenta se abrogă Acțiunea comună 96/602/JAI.

(2)   Prin prezenta se abrogă dispozițiile articolului 47 alineatul (4) din Convenția privind aplicarea Acordului Schengen.

Articolul 12

Intrare în vigoare

Prezenta decizie intră în vigoare în a paisprezecea zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 27 februarie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

M. CHRISOCHOÏDIS


(1)  JO C 176, 24.7.2002, p. 8.

(2)  Avizul Parlamentului European din 20 noiembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 19, 23.1.1999, p. 1.

(4)  JO L 268, 19.10.1996, p. 2.

(5)  JO C 316, 27.11.1995, p. 2.

(6)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(7)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(8)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(9)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(10)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

78


32003R0453


L 069/10

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 453/2003 AL CONSILIULUI

din 6 martie 2003

de modificare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 62 alineatul 2 litera (b) punctul (i),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În urma Consiliului European de la Sevilla din 21 și 22 iunie 2002, care a considerat o prioritate absolută reexaminarea, înainte de sfârșitul anului 2002, a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 (3), Comisia a evaluat răspunsurile statelor membre la chestionarul pe care îl trimisese acestora, în lumina criteriilor pertinente pentru reexaminarea Regulamentului (CE) nr. 539/2001, și anume imigrația ilegală, ordinea publică și siguranța, relațiile externe ale Uniunii cu țările terțe, precum și coerența regională și reciprocitatea. În urma respectivului examen a rezultat că transferul Ecuadorului din anexa II în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 539/2001 pare necesar din motive legate de imigrația ilegală.

(2)

Anexele la Regulamentul (CE) nr. 539/2001 trebuie să reflecte evoluția dreptului internațional, care se traduce printr-o schimbare a statutului sau a denumirii anumitor state sau entități. În anexa I la respectivul regulament, este necesar prin urmare ca Timorul de Est să fie eliminat din partea 2 (Entități teritoriale) și adăugat în partea 1 (State).

(3)

Ținând seama de faptul că acordul privind libera circulație a persoanelor încheiat între Comunitatea Europeană și statele membre, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, prevede libera circulație fără viză pentru resortisanții Elveției și ai statelor membre, Elveția nu mai trebuie menționată în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 539/2001.

(4)

Răspunsurile statelor membre la chestionar au scos în evidență necesitatea unei examinări aprofundate a normei reciprocității, care va face obiectul unui raport ulterior al Comisiei.

(5)

Obligația de a deține viză a resortisanților Ecuadorului trebuie aplicată în mod uniform de către statele membre. În acest scop, ar trebui stabilită o dată de la care toate statele membre trebuie să aplice obligația de a deține viză.

(6)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen, în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră sub incidența articolului 1 punctul A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (5).

(7)

Regatul Unit și Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament și nu sunt obligate în temeiul acestuia și nici nu fac obiectul aplicării sale.

(8)

Prezentul regulament reprezintă un act întemeiat pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

Regulamentul (CE) nr. 539/2001 se modifică după cum urmează:

1.

la anexa I:

(a)

Timorul de Est se transferă din partea 2 („Entități și autorități teritoriale nerecunoscute ca state de cel puțin un stat membru”) în partea 1 („State”), unde se adaugă după Thailanda;

(b)

Ecuador se inserează în partea 1, unde se adaugă între „Dominica” și „Egipt”;

2.

la anexa II partea 1, mențiunile Ecuador și Elveția se elimină.

Articolul 2

Până la 30 iunie 2003, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind implicațiile reciprocității și, după caz, orice propuneri adecvate în acest sens.

Articolul 3

(1)   Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

(2)   Statele membre pun în aplicare obligația de a deține viză pentru resortisanții ecuadorieni de la 1 iunie 2003.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Bruxelles, 6 martie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

D. REPPAS


(1)  Nepublicată încă în Jurnalul Oficial.

(2)  Aviz emis la 12 februarie 2003.

(3)  JO L 81, 21.3.2001, p. 1, regulament astfel cum a fost modificat ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 2414/2001 (JO L 327, 12.12.2001, p. 1).

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

80


32003D0209


L 079/25

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA COMISIEI

din 25 martie 2003

de creare a unui grup consultativ denumit „Grupul de experți privind traficul de persoane”

(2003/209/CE)

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană,

întrucât:

(1)

Uniunea menține și dezvoltă Uniunea ca spațiu de libertate, securitate și justiție.

(2)

Uniunea oferă cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție. Acest obiectiv se realizează prin prevenirea criminalității, organizate sau de alt tip, și prin combaterea acestui fenomen, în special a traficului de persoane și a infracțiunilor împotriva copiilor.

(3)

În temeiul articolului 5 alineatul (3) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, traficul de persoane este interzis.

(4)

Traficul de persoane, astfel cum este definit în Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane (1), constituie o infracțiune gravă, care implică încălcarea drepturilor fundamentale ale omului și a demnității umane și necesită o abordare multidisciplinară a întregii filiere a traficului de persoane, cuprinzând țările de origine, precum și țările de tranzit și de destinație.

(5)

Consiliul European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999 a solicitat prevenirea tuturor formelor de trafic de persoane. Consiliul European de la Sevilla din 21 și 22 iunie 2002 a menționat necesitatea unei acțiuni hotărâte pentru combaterea traficului de persoane.

(6)

Declarația de la Bruxelles care constituie rezultatul final al „Conferinței Europene privind prevenirea și combaterea traficului de persoane – O provocare mondială pentru secolul al XXI-lea”, organizată între 18 și 20 septembrie 2002, cuprinde o anexă ce conține o serie de recomandări, de norme și cele mai bune practici și exprimă necesitatea creării de către Comisie a unui grup de experți privind traficul de persoane.

(7)

Acest grup de experți ar trebui să aducă o contribuție semnificativă dezvoltării ulterioare a prevenirii și combaterii traficului de persoane și va permite Comisiei să adune opinii asupra unor inițiative pe care le-ar putea întreprinde în ceea ce privește traficul de persoane.

(8)

Este necesar, așadar, să se creeze un grup de experți, să se definească mandatul său și să se organizeze modul său de funcționare,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Obiectul

(1)   Se constituie prin prezenta decizie un grup consultativ intitulat „Grupul de experți privind traficul de persoane”, denumit în continuare „grupul de experți”.

(2)   Grupul de experți este format din persoane calificate, capabile să dezbată subiectele legate de traficul de persoane. Această capacitate se bazează pe o experiență dobândită din activitățile pentru administrațiile statelor membre ale Uniunii Europene și ale țărilor candidate și ale organizațiilor interguvernamentale, internaționale și neguvernamentale angajate în combaterea traficului de persoane sau din activitățile de cercetare științifică pentru universități sau instituții publice sau private.

Articolul 2

Misiunea

(1)   Comisia poate consulta grupul de experți în orice chestiune privind traficul de persoane.

(2)   Grupul de experți emite avize sau adresează rapoarte Comisiei la cererea acesteia sau din proprie inițiativă, luând în considerare în mod corespunzător de recomandările din Declarația de la Bruxelles.

(3)   În special, în termen de nouă luni de la crearea sa, grupul de experți prezintă, pe baza acestor recomandări, un raport care are ca scop sprijinirea Comisiei în lansarea de noi propuneri concrete la nivel european.

Articolul 3

Componența

(1)   Grupul de experți este compus din 20 de membri.

(2)   Membrii grupului de experți sunt persoane cu experiență în domeniul combaterii traficului de persoane, dobândită din activitățile desfășurate pentru:

(a)

administrațiile statelor membre ale Uniunii Europene (7 membri);

(b)

administrațiile țărilor candidate (4 membri);

(c)

organizații interguvernamentale, internaționale și neguvernamentale care desfășoară activități la nivel european și pot justifica o experiență și o competență în domeniul traficului de persoane (9 membri).

Persoanele cu o experiență dobândită din activitățile de cercetare științifică pentru universități sau instituții publice sau private din statele membre ale Uniunii Europene pot de asemenea deveni membri ai grupului de experți în măsura în care sunt propuse de administrațiile sau organizațiile menționate anterior.

(3)   Grupul de experți cuprinde cel puțin 40 % din reprezentanții fiecărui sex.

(4)   Membrii sunt desemnați drept experți independenți și nu reprezintă statul sau organizația pentru care lucrează.

Articolul 4

Numirea

(1)   Membrii sunt numiți de Comisie pe baza criteriilor obiective ale unei competențe și experiențe recunoscute. Comisia numește membrii pe baza unei liste care conține toate persoanele propuse de:

(a)

guvernele statelor membre ale Uniunii Europene;

(b)

guvernele țărilor candidate;

(c)

organizațiile internaționale, interguvernamentale și neguvernamentale care desfășoară activități în domeniul prevenirii și combaterii traficului de persoane la nivel european și ale căror proiecte din domeniul combaterii traficului de persoane au fost cofinanțate printr-unul din programele comunitare STOP I sau STOP II.

Fiecare stat membru sau țară candidată și fiecare organizație menționată anterior poate propune maxim trei candidați.

(2)   Comisia publică, spre informare, lista membrilor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 5

Mandatul

(1)   Mandatul membrilor este de un an și poate fi reînnoit.

(2)   La expirarea mandatului lor, membrii grupului de experți rămân în funcție până când se prevede înlocuirea lor sau reînnoirea mandatului lor.

(3)   Mandatul unui membru se încheie în caz de demisie sau de deces. În acest caz, membrul este înlocuit pe durata rămasă a mandatului în conformitate cu procedura stabilită la articolul 4.

(4)   Funcțiile exercitate nu fac obiectul unei remunerații.

Articolul 6

Grupurile de lucru

Pentru a-și îndeplini misiunea stabilită la articol 2, grupul de experți poate constitui grupuri de lucru ad-hoc. Grupurile de lucru cuprind un număr maximum de 8 membri.

Articolul 7

Experți suplimentari

(1)   Grupul de experți poate invita orice persoană care are competențe specifice în privința unui subiect înscris pe ordinea de zi să participe la lucrările sale. Aceste persoane participă numai la discuțiile legate de chestiunea care justifică prezența lor.

(2)   Grupul de experți poate invita reprezentanții oficiali ai statelor membre, ale țărilor candidate sau ale țărilor terțe sau ale organizațiilor internaționale, interguvernamentale și neguvernamentale.

Articolul 8

Președinția și Biroul

(1)   Grupul de experți alege, cu majoritatea a două treimi din membrii prezenți, un președinte și 2 vicepreședinți din rândul membrilor săi.

(2)   La expirarea mandatului lor, președintele și vicepreședinții rămân în funcție până când se prevede înlocuirea lor sau reînnoirea mandatului lor.

(3)   În caz de demisie sau de deces al președintelui sau a unuia din vicepreședinți pe durata mandatului său, se prevede înlocuirea sa pe durata rămasă a mandatului, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (1).

(4)   Președintele și vicepreședinții constituie Biroul.

(5)   Biroul pregătește și organizează lucrările grupului de experți.

(6)   Biroul poate invita raportorii oricărui grup de lucru să participe la reuniunile sale.

Articolul 9

Secretariatul

Comisia asigură secretariatul grupului de experți, al Biroului și al grupurilor de lucru.

Articolul 10

Participarea serviciilor Comisiei

Reprezentanții serviciilor interesate ale Comisiei pot asista la reuniunile grupului de experți, ale Biroului și ale grupurilor de lucru.

Articolul 11

Avize și rapoarte

(1)   Grupul de experți transmite avizele și rapoartele sale Comisiei. Aceasta poate stabili o dată limită la care avizul sau raportul trebuie să fie prezentat.

(2)   Deliberările grupului de experți nu sunt supuse la vot. Atunci când un aviz sau un raport este adoptat în unanimitate de grupul de experți, acesta stabilește concluzii comune și le anexează la procesele verbale. Dacă grupul de experți nu ajunge la un acord unanim asupra unui aviz sau asupra unui raport, el informează Comisia asupra punctelor de vedere diferite exprimate în cadrul său.

(3)   Comisia poate publica pe Internet rapoartele, avizele și lucrările grupului de experți dacă nu au caracter confidențial.

Articolul 12

Reuniunile

(1)   Grupul de experți se reunește la sediul Comisiei, la convocarea acesteia.

(2)   Biroul se reunește la sediul Comisiei la inițiativa președintelui, în acord cu Comisia.

Articolul 13

Confidențialitatea

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 287 din Tratatul CE, membrii grupului de experți sunt obligați să nu divulge informațiile de care au luat cunoștință prin activitatea lor în cadrul grupului de experți sau ale grupurilor sale de lucru, atunci când Comisia îi informează că avizul cerut sau problema ridicată se referă la o problemă care prezintă un caracter confidențial. În acest caz, numai membrii grupului de experți și reprezentanții serviciilor Comisiei asistă la ședințe.

Articolul 14

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 25 martie 2003.

Pentru Comisie

António VITORINO

Membru al Comisiei


(1)  JO L 203, 1.8.2002, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

83


32003R0693


L 099/8

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 693/2003 AL CONSILIULUI

din 14 aprilie 2003

de stabilire a unui document de facilitare a tranzitului (FTD), a unui document de facilitare a tranzitului feroviar (FRTD) și de modificare a Instrucțiunilor consulare comune și a Manualului comun

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 62 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În vederea pregătirii aderării noilor state membre, Comunitatea ar trebui să țină seama de situațiile specifice ce pot apărea ca urmare a extinderii și să stabilească legislația necesară pentru a evita pe viitor problemele legate de trecerea frontierelor externe.

(2)

Comunitatea ar trebui să soluționeze în special noua situație a resortisanților țărilor terțe care trebuie neapărat să traverseze teritoriul unuia sau mai multor state membre pentru a călători între două părți ale propriei lor țări care nu sunt contigue din punct de vedere geografic.

(3)

Pentru acest caz specific de tranzit terestru ar trebui stabilite un document de facilitare a tranzitului (Facilitated Transit Document - FTD) și unu document de facilitare a tranzitului feroviar (Facilitated Rail Tranzit Document - FRTD).

(4)

FTD/FRTD urmează să reprezinte documente cu valoare de vize de tranzit ce autorizează titularii să intre pentru a traversa teritoriile statelor membre în conformitate cu dispozițiile acquis-ului Schengen privind trecerea frontierelor externe.

(5)

Condițiile și procedurile de obținere a acestor documente ar trebui facilitate în conformitate cu dispozițiile acquis-ului Schengen.

(6)

În caz de utilizare abuzivă a sistemului, ar trebui să se aplice sancțiuni titularului FTD/FRTD-ului, în conformitate cu legislația internă.

(7)

Având în vedere că obiectivul acțiunii propuse, respectiv recunoașterea FTD/FRTD eliberate de un stat membru de către alte state membre obligate de dispozițiile acquis-ului Schengen privind trecerea frontierelor externe, nu poate fi suficient îndeplinit de statele membre și, ca urmare, din cauza amplorii acțiunii, poate fi mai bine îndeplinit la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiului subsidiarității din articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, în conformitate cu articolul menționat anterior, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestui obiectiv.

(8)

Un model uniform pentru FTD și FRTD este stabilit în Regulamentul (CE) nr. 694/2003 (3).

(9)

Instrucțiunile consulare comune (4) și Manualul comun (5) ar trebui modificate în consecință.

(10)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament și nu este obligată de acesta, și nici nu se supune aplicării acestuia. Dat fiind că prezentul regulament dezvoltă aquis-ul Schengen în conformitate cu dispozițiile părții a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide într-o perioadă de șase luni de la adoptarea prezentului regulament de către Consiliu dacă îl va transpune în legislația internă.

(11)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (6), ce aparțin domeniului vizat la articolul 1 punctul B din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite dispoziții pentru aplicarea respectivului acord (7).

(12)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (8); ca urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea acestuia și nu este obligat de acesta, și nici nu se supune aplicării acestuia.

(13)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (9); ca urmare, Irlanda nu participă la adoptarea acestuia și nu este obligată de acesta, și nici nu se supune aplicării acestuia.

(14)

Prezentul regulament constituie un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare și, în consecință, devine aplicabil numai după desființarea controalelor la frontierele interne,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL I

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 1

Definiție

(1)   Prezentul regulament stabilește un document de facilitare a tranzitului (Facilitated Transit Document - FTD) și un document de facilitare a tranzitului feroviar (Facilitated Rail Transit Document - FRTD) în scopul facilitării tranzitului.

(2)   Prin tranzit facilitat se înțelege tranzitul terestru specific și direct al unui resortisant al unei țări terțe care trebuie neapărat să traverseze teritoriul unuia sau mai multor state membre pentru a călători între două părți ale propriei sale țări ce nu sunt contigue din punct de vedere geografic.

Articolul 2

Autorizații specifice (FTD/FRTD)

(1)   FTD este o autorizație specifică ce permite facilitarea tranzitului, ce poate fi eliberată de statele membre pentru intrări multiple cu orice mijloc de transport terestru.

(2)   FRTD este o autorizație specifică ce permite facilitarea tranzitului, ce poate fi eliberată de statele membre pentru o singură intrare și întoarcere cu trenul.

(3)   FTD/FRTD se eliberează sub forma unor formate uniforme în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 694/2003.

Articolul 3

Domeniul de aplicare și valabilitate

(1)   FTD și FRTD au aceeași valoare ca și vizele de tranzit și sunt valabile pe teritoriul statului membru emitent și al altor state membre unde are loc tranzitul facilitat.

(2)   FTD este valabil pe o perioadă maximă de până la trei ani. Tranzitul efectuat în baza unui FTD nu depășește douăzeci și patru de ore.

(3)   FRTD este valabil pe o perioadă maximă de până la trei luni. Tranzitul efectuat în baza unui FRTD nu depășește șase ore.

CAPITOLUL II

ELIBERAREA UNUI FTD/FRTD

Articolul 4

Condiții

Pentru a obține un FTD/FRTD, solicitantul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

(a)

să dețină un document valabil prin care acesta este autorizat să traverseze frontierele externe, astfel cum sunt definite în temeiul articolului 17 alineatul (3) litera (a) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 (10);

(b)

să nu fie o persoană pentru care a fost emis un ordin prin care i se refuză intrarea;

(c)

să nu fie considerată o amenințare pentru ordinea publică, siguranța națională sau relațiile internaționale ale oricăruia dintre statele membre. Cu toate acestea, pentru FRTD nu se aplică consultarea preliminară în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen;

(d)

pentru FTD, să aibă motive valabile pentru a efectua deplasări frecvente între cele două părți ale teritoriului țării sale.

Articolul 5

Procedura de solicitare

(1)   Cererea de obținere a unui FTD este prezentată autorităților consulare ale unui stat membru care a comunicat decizia sa de eliberare a FTD/FRTD în conformitate cu articolul 12. În cazul în care mai multe state membre au comunicat decizia de eliberare a FTD, cererea se înaintează autorităților consulare ale statului membru unde se face prima intrare. Această procedură prevede prezentarea, atunci când este cazul, a documentelor ce demonstrează necesitatea efectuării de deplasări frecvente, în special documente privind relațiile de familie sau motive sociale, economice ori de altă natură.

(2)   În cazul unui FRTD, un stat membru poate accepta, de regulă, cererile transmise prin intermediul altor autorități sau terțe părți.

(3)   Cererea de obținere a unui FTD se înaintează pe formularul standard prezentat în anexa I.

(4)   Datele personale care trebuie comunicate pentru un FRTD sunt cele care figurează în fișa de date personale prezentată în anexa II. Respectiva fișă de date personale poate fi completată în tren înaintea aplicării FRTD și, în orice caz, înainte de a intra pe teritoriul statului membru prin care trece trenul, cu condiția ca datele de bază cu caracter personal, după cum se prevede în anexa II, să fie transmise electronic autorităților statului membru competent în momentul în care este înaintată cererea de cumpărare a biletului de tren.

Articolul 6

Procedura de eliberare

(1)   FTD/FRTD se eliberează de birourile consulare ale statului membru și nu se eliberează la frontieră. Decizia de eliberare a FRTD-ului este luată de autoritățile consulare competente în cel mult douăzeci și patru de ore de la transmisia electronică prevăzută la articolul 5 alineatul (4).

(2)   FTD/FRTD nu se aplică pe un document de călătorie expirat.

(3)   Perioada de valabilitate a documentului de călătorie pe care se aplică un FTD/FRTD trebuie să fie mai mare decât cea a FTD/FRTD-ului.

(4)   FTD/FRTD nu se aplică pe un document de călătorie în cazul în care respectivul document de călătorie nu este valabil pentru oricare dintre statele membre. În acest caz se aplică de birourile consulare pe modelul uniform de formulare de aplicare a vizei în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 333/2002 (11). În cazul în care un document de călătorie este valabil doar pentru un stat membru sau pentru un număr de state membre, FTD/FRTD se limitează la statul membru sau statele membre în cauză.

Articolul 7

Costurile administrative ale FTD/FRTD

(1)   Taxa pentru costurile administrative implicate de procesarea cererii pentru obținerea unui FTD este de 5 EUR.

(2)   FRTD se eliberează gratuit.

CAPITOLUL III

DISPOZIȚII COMUNE PRIVIND FTD/FRTD

Articolul 8

Refuzul

(1)   Procedurile și calea de atac în cazul în care un serviciu consular refuză examinarea unei cereri de obținere a FTD/FRTD sau eliberarea acestuia sunt guvernate de legislația internă a respectivelor state membre.

(2)   În cazul în care este refuzată eliberarea unui FTD/FRTD și legislația internă solicită motivarea acestui refuz, motivul este comunicat solicitantului.

Articolul 9

Sancțiuni

În caz de utilizare abuzivă a sistemului se aplică sancțiuni, după cum prevede legislația internă, titularului unui FTD/FRTD.

Respectivele sancțiuni trebuie să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare și includ posibilitatea anulării sau revocării FTD/FRTD.

CAPITOLUL IV

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 10

Sub rezerva normelor speciale stabilite de prezentul regulament, dispozițiile acquis-ului Schengen referitoare la vize se aplică și pentru FTD/FRTD.

Articolul 11

(1)   Instrucțiunile consulare comune se modifică după cum urmează:

(a)

la partea I se adaugă următorul punct:

2.5.   Documente având aceeași valoare ca și o viză, prin care se autorizează trecerea frontierelor externe: FTD/FRTD

Pentru tranzit facilitat, se poate elibera un FTD sau FRTD în conformitate cu Regulamentele (CE) nr. 693/2003 (12) și (CE) nr. 694/2003 (13) ale Consiliului (a se vedea anexa 17).

(b)

textul prezentului regulament și cel al Regulamentului (CE) nr. 694/2003 se adaugă sub forma anexei 17;

(2)   Manualul comun se modifică după cum urmează:

(a)

la partea I se adaugă următorul punct:

3.4   DOCUMENTE CU ACEEAȘI VALOARE CA ȘI O VIZĂ, PRIN CARE SE AUTORIZEAZĂ TRECEREA FRONTIERELOR EXTERNE: FTD/FRTD

Pentru tranzit facilitat, se poate elibera un FTD sau FRTD în conformitate cu Regulamentele (CE) nr. 693/2003 (14) și (CE) nr. 694/2003 (15) ale Consiliului (a se vedea anexa 15).

(b)

textul prezentului regulament și cel al Regulamentului (CE) nr. 694/2003 se adaugă sub forma anexei 15.

Articolul 12

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre care decid să elibereze FTD și FRTD comunică decizia lor Consiliului și Comisiei. Decizia se publică de către Comisie în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Aceasta intră în vigoare la data publicării.

(2)   În cazul în care statele membre decid să nu mai elibereze FTD și FRTD, acestea comunică decizia lor Consiliului și Comisiei. Decizia se publică de către Comisie în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Aceasta intră în vigoare în cea de-a treizecea zi de la data publicării.

Articolul 13

Raport

Comisia raportează Parlamentului European și Consiliului cu privire la funcționarea sistemului de tranzit facilitat în cel mult trei ani de la intrarea în vigoare a primei decizii, după cum se prevede la articolul 12 alineatul (1).

Articolul 14

Intrarea în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Luxemburg, 14 aprilie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

A. GIANNITSIS


(1)  Nepublicată încă în Jurnalul Oficial.

(2)  Aviz emis la 8 aprilie 2003 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO L 99, 17.4.2003, p. 15.

(4)  JO C 313, 16.12.2002, p. 1, Instrucțiuni astfel cum au fost modificate prin Regulamentul (CE) nr. 415/2003 (JO L 64, 7.3.2003, p. 1).

(5)  JO C 313, 16.12.2002, p. 97.

(6)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(7)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(8)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(9)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

(10)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19, Convenție astfel cum a fost modificată ultima dată prin Decizia 2003/170/JAI (JO L 67, 12.3.2003, p. 27).

(11)  JO L 53, 23.2.2002, p. 4.

(12)  JO L 99, 17.4.2003, p. 8.

(13)  JO L 99, 17.4.2003, p. 15”;

(14)  JO L 99, 17.4.2003, p. 8.

(15)  JO L 99, 17.4.2003, p. 15”;


ANEXA I

Image

Image


ANEXA II

Image


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

90


32003R0694


L 099/15

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 694/2003 AL CONSILIULUI

din 14 aprilie 2003

privind modele uniforme pentru documentul de facilitare a tranzitului (FTD) și documentul de facilitare a tranzitului feroviar (FRTD) prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 693/2003

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 62 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În vederea pregătirii aderării noilor state membre, Comunitatea ar trebui să țină seama de situațiile specifice ce pot apărea ca urmare a extinderii și să stabilească legislația necesară pentru a evita pe viitor problemele legate de trecerea frontierelor externe.

(2)

Regulamentul (CE) nr. 693/2003 (3) al Consiliului stabilește un document de facilitare a tranzitului (Facilitated Transit Document - FTD) și un document de facilitare a tranzitului feroviar (Facilitated Rail Transit Document - FRTD) în cazul unui tranzit specific terestru al resortisanților terțelor țări care trebuie neapărat să traverseze teritoriul unuia sau mai multor state membre pentru a călători între două părți ale propriei lor țări ce nu sunt contigue din punct de vedere geografic. Ar trebui stabilite modele uniforme pentru aceste documente.

(3)

Aceste modele uniforme ar trebui să conțină toate informațiile necesare și să respecte standarde tehnice înalte, în special în ceea ce privește protecția împotriva contrafacerii și falsificării. Modelele ar trebui de asemenea să fie adecvate utilizării de către toate statele membre și să prezinte elemente de siguranță armonizate, universal recognoscibile, care sunt vizibile clar cu ochiul liber.

(4)

Competența de adoptare a acestor standarde comune ar trebui conferită Comisiei, care ar trebui sprijinită de comitetul instituit prin articolul 6 din Regulamentul (CE) nr. 1683/95 al Consiliului din 29 mai 1995 de instituire a modelului uniform de viză (4).

(5)

Pentru a garanta că informațiile respective nu sunt divulgate mai larg decât este necesar, este de asemenea esențial ca fiecare stat membru care eliberează FTD/FRTD să desemneze un singur organism pentru tipărirea modelului uniform al FTD/FRTD, rezervându-și posibilitatea de a schimba respectivul organism, în cazul în care este necesar. Din motive de siguranță, fiecare dintre aceste state membre ar trebui să comunice numele organismului competent Comisiei și celorlalte state membre.

(6)

Măsurile necesare în vederea punerii în aplicare a prezentului regulament ar trebui adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor pentru exercitarea competențelor de execuție delegate Comisiei (5).

(7)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament și nu este obligată de acesta, și nici nu se supune aplicării acestuia. Dat fiind că prezentul regulament dezvoltă aquis-ul Schengen în conformitate cu dispozițiile părții a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, într-o perioadă de șase luni de la adoptarea prezentului regulament de către Consiliu, dacă îl va transpune în legislația internă.

(8)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (6), ce aparțin domeniului vizat la articolul 1 litera B din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite dispoziții pentru aplicarea respectivului acord (7).

(9)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (8); ca urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea acestuia, nu este obligat și nici nu se supune aplicării acestuia.

(10)

Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (9); ca urmare, Irlanda nu participă la adoptarea acestuia, nu este obligată și nici nu se supune aplicării acestuia.

(11)

Prezentul regulament constituie un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

(1)   Documentele de facilitare a tranzitului (Facilitated Transit Document - FTD) eliberate de statele membre, după cum se menționează la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 693/2003, se stabilesc sub forma unui model uniform (autocolant) și au aceeași valoare ca și vizele de tranzit. Acestea respectă specificațiile prevăzute în anexa I la prezentul regulament.

(2)   Documentele de facilitare a tranzitului feroviar (Facilitated Rail Transit Document - FRTD) eliberate de statele membre, după cum se menționează la articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul (CE) 693/2003, se stabilesc sub forma unui model uniform (autocolant) și au aceeași valoare ca și vizele de tranzit. Acestea respectă specificațiile prevăzute în anexa II la prezentul regulament.

Articolul 2

(1)   În conformitate cu procedura menționată la articolul 4 alineatul (2), se stabilesc specificații tehnice suplimentare pentru modele uniforme pentru FTD și FRTD cu privire la următoarele:

(a)

elemente și cerințe suplimentare de siguranță, inclusiv standarde sporite de prevenire a riscului contrafacerii și falsificării;

(b)

procedee și norme tehnice privind completarea modelelor uniforme FTD/FRTD;

(c)

alte norme ce trebuie respectate pentru completarea modelelor uniforme FTD/FRTD;

(2)   Culorile modelelor uniforme FTD și FRTD pot fi modificate în conformitate cu procedura menționată la articolul 4 alineatul (2).

Articolul 3

(1)   Specificațiile menționate la articolul 2 sunt secrete și nu se publică. Acestea sunt comunicate numai organismelor responsabile cu tipărirea desemnate de statele membre și persoanelor legal împuternicite de un stat membru sau de Comisie.

(2)   Fiecare stat membru care a hotărât să elibereze FTD/FRTD numește un organism responsabil cu tipărirea acestora. Acesta comunică numele organismului Comisiei și celorlalte state membre. Două sau mai multe state membre pot desemna același organism în acest scop. Fiecare stat membru are dreptul să înlocuiască organismul desemnat. Acesta informează Comisia și celelalte state membre în consecință.

Articolul 4

(1)   Comisia este sprijinită de comitetul instituit în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1683/95.

(2)   În cazurile în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 5 și 7 din Decizia 1999/468/CE.

Perioada prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE este de două luni.

(3)   Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.

Articolul 5

Fără a aduce atingere normelor de protecție a datelor, persoanele cărora le sunt eliberate FTD și FRTD au dreptul să verifice datele cu caracter personal conținute de FTD/FRTD și, acolo unde este cazul, să fie corectate sau șterse. FTD și FRTD nu conține date informatizate citibile optic, cu excepția cazurilor prevăzute în anexele la prezentul regulament sau în cazul în care respectivele date sunt menționate în documentul de călătorie corespunzător.

Articolul 6

Statele membre care au hotărât în acest sens eliberează modelul uniform pentru FTD și FRTD după cum se menționează la articolul 1 în cel mult un an de la adoptarea elementelor și a cerințelor suplimentare de siguranță menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (a).

Necesitatea inserării fotografiei menționate în anexa I punctul 2 și anexa II punctul 2 poate fi stabilită până la sfârșitul anului 2005.

Articolul 7

Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Luxemburg, 14 aprilie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

A. GIANNITSIS


(1)  Nepublicată încă în Jurnalul Oficial.

(2)  Aviz emis la 8 aprilie 2003 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO L 99, 17.4.2003, p. 8.

(4)  JO L 164, 14.7.1995, p. 1, regulament astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 334/2002 (JO L 53, 23.2.2002, p. 23).

(5)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(6)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(7)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(8)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(9)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


ANEXA I

DOCUMENT DE FACILITARE A TRANZITULUI (FTD)

Elemente de siguranță

1.

În acest spațiu apare un dispozitiv variabil din punct de vedere optic (OVD = Optically Variable Device) care permite o calitate a identificării și un nivel de siguranță care nu sunt inferioare dispozitivului folosit în actualul model uniform pentru vize. În funcție de unghiul din care este privit, sunt vizibile 12 stele, litera „E” și un glob terestru, în diferite dimensiuni și culori.

2.

Inserarea unei fotografii realizată în conformitate cu standardele de siguranță înalte.

3.

În acest spațiu apare logo-ul constând din litera sau literele ce indică statul membru emitent sub forma unei imagini latente. Acest logo apare luminat atunci când este ținut orizontal și întunecat când este rotit la 90o. Logo-urile sunt folosite în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1683/95.

4.

În mijlocul acestui spațiu apare cuvântul „FTD” în majuscule, în culori variabile optic. În funcție de unghiul din care este privit, apare în verde sau roșu.

5.

Această căsuță conține numărul pre-imprimat al FTD și începe cu litera sau literele ce indică țara emitentă, după cum se descrie la punctul 3. Se utilizează un font special.

Secțiuni care trebuie completate

6.

Această căsuță începe cu cuvintele „valabil pentru”. Autoritatea emitentă precizează teritoriul sau teritoriile pentru care FTD-ul este valabil.

7.

Această căsuță începe cu cuvintele „de la” și cuvintele „până la” apar pe aceeași linie. Autoritatea emitentă precizează în acest spațiu perioada de valabilitate a FTD.

8.

Această căsuță începe cu cuvintele „numărul intrărilor” și cuvintele „durata tranzitului” și „zile” apar în continuare pe aceeași linie.

9.

Această căsuță începe cu cuvintele „eliberat la” și este folosită pentru a indica locul emiterii.

10.

Această căsuță începe cu cuvântul „la” (după care este înscrisă data eliberării de către autoritatea emitentă) și, în continuare, pe aceeași linie, apar cuvintele „numărul pașaportului” (după care apare numărul pașaportului titularului).

11.

Această căsuță indică numele și prenumele titularului.

12.

Această căsuță începe cu cuvântul „mențiuni”. Este utilizată de autoritatea emitentă pentru a indica orice alte informații suplimentare ce sunt considerate necesare, cu condiția respectării articolului 5 din prezentul regulament. Următoarele două rânduri și jumătate sunt lăsate libere pentru astfel de mențiuni.

13.

Această căsuță conține datele informatizate citibile optic pentru a facilita controalele la frontierele externe.

Hârtia nu este colorată (alb obișnuit).

Cuvintele care desemnează căsuțele sunt în limbile engleză, franceză și în limba statului emitent.

Modelul FTD

Image


ANEXA II

DOCUMENT DE FACILITARE A TRANZITULUI FEROVIAR (FRTD)

Elemente de siguranță

1.

În acest spațiu apare un dispozitiv variabil din punct de vedere optic (OVD = Optically Variable Device) care permite o calitate a identificării și un nivel de siguranță care nu sunt inferioare dispozitivului folosit în actualul model uniform pentru vize. În funcție de unghiul din care este privit, sunt vizibile 12 stele, litera „E” și un glob terestru, în diferite dimensiuni și culori.

2.

Inserarea unei fotografii realizată în conformitate cu standardele de siguranță înalte.

3.

În acest spațiu apare logo-ul constând din litera sau literele ce indică statul membru emitent sub forma unei imagini latente. Acest logo apare luminat atunci când este ținut orizontal și întunecat când este rotit la 90o. Logo-urile sunt folosite în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1683/95.

4.

În mijlocul acestui spațiu apare cuvântul „FRTD” în majuscule, în culori variabile optic. În funcție de unghiul din care este privit, apare în verde sau roșu.

5.

Această căsuță conține numărul pre-imprimat al FRTD și începe cu litera sau literele ce indică țara emitentă, după cum se descrie la punctul 3. Se utilizează un font special.

Secțiuni care trebuie completate

6.

Această căsuță începe cu cuvintele „valabil pentru”. Autoritatea emitentă precizează teritoriul sau teritoriile pentru care FRTD-ul este valabil.

7.

Această căsuță începe cu cuvintele „de la” și cuvintele „până la” apar pe aceeași linie. Autoritatea emitentă precizează în acest spațiu perioada de valabilitate a FRTD.

8.

În această căsuță se indică „o singură intrare și întoarcere” și cuvântul „ore” în continuare pe aceeași linie.

9.

Această căsuță începe cu cuvintele „eliberat la” și este folosită pentru a indica locul emiterii.

10.

Această căsuță începe cu cuvântul „la” (după care este înscrisă data eliberării de către autoritatea emitentă) și, în continuare, pe aceeași linie, apar cuvintele „numărul pașaportului” (după care apare numărul pașaportului titularului).

11.

Această căsuță indică numele și prenumele titularului.

12.

Această căsuță începe cu cuvântul „mențiuni”. Este utilizată de autoritatea emitentă pentru a indica orice alte informații suplimentare ce sunt considerate necesare, cu condiția respectării articolului 5 din prezentul regulament. Următoarele două rânduri și jumătate sunt lăsate libere pentru astfel de mențiuni.

13.

Această căsuță conține datele informatizate citibile optic pentru a facilita controalele la frontierele externe.

Hârtia nu este colorată (alb obișnuit).

Cuvintele ce desemnează căsuțele sunt în limbile engleză, franceză și în limba statului emitent.

Modelul FRTD

Image


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

97


32003D0330


L 116/22

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 19 decembrie 2002

privind declasificarea Rețelei de consultări Schengen (specificații tehnice)

(2003/330/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 207,

întrucât:

(1)

Documentul SCH/II-Vision (99) 5 definește, între altele, principiile care reglementează aplicarea procedurii informatizate de consultare, în scopul eliberării vizelor, a autorităților centrale prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, al Republicii Federale Germania și al Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990, la Schengen.

(2)

Decizia 2000/645/CE a Consiliului din 17 octombrie 2000 de rectificare a acquis-ului Schengen conținut de Decizia SCH/Com-ex (94) 15 rev. a Comitetului Executiv Schengen (1) a confirmat că documentul SCH/II-Vision (99) 5 face parte integrantă din acquis-ul Schengen. Articolul 2 din decizia menționată prevede că acest document va fi clasificat drept confidențial.

(3)

Documentul SCH/II-Vision (99) 5 a fost modificat ulterior de deciziile Consiliului din 24 aprilie 2001 și 19 decembrie 2002, în conformitate cu dispozițiile articolului 1 din Regulamentul (CE) nr. 789/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de examinare a cererilor de viză (2).

(4)

În prezent trebuie să se declasifice parțial documentul SCH/II-Vision (99) 5, astfel cum a fost modificat ulterior [denumit în continuare „Rețeaua de consultări Schengen (specificații tehnice)”]; celelalte părți din Rețeaua de consultări Schengen (specificații tehnice) trebuie declasificate până la gradul „Restreint UE”.

(5)

Este necesar să se abroge articolul 2 din Decizia 2000/645/CE, astfel încât deciziile viitoare referitoare la clasificarea Rețelei de consultări Schengen (specificații tehnice) să poată fi luate în conformitate cu normele uzuale de clasificare a documentelor, astfel cum sunt acestea definite de Decizia 2001/264/CE a Consiliului din 19 martie 2001 de adoptare a regulamentului de securitate al Consiliului (3),

DECIDE:

Articolul 1

Rețeaua de consultări Schengen (specificații tehnice) se declasifică, cu excepția punctelor 2 și 3 din Partea I, precum și a Anexelor 3, 6, 7 și 9.

Articolul 2

Punctele 2 și 3 din Partea I și Anexele 3, 6, 7 și 9 din Rețeaua de consultări Schengen (specificații tehnice) se clasifică drept „Restreint UE”.

Articolul 3

(1)   Articolul 2 din Decizia 2000/645/CE se abrogă.

(2)   Deciziile viitoare privind clasificarea Rețelei de consultări Schengen (specificații tehnice) se iau în conformitate cu dispozițiile Deciziei 2001/264/CE.

Articolul 4

Prezenta decizie intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 19 decembrie 2002.

Pentru Consiliu

Președintele

L. ESPERSEN


(1)  JO L 272, 25.10.2000, p. 24.

(2)  JO L 116, 26.4.2001, p. 2.

(3)  JO L 101, 11.4.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

99


32003D0335


L 118/12

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA 2003/335/JAI A CONSILIULUI

din 8 mai 2003

privind cercetarea și urmărirea penală în cazul faptelor de genocid, al crimelor împotriva umanității și al crimelor de război

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolele 30 și 31 și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Regatului Danemarcei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Din 1995, tribunalele penale internaționale pentru fosta Iugoslavie și pentru Rwanda cercetează violarea dreptului internațional în legătură cu fapte de război, de genocid sau de crime împotriva umanității, îi urmăresc și îi judecă pe autorii acestora.

(2)

Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998 și ratificat de către toate statele membre, afirmă că cele mai grave crime, care afectează întreaga comunitate internațională, în special genocidul, crimele împotriva umanității și crimele de război, nu trebuie să rămână nepedepsite și că este necesar ca pedepsirea acestora să fie efectiv asigurată prin măsuri adoptate în cadrul național și prin consolidarea cooperării internaționale.

(3)

Statutul de la Roma amintește că fiecare stat are datoria de a supune jurisdicției penale proprii persoanele care se fac răspunzătoare pentru astfel de crime internaționale.

(4)

Statutul de Roma, în temeiul căruia a fost creată Curtea Penală Internațională, subliniază că aceasta trebuie să fie complementară cu instanțele penale naționale. Eficacitatea anchetelor și, după caz, a proceselor penale privind genocidul, crimele împotriva umanității și crimele de război ar trebui să fie garantată fără a fi afectată competența Curții Penale Internaționale.

(5)

Cercetarea și urmărirea, precum și schimbul de informații privind genocidul, crimele împotriva umanității și crimele de război rămân o responsabilitate a autorităților naționale, cu excepția existenței unor dispoziții contrare în dreptul internațional.

(6)

Statele membre sunt periodic confruntate cu persoane care au fost implicate în acest tip de crime și care încearcă să intre sau să se stabilească în Uniunea Europeană.

(7)

Autoritățile competente din statele membre trebuie să se asigure, în cazul în care primesc informații că o persoană care a solicitat un permis de ședere este suspectată că a comis fapte de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război sau a participat la comiterea unor astfel de fapte, că faptele în cauză vor face obiectul unei cercetări și, dacă este cazul, al urmăririi penale, în conformitate cu dreptul intern.

(8)

Autoritățile naționale competente în domeniul activității polițienești și al imigrației, deși au fiecare sarcini și răspunderi proprii, ar trebui să coopereze strâns pentru a permite autorităților naționale competente să desfășoare cercetarea și urmărirea penală eficientă în legătură cu astfel de crime.

(9)

Statele membre ar trebui să se asigure că autoritățile polițienești și serviciile de imigrație dispun de resursele și de infrastructura necesară pentru a putea coopera și desfășura cercetarea și, după caz, urmărirea penală a faptelor de genocid, crimelor împotriva umanității și crimelor de război, în mod eficient.

(10)

Eficiența cercetării și a urmăririi penale declanșate în legătură cu astfel de crime presupune de asemenea o cooperare strânsă la nivel transnațional între autoritățile statelor participante la statutul de la Roma, inclusiv statele membre.

(11)

Consiliul a aprobat, la 13 iulie 2002, Decizia 2002/494/JAI privind crearea unei rețele europene de puncte de contact în ceea ce privește persoanele care se fac răspunzătoare de genocid, de crime împotriva umanității și de crime de război (3). Statele membre ar trebui să se asigure că resursele oferite prin intermediul punctelor de contact sunt utilizate integral în scopul facilitării cooperării între autoritățile internaționale competente.

(12)

În Poziția comună 2001/443/PESC a Consiliului din 11 iunie 2001 privind Curtea Penală Internațională (4), statele membre au arătat că aceste crime care sunt de competența Curții Penale Internaționale constituie o preocupare pentru toate statele membre, care sunt hotărâte să coopereze pentru prevenirea acestor crime și pentru a pune capăt impunității autorilor acestor acte,

DECIDE:

Articolul 1

Obiectivul

Prezenta decizie are ca obiectiv consolidarea cooperării între unitățile naționale în vederea ameliorării aptitudinii autorităților polițienești din diferitele state membre de a coopera în mod eficient în ceea ce privește anchetele și procesele penale împotriva persoanelor care au comis un genocid, crime împotriva umanității sau crime de război, astfel cum sunt definite în articolele 6, 7 și 8 din statutul Curții Penale Internaționale adoptat la Roma la 17 iulie 1998, sau care au participat la comiterea unor astfel de acte.

Articolul 2

Informațiile comunicate autorităților polițienești

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru ca autoritățile polițienești să fie informate în cazul în care se constată elemente ce conduc la suspiciunea că o persoană care a solicitat permis de ședere a săvârșit crime menționate la articolul 1, care pot duce la declanșarea urmăririi penale într-un stat membru sau în fața instanțelor penale internaționale.

(2)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că autoritățile naționale competente în domeniul activității polițienești și al imigrației au posibilitatea de a realiza un schimb de informații necesare pentru a fi în măsură să se achite în mod eficient de sarcinile care le revin.

Articolul 3

Cercetarea și urmărirea penală

(1)   Statele membre își acordă asistență reciprocă în ceea ce privește cercetarea și urmărirea penală cu privire la crimele menționate la articolul 1, în conformitate cu acordurile internaționale relevante și cu dreptul intern.

(2)   Dacă, în cazul examinării unui dosar privind o cerere de permis de ședere, serviciile de imigrație constată elemente care conduc la suspiciunea că solicitantul a săvârșit crime menționate la articolul 1 și dacă din dosar reiese că acesta a mai făcut, anterior, o cerere de permis de ședere în alt stat membru, autoritățile polițienești se pot adresa serviciilor similare din celălalt stat cu scopul de a obține informații utile, în special de la serviciile de imigrație.

(3)   Dacă autoritățile polițienești dintr-un stat membru constată că o persoană în legătură cu care există suspiciunea că ar fi săvârșit crime menționate la articolul 1 se află pe teritoriul unui alt stat membru, acestea comunică suspiciunile serviciilor competente din acest stat și le furnizează indicațiile pe care se bazează aceste suspiciuni. Aceste informații sunt furnizate respectându-se acordurile internaționale relevante și dreptul intern.

Articolul 4

Infrastructura

Statele membre hotărăsc dacă este necesară crearea sau desemnarea, în cadrul autorităților polițienești competente, a unor unități specializate care să se ocupe în mod specific de cercetarea și, după caz, de urmărirea penală a respectivelor crime.

Articolul 5

Coordonarea și întâlnirile periodice

(1)   Statele membre coordonează eforturile desfășurate în vederea cercetării și urmăririi penale împotriva persoanelor suspectate că au comis fapte de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război sau că au participat la comiterea unor astfel de fapte.

(2)   La inițiativa președinției, punctele de contact desemnate în temeiul articolului 1 din Decizia 2002/494/JAI se întâlnesc periodic în scopul de a schimba informații privind experiențele acumulate, practicile și metodele utilizate. Aceste întâlniri pot avea loc în paralel cu reuniunile Rețelei Juridice Europene și, în funcție de situație, pot fi invitați să participe la aceste întâlniri și reprezentanți ai Tribunalelor Penale Internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, ai Curții Penale Internaționale și ai altor instanțe internaționale.

Articolul 6

Respectarea legislației privind protecția datelor

Orice schimb de informații sau orice tip de prelucrare a datelor personale prevăzut de prezenta decizie se efectuează prin respectarea în totalitate a cerințelor care decurg atât din legislația internațională, cât și din cea internă care se aplică protecției datelor.

Articolul 7

Punerea în aplicare

Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii până la 8 mai 2005.

Articolul 8

Punerea în aplicare la nivel teritorial

Prezenta decizie se aplică Gibraltarului.

Articolul 9

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie produce efecte la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 8 mai 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

M. CHRISOCHOÏDIS


(1)  JO C 223, 19.9.2002, p. 19.

(2)  Avizul adoptat la 17 decembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată)

(3)  JO L 167, 26.6.2002, p. 1.

(4)  JO L 155, 12.6.2001, p. 19.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

102


32003D0454


L 152/82

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 13 iunie 2003

de modificare a anexei 12 la Instrucțiunile consulare comune, precum și a anexei 14a la Manualul comun în ceea ce privește taxele aplicate pentru eliberarea vizelor

(2003/454/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 789/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de examinare a cererilor de viză (1),

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 790/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de execuție în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de realizare a controlului și supravegherii frontierelor (2),

având în vedere inițiativa Republicii Elene,

întrucât:

(1)

Decizia 2002/44/CE a Consiliului din 20 decembrie 2001 de modificare a părții VII și a anexei 12 ale Instrucțiunilor consulare comune, precum și a anexei 14a la Manualul comun (3) prevede că taxele aplicate în cadrul unei cereri de viză corespund cheltuielilor administrative implicate. Prin urmare, Instrucțiunile consulare comune și Manualul comun trebuie modificate în consecință.

(2)

Se cuvine a revizui la intervale regulate cuantumul taxelor aplicate.

(3)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligată în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezenta decizie se întemeiază pe acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor părții a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul va fi adoptat prezenta decizie, dacă o transpune în legislația sa internă.

(4)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră sub incidența articolului 1 punctul A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (5).

(5)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6); prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligat în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(6)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (7); prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(7)

Prezenta decizie reprezintă un act întemeiat pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Tabelul prevăzut de anexa 12, privind vizele, la Instrucțiunile consulare comune și tabelul prevăzut de anexa 14a la Manualul comun se înlocuiesc cu tabelul următor:

„Taxe aplicate, corespunzătoare cheltuielilor administrative de prelucrare a cererilor de viză

Tipul vizei

Taxe aplicate, exprimate în euro

Viză de tranzit aeroportuar (categoria A)

35

Viză de tranzit (categoria B)

35

Viză de ședere de scurtă durată (maximum 90 de zile) (categoria C)

35

Viză cu intrări multiple, perioadă de valabilitate de maxim 5 ani (categoria C)

35

Viză cu valabilitate teritorială limitată (categoriile B și C)

35

Viză eliberată la frontieră (categoriile B și C)

35

Această viză poate fi eliberată gratuit

Viză colectivă (categoriile A, B și C)

35 + 1 per persoană

Viză națională de ședere de lungă durată (categoria D)

Sumă stabilită de statele membre, care pot decide să elibereze această viză gratuit

Viză națională de ședere de lungă durată, valabilă și ca viză de ședere de scurtă durată (categoriile C + D)

Sumă stabilită de statele membre, care pot decide să elibereze această viză gratuit”

Articolul 2

Prezenta decizie se aplică cel târziu de la l iulie 2005.

Statele membre pot aplica prezenta decizie înainte de 1 iulie 2005, cu condiția să notifice Secretariatului General al Consiliului data de la care pot face aceasta.

Articolul 3

Prezenta decizie se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Luxemburg, 13 iunie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. PAPANDREOU


(1)  JO L 116, 26.4.2001, p. 2.

(2)  JO L 116, 26.4.2001, p. 5.

(3)  JO L 20, 23.1.2002, p. 5.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(6)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(7)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

104


32003D0516


L 181/25

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 6 iunie 2003

referitoare la semnarea Acordurilor între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii privind extrădarea și asistența judiciară reciprocă în materie penală

(2003/516/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană și, în special, articolele 24 și 38,

întrucât:

(1)

Statele membre ale Uniunii Europene cooperează cu Statele Unite ale Americii în materie penală în temeiul unor acorduri, convenții, tratate, dispoziții ale dreptului intern și al unor înțelegeri bilaterale.

(2)

Uniunea Europeană este hotărâtă să consolideze această cooperare pentru a putea combate mai eficient, în special, criminalitatea transnațională și terorismul.

(3)

La 26 aprilie 2002, Consiliul a decis să autorizeze Președinția, asistată de Comisie, să înceapă negocierile cu Statele Unite ale Americii, iar Președinția a negociat cu Statele Unite ale Americii două Acorduri de cooperare internațională în materie penală, unul referitor la asistența judiciară reciprocă, iar celălalt referitor la extrădare.

(4)

Acordurile trebuie semnate în numele Uniunii Europene, sub rezerva încheierii lor la o dată ulterioară. În momentul semnării, Uniunea Europeană va face următoarea declarație:

„Uniunea Europeană declară că se află într-un proces de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție care ar putea avea consecințe de natură să afecteze Acordurile cu Statele Unite. Uniunea va examina cu atenție aceste evoluții, în special în ceea ce privește articolul 10 alineatul (2) din Acordul privind extrădarea. Uniunea va dori să se consulte cu Statele Unite în vederea găsirii de soluții în cazul unor evoluții susceptibile de a afecta Acordurile, inclusiv, dacă este necesar, prin revizuirea respectivelor Acorduri. Uniunea declară că articolul 10 nu constituie un precedent în privința negocierilor cu țări terțe.”

(5)

Acordurile prevăd la articolul 3 alineatul (2) schimbul de instrumente în formă scrisă privind aplicarea tratatelor bilaterale dintre Statele Unite și statele membre ale Uniunii. Articolul 3 alineatul (3) din Acordul privind asistența judiciară reciprocă prevede o obligație similară pentru statele membre care nu au încheiat un tratat bilateral de asistență judiciară reciprocă cu Statele Unite. Statele membre trebuie să își coordoneze acțiunea în cadrul Consiliului în vederea redactării acestor instrumente scrise,

DECIDE:

Articolul 1

(1)   Președintele Consiliului este autorizat să numească persoana împuternicită sau persoanele împuternicite să semneze Acordurile în numele Uniunii Europene, sub rezerva încheierii acestora la o dată ulterioară.

(2)   Textele Acordurilor și notele explicative aferente acestora care precizează interpretarea asupra căreia Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii s-au pus de acord, se anexează la prezenta decizie.

Articolul 2

(1)   Statele membre iau măsurile necesare în vederea redactării instrumentelor în formă scrisă între ele și Statele Unite ale Americii, în conformitate cu prevederile articolului 3 alineatul (2) din Acordul privind extrădarea și ale articolului 3 alineatele (2) și (3) din Acordul privind asistența judiciară reciprocă.

(2)   Statele membre își coordonează acțiunile în cadrul Consiliului în conformitate cu alineatul (1).

Articolul 3

În cazul extinderii aplicării teritoriale a Acordurilor în conformitate cu articolul 20 alineatul (1) litera (b) a doua liniuță din Acordul privind extrădarea sau cu articolul 16 alineatul (1) litera (b) a doua liniuță din Acordul privind asistența judiciară reciprocă, Consiliul hotărăște în unanimitate, în numele Uniunii Europene.

Articolul 4

Prezenta decizie și anexele ei se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Luxemburg, 6 iunie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

M. CHRISOCHOÏDIS


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

106


22003A0719(01)


L 181/27

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


ACORD

privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii

CUPRINS

Preambul

Articolul 1

Obiect și scop

Articolul 2

Definiții

Articolul 3

Domeniul de aplicare a prezentului acord în legătură cu tratatele bilaterale de extrădare încheiate cu statele membre

Articolul 4

Infracțiuni pasibile de extrădare

Articolul 5

Transmiterea și autentificarea documentelor

Articolul 6

Transmiterea cererilor de arestare preventivă

Articolul 7

Transmiterea documentelor în urma arestării preventive

Articolul 8

Informații suplimentare

Articolul 9

Predare temporară

Articolul 10

Cereri de extrădare sau de predare înaintate de mai multe state

Articolul 11

Proceduri de extrădare simplificate

Articolul 12

Tranzit

Articolul 13

Pedeapsa capitală

Articolul 14

Informații confidențiale prezente în cererea de extrădare

Articolul 15

Consultări

Articolul 16

Aplicarea în timp

Articolul 17

Nederogare

Articolul 18

Viitoare tratate bilaterale de extrădare încheiate cu statele membre

Articolul 19

Desemnare și notificare

Articolul 20

Aplicarea teritorială

Articolul 21

Revizuire

Articolul 22

Intrare în vigoare și denunțare

Notă explicativă

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE UNITE ALE AMERICII,

DORIND să faciliteze în continuare cooperarea dintre statele membre ale Uniunii Europene și Statele Unite ale Americii,

DORIND să lupte mai eficient împotriva criminalității pentru a-și proteja societatea democratică respectivă și valorile comune,

ȚINÂND CONT DE RESPECTAREA drepturilor persoanei și a statului de drept,

CONȘTIENTE de garanțiile prevăzute de sistemele lor juridice respective, care prevăd dreptul persoanei extrădate la un proces echitabil, inclusiv dreptul de a fi judecată de o instanță imparțială stabilită de lege,

DORIND să încheie un acord privind extrădarea infractorilor,

CONVIN DUPĂ CUM URMEAZĂ:

Articolul 1

Obiect și scop

Părțile contractante se angajează, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, să își consolideze cooperarea în contextul relațiilor aplicabile între statele membre și Statele Unite ale Americii în materie de extrădare a infractorilor.

Articolul 2

Definiții

(1)

„Părțile contractante” desemnează Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii.

(2)

„Stat membru” desemnează un stat membru al Uniunii Europene.

(3)

„Ministerul Justiției” desemnează, pentru Statele Unite ale Americii, Departamentul de Justiție al Statelor Unite, iar pentru statele membre, Ministerul lor al Justiției, cu excepția că, în acele state membre în care funcțiile descrise la articolele 3, 5, 6, 8 sau 12 sunt exercitate de procurorul general, acesta poate fi numit să exercite această funcție în locul Ministerului Justiției, în conformitate cu articolul 19, în afara cazului în care Statele Unite și statele membre în cauză convin să desemneze o altă entitate.

Articolul 3

Domeniul de aplicare a prezentului acord în legătură cu tratatele bilaterale de extrădare încheiate cu statele membre

(1)   Uniunea Europeană, în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană, împreună cu Statele Unite ale Americii, se asigură că dispozițiile prezentului acord se aplică tratatelor bilaterale de extrădare în vigoare dintre statele membre și Statele Unite ale Americii la data intrării în vigoare a prezentului acord, în următoarele condiții:

(a)

articolul 4 se aplică în locul dispozițiilor din tratatul bilateral care autorizează extrădarea, exclusiv pe baza unei liste de infracțiuni precizate;

(b)

articolul 5 se aplică în locul dispozițiilor din tratatul bilateral care reglementează transmiterea, certificarea, autentificarea sau legalizarea cererii de extrădare și a documentelor justificative transmise de statul solicitant;

(c)

articolul 6 se aplică în absența dispozițiilor tratatului bilateral care autorizează transmiterea directă a cererilor de arestare preventivă între Departamentul de Justiție al Statelor Unite și Ministerul Justiției din statul membru în cauză;

(d)

articolul 7 se aplică pe lângă dispozițiile din tratatul bilateral care reglementează transmiterea cererilor de extrădare;

(e)

articolul 8 se aplică în absența dispozițiilor tratatului bilateral care reglementează prezentarea unor informații suplimentare; în cazul în care dispozițiile tratatului bilateral nu specifică ce cale urmează să fie utilizată, se aplică de asemenea dispozițiile de la alineatul (2) al articolului menționat;

(f)

articolul 9 se aplică în absența dispozițiilor tratatului bilateral care autorizează predarea temporară a persoanelor care fac obiectul unei urmăriri penale sau care execută o pedeapsă în statul solicitat;

(g)

articolul 10 se aplică, cu excepția unor dispoziții contrare, în locul sau în absența dispozițiilor tratatului bilateral referitoare la deciziile care trebuie adoptate în cazul în care există mai multe cereri de extrădare a aceleiași persoane;

(h)

articolul 11 se aplică în absența dispozițiilor tratatului bilateral care autorizează renunțarea la extrădare sau procedurile de extrădare simplificate;

(i)

articolul 12 se aplică în absența dispozițiilor tratatului bilateral care reglementează tranzitul; în cazul în care dispozițiile din tratatul bilateral nu specifică procedura care trebuie urmată în cazul unei escale neprevăzute a unei aeronave, se aplică, de asemenea, alineatul (3) din articolul menționat;

(j)

articolul 13 poate fi aplicat de statul solicitat în locul sau în absența dispozițiilor tratatului bilateral care reglementează pedeapsa capitală;

(k)

articolul 14 se aplică în absența dispozițiilor tratatului bilateral care reglementează tratamentul acordat informațiilor confidențiale dintr-o cerere.

(2)

(a)

Uniunea Europeană, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, se asigură că fiecare stat membru recunoaște, prin intermediul unui instrument scris între statul membru în cauză și Statele Unite ale Americii, aplicarea tratatului său bilateral de extrădare în vigoare încheiat cu Statele Unite ale Americii, în modalitatea descrisă de prezentul articol.

(b)

Uniunea Europeană, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, se asigură că noile state membre care aderă la Uniunea Europeană după intrarea în vigoare a prezentului acord și care au încheiat tratate bilaterale de extrădare cu Statele Unite ale Americii iau măsurile menționate la litera (a).

(c)

Părțile contractante se străduiesc să finalizeze procesul descris la litera (b) înainte de aderarea prevăzută a unui nou stat membru sau cât mai curând posibil după această aderare. Uniunea Europeană notifică Statelor Unite ale Americii data aderării noilor state membre.

(3)   În cazul în care procesul descris la alineatul (2) litera (b) nu este finalizat până la data aderării, dispozițiile prezentului acord se aplică în relațiile dintre noul stat membru și Statele Unite ale Americii de la data la care acestea și-au notificat reciproc și au notificat și Uniunii Europene îndeplinirea procedurilor interne ale acestora necesare în acest scop.

Articolul 4

Infracțiuni pasibile de extrădare

(1)   O infracțiune este considerată pasibilă de extrădare dacă, în temeiul legilor statului solicitant și ale celui solicitat, atrage o pedeapsă privativă de libertate, având o durată maximă de peste un an sau o pedeapsă mai severă. O infracțiune este de asemenea considerată pasibilă de extrădare dacă ea constă în tentativa, complicitatea sau participarea la săvârșirea unei infracțiuni pasibile de extrădare. În cazul în care cererea se referă la executarea sentinței aplicate unei persoane condamnate pentru o infracțiune pasibilă de extrădare, durata pedepsei privative de libertate rămase de executat trebuie să fie de cel puțin patru luni.

(2)   Dacă se acordă extrădarea pentru o infracțiune pasibilă de extrădare, atunci ea se acordă și pentru oricare altă infracțiune specificată în cerere, dacă cea de-a doua infracțiune este supusă unei pedepse privative de libertate cu durata de un an sau mai puțin și cu condiția să fie îndeplinite toate celelalte condiții pentru extrădare.

(3)   În sensul prezentului articol, o infracțiune este considerată pasibilă de extrădare:

(a)

indiferent dacă legile statului solicitant și ale statului solicitat plasează sau nu infracțiunea în aceeași categorie de infracțiuni sau o descriu utilizând aceeași terminologie;

(b)

indiferent dacă este o infracțiune pentru care legile federale ale Statelor Unite ale Americii cer prezentarea unor elemente precum transportul interstatal, utilizarea serviciilor poștale sau a altor servicii care intervin în comerțul interstatal sau internațional, aceste elemente servind doar la stabilirea competenței unui instanțe judecătorești federale al Statelor Unite; și

(c)

în cauze penale legate de impozite, drepturi vamale, controlul valutar și importul sau exportul mărfurilor, indiferent dacă legile statului solicitant și ale statului solicitat prevăd sau nu același tip de impozite, drepturi vamale sau controale valutare sau asupra importului ori a exportului acelorași tipuri de mărfuri.

(4)   Dacă infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea se acordă, sub rezerva celorlalte condiții aplicabile în cazul extrădării, dacă legile statului solicitat prevăd sancționarea unei fapte săvârșite în afara teritoriului său în situații asemănătoare. Dacă legile statului solicitat nu prevăd sancțiuni pentru fapte săvârșite în afara teritoriului său în situații asemănătoare, autoritatea executivă a acestui stat poate, la discreția sa, să acorde extrădarea, cu condiția să fie îndeplinite toate celelalte condiții pentru extrădare.

Articolul 5

Transmiterea și autentificarea documentelor

(1)   Cererile de extrădare și documentele justificative se transmit pe cale diplomatică, inclusiv metodele prevăzute la articolul 7.

(2)   Documentele care poartă certificarea sau sigiliul Ministerului Justiției sau al ministerului sau al departamentului însărcinat cu afacerile externe al statului solicitant sunt admise în acțiunile de extrădare în statul solicitat fără o altă certificare, altă autentificare sau altă formă de legalizare.

Articolul 6

Transmiterea cererilor de arestare preventivă

Ca o alternativă la calea diplomatică, Ministerul Justiției din statul solicitant poate transmite cererile de arestare preventivă direct Ministerului Justiției din statul solicitat. Astfel de cereri mai pot fi transmise și prin intermediul serviciilor Organizației Internaționale a Poliției Judiciare (Interpol).

Articolul 7

Transmiterea documentelor în urma arestării preventive

(1)   Dacă persoana a cărei extrădare este cerută se află în stare de arest preventiv în statul solicitat, statul solicitant se poate achita de obligația sa de a transmite cererea sa de extrădare și documentele justificative pe cale diplomatică în temeiul articolului 5 alineatul (1), înaintând cererea și documentele respective ambasadei statului solicitat din statul solicitant. În această situație, se consideră că data primirii acestei cereri de către ambasadă este data primirii de către statul solicitat în sensul aplicării termenului care trebuie respectat în temeiul tratatului de extrădare aplicabil pentru ca persoana în cauză să rămână în stare de arest.

(2)   În cazul în care, la data semnării prezentului acord, un stat membru nu poate aplica măsurile menționate la alineatul (1) datorită practicii judiciare constante în baza sistemului său juridic intern aplicabil la acea dată, prezentul articol nu i se aplică până la data la care statul membru în cauză și Statele Unite ale Americii convin altfel, prin intermediul unui schimb de note diplomatice.

Articolul 8

Informații suplimentare

(1)   Statul solicitat poate cere statului solicitant să îi furnizeze informații suplimentare într-un interval de timp rezonabil, pe care îl precizează, în cazul în care consideră că informațiile furnizate în sprijinul cererii de extrădare nu sunt suficiente pentru a îndeplini cerințele tratatului de extrădare aplicabil.

(2)   Aceste informații suplimentare pot fi cerute și comunicate direct între ministerele justiției statelor în cauză.

Articolul 9

Predare temporară

(1)   În caz de acceptare a unei cereri de extrădare a unei persoane împotriva căreia a început urmărirea penală sau care execută o pedeapsă în statul solicitat, acesta din urmă poate să îi predea temporar statului solicitant persoana în cauză în scopul urmăririi penale.

(2)   Persoana predată în acest fel este ținută în stare de arest în statul solicitant și este returnată statului solicitat la încheierea urmăririi penale împotriva sa, conform condițiilor care se stabilesc de comun acord între cele două state. Perioada de detenție pe teritoriul statului solicitant în așteptarea încheierii urmăririi penale în acel stat poate fi scăzută din durata pedepsei care rămâne de executat în statul solicitat.

Articolul 10

Cereri de extrădare sau de predare înaintate de mai multe state

(1)   În cazul în care statul solicitat primește cereri de extrădare a aceleiași persoane din partea statului solicitant și din partea oricărui alt stat sau state, indiferent dacă este vorba sau nu de aceeași infracțiune, autoritatea executivă a statului solicitat stabilește cărui stat îi va fi predată persoana în cauză, dacă este cazul.

(2)   În cazul în care un stat membru solicitat primește o cerere de extrădare din partea Statelor Unite ale Americii și o cerere de predare a aceleași persoane în temeiul mandatului european de arestare, indiferent dacă este vorba sau nu de aceeași infracțiune, autoritatea competentă a statului solicitat stabilește cărui stat îi va fi predată persoana în cauză, dacă este cazul. În acest scop, autoritatea competentă este autoritatea executivă a statului membru solicitat dacă, în temeiul tratatului bilateral de extrădare în vigoare dintre Statele Unite ale Americii și statul membru, deciziile privind cererile multiple sunt luate de respectiva autoritate; dacă acest lucru nu este prevăzut de tratatul bilateral de extrădare, autoritatea competentă este desemnată de statul membru în cauză în temeiul articolului 19.

(3)   La luarea deciziei menționate la alineatele (1) și (2), statul solicitat ține cont de toate aspectele pertinente, inclusiv, dar fără a se limita la cele enunțate în tratatul de extrădare aplicabil, cât și de elementele următoare, dacă ele nu figurează deja în respectivul tratat:

(a)

dacă cererile sunt făcute în temeiul unui tratat;

(b)

locurile în care a fost săvârșită fiecare dintre infracțiuni;

(c)

interesele statelor solicitante respective;

(d)

gravitatea infracțiunilor;

(e)

naționalitatea victimei;

(f)

posibilitatea unei extrădări ulterioare între statele solicitante;

(g)

ordinea cronologică în care au fost primite cererile din partea statelor solicitante.

Articolul 11

Proceduri de extrădare simplificate

În cazul în care persoana a cărei extrădare este solicitată consimte să fie predată statului solicitant, statul solicitat poate să predea persoana în cauză, în conformitate cu principiile și procedurile prevăzute de sistemul său juridic, cât mai rapid posibil, fără alte formalități. Consimțământul persoanei a cărei extrădare este solicitată poate să includă acordul pentru renunțarea la protecția conferită de norma de specialitate.

Articolul 12

Tranzit

(1)   Un stat membru poate să autorizeze transportul, pe teritoriul său, al unei persoane predate Statelor Unite ale Americii de către un stat terț sau de către Statele Unite ale Americii unui stat terț. Statele Unite ale Americii pot să autorizeze transportul, pe teritoriul lor, al unei persoane predate unui stat membru de către un stat terț sau de către un stat membru unui stat terț.

(2)   Cererea de tranzit se transmite pe cale diplomatică sau direct între Departamentul de Justiție al Statelor Unite și Ministerul Justiției al statului membru în cauză. Cererea mai poate fi transmisă și prin intermediul serviciilor Interpol. Cererea conține descrierea persoanei care este transportată și o scurtă expunere a elementelor constitutive ale cazului. Persoana aflată în tranzit este ținută în stare de arest pe durata tranzitului.

(3)   Nu este nevoie de autorizație atunci când se folosește transportul aerian și nu este prevăzută o escală pe teritoriul statului de tranzit. În cazul în care are loc o escală neprevăzută, statul în care se face această escală poate solicita o cerere de tranzit în temeiul alineatului (2). Se iau toate măsurile necesare pentru a împiedica persoana respectivă să fugă până la efectuarea tranzitului, în măsura în care cererea de tranzit este primită într-un interval de 96 ore de la escala neprevăzută.

Articolul 13

Pedeapsa capitală

În cazul în care infracțiunea pentru care se solicită extrădarea este pasibilă de pedeapsa capitală în conformitate cu legislația statului solicitant, dar nu și în conformitate cu legislația statului solicitat, statul solicitat poate acorda extrădarea cu condiția să nu se pronunțe pedeapsa capitală pentru persoana a cărei extrădare este solicitată sau, dacă această condiție nu poate fi îndeplinită de către statul solicitant din motive de procedură, cu condiția ca pedeapsa capitală, dacă este pronunțată, să nu fie executată. Dacă statul solicitant acceptă extrădarea sub rezerva condițiilor prevăzute la prezentul articol, el respectă aceste condiții. Dacă statul solicitant nu acceptă condițiile, cererea de extrădare poate fi refuzată.

Articolul 14

Informații confidențiale prezente în cererea de extrădare

În cazul în care statul solicitant intenționează să transmită informații confidențiale în sprijinul cererii sale de extrădare, el poate consulta statul solicitat pentru a stabili în ce măsură acesta din urmă este capabil să protejeze informațiile respective. Dacă statul solicitat nu poate proteja informațiile în măsura dorită de statul solicitant, acesta din urmă decide dacă să transmită sau nu aceste informații.

Articolul 15

Consultări

După caz, părțile contractante se consultă pentru a permite o utilizare cât mai eficientă a prezentului acord, inclusiv pentru a favoriza soluționarea oricărui litigiu cu privire la interpretarea sau aplicarea acestuia.

Articolul 16

Aplicarea în timp

(1)   Prezentul acord se aplică infracțiunilor săvârșite atât înainte, cât și după data intrării sale în vigoare.

(2)   Prezentul acord se aplică cererilor de extrădare formulate după data intrării sale în vigoare. Cu toate acestea, articolele 4 și 9 se aplică cererilor pendinte într-un stat solicitat la data intrării în vigoare a prezentului acord.

Articolul 17

Nederogare

(1)   Prezentul acord nu aduce atingere posibilității statului solicitat, prevăzută în tratatul bilateral de extrădare în vigoare încheiat între un stat membru și Statele Unite ale Americii, de a invoca motivele de refuz în legătură cu o cauză care nu este reglementată de prezentul acord.

(2)   În cazul în care principiile constituționale ale statului solicitat sau hotărârile judecătorești definitive cu caracter obligatoriu pentru statul respectiv pot să îl împiedice să își execute obligația de extrădare, și nici prezentul acord, nici tratatul bilateral aplicabil nu permit soluționarea cazului, statul solicitat și statul solicitant recurg la consultări.

Articolul 18

Viitoare tratate bilaterale de extrădare încheiate cu statele membre

Prezentul acord nu împiedică încheierea, după data intrării sale în vigoare, de acorduri bilaterale între un stat membru și Statele Unite ale Americii, conforme cu prezentul acord.

Articolul 19

Desemnare și notificare

Uniunea Europeană notifică Statelor Unite ale Americii orice desemnare efectuată în temeiul articolului 2 alineatul (3) și al articolului 10 alineatul (2), înainte de schimbul de instrumente scrise între Statele Unite ale Americii și statele membre descris la articolului 3 alineatul (2).

Articolul 20

Aplicarea teritorială

(1)   Prezentul acord se aplică:

(a)

Statelor Unite ale Americii;

(b)

în ceea ce privește Uniunea Europeană:

statelor membre;

teritoriilor ale căror relații externe se află sub responsabilitatea unui stat membru sau țărilor care nu sunt state membre și pentru care un stat membru are alte îndatoriri cu privire la relațiile externe, atunci când acest lucru a fost convenit prin schimbul de note diplomatice între părțile contractante, confirmat în mod corespunzător de statul membru respectiv.

(2)   O parte contractantă poate denunța aplicarea prezentului acord oricărui teritoriu sau țări care face obiectul extinderii prevăzute la alineatul (1) litera (b) prin transmiterea unui preaviz scris de șase luni către cealaltă parte contractantă, pe cale diplomatică, atunci când acest lucru este confirmat în mod corespunzător între statul membru respectiv și Statele Unite ale Americii.

Articolul 21

Revizuire

Părțile contractante convin asupra revizuirii în comun a prezentului acord, dacă este necesar, și, în orice caz, în cel mult cinci ani de la data intrării sale în vigoare. Revizuirea privește, în special, punerea în aplicare concretă a acordului și poate să includă, de asemenea, aspecte precum consecințele dezvoltării ulterioare a Uniunii Europene cu privire la obiectul prezentului acord, inclusiv articolul 10.

Articolul 22

Intrare în vigoare și denunțare

(1)   Prezentul acord intră în vigoare în prima zi care urmează celei de-a treia luni de la data la care părțile contractante au schimbat instrumentele care indică îndeplinirea procedurilor interne în acest scop. Aceste instrumente indică, de asemenea, că au fost îndeplinite procedurile menționate la articolul 3 alineatul (2).

(2)   Fiecare parte contractantă poate denunța prezentul acord în orice moment, prin notificare scrisă către cealaltă parte. Această denunțare produce efecte în termen de șase luni de la data notificării sale.

Drept care plenipotențiarii subsemnați au semnat prezentul acord.

Adoptat la Washington DC la douăzeci și cinci iunie două mii trei în dublu exemplar în limbile daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, olandeză, portugheză, spaniolă și suedeză, fiecare text fiind deopotrivă autentic.

Por la Unión Europea

For Den Europæiske Union

Für die Europäische Union

Για την Ευρωπαϊκή Ένωση

For the European Union

Pour l'Union européenne

Per l'Unione europea

Voor de Europese Unie

Pela União Europeia

Euroopan unionin puolesta

På Europeiska unionens vägnar

Image

Por los Estados Unidos de América

For Amerikas Forenede Stater

Für die Vereinigten Staaten von Amerika

Για τις Ηνωμένες Πολιτείες της Αμερικής

For the United States of America

Pour les États-Unis d'Amérique

Per gli Stati Uniti d'America

Voor de Verenigde Staten van Amerika

Pelos Estados Unidos da América

Amerikan yhdysvaltojen puolesta

På Amerikas förenta staters vägnar

Image


Notă explicativă referitoare la Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii

Prezenta notă explicativă reflectă interpretările convenite între părțile contractante cu privire la aplicarea anumitor dispoziții ale Acordului privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii (denumit în continuare „acordul”).

Cu privire la articolul 10

Articolul 10 nu este menit să afecteze obligațiile statelor părți la Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și nici drepturile Statelor Unite ale Americii ca stat care nu este parte la Statutul Curții Penale Internaționale.

Cu privire la articolul 18

Articolul 18 prevede că acordul nu împiedică încheierea, după data intrării sale în vigoare, de acorduri bilaterale de extrădare între un stat membru și Statele Unite ale Americii, conforme cu prezentul acord.

În cazul în care o măsură prevăzută de acord ar crea o dificultate operațională pentru unul sau mai multe state membre sau pentru Statele Unite ale Americii, această dificultate trebuie să fie soluționată, în primul rând, în măsura posibilă, prin consultări între statul membru sau statele membre în cauză și Statele Unite ale Americii sau, după caz, prin procedurile de consultare stabilite prin prezentul acord. În cazul în care această dificultate operațională nu poate fi soluționată doar prin intermediul consultărilor, ar fi în conformitate cu acordul ca acordurile bilaterale viitoare între statul membru sau statele membre și Statele Unite ale Americii să prevadă un mecanism alternativ fezabil din punct de vedere operațional, care să permită îndeplinirea obiectivelor vizate de dispoziția în legătură cu care a apărut dificultatea.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

113


22003A0719(02)


L 181/34

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


ACORD

privind asistența judiciară reciprocă între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii

CUPRINS

Preambul

Articolul 1

Obiect și scop

Articolul 2

Definiții

Articolul 3

Domeniul de aplicare al prezentului acord în legătură cu tratatele bilaterale de asistență judiciară reciprocă încheiate cu statele membre și în absența acestor tratate

Articolul 4

Identificarea informațiilor bancare

Articolul 5

Echipele comune de anchetă

Articolul 6

Videoconferințe

Articolul 7

Transmiterea accelerată a cererilor

Articolul 8

Asistența judiciară acordată autorităților administrative

Articolul 9

Limite de utilizare în scopul protejării datelor personale și a altor date

Articolul 10

Cererea de confidențialitate a statului solicitant

Articolul 11

Consultări

Articolul 12

Aplicarea în timp

Articolul 13

Nederogare

Articolul 14

Viitoare tratate bilaterale de asistență judiciară reciprocă încheiate cu statele membre

Articolul 15

Desemnări și notificări

Articolul 16

Aplicare teritorială

Articolul 17

Revizuire

Articolul 18

Intrare în vigoare și denunțare

Notă explicativă

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE UNITE ALE AMERICII,

DORIND să faciliteze în continuare cooperarea dintre statele membre ale Uniunii Europene și Statele Unite ale Americii,

DORIND să lupte mai eficient împotriva criminalității pentru a-și proteja societatea democratică respectivă și valorile comune,

ȚINÂND CONT DE RESPECTAREA drepturilor persoanei și a statului de drept,

ȚINÂND CONT de garanțiile prevăzute de sistemele lor juridice respective, care prevăd dreptul persoanei acuzate la un proces echitabil, inclusiv dreptul de a fi judecată de o instanță imparțială stabilită de lege,

DORIND să încheie un acord privind asistența judiciară reciprocă în materie penală,

CONVIN DUPĂ CUM URMEAZĂ:

Articolul 1

Obiect și scop

Părțile contractante se angajează, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, să își consolideze cooperarea și asistența judiciară reciprocă.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentului acord,

1.

„Părțile contractante” desemnează Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii.

2.

„Stat membru” desemnează un stat membru al Uniunii Europene.

Articolul 3

Domeniul de aplicare al prezentului acord în legătură cu tratatele bilaterale de asistență judiciară reciprocă încheiate cu statele membre și în absența acestor tratate

(1)   Uniunea Europeană, în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană, împreună cu Statele Unite ale Americii, se asigură că dispozițiile prezentului acord se aplică tratatelor bilaterale de asistență judiciară reciprocă în vigoare între statele membre și Statele Unite ale Americii la data intrării în vigoare a prezentului acord, în următoarele condiții:

(a)

articolul 4 se aplică pentru a permite identificarea conturilor financiare sau a operațiunilor financiare, în afară de alte atribuții care sunt deja prevăzute de dispozițiile tratatului bilateral;

(b)

articolul 5 se aplică pentru a autoriza formarea și activitățile echipelor comune de anchetă, în afară de alte atribuții care sunt deja prevăzute de dispozițiile tratatului bilateral;

(c)

articolul 6 se aplică pentru a autoriza înregistrarea mărturiei unei persoane aflate în statul solicitat, prin folosirea tehnologiei de transmitere video între statul solicitant și cel solicitat, în afară de alte atribuții care sunt deja prevăzute de dispozițiile tratatului bilateral;

(d)

articolul 7 se aplică pentru a permite utilizarea mijloacelor rapide de comunicare, în afară de alte atribuții care sunt deja prevăzute de dispozițiile tratatului bilateral;

(e)

articolul 8 se aplică pentru a autoriza furnizarea de asistență judiciară reciprocă autorităților administrative în cauză, în afară de alte atribuții care sunt deja prevăzute de dispozițiile tratatului bilateral;

(f)

sub rezerva articolului 9 alineatele (4) și (5), articolul 9 se aplică în locul sau în absența dispozițiilor tratatului bilateral care reglementează limitele de utilizare a informațiilor sau a probelor furnizate statului solicitant, precum și condiționarea sau refuzul asistenței din motive legate de protecția datelor;

(g)

articolul 10 se aplică în absența dispozițiilor din tratatul bilateral, referitoare la circumstanțele în care un stat solicitant poate cere păstrarea confidențialității solicitării sale.

(2)

(a)

Uniunea Europeană, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, se asigură că fiecare stat membru recunoaște, prin intermediul unui instrument scris între statul membru în cauză și Statele Unite ale Americii, că tratatul său bilateral de asistență judiciară reciprocă în vigoare încheiat cu Statele Unite ale Americii se aplică în modul descris în prezentul articol.

(b)

Uniunea Europeană, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, se asigură că noile state membre care aderă la Uniunea Europeană după intrarea în vigoare a prezentului acord și care au încheiat tratate bilaterale de asistență judiciară reciprocă cu Statele Unite ale Americii adoptă măsurile menționate la litera (a).

(c)

Părțile contractante se străduiesc să finalizeze procesul descris la litera (b) înainte de aderarea prevăzută a unui nou stat membru, sau cât mai curând posibil după această aderare. Uniunea Europeană notifică Statelor Unite ale Americii data aderării noilor state membre.

(3)

(a)

Uniunea Europeană, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, și Statele Unite ale Americii se asigură că dispozițiile prezentului acord se aplică în absența unui tratat bilateral de asistență judiciară reciprocă în vigoare între un stat membru și Statele Unite ale Americii.

(b)

Uniunea Europeană, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, se asigură că acest stat membru recunoaște, prin intermediul unui instrument scris între statul membru în cauză și Statele Unite ale Americii, aplicarea dispozițiilor prezentului acord.

(c)

Uniunea Europeană, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, se asigură că noile state membre care aderă la Uniunea Europeană după intrarea în vigoare a prezentului acord și care nu au încheiat tratate bilaterale de asistență judiciară reciprocă cu Statele Unite ale Americii adoptă măsurile menționate la litera (b).

(4)   În cazul în care procesul descris la alineatul (2) litera (b) și la alineatul (3) litera (c) nu este finalizat până la data aderării, dispozițiile prezentului acord se aplică în relațiile dintre Statele Unite ale Americii și noul stat membru de la data la care acestea și-au notificat reciproc și au notificat și Uniunii Europene finalizarea procedurilor interne ale acestora necesare în acest scop.

(5)   Părțile contractante sunt de acord că prezentul acord vizează numai asistența judiciară reciprocă între statele respective. Dispozițiile prezentului acord nu conferă persoanelor particulare dreptul de a obține, de a distruge sau de a exclude probe, sau de a împiedica executarea unei cereri; ele nu extind și nici nu limitează drepturile conferite de dreptul intern.

Articolul 4

Identificarea informațiilor bancare

(1)

(a)

La cererea statului solicitant, statul solicitat verifică fără întârziere, în conformitate cu dispozițiile prezentului articol, dacă băncile situate pe teritoriul său dețin informații cu privire la faptul că o persoană fizică sau juridică identificată, suspectă sau învinuită pentru o faptă penală, este titulara unuia sau mai multor conturi bancare. Statul solicitat comunică fără întârziere statului solicitant rezultatul verificărilor sale.

(b)

Acțiunile menționate la litera (a) se pot realiza, de asemenea, pentru a identifica:

(i)

informațiile referitoare la persoane fizice sau juridice condamnate sau implicate într-o infracțiune;

(ii)

informațiile deținute de instituțiile financiare nebancare;

(iii)

operațiunile financiare care nu sunt legate de conturi bancare.

(2)   Cererea de informații menționată la alineatul (1) cuprinde:

(a)

identitatea persoanei fizice sau juridice, în scopul localizării acestor conturi sau operațiuni;

(b)

informații suficiente pentru a permite autorității competente a statului solicitat:

(i)

să aibă motive rezonabile de a bănui că persoana fizică sau juridică în cauză este implicată într-o infracțiune și că băncile sau instituțiile financiare nebancare situate pe teritoriul său pot deține informațiile solicitate și

(ii)

să tragă concluzia că informațiile cerute au legătură cu ancheta sau urmărirea penală;

(c)

în măsura în care este posibil, informații privind numele băncii sau al instituției financiare nebancare care poate fi implicată, precum și alte informații a căror cunoaștere poate contribui la restrângerea amplorii anchetei.

(3)   Cererile de asistență reglementate de prezentul articol sunt transmise între:

(a)

autoritățile centrale competente în materie de asistență judiciară reciprocă din statele membre, sau autoritățile naționale ale statelor membre responsabile de anchetarea sau urmărirea penală a infracțiunilor, desemnate în temeiul articolului 15 alineatul (2) și

(b)

autoritățile naționale ale Statelor Unite ale Americii responsabile de anchetarea sau urmărirea penală a infracțiunilor, desemnate în temeiul articolului 15 alineatul (2).

După data intrării în vigoare a prezentului acord, părțile contractante pot să convină, printr-un schimb de note diplomatice, să modifice căile prin care sunt transmise cererile în temeiul prezentului articol.

(4)

(a)

Sub rezerva literei (b), un stat poate, în temeiul articolului 15, să își limiteze obligația de a furniza asistență, în temeiul prezentului articol, la:

(i)

infracțiunile pasibile de pedeapsă, în temeiul legislației statului solicitat și a statului solicitant;

(ii)

infracțiunile pasibile de o pedeapsă care implică privarea de libertate sau o măsură de siguranță de o durată maximă de cel puțin patru ani în statul solicitant și de cel puțin doi ani în statul solicitat; sau

(iii)

infracțiuni grave definite în prealabil, pasibile de pedeapsă în temeiul legislației statului solicitat și al statului solicitant.

(b)

Statul care își limitează obligațiile în temeiul literei (a) punctul (ii) sau (iii) permite cel puțin identificarea conturilor asociate activităților teroriste și spălării produselor care rezultă dintr-o gamă extinsă de activități penale grave, pasibile de pedeapsă în temeiul legislației statului solicitat și a statului solicitant.

(5)   În temeiul prezentului articol, asistența nu poate fi refuzată din motive care țin de secretul bancar.

(6)   Statul solicitat răspunde cererii de prezentare a documentelor referitoare la conturile sau operațiunile identificate în temeiul prezentului articol, în conformitate cu dispozițiile tratatului de asistență judiciară reciprocă în vigoare între statele în cauză, sau, în absența unui astfel de tratat, în conformitate cu cerințele dreptului său intern.

(7)   Părțile contractante adoptă măsurile necesare pentru a evita impunerea unei sarcini excesive statelor solicitate prin aplicarea prezentului articol. În cazul în care rezultă totuși sarcini excesive pentru statul solicitat, inclusiv pentru bănci, sau legate de folosirea căilor de comunicație prevăzute de prezentul articol, părțile contractante se consultă de îndată pentru a facilita aplicarea prezentului articol, inclusiv adoptând măsurile care se pot dovedi necesare pentru a reduce sarcinile existente și viitoare.

Articolul 5

Echipele comune de anchetă

(1)   Părțile contractante adoptă măsurile necesare, în cazul în care nu au făcut-o deja, pentru a permite crearea și funcționarea unor echipe comune de anchetă pe teritoriul fiecărui stat membru și al Statelor Unite ale Americii pentru a facilita anchetele și urmăririle penale care implică unul sau mai multe state membre și Statele Unite ale Americii, atunci când statul membru în cauză și Statele Unite ale Americii consideră că acest lucru este oportun.

(2)   Procedurile de funcționare a acestor echipe, cum ar fi compunerea, durata, amplasarea, organizarea, funcțiile, scopul, precum și condițiile de participare a membrilor unei echipe a unui stat la activitățile anchetei care se desfășoară pe teritoriul altui stat sunt stabilite prin acordul autorităților competente responsabile de cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor, desemnate de statele implicate.

(3)   Autoritățile competente desemnate de statele interesate respective comunică direct între ele, în scopul creării și funcționării acestor echipe, cu excepția situațiilor în care, datorită complexității excepționale, domeniului foarte amplu sau altor circumstanțe implicate care fac necesară o coordonare centrală cu privire la unele sau la toate aspectele implicate, statele pot conveni asupra altor căi de comunicare adecvate.

(4)   Atunci când echipa comună de anchetă consideră că unele măsuri de anchetă trebuie luate pe teritoriul unuia dintre statele care compun echipa, un membru al echipei care aparține acelui stat poate cere autorităților sale competente să ia respectivele măsuri, fără a mai fi nevoie ca celelalte state să prezinte o cerere de asistență judiciară reciprocă. Standardul juridic necesar pentru obținerea executării măsurii în statul respectiv este cel aplicabil activităților naționale de cercetare.

Articolul 6

Videoconferințe

(1)   În măsura în care acest tip de asistență nu există încă, părțile contractante adoptă măsurile necesare pentru a permite utilizarea tehnologiilor de transmisie prin video între fiecare stat membru și Statele Unite ale Americii pentru a se lua declarația unui martor sau a unui expert aflat în statul solicitat, într-o procedură pentru care este posibilă asistența judiciară reciprocă. Atunci când nu sunt specificate în prezentul articol, metodele aplicabile acestei proceduri sunt cele prevăzute de tratatul de asistență judiciară reciprocă în vigoare între statele în cauză, sau de legislația statului solicitat, după caz.

(2)   În afara cazului în care statul solicitant și cel solicitat au convenit altfel, statul solicitant suportă costurile legate de stabilirea și realizarea transmisiei video. Celelalte costuri survenite în cursul asistenței (inclusiv costurile aferente deplasării participanților în statul solicitat) sunt suportate în conformitate cu dispozițiile aplicabile ale tratatului de asistență judiciară reciprocă în vigoare între statele în cauză sau, în absența unui astfel de tratat, astfel cum s-a convenit între statul solicitant și de statul solicitat.

(3)   Statul solicitant și statul solicitat se pot consulta pentru a facilita soluționarea problemelor de natură juridică, tehnică sau logistică care pot surveni cu ocazia executării cererii.

(4)   Fără a aduce atingere competenței prevăzute de legislația statului solicitant, orice declarație falsă făcută cu intenție sau orice altă abatere comisă de martor sau expert în timpul videoconferinței sunt pasibile de pedeapsă în statul solicitat, ca și cum fapta respectivă ar fi fost săvârșită în cursul unei proceduri de drept intern.

(5)   Prezentul articol nu aduce atingere utilizării altor mijloace de obținere a mărturiilor în statul solicitat, care sunt disponibile în temeiul tratatului sau legislației aplicabile.

(6)   Prezentul articol nu aduce atingere aplicării dispozițiilor acordurilor bilaterale de asistență judiciară reciprocă între statele membre și Statele Unite ale Americii care cer sau permit utilizarea tehnologiei videoconferinței în alte scopuri decât cele descrise la alineatul (1), inclusiv în scopul identificării persoanelor sau obiectelor, sau al înregistrării depozițiilor. Atunci când acest lucru nu este deja prevăzut de tratatul sau de legislația aplicabilă, statul poate autoriza utilizarea tehnologiei videoconferinței în astfel de cazuri.

Articolul 7

Transmiterea accelerată a cererilor

Cererile de asistență judiciară reciprocă și comunicările aferente pot fi transmise prin mijloace rapide de comunicare, inclusiv prin fax sau poștă electronică, cu confirmarea oficială atunci când acest lucru este cerut de statul solicitat. Statul solicitat poate răspunde cererii folosind oricare dintre aceste mijloace rapide de comunicare.

Articolul 8

Asistența judiciară acordată autorităților administrative

(1)   Asistența judiciară se acordă și unei autorități administrative naționale care anchetează faptele în vederea unei urmăriri penale a comportamentului sau a trimiterii în fața autorităților de anchetă sau de urmărire penală, în temeiul competențelor administrative sau de reglementare pentru a efectua o astfel de anchetă. Asistența judiciară reciprocă se poate acorda și altor autorități administrative în astfel de circumstanțe. Asistența nu se acordă în situațiile în care autoritatea administrativă consideră că nu vor avea loc urmărirea penală sau, după caz, trimiterea către autoritățile competente.

(2)

(a)

Cererile de asistență formulate în temeiul prezentului articol se transmit între autoritățile centrale desemnate, în temeiul tratatului bilateral de asistență judiciară reciprocă în vigoare între statele în cauză, sau între alte autorități desemnate de comun acord de autoritățile centrale.

(b)

În absența unui tratat, cererile se transmit între Departamentul Justiției al Statelor Unite și Ministerul Justiției sau, în temeiul articolului 15 alineatul (1), ministerului corespunzător din statul membru în cauză responsabil pentru transmiterea cererilor de asistență judiciară reciprocă, sau între alte autorități desemnate de comun acord de Departamentul Justiției și ministerul respectiv.

(3)   Părțile contractante adoptă măsurile necesare pentru a evita impunerea unor sarcini excesive statelor solicitate prin aplicarea prezentului articol. În cazul în care rezultă totuși sarcini excesive pentru statul solicitat, părțile contractante se consultă fără întârziere pentru a facilita aplicarea prezentului articol, inclusiv prin adoptarea măsurilor care se pot dovedi necesare pentru a reduce sarcinile existente și viitoare.

Articolul 9

Limite de utilizare în scopul protejării datelor personale și a altor date

(1)   Statul solicitant poate folosi orice mijloace de probă sau informații obținute de la statul solicitat:

(a)

în scopul anchetelor și procedurilor penale;

(b)

pentru a preveni o amenințare imediată și gravă la adresa siguranței sale publice;

(c)

în procedurile sale judiciare sau administrative fără caracter penal aflate în legătură directă cu anchetele sau procedurile:

(i)

vizate la litera (a) sau

(ii)

pentru care s-a acordat asistență judiciară reciprocă, în temeiul articolului 8;

(d)

în oricare alt scop, în cazul în care informațiile sau mijloacele de probă au fost făcute publice în cadrul procedurilor pentru care au fost transmise, sau în oricare dintre situațiile descrise la literele (a), (b) și (c) și

(e)

în oricare alt scop, numai cu acordul prealabil al statului solicitat.

(2)

(a)

Prezentul articol nu aduce atingere capacității statului solicitat de a impune condiții suplimentare într-o cauză dată în care, în absența acestor condiții, statul respectiv nu ar putea da curs cererii de asistență. Atunci când au fost impuse condiții suplimentare, în conformitate cu prezentul paragraf, statul solicitat poate cere statului solicitant să-i dea informații despre utilizarea mijloacelor de probă sau a informațiilor.

(b)

Statul solicitat nu poate impune restricții generale legate de standardele juridice ale statului solicitant în materie de prelucrare a datelor cu caracter personal, ca o condiție menționată la litera (a) pentru furnizarea de informații sau mijloace de probă.

(3)   Atunci când, în urma comunicării către statul solicitant, statul solicitat ia cunoștință de circumstanțe care pot justifica impunerea unei condiții suplimentare într-o cauză determinată, statul solicitat se poate consulta cu statul solicitant pentru a determina măsura în care pot fi protejate mijloacele de probă și informațiile.

(4)   În locul prezentului articol, statul solicitat poate aplica dispozițiile tratatului bilateral de asistență judiciară reciprocă în vigoare cu privire la limitele utilizării mijloacelor de probă și informațiilor, atunci când acest lucru ar avea ca rezultat restricții mai mici privind utilizarea informațiilor și mijloacelor de probă decât permite prezentul articol.

(5)   Atunci când un tratat bilateral de asistență judiciară reciprocă între un stat membru și Statele Unite ale Americii, în vigoare la data semnării prezentului acord, permite limitarea obligației de furnizare a asistenței în cazul anumitor infracțiuni fiscale, statul membru în cauză poate indica, în schimbul de instrumente scrise menționat la articolul 3 alineatul (2) cu Statele Unite ale Americii, că pentru acest tip de infracțiuni va continua să aplice dispoziția din tratat privind limitarea utilizării mijloacelor de probă și a informațiilor.

Articolul 10

Cererea de confidențialitate a statului solicitant

În cazul în care statul solicitant cere respectarea confidențialității, statul solicitat face tot posibilul pentru ca cererea și conținutul ei să rămână confidențiale. În cazul în care cererea nu poate fi executată fără a încălca confidențialitatea solicitată, autoritatea centrală a statului solicitat informează statul solicitant despre acest lucru, care hotărăște dacă este sau nu cazul ca cererea să fie totuși executată.

Articolul 11

Consultări

După caz, părțile contractante se consultă pentru a permite o utilizare cât mai eficientă a prezentului acord, inclusiv pentru a favoriza soluționarea oricărui litigiu cu privire la interpretarea sau aplicarea acestuia.

Articolul 12

Aplicarea în timp

(1)   Prezentul acord se aplică infracțiunilor comise atât înainte, cât și după data intrării sale în vigoare.

(2)   Prezentul acord se aplică cererilor de asistență judiciară reciprocă formulate după data intrării sale în vigoare. Cu toate acestea, articolele 6 și 7 se aplică cererilor pendinte într-un stat solicitat la data intrării în vigoare a prezentului acord.

Articolul 13

Nederogare

Sub rezerva articolului 4 alineatul (5) și a articolului 9 alineatul (2) litera (b), prezentul acord nu împiedică statul solicitat să invoce motivele de refuz al asistenței prevăzute de un tratat bilateral de asistență judiciară reciprocă și nici, în absența tratatului, principiile sale de drept intern aplicabile, inclusiv în situațiile în care executarea cererii de asistență ar aduce atingere suveranității, siguranței, ordinii publice sau altor interese fundamentale ale acestuia.

Articolul 14

Viitoare tratate bilaterale de asistență judiciară reciprocă încheiate cu statele membre

Prezentul acord nu împiedică încheierea, după data intrării sale în vigoare, de acorduri bilaterale între un stat membru și Statele Unite ale Americii, conforme cu prezentul acord.

Articolul 15

Desemnări și notificări

(1)   Atunci când, în temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (b), a fost desemnat un alt minister decât Ministerul Justiției, Uniunea Europeană notifică Statelor Unite ale Americii această desemnare înainte de schimbul de instrumente scrise între Statele Unite ale Americii și statele membre, descris la articolul 3 alineatul (3).

(2)   Pe baza consultărilor privind desemnarea autorităților naționale responsabile cu anchetarea și urmărirea penală a infracțiunilor, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3), părțile contractante își notifică reciproc identitatea autorităților naționale astfel desemnate, înainte de schimbul de instrumente scrise între Statele Unite ale Americii și statele membre descris la articolul 3 alineatele (2) și (3). Pentru statele membre care nu au un tratat de asistență judiciară reciprocă cu Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană notifică Statelor Unite ale Americii identitatea autorităților centrale menționate la articolul 4 alineatul (3) înaintea acestui schimb de instrumente scrise.

(3)   Părțile contractante își notifică reciproc orice limite invocate în temeiul articolului 4 alineatul (4) înainte de schimbul de instrumente scrise menționat la articolul 3 alineatele (2) și (3), între statele membre și Statele Unite ale Americii.

Articolul 16

Aplicare teritorială

(1)   Prezentul acord se aplică:

(a)

Statelor Unite ale Americii;

(b)

în ceea ce privește Uniunea Europeană:

statelor membre;

teritoriilor ale căror relații externe se află sub responsabilitatea unui stat membru, sau țărilor care nu sunt state membre și pentru care un stat membru are alte îndatoriri cu privire la relațiile externe, atunci când acest lucru a fost convenit prin schimbul de note diplomatice între părțile contractante, confirmat în mod corespunzător de statul membru respectiv.

(2)   O parte contractantă poate denunța aplicarea prezentului acord oricărui teritoriu sau țări care face obiectul extinderii prevăzute la alineatul (1) litera (b) prin transmiterea unui preaviz scris de șase luni către cealaltă parte contractantă, pe cale diplomatică, atunci când acest lucru este confirmat în mod corespunzător între statul membru respectiv și de Statele Unite ale Americii.

Articolul 17

Revizuire

Părțile contractante convin asupra revizuirii în comun a prezentului acord, în cel mult cinci ani de la data intrării sale în vigoare. Revizuirea privește, în special, punerea în aplicare concretă a acordului și poate să includă, de asemenea, aspecte precum consecințele dezvoltării ulterioare a Uniunii Europene cu privire la obiectul prezentului acord.

Articolul 18

Intrare în vigoare și denunțare

(1)   Prezentul acord intră în vigoare în prima zi care urmează celei de-a treia luni de la data la care părțile contractante au schimbat instrumentele care indică îndeplinirea procedurilor interne în acest scop. Aceste instrumente indică, de asemenea, că au fost îndeplinite procedurile menționate la articolul 3 alineatele (2) și (3).

(2)   Fiecare parte contractantă poate denunța prezentul acord în orice moment, prin notificare scrisă către cealaltă parte. Această denunțare produce efecte în termen de șase luni de la data notificării sale.

Drept care, subsemnații plenipotențiari au semnat prezentul acord

Adoptat la Washington D.C. la douăzeci și cinci iunie două mii trei, în dublu exemplar în limbile daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, olandeză, portugheză, spaniolă și suedeză, fiecare din aceste texte fiind autentic.

Por la Unión Europea

For Den Europæiske Union

Für die Europäische Union

Για την Ευρωπαϊκή Ένωση

For the European Union

Pour l'Union européenne

Per l'Unione europea

Voor de Europese Unie

Pela União Europeia

Euroopan unionin puolesta

På Europeiska unionens vägnar

Image

Por los Estados Unidos de América

For Amerikas Forenede Stater

Für die Vereinigten Staaten von Amerika

Για τις Ηνωμένες Πολιτείες της Αμερικής

For the United States of America

Pour les États-Unis d'Amérique

Per gli Stati Uniti d'America

Voor de Verenigde Staten van Amerika

Pelos Estados Unidos da América

Amerikan yhdysvaltojen puolesta

På Amerikas förenta staters vägnar

Image


Notă explicativă referitoare la Acordul privind asistența judiciară reciprocă între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii

Prezenta notă explicativă reflectă interpretările convenite între părțile contractante cu privire la aplicarea anumitor dispoziții ale Acordului privind asistența judiciară reciprocă între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii (denumit în continuare „Acordul”).

Cu privire la articolul 8

În legătură cu asistența judiciară reciprocă acordată autorităților administrative în temeiul articolului 8 alineatul (1), prima teză a acestui alineat impune obligația de a acorda asistență judiciară autorităților administrative federale solicitante ale Statelor Unite ale Americii și autorităților administrative naționale solicitante ale statelor membre. În temeiul celei de-a doua teze a acestui alineat, asistența judiciară reciprocă poate fi acordată și altor autorități administrative, și anume non-federale sau locale. Această posibilitate este însă lăsată la discreția statului solicitat.

Părțile contractante convin că, în conformitate cu prima teză a articolului 8 alineatul (1), asistența judiciară reciprocă va fi acordată unei autorități administrative solicitante care, la data formulării cererii, anchetează faptele, în cadrul mandatului său statutar, în vederea cercetării penale sau a trimiterii în fața autorităților competente în materie de anchetă și de urmărire penală, astfel cum se precizează în continuare. Faptul că, la data formulării cererii, această autoritate are în vedere trimiterea pentru urmărirea penală, nu exclude ca ea să vizeze și alte sancțiuni decât cele penale. Prin urmare, asistența judiciară reciprocă obținută în temeiul articolului 8 alineatul (1) poate duce autoritatea administrativă solicitantă la concluzia că urmărirea penală sau trimiterea în fața autorităților penale nu ar fi oportune. Aceste consecințe posibile nu afectează obligația părților contractante de a furniza asistență în temeiul acestui articol.

Cu toate acestea, autoritatea administrativă solicitantă poate să nu folosească articolul 8 alineatul (1) pentru a cere asistență atunci când consideră că ancheta nu va duce la urmăriri penale sau la trimiterea cauzei în fața autorităților penale, sau pentru chestiuni în care faptele supuse anchetei nu sunt pasibile de o sancțiune penală sau de trimiterea în fața unei autorități penale, în temeiul legislației statului solicitant.

Uniunea Europeană amintește că, în ceea ce o privește, obiectul acordului intră sub incidența dispozițiilor privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală prevăzute în Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană și că Acordul a fost încheiat în domeniul de aplicare a acestor dispoziții.

Cu privire la articolul 9

Articolul 9 alineatul (2) litera (b) este menit să asigure că refuzul asistenței din motive de protecție a datelor nu poate fi invocat decât în cazuri excepționale. O astfel de situație poate să apară în cazul în care, atunci când se cântăresc interesele importante implicate într-o anumită cauză (pe de o parte, interese publice, inclusiv buna administrare a justiției și, pe de altă parte, protecția intereselor private), comunicarea datelor specifice cerute de statul solicitant ar crea dificultăți fundamentale, astfel încât statul solicitat să le considere ca ținând de interese vitale care justifică refuzul. Prin urmare, este exclus ca statul solicitat să refuze să coopereze din motive care țin de o aplicare extensivă, categorică sau sistematică a principiilor protecției datelor. Astfel, faptul că statul solicitant și cel solicitat au sisteme diferite de protecție a confidențialității datelor personale (de exemplu, statul solicitant nu are echivalentul unei autorități specializate în protecția datelor) sau faptul că dispun de mijloace diferite de protecție a datelor personale (de exemplu, statul solicitant utilizează alte mijloace decât ștergerea datelor pentru a asigura confidențialitatea sau exactitatea datelor personale primite de autoritățile de aplicare a legii) nu pot fi impuse ca atare drept condiții suplimentare, în temeiul articolului 9 alineatul (2) litera (a).

Cu privire la articolul 14

Articolul 14 prevede că Acordul nu împiedică încheierea, după data intrării sale în vigoare, a unor acorduri bilaterale de asistență judiciară reciprocă între un stat membru și Statele Unite ale Americii, conforme cu prezentul acord.

În cazul în care o măsură prevăzută de acord ar crea o dificultate operațională pentru Statele Unite ale Americii și pentru unul sau mai multe state membre, această dificultate trebuie mai întâi soluționată, în măsura posibilă, prin consultări între statul membru sau statele membre în cauză și Statele Unite ale Americii sau, după caz, prin procedurile de consultare stabilite în Acord. În cazul în care această dificultate operațională nu poate fi soluționată doar prin intermediul consultărilor, ar fi în conformitate cu Acordul ca acordurile bilaterale viitoare între un stat membru și Statele Unite ale Americii să prevadă un mecanism alternativ fezabil din punct de vedere operațional, care să permită îndeplinirea obiectivelor vizate de dispoziția în legătură cu care a apărut dificultatea.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

122


32003F0568


L 192/54

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA–CADRU 2003/568/JAI A CONSILIULUI

din 22 iulie 2003

privind combaterea corupției în sectorul privat

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 alineatul (1) litera (e) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere inițiativa Regatului Danemarcei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În cursul ultimilor ani a avut loc, concomitent cu globalizarea, o creștere a schimburilor transfrontaliere de bunuri și servicii. Astfel, orice act de corupție apărut în sectorul privat al unui stat membru nu mai este doar o problemă națională, ci și o problemă transnațională împotriva căreia o acțiune comună a Uniunii Europene constituie instrumentul de luptă cel mai eficient.

(2)

La data de 27 septembrie 1996, Consiliul adoptă Actul de elaborare a unui Protocol la Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (3). Acest protocol, care a intrat în vigoare la data de 17 octombrie 2002, definește infracțiunile legate de corupție și prevede sancțiunile armonizate pentru aceste infracțiuni.

(3)

La data de 26 mai 1997, Consiliul adoptă o Convenție cu privire la combaterea actelor de corupție care implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene (4).

(4)

La data de 22 decembrie 1998, Consiliul adoptă, de asemenea, Acțiunea comună 98/742/JAI privind corupția în sectorul privat (5). Cu ocazia adoptării acestei acțiuni comune, Consiliul a dat o declarație prin care se recunoștea că acțiunea comună reprezenta un prim pas la nivelul Uniunii Europene în combaterea acestui tip de corupție și că, având în vedere rezultatele evaluării realizate în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) al acestei acțiuni comune, ulterior se vor lua alte măsuri în acest domeniu. Deocamdată nu există un raport privind transpunerea în legislația internă a acestei acțiuni comune de către statele membre.

(5)

La data de 13 iunie 2002, Consiliul adoptă Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (6), care include corupția pe lista infracțiunilor ce intră în domeniul de aplicare a mandatului european de arestare, pentru care nu se cere o verificare prealabilă a dublei incriminări.

(6)

În conformitate cu articolul 29 din Tratatul privind Uniunea Europeană, obiectivul Uniunii este acela de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție, obiectiv care trebuie realizat prin prevenirea și prin combaterea criminalității, organizate sau de alt tip, și în special a corupției.

(7)

În conformitate cu punctul (48) al Concluziilor Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, corupția este un domeniu deosebit de important atunci când este vorba de stabilirea unor reguli minime referitoare la conținutul unei infracțiuni în statele membre și la sancțiunile aplicabile.

(8)

O Convenție a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) privind combaterea mituirii funcționarilor publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale a fost adoptată la data de 21 noiembrie 1997 de către o conferință de negociere; de asemenea, Consiliul Europei adoptă o Convenție penală privind corupția, deschisă semnării de la data de 27 ianuarie 1999. Această Convenție este însoțită de un Acord privind constituirea Grupului de State de combatere a corupției (GRECO). De asemenea, au început și negocierile în vederea încheierii unei Convenții privind combaterea corupției a Organizației Națiunilor Unite.

(9)

Statele membre acordă o importanță deosebită combaterii corupției, atât în sectorul public, cât și în cel privat, deoarece ele consideră că în aceste două sectoare corupția pune în pericol statul de drept, denaturează concurența în ceea ce privește achiziționarea de bunuri și servicii comerciale și reprezintă un obstacol în dezvoltarea normală a economiei. În acest context, statele membre care încă nu au ratificat Convenția Uniunii Europene din 26 mai 1997 și Convenția Consiliului Europei din 27 ianuarie 1999 vor lua măsurile necesare pentru a le ratifica în cel mai scurt timp.

(10)

Prezenta decizie-cadru urmărește în special ca atât corupția activă, cât și cea pasivă din sectorul privat, să fie considerate infracțiuni în toate statele membre, ca persoanele juridice să poată fi, de asemenea, trase la răspundere pentru aceste infracțiuni și ca sancțiunile prevăzute în acest domeniu să fie efective, proporționale și disuasive,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

Articolul 1

Definiții

În sensul prezentei decizii-cadru:

„persoană juridică” înseamnă orice entitate care are acest statut în temeiul dreptului intern aplicabil, cu excepția statelor sau a altor organisme publice în exercitarea prerogativelor de putere publică și a organizațiilor internaționale publice;

„încălcarea unei obligații” constituie o sintagmă care trebuie înțeleasă în conformitate cu dreptul intern. Noțiunea de încălcare a unei obligații în dreptul intern ar trebui să includă cel puțin orice comportament lipsit de loialitate care constituie o încălcare a unei obligații legale, sau, după caz, o încălcare a normelor sau a dispozițiilor profesionale, ce se aplică în cadrul activității profesionale a unei persoane care exercită o funcție de conducere sau o activitate, sub orice formă, pentru o entitate din sectorul privat.

Articolul 2

Corupția activă și pasivă din sectorul privat

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca actele menționate în continuare, săvârșite cu intenție în cadrul activităților profesionale, să fie considerate infracțiuni:

(a)

faptul de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau prin intermediul unui terț, unei persoane care exercită o funcție de conducere sau o activitate de orice fel pentru o entitate din sectorul privat, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană, cu scopul ca această persoană să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale;

(b)

faptul că o persoană, în exercitarea unei funcții de conducere sau a unei activități, sub orice formă, pentru o entitate din sectorul privat, solicită sau primește, direct sau prin intermediarul unui terț, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană, sau faptul de a accepta promiterea unui asemenea avantaj cu scopul de a îndeplini sau de a se abține de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale.

(2)   Alineatul (1) se aplică activităților profesionale din sfera entităților cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ.

(3)   Un stat membru poate să declare că va limita domeniul de aplicare a alineatului (1) la actele care implică sau ar putea implica o denaturare a concurenței în ceea ce privește achiziționarea de bunuri sau de servicii comerciale.

(4)   Declarațiile menționate la alineatul (3) sunt comunicate Consiliului la momentul adoptării prezentei decizii-cadru și sunt valabile pentru o durată de cinci ani începând de la data de 22 iulie 2005.

(5)   Consiliul reexaminează prezentul articol în timp util, înainte de 22 iulie 2010, pentru a stabili dacă declarațiile făcute în conformitate cu alineatul (3) pot fi reînnoite.

Articolul 3

Instigarea și complicitatea

Statele membre iau măsurile necesare pentru ca instigarea la săvârșirea unuia dintre actele prevăzute la articolul 2 sau complicitatea la acestea, să constituie infracțiune.

Articolul 4

Sancțiuni

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca faptele prevăzute la articolele 2 și 3 să fie pasibile de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca faptele prevăzute la articolul 2 să fie pasibile de o pedeapsă privativă de libertate, având o durată maximă de cel puțin 1 până la 3 ani.

(3)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare, în conformitate cu normele și principiile sale constituționale, pentru a garanta că o persoană fizică care, în cadrul unei activități profesionale specifice, a fost condamnată pentru o faptă prevăzută la articolul 2, să fie, după caz, cel puțin dacă a ocupat o funcție de conducere într-o întreprindere, decăzută temporar din dreptul de a exercita această activitate profesională sau una asemănătoare într-o poziție sau o funcție similară, dacă din faptele constatate rezultă că ar exista riscul evident de a abuza de poziția sau de funcția sa prin corupție activă sau pasivă.

Articolul 5

Răspunderea persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru una dintre infracțiunile prevăzute la articolele 2 și 3, săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul:

(a)

unei competențe de reprezentare a persoanei juridice sau

(b)

autorizației de a lua decizii în numele persoanei juridice sau

(c)

autorizației de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

(2)   Pe lângă cazurile prevăzute la alineatul (1), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere în cazul în care absența supravegherii sau a controlului din partea unei persoane menționate la alineatul (1) a permis săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 2 și 3, în interesul respectivei persoane juridice, de către o persoană aflată sub autoritatea sa.

(3)   Răspunderea persoanelor juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) nu exclude urmărirea penală împotriva persoanelor fizice autoare, instigatoare sau complice la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 2 și 3.

Articolul 6

Sancțiuni aplicabile persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că orice persoană juridică trasă la răspundere în temeiul articolului 5 alineatul (1) este pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și disuasive, care să includă amenzi penale sau administrative și eventual alte sancțiuni, precum:

(a)

măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public;

(b)

măsuri de interzicere temporară sau permanentă a exercitării unei activități comerciale;

(c)

punerea sub supraveghere judiciară sau

(d)

o măsură judiciară de dizolvare.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică, trasă la răspundere în temeiul articolului 5 alineatul (2), să fie pasibilă de sancțiuni sau măsuri efective, proporționale și disuasive.

Articolul 7

Competența

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 2 și 3, în următoarele cazuri:

(a)

infracțiunea a fost săvârșită, în totalitate sau parțial, pe teritoriul său;

(b)

autorul infracțiunii este unul din resortisanții săi sau

(c)

infracțiunea a fost săvârșită în interesul unei persoane juridice având sediul pe teritoriul acestui stat membru.

(2)   Un stat membru poate decide să nu aplice sau să aplice doar în cazuri sau condiții specifice, normele de competență definite la alineatul (1) literele (b) și (c), în cazul în care infracțiunea în cauză a fost săvârșită în afara teritoriului său.

(3)   Un stat membru care, în temeiul dreptului său, nu extrădează încă proprii resortisanți, ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 2 și 3, în cazul în care acestea sunt săvârșite de către resortisanții săi în afara teritoriului său.

(4)   Statele membre informează Secretariatul General al Consiliului și Comisia despre decizia lor de a aplica alineatul (2), indicând, dacă este necesar, cazurile sau condițiile specifice în care se aplică decizia lor.

Articolul 8

Abrogare

Acțiunea comună 98/742/JAI se abrogă.

Articolul 9

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru înainte de 22 iulie 2005.

(2)   Statele membre transmit, până la aceeași dată, Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor de transpunere în legislația internă a obligațiilor pe care le impune prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit utilizând aceste informații și a unui raport scris al Comisiei, Consiliul verifică, înainte de 22 octombrie 2005, dacă statele membre au luat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii-cadru.

Articolul 10

Aplicarea teritorială

Prezenta decizie-cadru se aplică în Gibraltar.

Articolul 11

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 iulie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. ALEMANNO


(1)  JO C 184, 2.8.2002, p. 5.

(2)  Avizul din 22 noiembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 313, 23.10.1996, p. 1.

(4)  JO C 195, 25.6.1997, p. 2.

(5)  JO L 358, 31.12.1998, p. 2.

(6)  JO L 190, 18.7.2002, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

125


32003F0577


L 196/45

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA-CADRU 2003/577/JAI A CONSILIULUI

din 22 iulie 2003

privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 31 litera (a) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere inițiativa Republicii Franceze, a Regatului Suediei și a Regatului Belgiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Consiliul European întrunit la Tampere în 15 și 16 octombrie 1999 a aprobat principiul recunoașterii reciproce, care ar trebui să devină piatra de temelie a cooperării judiciare atât în materie civilă, cât și penală în cadrul Uniunii.

(2)

Acest principiu ar trebui să se aplice și hotărârilor anterioare fazei de judecată, în special celor care ar permite autorităților judiciare competente să acționeze rapid pentru a obține elemente de probă și a sechestra bunuri ușor de transferat.

(3)

Consiliul adoptă la 29 noiembrie 2000, în conformitate cu concluziile de la Tampere, un program de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce în materie penală în care apare ca primă prioritate (măsurile 6 și 7) adoptarea unui instrument de aplicare a principiului recunoașterii reciproce în ceea ce privește înghețarea probelor și a bunurilor.

(4)

Cooperarea între statele membre, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce și al executării imediate a deciziilor judiciare, se bazează pe certitudinea că deciziile care trebuie recunoscute și executate se iau întotdeauna cu respectarea principiilor legalității, subsidiarității și proporționalității.

(5)

Drepturile acordate părților sau terților interesați de bună-credință ar trebui menținute.

(6)

Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din tratat și care apar în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în special în capitolul VI. Nimic din prezenta decizie-cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a refuza înghețarea bunurilor pentru care s-a emis un ordin de înghețare dacă există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul ordin de înghețare a fost emis cu scopul de a urmări în justiție sau de a pedepsi o persoană din motive legate de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală sau că aduce atingere situației acestei persoane pentru unul din aceste motive.

Prezenta decizie-cadru nu împiedică un stat membru să aplice regulile sale constituționale privind respectarea legalității, libertății de asociere, libertății presei și libertății de exprimare în alte mijloace de informare în masă,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

TITLUL I

DOMENIU DE APLICARE

Articolul 1

Obiect

Prezenta decizie-cadru are drept obiect stabilirea normelor în temeiul cărora un stat membru recunoaște și execută pe teritoriul său un ordin de înghețare emis de o autoritate judiciară a unui alt stat membru în cadrul unei proceduri penale. Ea nu poate avea ca efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale consfințite în articolul 6 al tratatului.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentei decizii-cadru:

(a)

„stat emitent” înseamnă statul membru în care o autoritate judiciară, definită în conformitate cu dreptul intern al statului emitent, a luat, validat sau confirmat în orice mod un ordin de înghețare în cadrul unei proceduri penale;

(b)

„stat executant” înseamnă statul membru pe teritoriul căruia se găsește bunul sau elementul de probă;

(c)

„ordin de înghețare” înseamnă orice măsură luată de o autoritate judiciară competentă a statului emitent pentru a împiedica în mod provizoriu orice operație de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare a unui bun care poate face obiectul unei confiscări sau a unui element de probă;

(d)

„bun” înseamnă orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobiliar sau imobiliar precum și actele juridice sau documentele care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestui bun, despre care autoritatea judiciară competentă a statului emitent consideră că:

constituie produsul unei infracțiuni menționate în articolul 3 sau corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs sau

constituie instrumentul sau obiectul unei asemenea infracțiuni;

(e)

„element de probă” înseamnă obiectele, documentele sau datele care pot servi drept probe în cadrul unei proceduri penale privind una dintre infracțiunile menționate în articolul 3.

Articolul 3

Infracțiuni

(1)   Prezenta decizie-cadru se aplică ordinelor de înghețare emise în vederea:

(a)

obținerii probelor sau

(b)

confiscării ulterioare a bunului.

(2)   Infracțiunile următoare, definite în conformitate cu dreptul statului emitent și în cazul în care se pedepsesc în statul emitent cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată de cel puțin trei ani, nu fac obiectul unui control al dublei incriminări a faptei:

participare la o organizație criminală;

terorism;

trafic de persoane;

exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă;

trafic ilicit de narcotice și substanțe psihotrope;

trafic ilicit de arme, muniții și explozivi;

corupție;

fraudă, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene în sensul Convenției din 26 iulie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene;

spălarea produselor infracțiunii;

falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;

delicte informatice;

infracțiuni împotriva mediului, inclusiv traficul de specii animale pe cale de dispariție și traficul de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție;

complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei și la ședere ilegală;

omucidere voluntară, vătămare corporală gravă;

trafic ilicit de organe și țesuturi umane;

răpire, sechestrare și luare de ostateci;

rasism și xenofobie;

furt organizat sau armat;

trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichități și opere de artă;

escrocherie;

înșelătorie și extorcare de fonduri;

contrafacerea și pirateria produselor;

falsificarea documentelor administrative și trafic de fals;

falsificarea mijloacelor de plată;

trafic ilicit de substanțe hormonale și alți factori de creștere;

trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

trafic de vehicule furate;

viol;

incendiere;

infracțiuni de competența Curții Penale Internaționale;

deturnare de aeronave/nave;

sabotaj.

(3)   Consiliul poate decide în orice moment, hotărând în unanimitate după consultarea Parlamentului European în condițiile prevăzute în articolul 39 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, să adauge alte categorii de infracțiuni la lista inclusă la alineatul (2). Consiliul examinează, în baza raportului înaintat de Comisie în conformitate cu articolul 14, dacă această listă trebuie extinsă sau modificată.

(4)   Pentru alte cazuri decât cele menționate în alineatul (2), statul executant poate supune recunoașterea și executarea ordinului de înghețare emis din motivele menționate în alineatul (1) litera (a) condiției ca faptele pentru care a fost pronunțată această decizie să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul acestui stat, oricare ar fi elementele sale constitutive și clasificarea sa în dreptul statului emitent.

Pentru alte cazuri decât cele prevăzute în alineatul (2), statul executant poate subordona recunoașterea și executarea ordinului de înghețare emis din motivele prevăzute în alineatul (1) litera (b) condiției ca faptele pentru care a fost pronunțată această decizie să constituie o infracțiune care, în conformitate cu dreptul acestui stat, poate conduce la acest tip de înghețare, oricare ar fi sale elementele constitutive sau clasificarea sa în dreptul statului emitent.

TITLUL II

PROCEDURA DE EXECUTARE A ORDINELOR DE ÎNGHEȚARE

Articolul 4

Transmiterea ordinelor de înghețare

(1)   Orice ordin de înghețare în sensul prezentei decizii-cadru, împreună cu certificatul prevăzut la articolul 9, este transmis de autoritatea judiciară care a emis-o direct autorității judiciare competente în vederea executării sale prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă și în condiții care să permită statului executant să stabilească autenticitatea acesteia.

(2)   Regatul Unit și respectiv Irlanda pot preciza înainte de data menționată în articolul 14 alineatul (1) într-o declarație că ordinul de înghețare împreună cu certificatul trebuie expediate prin intermediul unei autorități centrale desemnate sau al unor autorități centrale desemnate de aceste state în declarația respectivă. Orice declarație de acest tip poate fi modificată printr-o declarație ulterioară sau poate fi revocată în orice moment. Orice declarație sau revocare se depune la Secretariatul General al Consiliului și se notifică Comisiei. Aceste state membre pot limita în orice moment sfera de aplicare a unei astfel de declarații pentru ca dispozițiile din alineatul (1) să producă efecte într-o măsură mai mare. Ele procedează astfel în cazul în care dispozițiile Convenției de aplicare a Acordului Schengen privind asistența judiciară reciprocă intră în vigoare pentru ele.

(3)   Dacă autoritatea judiciară competentă să execute hotărârile îi este necunoscută, autoritatea judiciară a statului emitent solicită statului executant să-i furnizeze informația, prin orice mijloace, inclusiv prin punctele de contact ale rețelei judiciare europene (3).

(4)   În cazul în care autoritatea judiciară a statului executant care primește un ordin de înghețare nu are competența de a o recunoaște și de a lua măsurile necesare pentru executarea sa, ea transmite, din oficiu, ordinul de înghețare autorității judiciare competente să îl execute și informează despre aceasta autoritatea judiciară a statului emitent care a emis-o.

Articolul 5

Recunoașterea și executarea imediată

(1)   Autoritățile judiciare competente ale statului executant recunosc orice ordin de înghețare transmis în conformitate cu articolul 4, fără a fi necesară nici o altă formalitate, și iau fără întârziere măsurile necesare executării sale imediate, în același mod ca și în cazul unui ordin de înghețare emis de o autoritate a statului executant, cu excepția cazului în care această autoritate hotărăște să invoce unul dintre motivele de nerecunoaștere sau de neexecutare menționate în articolul 7 sau unul dintre motivele de amânare prevăzute în articolul 8.

În cazul în care este necesar să se garanteze că probele obținute sunt valabile și cu condiția ca aceste formalități și proceduri să nu contravină principiilor fundamentale de drept din statul executant, autoritatea judiciară a statului executant respectă, la executarea ordinului de înghețare, formalitățile și procedurile indicate în mod expres de autoritatea judiciară competentă a statului emitent.

Un raport privind executarea ordinului de înghețare este transmis autorității competente a statului emitent fără întârziere, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.

(2)   Orice măsură coercitivă suplimentară care devine necesară ca urmare a ordinului de înghețare este luată în conformitate cu regulile de procedură aplicabile în statul executant.

(3)   Autoritățile judiciare competente ale statului executant se pronunță asupra unui ordin de înghețare și comunică decizia pe care au luat-o în cel mai scurt timp și, dacă este cazul, în 24 de ore de la primirea ordinului de înghețare în cauză.

Articolul 6

Durata înghețării

(1)   Înghețarea bunului este menținută în statul executant până în momentul în care acesta a rezolvat definitiv cererea menționată în articolul 10 alineatul (1) litera (a) sau (b).

(2)   Cu toate acestea, statul executant poate, după consultarea statului emitent și în conformitate cu legislația și cu practicile naționale, să pună condiții corespunzătoare ținând seama de împrejurările speței pentru a limita durata înghețării bunului. Dacă, în conformitate cu aceste condiții, intenționează să ridice măsura, el informează statul emitent în această privință și îi oferă posibilitatea de a formula observații.

(3)   Autoritățile judiciare ale statului emitent informează fără întârziere autoritățile statului executant asupra ridicării ordinului de înghețare. În acest caz, statul membru executant are obligația de a aplica ridicarea ordinului în cel mai scurt timp posibil.

Articolul 7

Motive de nerecunoaștere sau de neexecutare

(1)   Autoritățile judiciare competente ale statului executant nu pot refuza recunoașterea sau executarea ordinului de înghețare decât dacă:

(a)

certificatul prevăzut în articolul 9 nu este emis, este incomplet sau nu corespunde în mod clar ordinului de înghețare;

(b)

dreptul statului executant prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de înghețare;

(c)

din informațiile furnizate în certificat reiese imediat că rezolvarea unei cereri de asistență judiciară reciprocă în conformitate cu articolul 10 pentru infracțiunea care face obiectul urmăririi în justiție ar contraveni principiului ne bis in idem;

(d)

într-unul dintre cazurile menționate în articolul 3 alineatul (4), fapta care stă la baza ordinului de înghețare nu constituie o infracțiune în conformitate cu dreptul statului executant; cu toate acestea, în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb, executarea ordinului de înghețare nu poate fi refuzată din motivul că legislația statului executant nu impune același tip de taxe sau impozite sau nu conține același tip de reglementare în materie de taxe sau impozite, de vamă sau de schimb, ca legislația statului emitent.

(2)   În cazul menționat în alineatul (1) litera (a), autoritatea judiciară poate:

(a)

să stabilească un termen pentru emiterea sau completarea sau corectarea certificatului.

(b)

să accepte un document echivalent sau

(c)

dacă se consideră suficient de edificată, să nu mai apeleze în această privință la autoritatea judiciară emitentă.

(3)   Orice decizie de a refuza recunoașterea sau executarea este luată și notificată în cel mai scurt timp posibil autorităților judiciare competente ale statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.

(4)   De asemenea, în cazul în care, în practică, executarea ordinului de înghețare este imposibilă deoarece bunul sau probele au dispărut, au fost distruse, nu pot fi găsite la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găsesc bunurile sau probele nu a fost indicat într-un mod destul de clar chiar și după consultarea statului emitent, autoritățile judiciare competente ale statului emitent sunt informate imediat în această privință.

Articolul 8

Motive de amânare a executării

(1)   Autoritatea judiciară competentă a statului executant poate amâna executarea unui ordin de înghețare transmis în conformitate cu articolul 4:

(a)

în cazul în care executarea acestuia riscă să dăuneze unei anchete penale în curs, până în momentul în care aceasta consideră de cuviință;

(b)

în cazul în care bunurile sau probele în cauză au făcut deja obiectul unui ordin de înghețare în cadrul unei proceduri penale și până în momentul în care această măsură este ridicată;

(c)

în cazul în care, atunci când este vorba despre un ordin de înghețare a unui bun în cadrul unei proceduri penale în vederea confiscării sale ulterioare, acest bun face deja obiectul unei hotărâri pronunțate în cadrul altei proceduri în statul executant și până în momentul ridicării acestei hotărâri. Cu toate acestea, prezenta literă nu se aplică decât în cazul în care o astfel de hotărâre are prioritate față de ordinele de înghețare naționale ulterioare în cadrul unei proceduri penale, în conformitate cu dreptul intern.

(2)   Un raport privind amânarea executării măsurii de înghețare, inclusiv motivele care au stat la baza acesteia și, dacă este posibil, durata prevăzută a amânării este înaintat imediat autorității judiciare competente a statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.

(3)   De îndată ce motivul amânării încetează să mai existe, autoritatea judiciară competentă a statului executant ia fără întârziere măsurile necesare executării ordinului de înghețare și informează autoritatea competentă a statului emitent în această privință prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.

(4)   Autoritatea judiciară competentă a statului executant informează autoritatea competentă a statului emitent cu privire la oricare alte măsuri de înghețare sau sechestru al cărei obiect îl poate constitui bunul respectiv.

Articolul 9

Certificat

(1)   Certificatul, al cărui formular standard este inclus în anexă, este semnat de autoritatea judiciară competentă a statului emitent care a ordonat măsura și care certifică de asemenea exactitatea conținutului său.

(2)   Certificatul trebuie tradus în limba sau într-una din limbile oficiale ale statului executant.

(3)   Orice stat membru poate să indice, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru sau ulterior, într-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului, că va accepta traducerea în una sau mai multe limbi oficiale ale instituțiilor Comunităților Europene.

Articolul 10

Regimul ulterior al bunului înghețat

(1)   Ordinul transmis în conformitate cu articolul 4:

(a)

este însoțit de o cerere de transfer al probelor către statul emitent

sau

(b)

este însoțit de o cerere de confiscare prin care se solicită fie executarea mandatului de confiscare eliberat în statul emitent, fie confiscarea în statul executant și executarea ulterioară a unui eventual mandat

sau

(c)

conține, în certificat, o instrucțiune privind menținerea bunului în statul executant în așteptarea unei cereri menționate la litera (a) sau (b). Statul emitent indică în certificat data la care (după părerea sa) cererea respectivă va fi transmisă. Se aplică articolul 6 alineatul (2).

(2)   Cererile menționate la alineatul (1) literele (a) și (b) sunt transmise de statul emitent și tratate de statul executant în conformitate cu normele aplicabile asistenței judiciare reciproce în materie penală și cu normele aplicabile cooperării internaționale în materie de confiscare.

(3)   Cu toate acestea, prin derogare de la normele în materie de asistență judiciară reciprocă menționate la alineatul (2), statul executant nu poate refuza cererile menționate la alineatul (1) litera (a) invocând absența dublei incriminări, dacă aceste cereri vizează infracțiunile menționate în articolul 3 alineatul (2) și dacă aceste infracțiuni se pedepsesc în statul emitent cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin trei ani.

Articolul 11

Căi de atac

(1)   Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a garanta că orice măsură de înghețare executată în conformitate cu articolul 5 poate face obiectul unei căi de atac fără efect suspensiv pentru orice persoană interesată, inclusiv terții de bună-credință: acțiunea este înaintată unei instanțe judecătorești din statul emitent sau din statul executant în conformitate cu dreptul intern al fiecăruia dintre aceste state.

(2)   Temeiurile de fond care stau la baza emiterii ordinului de înghețare nu pot fi contestate decât printr-o acțiune deschisă înaintea unei instanțe judecătorești a statului emitent.

(3)   Dacă acțiunea este deschisă în statul executant, autoritatea judiciară a statului emitent este informată în această privință, precum și asupra temeiurilor invocate pentru a putea folosi elementele pe care le consideră necesare. Ea este informată asupra rezultatelor acestei acțiuni.

(4)   Statele emitente și executoare iau măsurile necesare pentru a facilita exercitarea dreptului de a deschide o acțiune în justiție menționat în alineatul (1), în special furnizând toate informațiile necesare persoanelor interesate.

(5)   Statul emitent se asigură că orice termen de exercitare a dreptului de a deschide o acțiune în justiție menționat la alineatul (1) se aplică astfel încât să garanteze persoanelor interesate posibilitatea de a recurge la o cale de atac efectivă.

Articolul 12

Rambursare

(1)   Fără a aduce atingere articolului 11 alineatul (2), în cazul în care, în condițiile prevăzute de dreptul său intern, statul executant își asumă responsabilitatea prejudiciului cauzat uneia dintre persoanele prevăzute la articolul 11 datorită executării unui ordin de înghețare care i-a fost transmis în conformitate cu articolul 4, statul emitent rambursează statului executant sumele pe care acesta le-a vărsat celui interesat cu titlu de despăgubiri în baza respectivei răspunderi, cu excepția cazului în care prejudiciul, sau o parte a prejudiciului, se datorează în exclusivitate comportamentului statului executant.

(2)   Alineatul (1) nu aduce nici o atingere dreptului intern al statelor membre în privința cererilor de despăgubire formulate de persoane fizice sau juridice.

TITLUL III

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 13

Aplicare teritorială

Prezenta decizie-cadru se aplică Gibraltarului.

Articolul 14

Punere în aplicare

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru înainte de 2 august 2005.

(2)   Statele membre comunică până la aceeași dată Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în dreptul intern obligațiile impuse de prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit pornind de la aceste informații și a unui raport scris de Comisie, Consiliul verifică, înainte de 2 august 2006, măsura în care statele membre s-au conformat dispozițiilor prezentei decizii-cadru.

(3)   Secretariatul General al Consiliului notifică statelor membre și Comisiei declarațiile făcute în temeiul articolului 9 alineatul (3).

Articolul 15

Intrare în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 iulie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. ALEMANNO


(1)  JO C 75, 7.3.2001, p. 3.

(2)  Avizul din 11 iunie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată)

(3)  Acțiunea comună 98/428/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 privind crearea unei rețele judiciare europene (JO L 191, 7.7.1998, p. 4).


ANEXĂ

CERTIFICAT PREVĂZUT LA ARTICOLUL 9

Image

Image

Image

Image

Image


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

136


32003D0585


L 198/13

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 28 iulie 2003

de modificare a anexei 2 lista A din Instrucțiunile consulare comune și a anexei 5 lista A din Manualul comun privind obligația de a deține viză pentru titularii pașapoartelor diplomatice pakistaneze

(2003/585/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 789/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de examinare a cererilor de viză (1),

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 790/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de realizare a controlului și supravegherii frontierelor (2),

având în vedere inițiativa Republicii Elene,

întrucât:

(1)

Anexa 2 lista A din Instrucțiunile consulare comune și anexa 5 lista A din Manualul comun conțin lista țărilor ai căror resortisanți nu fac obiectul obligației de a deține viză în unul sau mai multe state membre când sunt titulari ai pașapoartelor diplomatice, oficiale sau de serviciu, dar care fac obiectul obligației de a deține viză când sunt titulari ai pașapoartelor obișnuite.

(2)

Republica Elenă dorește să exonereze de obligația de a deține viză pe titularii pașapoartelor diplomatice pakistaneze. Prin urmare, Instrucțiunile consulare comune și Manualul comun ar trebui modificate în mod corespunzător.

(3)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii nu este obligată prin aceasta sau supusă aplicării acesteia. Întrucât prezenta decizie urmărește dezvoltarea acquis-ul Schengen în aplicarea dispozițiilor părții a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din protocolul sus-menționat, decide în termen de șase luni de la adoptarea prezentei decizii de către Consiliu, dacă o va transpune în legislația sa internă.

(4)

În ceea ce privește Republica Islanda și Regatul Norvegiei, prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (3), care intră în domeniul de aplicare menționat la articolul 1 litera A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite dispoziții pentru aplicarea respectivului acord (4).

(5)

Prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (5); prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligat prin aceasta sau supus aplicării acesteia.

(6)

Prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6); prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligată prin aceasta sau supusă aplicării acesteia.

(7)

Prezenta decizie constituie un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Anexa 2 lista A din Instrucțiunile consulare comune și anexa 5 lista A din Manualul comun se modifică după cum urmează:

 

În coloana GR pentru Pakistan se inserează litera „D”.

Articolul 2

Prezenta decizie se aplică de la 1 septembrie 2003.

Articolul 3

Prezenta decizie se adresează statelor membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 28 iulie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

F. FRATTINI


(1)  JO L 116, 26.4.2001, p. 2.

(2)  JO L 116, 26.4.2001, p. 5.

(3)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(5)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(6)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

138


32003D0586


L 198/15

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 28 iulie 2003

de modificare a anexei 3 partea I la Instrucțiunile consulare comune, precum și a anexei 5a partea I la Manualul comun în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe care au obligația de a deține viză de tranzit aeroportuar

(2003/586/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 789/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de examinare a cererilor de viză (1),

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 790/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de realizare a controlului și supravegherii frontierelor (2),

având în vedere inițiativa Republicii Italiene,

întrucât:

(1)

Anexa 3 partea I la Instrucțiunile consulare comune, precum și anexa 5a partea I la Manualul comun includ lista comună a țărilor terțe ai căror resortisanți sunt supuși obligația de a deține viză de tranzit aeroportuar (VTA) de către toate statele membre.

(2)

Republica Italiană dorește să limiteze această obligație de a deține viză de tranzit aeroportuar la resortisanții eritreeni care nu sunt titulari ai unei vize sau ai unui permis de ședere valabile, eliberate de un stat membru al Uniunii Europene sau valabile pentru un stat parte la Acordul din 2 mai 1992 privind Spațiul Economic European, pentru Canada, Elveția sau Statele Unite ale Americii. Prin urmare, Instrucțiunile consulare comune și Manualul comun trebuie modificate în consecință.

(3)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezenta decizie se întemeiază pe acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor părții a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul va fi adoptat prezenta decizie, dacă o transpune în legislația sa internă.

(4)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (3), care intră sub incidența articolului 1 punctul A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (4).

(5)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (5); prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligat în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(6)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6); prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii și nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(7)

Prezenta decizie reprezintă un act întemeiat pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

În partea I din anexa 3 la Instrucțiunile consulare comune și în partea I din anexa 5a la Manualul comun, nota de subsol 4 privind Eritreea trebuie să se citească după cum urmează:

(4)   Pentru Germania și Italia

Numai atunci când resortisanții nu sunt titulari ai unei vize sau ai unui permis de ședere valabile pentru un stat membru al Uniunii Europene sau pentru un stat parte la Acordul din 2 mai 1992 privind Spațiul Economic European, pentru Canada, Elveția sau Statele Unite ale Americii.”

Articolul 2

Prezenta decizie se aplică de la l septembrie 2003.

Articolul 3

Prezenta decizie se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 28 iulie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

F. FRATTINI


(1)  JO L 116, 26.4.2001, p. 2.

(2)  JO L 116, 26.4.2001, p. 5.

(3)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(5)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(6)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

140


32003R1560


L 222/3

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 1560/2003 AL COMISIEI

din 2 septembrie 2003

de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

Având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene,

Având în vedere Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (1), în special articolul 15 alineatul 5, articolul 17 alineatul 3, articolul 18, alineatul 3, articolul 19 alineatele 3 și 5, articolul 20 alineatele1, 3 și 4 și articolul 22 alineatul 2,

Întrucât:

(1)

Trebuie stabilite un număr de modalități concrete pentru aplicarea eficientă a Regulamentului (CE) nr. 343/2003. Aceste modalități trebuie definite în mod clar astfel încât să faciliteze cooperarea dintre autoritățile statelor membre competente cu punerea în aplicare a regulamentului menționat în ceea ce privește transmiterea și prelucrarea cererilor în scopul preluării sau reprimirii, a cererilor de informații și de executare a transferurilor.

(2)

Pentru a se asigura cea mai bună continuitate între Convenția de determinare a statului membru responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre ale Comunităților Europene (2), semnată la Dublin pe 15 iunie 1990 și Regulamentul (CE) nr. 343/2003 care înlocuiește Convenția menționată, prezentul regulament ar trebui să aibă la bază principiile, listele și formularele comune adoptate de comitetul instituit prin articolul 18 al Convenției, incluzând modificările devenite necesare prin introducerea unor noi criterii, prin formularea anumitor dispoziții și prin lecțiile învățate din experiență.

(3)

Interacțiunea dintre procedurile stabilite de Regulamentul (CE) nr. 343/2003 și aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2725/ 2000 al Consiliului din 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin (3) trebuie luată în considerare.

(4)

Este de dorit, atât pentru statele membre cât și pentru solicitanții de azil în cauză să existe un mecanism pentru găsirea unei soluții în cazul în care există o diferență la nivelul statelor membre în ceea ce privește aplicarea clauzei umanitare prevăzute la articolul 15 al Regulamentului (CE) nr. 343/2003.

(5)

Stabilirea unei rețele de transmisie electronică pentru facilitarea punerii în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 înseamnă că trebuie stabilite norme privind standardele tehnice aplicabile și proceduri practice de folosire a rețelei.

(6)

Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului de 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (4) se aplică prelucrărilor efectuate în temeiul prezentului regulament în conformitate cu articolul 21 al Regulamentului (CE) nr. 343/2003.

(7)

În conformitate cu articolul 1 și 2 al Protocolului privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, stat ce nu este obligat prin Regulamentul (CE) nr. 343/2003 nu este obligată prin acest regulament și nici nu face obiectul aplicării acestuia, până în momentul încheierii unui acord care să permită acesteia să participe la Regulamentul (CE) nr. 343/2003.

(8)

În conformitate cu articolul 4 al Acordului din 19 ianuarie 2001 dintre Comunitatea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil cu examinarea cererilor de azil prezentate într-un stat membru sau în Islanda sau Norvegia (5), prezentul regulament se aplică de către Islanda și Norvegia în același mod în care este aplicat de către statele membre ale Comunității Europene. În consecință, în sensul prezentului regulament, termenul state membre include și Islanda și Norvegia.

(9)

Este necesar ca prezentul regulament să intre în vigoare cât de curând posibil pentru a permite aplicarea Regulamentului (CE) nr. 343/2003.

(10)

Măsurile stabilite în prezentul regulament sunt conforme cu avizul comitetului instituit prin articolul 27 al Regulamentului (CE) nr. 343/2003,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

TITLUL I

PROCEDURI

CAPITOLUL I

ELABORAREA CERERILOR

Articolul 1

Elaborarea cererilor de preluare

(1)   Cererile de preluare se fac prin intermediul unui formular standard în conformitate cu modelul din Anexa I. Formularul include rubrici obligatorii care trebuie completate în mod corespunzător și alte rubrici care trebuie completate doar în cazul în care informația respectivă este disponibilă. Informații suplimentare pot fi incluse în rubrica special rezervată acestui scop.

Cererea include de asemenea:

a)

o copie a tuturor probelor și a dovezilor circumstanțiale care indică faptul că statul membru solicitat este responsabil cu examinarea cererii de azil, însoțite, după caz, de comentarii cu privire la împrejurările în care s-a obținut și valoarea probatorie atribuită acestora de către statul membru solicitant, cu trimitere la listele de probe și dovezi circumstanțiale prevăzute la articolul 18 alineatul 3 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, prezentate în Anexa II la prezentul regulament;

b)

după caz, o copie a declarațiilor furnizate în scris sau obținute de la solicitantul de azil.

(2)   Atunci când cererea are la bază un rezultat pozitiv transmis de unitatea centrală Eurodac, în conformitate cu articolul 4 alineatul 5 din Regulamentul (CE) nr. 2725/2000, în urma comparării amprentelor digitale ale solicitantului cu amprente digitale prelevate anterior și transmise unității centrale în conformitate cu articolul 8 al regulamentului menționat anterior și verificat în conformitate cu articolul 4 alineatul 6 al aceluiași regulament, aceasta include și datele oferite de unitatea centrală.

(3)   Atunci când statul membru solicitant cere un răspuns urgent în conformitate cu articolul 17 alineatul2 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, cererea descrie circumstanțele cererii de azil și prezintă motivele în fapt și motivele în drept care justifică un răspuns urgent.

Articolul 2

Elaborarea cererilor de reprimire

Cererea de reprimire se face prin intermediul unui formular standard în conformitate cu modelul din Anexa III, prezentând natura cererii, motivele acesteia și dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 343/2003 care stau la baza cererii.

Cererea cuprinde de asemenea rezultatul pozitiv transmis de unitatea centrală Eurodac, în conformitate cu articolul 4 alineatul 5 al Regulamentului (CE) nr. 2725/2000, în urma comparării amprentelor digitale ale solicitantului de azil cu amprentele digitale date prelevate anterior și transmise unității centrale în conformitate cu articolul 4 alineatele 1 și 2 al respectivului regulament și verificat în conformitate cu articolul 4 alineatul 6 al respectivului regulament.

În cazul cererilor privind cereri de azil prezentate înainte ca sistemul Eurodac să devină funcțional, o copie a amprentelor digitale este atașată formularului.

CAPITOLUL II

REACȚII PRIVIND CERERILE

Articolul 3

Prelucrarea cererilor de preluare

(1)   Argumentele în fapt și în drept prezentate în cerere sunt examinate în lumina dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 343/2003 și a listelor de probe și de dovezi circumstanțiale prevăzute în Anexa II a prezentului regulament.

(2)   Indiferent de criteriile și dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 343/2003 care stau la bază, statul membru solicitat, în termenul prevăzut la articolul 18 alineatele 1 și 6 al regulamentului menționat a anterior, verifică exhaustiv și în mod obiectiv, pornind de la informațiile disponibile în mod direct sau indirect, dacă este determinată responsabilitatea sa de a examina cererea de azil. În cazul în care verificările făcute de statul membru indică faptul că este responsabil în conformitate cu cel puțin unul dintre criteriile din regulamentul menționat, acest stat își recunoaște responsabilitatea.

Articolul 4

Prelucrarea cererilor de reprimire

Atunci când o cerere de reprimire este bazată pe informații furnizate de unitatea centrală Eurodac și verificate de statul membru solicitant, în conformitate cu articolul 4 alineatul 6 din Regulamentul (CE) nr. 2725/2000, statul membru solicitat își recunoaște responsabilitatea cu excepția cazului în care verificările efectuate dovedesc că obligațiile sale au încetat în temeiul celui de-al doilea paragraf al articolului 4 alineatul 6 sau în temeiul articolului 16 alineatele 2, 3 sau 4 din Regulamentul nr. 343/2003. Faptul că obligațiile au încetat în conformitate cu aceste dispoziții poate fi considerat invocat numai pe baza unor probe materiale sau a unor declarații verificabile si credibile ale solicitantului de azil.

Articolul 5

Răspunsul negativ

(1)   Atunci când, în urma verificărilor efectuate, statul membru solicitat consideră că dovezile depuse nu determină responsabilitatea sa, răspunsul negativ trimis statului membru solicitant conține prezentarea detaliată si completă a motivelor acestui refuz.

(2)   Atunci când statul membru solicitant consideră că un astfel de refuz are la bază o apreciere greșită, sau când poate prezenta dovezi suplimentare, acesta poate solicita reexaminarea cererii. Această opțiune trebuie exercitată în termen de trei săptămâni de la primirea răspunsului negativ. Statul membru solicitat depune eforturi să răspundă în termen de două săptămâni. În orice caz, această procedură suplimentară nu extinde termenele prevăzute la articolul 18 alineatele 1 și 6 și la articolul 20 alineatul 1 litera b din Regulamentul (CE) nr. 343/2003.

Articolul 6

Răspunsul pozitiv

Atunci când statul membru își acceptă responsabilitatea, răspunsul conține această recunoaștere, specificând pe baza cărei dispoziții a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 și include detaliile practice privind executarea transferului ulterior, precum datele de contact ale departamentului sau ale persoanei care trebuie contactat.

CAPITOLUL III

EXECUTAREA TRANSFERURILOR

Articolul 7

Modalități de transfer

(1)   Transferul către statul membru responsabil poate fi realizat în una din următoarele modalități:

a)

la cererea solicitantului de azil, până la o dată anume stabilită;

b)

prin plecare controlată, solicitantul de azil fiind însoțit până la punctul de îmbarcare de un oficial al statului membru solicitant, statul membru responsabil fiind înștiințat cu privire la locul, data și momentul sosirii solicitantului de azil, într-un termen în prealabil convenit;

c)

sub escortă, solicitantul de azil fiind însoțit de un oficial al statului membru solicitant sau de un reprezentant al unui organism împuternicit de către statul membru solicitant să acționeze în acest scop și predat autorităților statului membru responsabil.

(2)   În cazurile menționate la alineatul 1 literele a și b, solicitantului îi este furnizat laissez–passer prevăzut la articolul 19 alineatul 3 și la articolul 20 alineatul 1 litera e al Regulamentului (CE) nr. 343/2003, un model al acestui document fiind prezentat în Anexa IV la prezentul regulament, pentru a-i permite acestuia să intre pe teritoriul statului membru responsabil și să-și certifice identitatea la sosirea în locul și momentul care îi sunt indicate în momentul comunicării deciziei de preluare sau reprimire de către statul membru responsabil.

În cazul menționat la alineatul 1 litera c, se eliberează un laissez-passer în cazul în care solicitantul de azil nu se află în posesia unor documente de identitate. Momentul și locul transferului sunt convenite în prealabil, de comun acord, de statele membre în cauză în conformitate cu procedura stabilită la articolul 8.

(3)   Statul membru care execută transferul se asigură că documentele solicitantului de azil sunt restituite acestuia înainte de plecare, încredințate spre păstrare în siguranță membrilor escortei pentru a fi predate autorităților competente ale statului membru responsabil, sau transmise prin alte mijloace corespunzătoare.

Articolul 8

Cooperarea în vederea transferului

(1)   Este obligația statului membru responsabil să permită ca transferul solicitantului de azil să aibă loc cât de repede posibil și să asigure că nu există obstacole în realizarea acestui transfer. Statul membru respectiv determină, după caz, locul de pe propriul teritoriu unde va fi transferat solicitantul de azil sau predat autorităților competente, luând în considerare limitările geografice și modalitățile de transport disponibile pentru statul membru care execută transferul. Nu se poate în nici un caz impune condiția ca escorta să însoțească solicitantul de azil dincolo de punctul de sosire al mijloacelor de transport internațional folosite sau ca statul membru care execută transferul să suporte costurile de transport dincolo de acest punct.

(2)   Statul membru care organizează transferul determină modalitatea de transport a solicitantului de azil și escorta acestuia și hotărăște, prin consultare cu statul membru responsabil, ora sosirii și, după caz, detaliile predării solicitantului autorităților competente. Statul membru responsabil poate solicita un termen de preaviz de trei zile lucrătoare.

Articolul 9

Transferuri amânate și transferuri întârziate

(1)   Statul membru responsabil este informat fără întârziere cu privire la orice amânare cauzată fie de o procedură de atac sau de revizuire cu efect suspensiv, sau de motive materiale, precum starea de sănătate precară a solicitantului de azil, indisponibilitatea unor mijloace de transport sau faptul că solicitantul de azil s-a sustras procedurii de transfer.

(2)   Statul membru care, din cauza unuia dintre motivele prevăzute la articolul 19 alineatul 4 și la articolul 20 alineatul 2 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, nu poate realiza transferul în termenul normal de șase luni prevăzu la articolul 19 alineatul3 și la articolul 20 alineatul 1 litera d din regulamentul menționat anterior, informează statul membru responsabil înainte de expirarea acestui termen. În caz contrar, responsabilitatea pentru prelucrarea cererii de azil și alte obligații prevăzute în temeiul Regulamentului (CE) nr. 343/2003 incumbă acestui stat membru, în conformitate cu articolul 19 alineatul 4 și cu articolul 20 alineatul 2 al regulamentului menționat anterior.

(3)   Atunci când, pentru unul dintre motivele prevăzute la articolul 19 alineatul 4 și la articolul 20 alineatul 2 al Regulamentului (CE) nr. 343/2003, un stat membru se obligă să realizeze transferul după termenul normal de șase luni, acesta face în prealabil toate concertările necesare cu statul membru responsabil.

Articolul 10

Transferul ca urmare a acceptării implicite

(1)   Atunci când, în conformitate cu articolul 18 alineatul 7 sau articolul 20 alineatul 1 litera c din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, după caz, statul membru solicitat este prezumat a fi acceptat o cerere de preluare sau reprimire, statul membru solicitant inițiază consultările necesare pentru organizarea transferului.

(2)   Statul membru responsabil trebuie să confirme în scris, fără întârziere, dacă i se solicită acest lucru de către statul membru solicitant, că își recunoaște responsabilitatea ca rezultat al absenței unui răspuns în termenul prevăzut. Statul membru responsabil ia măsurile necesare pentru a determina locul de sosire al solicitantului de azil cât mai repede posibil și, după caz, stabilește de comun acord cu statul membru solicitant ora sosirii și detaliile practice ale predării solicitantului autorităților competente.

CAPITOLUL IV

CLAUZA UMANITARĂ

Articolul 11

Situațiile de dependență

(1)   Articolul 15 alineatul 2 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003 se aplică în cazul în care solicitantul de azil depinde de asistența unui membru al familiei sale aflat în alt stat membru sau în care un membru al familiei aflat în alt stat membru depinde de asistența solicitantului de azil.

(2)   Situațiile de dependență menționate la articolul 15 alineatul 2 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003 sunt evaluate, în măsura în care este posibil, pe baza unor criterii obiective, precum certificate medicale. Atunci când astfel de dovezi nu sunt disponibile sau nu pot fi prezentate, motivele umanitare sunt considerate a fi dovedite doar pe baza informațiilor convingătoare furnizate de persoanele în cauză.

(3)   Următoarele puncte sunt luate în considerare în evaluarea necesității și a oportunității reunirii persoanelor în cauză:

a)

situația familială care exista în țara de origine;

b)

circumstanțele în care persoanele în cauză au fost separate;

c)

starea diferitelor proceduri de azil sau proceduri privind dreptul străinilor în curs în statele membre.

(4)   Aplicarea articolului 15 alineatul 2 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003 este supusă, în orice caz, asigurării că solicitantul de azil sau membrul familiei acestuia va furniza asistența necesară.

(5)   Statul membru în care rudele sunt reunite și data transferului sunt stabilite de comun acord de către statele membre în cauză, ținând seama de:

a)

capacitatea persoanei dependente de a călători;

b)

situația persoanelor în cauză cu privire la rezidență, preferându-se aducerea solicitantului de azil alături de membrul familiei atunci când acesta din urmă deține un permis de ședere valabil și resurse în statul membru în care are drept de ședere.

Articolul 12

Minorii neînsoțiți

(1)   Atunci când decizia de a încredința îngrijirea unui minor neînsoțit unui membru al familiei altul decât mama, tatăl sau tutorele legal poate cauza dificultăți speciale, în special atunci când adultul respectiv își are reședința în afara jurisdicției statului membru în care minorul a depus o cerere de azil, cooperarea dintre autoritățile competente din statele membre, în special autoritățile sau instanțele responsabile pentru protecția minorilor, este facilitată și se iau măsurile necesare pentru a se asigura că aceste autorități pot decide, în deplină cunoștință a faptelor, asupra capacității adultului sau a adulților de a se ocupa de minor într-un mod care să servească interesul superior al acestuia.

În acest sens, opțiunile disponibile în prezent în domeniul cooperării judiciare în materie civilă sunt luate în considerare.

(2)   Faptul că durata procedurilor pentru plasarea unui minor poate conduce la depășirea termenelor prevăzute la articolul 18 alineatele 1 și 6 și articolul 19 alineatul 4 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, nu este în mod necesar un obstacol în continuarea procedurii pentru determinarea statului membru responsabil sau pentru executarea transferului.

Articolul 13

Proceduri

(1)   Inițiativa de a cerere unui alt stat membru să preia un solicitant de azil în temeiul articolului 15 al Regulamentului (CE) nr. 343/2003 aparține fie statului membru în care a fost prezentată cererea de azil și care desfășoară o procedură de determinare a statului membru responsabil, fie statului membru responsabil.

(2)   Cererea de preluare conține toate elementele de care dispune statul membru solicitant pentru a permite statului membru solicitat să evalueze situația.

(3)   Statul membru solicitat face toate verificările necesare pentru a stabili, după caz, existența motivelor umanitare, în special de natură familială sau culturală, gradul de dependență a persoanei în cauză sau capacitatea și angajarea celeilalte persoane în cauză de a oferi asistența dorită.

(4)   În toate cazurile, persoanele în cauză trebuie să-și fi exprimat consimțământul.

Articolul 14

Concilierea

(1)   Atunci când statele membre nu pot soluționa un litigiu, fie cu privire la necesitatea de a realiza un transfer, fie cu privire la reunirea persoanelor în cauză în temeiul articolului 15 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, sau cu privire la statul membru în care ar trebui să se realizeze reunificarea, acestea pot recurge la procedura de conciliere prevăzută la alineatul 2 al prezentului articol.

(2)   Procedura de conciliere este inițiată la cererea unuia dintre statele membre aflate în litigiu înaintată președintelui comitetului prevăzut la articolul 27 al Regulamentului (CE) nr. 343/2003. Prin acceptarea de a recurge la procedura de conciliere, statele membre respective se angajează să ia în considerare cât mai mult soluția propusă.

Președintele comitetului desemnează trei membri ai comitetului reprezentând trei state membre neimplicate în litigiu. Aceștia primesc argumentele celor două părți fie în scris, fie oral și, după deliberări, propun o soluție în termen de o lună, dacă este necesar în urma supunerii la vot.

Președintele comitetului sau supleantul acestuia, prezidează deliberările. Acesta își poate exprima opinia, dar nu are drept de vot.

Indiferent dacă este adoptată sau respinsă de către părți, soluția propusă este finală și irevocabilă.

CAPITOLUL V

DISPOZIȚII COMUNE

Articolul 15

Transmiterea cererilor

(1)   Cererile, răspunsurile și toată corespondența scrisă dintre statele membre cu privire la aplicarea Regulamentului (CE) nr. 343/2003 sunt transmise, dacă este posibil, prin intermediul rețelei de comunicare electronică „DubliNet”, stabilită la Titlul II al prezentului regulament.

Prin derogare de la primul paragraf, corespondența dintre serviciile responsabile cu executarea transferurilor și serviciile competente din statul membru solicitat cu privire la aranjamentele practice pentru transfer, locul și ora sosirii, în special atunci când solicitantul de azil se află sub escortă, poate fi transmisă prin alte modalități.

(2)   Orice cerere, răspuns sau corespondență care provine de la un punct național de acces, astfel cum se prevede la articolul 19, sunt prezumate autentice.

(3)   Avizul de primire eliberat de sistem este considerat ca o dovadă a transmiterii și a datei și a orei primirii cererii sau a răspunsului.

Articolul 16

Limba de comunicare

Limba sau limbile de comunicare sunt alese prin acord comun de către statele membre în cauză.

Articolul 17

Consimțământul persoanelor în cauză

(1)   Pentru aplicarea articolelor 7 și 8, a articolului 15 alineatul 1 și a articolului 21 alineatul 3 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, care impun ca persoanele în cauză să-și exprime dorința sau să-și dea consimțământul, acordul acestora trebuie exprimat în scris.

(2)   În cazul articolului 21 alineatul 3 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, solicitantul trebuie să cunoască pentru ce informații își exprimă consimțământul.

TITLUL II

CREAREA REȚELEI „DUBLINET”

CAPITOLUL I

STANDARDE TEHNICE

Articolul 18

Crearea „DubliNet”

(1)   Mijloacele electronice sigure de transmisie menționate la articolul 22 alineatul 2 din Regulamentul (CE) nr. 343/2003, se numesc „DubliNet”.

(2)   DubliNet are la bază folosirea serviciilor generice IDA menționate la articolul 4 al Deciziei nr. 1720/1999/CE (6).

Articolul 19

Punctul național de acces

(1)   Fiecare stat membru are un singur punct național de acces desemnat.

(2)   Punctul național de acces este responsabil cu prelucrarea datelor primite și cu transmisia datelor expediate.

(3)   Punctul național de acces este responsabil cu eliberarea unui aviz de primire pentru fiecare transmisie de date primite.

(4)   Formularele ale căror modele figurează în Anexele I și III și formularele pentru cererea de informație care figurează în Anexa V se transmit între punctele naționale de acces în formatul oferit de Comisie. Comisia informează statele membre cu privire la standardele tehnice necesare.

CAPITOLUL II

NORME DE UTILIZARE

Articolul 20

Numărul de referință

(1)   Fiecare transmisie are un număr de referință făcând posibilă identificarea cazului la care se referă și statul membru care face cererea. Acest număr trebuie, de asemenea, să permită să se stabilească dacă transmisia de date este făcută pentru o cerere de preluare (tip 1), o cerere de reprimire (tip 2) sau o cerere de informații (tip 3).

(2)   Numărul de referință începe cu literele folosite pentru identificarea statului membru în Eurodac. Acest cod este urmat de numărul care indică tipul de cerere, în conformitate cu clasificarea stabilită la alineatul 1.

În cazul în care cererea are la bază date furnizate de Eurodac, se include și numărul de referință Eurodac.

Articolul 21

Funcționarea continuă

(1)   Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că punctele lor naționale de acces funcționează fără întrerupere.

(2)   În cazul în care funcționarea unui punct național de acces este întreruptă pentru mai mult de șapte ore lucrătoare, statul membru notifică autorităților competente desemnate în conformitate cu Articolul 22 alineatul 1 al Regulamentului (CE) nr. 343/2003 și Comisiei și ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că funcționarea normală este reluată cât mai repede posibil.

(3)   În cazul în care un punct național de acces a transmis date unui punct național de acces care s-a confruntat cu o întrerupere a funcționării, avizul privind transmisia de date generat de serviciile generice IDA este folosit ca dovadă a datei și a orei transmisiei. Termenele stabilite de Regulamentul (CE) nr. 343/2003 pentru transmiterea unei cereri sau a unui răspuns nu sunt suspendate pe durata întreruperii funcționării punctului național de acces în cauză.

TITLUL III

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI FINALE

Articolul 22

Laissez-passer întocmite în aplicarea Convenției de la Dublin

Laissez-passer tipărite în aplicarea Convenției de la Dublin sunt acceptate pentru transferul solicitanților de azil în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 343/2003 pentru o perioadă care nu depășește optsprezece luni de la intrarea în vigoare a prezentului regulament.

Articolul 23

Intrarea în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.

Adoptat la Bruxelles, 2 Septembrie 2003.

Pentru Comisie

António VITORINO

Membru al Comisiei


(1)  JO L 50, 25.2.2003, p.1.

(2)  JO C 254, 19.8.1997, p.1.

(3)  JO L 316, 15.12.2000, p.1.

(4)  JO L 281, 23.11.1995, p.31.

(5)  JO L 93, 3.4.2001, p.40.

(6)  JO L 203, 3.8.1999, p. 9.


ANEXA I

Image

Image

Image

Image


ANEXA II

(Se face trimitere în continuare la articolele Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului)

LISTA A   ELEMENTE DE PROBĂ

I.

Procedura de determinare a statului responsabil cu examinarea cererii de azil

1.

Prezența unui membru al familiei (tată, mamă, tutore) solicitantului de azil minor neînsoțit (articolul 6)

Probe

confirmarea în scris a informațiilor de către celălalt stat membru,

extrase din registre,

permis de ședere eliberat membrului familiei,

document care să dovedească legătura de rudenie, dacă este posibil,

în cazul în care această dovadă nu există și dacă este necesar, testul ADN sau test sangvin.

2.

Reședința legală într-un stat membru a unui membru al familiei recunoscut ca având statut de refugiat (articolul 7)

Probe

confirmarea în scris a informațiilor de către celălalt stat membru,

extrase din registre,

permis de ședere eliberat persoanei cu statut de refugiat,

document care să dovedească legătura de rudenie, dacă este posibil,

consimțământul persoanelor în cauză.

3.

Prezența unui membru al familiei solicitant de azil a cărui cerere nu a făcut încă obiectul unei decizii pe fond într-un stat membru (articolul 8)

Probe

confirmarea în scris a informațiilor de către celălalt stat membru,

extrase din registre,

permise de ședere temporară eliberate persoanei pe perioada prelucrării cererii de azil,

document care să dovedească legătura de rudenie, dacă este posibil,

în cazul în care această dovadă nu există și dacă este necesar, testul ADN sau test sangvin ,

consimțământul peroanelor în cauză.

4.

Permise de ședere valabile (articolul9 alineatele 1 și 3) sau permise de ședere care au expirat cu mai puțin de doi ani în urmă (și data intrării în vigoare) (articolul 9 alineatul 4)

Probe

permise de ședere ,

extrase din registrul de evidență a străinilor sau registre similare,

rapoarte/confirmarea informațiilor de către statul membru care a eliberat permisul de ședere.

5.

Vize valabile (articolul 9 alineatele 2 și 3) și vize care au expirat cu mai puțin de șase luni în urmă (și data intrării în vigoare) (articolul 9 alineatul 4)

Probe

viza eliberată (valabilă sau expirată, după caz),

extrase din registrul de evidență a străinilor sau registre similare,

rapoarte/confirmarea informațiilor de către statul membru care a eliberat viza.

6.

Intrarea legală pe teritoriu pe la o frontieră externă (articolul 11)

Probe

ștampila de intrare aplicată pe pașaport,

ștampila de ieșire dintr-un stat limitrof unui stat membru luând în considerare itinerariul urmat de solicitantul de azil și data de trecere a frontierei,

bilete de călătorie care să stabilească decisiv intrarea pe la o frontieră externă,

ștampila de intrare sau o notare similară pe pașaport.

7.

Intrarea ilegală pe teritoriu pe la o frontieră externă (articolul 10 alineatul 1)

Probe

rezultatul pozitiv furnizat de către Eurodac ca urmare a comparării amprentelor digitale ale solicitantului cu amprentele digitale prelevate în conformitate cu articolul 8 din Regulamentul „Eurodac”,

ștampila de intrare aplicată pe un pașaport fals sau falsificat,

ștampila de ieșire dintr-un stat limitrof unui stat membru, luând în considerare itinerariul urmat de solicitantul de azil și data de trecere a frontierei,

bilete de călătorie care să stabilească decisiv intrarea pe la o frontieră externă,

ștampila de intrare sau o notare similară pe pașaport.

8.

Șederea într-un stat membru pentru cel puțin cinci luni (articolul 10 alineatul 2)

Probe

autorizația de ședere eliberată în timpul examinării cererii pentru un permis de ședere,

cererile de părăsire a teritoriului sau deciziile de îndepărtare dată la un interval de cel puțin cinci luni care nu au fost executate,

extrase din registrele spitalelor, închisorilor, centrelor de detenție.

9.

Ieșirea de pe teritoriul statelor membre (articolul 16 alineatul 3)

Probe

ștampila de ieșire,

extrase din registrele țărilor terțe (dovada ședere),

bilete de călătorie care să stabilească concret ieșirea sau intrarea pe la o frontieră externă,

raport / confirmare de către statul membru din care solicitantul de azil a părăsit teritoriul statelor membre,

ștampila unei țări terțe limitrofe unui stat membru, luând în considerare itinerariul urmat de solicitantul de azil și data de trecere a frontierei.

II.

Obligația statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil de a readmite sau de a reprimi solicitantul de azil

1.

Procedura de determinare a statului membru responsabil este în curs în statul membru unde a fost prezentată cererea (articolul 4 alineatul 5)

Probe

rezultatul pozitiv furnizat de către Eurodac ca urmare a comparării amprentelor digitale ale solicitantului cu amprentele digitale prelevate în conformitate cu articolul 4 din Regulamentul „Eurodac”,

formularul depus de solicitantul de azil,

procesul-verbal întocmit de către autorități,

amprentele digitale prelevate cu ocazia depunerii cererii de azil,

extrase din registrele sau dosarele relevante,

raportul scris al autorităților care atestă prezentarea unei cereri.

2.

Cererea de azil se află în curs de examinare sau a fost prezentată anterior (articolul 16 alineatul 1 literele c, d și e)

Probe

rezultatul pozitiv furnizat de către Eurodac ca urmare a comparării amprentelor digitale ale solicitantului cu amprentele digitale prelevate în conformitate cu articolul 4 din Regulamentul „Eurodac”,

formularul depus de solicitantul de azil,

procesul-verbal întocmit de autorități,

amprentele digitale prelevate cu ocazia depunerii solicitării de azil,

extrase din registrele sau dosarele relevante,

raportul scris al autorităților care atestă prezentarea unei cereri.

3.

Ieșirea de pe teritoriul statelor membre (articolul 4 alineatul 5, articolul 16 alineatul 3)

Probe

ștampila de ieșire,

extrase din registrele țărilor terțe (dovada de ședere),

ștampila de ieșire dintr-o țară terță limitrofă unui stat membru, luând în considerare itinerariul urmat de solicitantul de azil și data de trecere a frontierei,

dovada scrisă a autorităților care atestă îndepărtarea efectivă a străinului.

4.

Îndepărtarea de pe teritoriul statelor membre (articolul 16 alineatul 4)

Probe

dovada scrisă a autorităților care atestă că străinul a fost îndepărtat în mod efectiv,

ștampila de ieșire,

confirmarea informațiilor referitoare la îndepărtarea de către statul terț.

LISTA B   DOVEZI CIRCUMSTANȚIALE

I.

Procesul de determinare a statului responsabil cu examinarea cererii de azil

1.

Prezența unui membru al familiei (tată, mamă, tutore) solicitantului de azil minor neînsoțit (articolul 6)

Dovezi circumstanțiale  (1)

informații verificabile ale solicitantului de azil,

declarații ale membrilor familiei în cauză,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR.

2.

Reședința legală într-un stat membru a unui membru al familiei recunoscut ca având statut de refugiat (articolul7)

Dovezi circumstanțiale

informații verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

3.

Prezența unui membru al familiei solicitant de azil a cărui cerere nu a făcut încă obiectul unei prime decizii pe fond într-un stat membru (articolul 8)

Dovezi circumstanțiale

informații verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR.

4.

Permise de ședere valabile (articolul 9 alineatele 1 și 3) sau permise de ședere care au expirat cu mai puțin de doi ani în urmă (și data intrării în vigoare) (articolul 9 alineatul 4)

Dovezi circumstanțiale

declarații detaliate și verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către statul membru care nu a eliberat permisul de ședere,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.

5.

Vize valabile (articolul 9 alineatele 2 și 3) și vize care au expirat cu mai puțin de șase luni în urmă (și data de intrare în vigoare) (articolul 9 alineatul 4)

Dovezi circumstanțiale

declarații detaliate și verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către statul membru care nu a eliberat permisul de ședere,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.

6.

Intrarea legală pe teritoriu pe la o frontieră externă (articolul 11)

Dovezi circumstanțiale

declarații detaliate și verificabile ale solicitantului de azil

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către un alt stat membru sau un stat terț,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.,

amprente digitale, cu excepția cazurilor în care autoritățile au decis să preleveze amprentele digitale la momentul trecerii frontierei externe de către străin. În astfel de cazuri, acestea constituie probe astfel cum sunt definite în lista A,

bilete de călătorie,

facturi de hotel,

cartele de acces pentru instituții publice sau private din statele membre,

cartele de programare la medic, dentist, etc.,

informații care să dovedească faptul că solicitantul de azil a recurs la serviciile unei agenții de turism,

alte dovezi circumstanțiale similare.

7.

Intrarea ilegală pe teritoriu pe la o frontieră externă (articolul 10 alineatul 1)

Dovezi circumstanțiale

declarații detaliate și verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte/confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte/confirmări ale informațiilor de către un alt stat membru sau un stat terț,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.,

amprente digitale, cu excepția cazurilor în care autoritățile au decis să preleveze amprentele digitale la momentul trecerii frontierei externe de către străin. În astfel de cazuri, acestea constituie probe astfel cum sunt definite în lista A,

bilete de călătorie,

facturi de hotel,

cartele de acces pentru instituții publice sau private din statele membre,

cartele de programare la medic, dentist, etc.,

informații care să dovedească faptul că solicitantul de azil a recurs la serviciile unui însoțitor sau ale unei agenții de turism,

alte dovezi circumstanțiale similare.

8.

Șederea pe teritoriul unui stat membru pentru cel puțin cinci luni (articolul 10 alineatul2)

Dovezi circumstanțiale

declarații detaliate și verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte/confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte/confirmări ale informațiilor de către o organizație ne guvernamentală, precum o organizație care oferă cazare celor care au nevoie,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.,

amprente digitale,

bilete de călătorie,

facturi de hotel,

cartele de acces pentru instituții publice sau private din statele membre,

cartele de programare la medic, dentist, etc.,

informații care să dovedească faptul că solicitantul de azil a recurs la serviciile unui însoțitor sau ale unei agenții de turism,

alte dovezi circumstanțiale similare.

9.

Ieșirea de pe teritoriul statelor membre (articolul 16 alineatul 3)

Dovezi circumstanțiale

declarații detaliate și verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte/confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către un alt stat membru,

ștampila de ieșire atunci când solicitantul de azil a părăsit teritoriul statului membru pentru o perioadă de cel puțin trei luni,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.,

amprente digitale, cu excepția cazurilor în care autoritățile au decis să preleveze amprentele digitale la momentul trecerii frontierei externe de către străin. În astfel de cazuri, acestea constituie probe astfel cum sunt definite în lista A,

bilete de călătorie,

facturi de hotel,

cartele de programare la medic, dentist, etc. într-o țară terță,

informații care să dovedească faptul că solicitantul de azil a recurs la serviciile unui însoțitor sau ale unei agenții de turism,

alte dovezi circumstanțiale similare.

II.

Obligația statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil de a readmite sau a reprimi solicitantul de azil

1.

Procedura de determinare a statului membru responsabil este în curs în statul membru în care a fost prezentată cererea de azil (articolul 4 alineatul 5)

Dovezi circumstanțiale

declarații verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către un alt stat membru.

2.

Cererea de azil este în curs de examinare sau a fost prezentată anterior (articolul 16 alineatul 1 literele c,d,e)

Dovezi circumstanțiale

declarații verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către un alt stat membru.

3.

Ieșirea de pe teritoriul statelor membre (articolul 4 alineatul 5, articolul 16 alineatul 3)

Dovezi circumstanțiale

declarații detaliate și verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către un alt stat membru,

ștampila de ieșire atunci când solicitantul de azil a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.,

amprente digitale, cu excepția cazurilor în care autoritățile au decis să preleveze amprente digitale la momentul trecerii frontierei externe de către străin. În astfel de cazuri, acestea constituie probe astfel cum sunt definite în lista A,

bilete de călătorie,

facturi de hotel,

cartele de programare la medic, dentist, etc. într-o țară terță,

informații care să dovedească faptul că solicitantul de azil a recurs la serviciile unui însoțitor sau ale unei agenții de turism,

alte dovezi circumstanțiale similare.

4.

Îndepărtarea de pe teritoriul statelor membre (articolul 16 alineatul 4)

Dovezi circumstanțiale

declarații verificabile ale solicitantului de azil,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către o organizație internațională, precum UNHCR,

ștampila de ieșire atunci când solicitantul de azil a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni,

rapoarte / confirmări ale informațiilor de către membri ai familiei, tovarăși de călătorie, etc.,

amprente digitale, cu excepția cazurilor în care autoritățile au decis să preleveze amprentele digitale la momentul trecerii frontierei externe de către străin. În astfel de cazuri, acestea constituie probe astfel cum sunt definite în lista A,

bilete de călătorie,

facturi de hotel,

cartele de programare la medic, dentist, etc. într-o țară terță,

informații care să dovedească faptul că solicitantul de azil a recurs la serviciile unui însoțitor sau ale unei agenții de turism,

alte dovezi circumstanțiale similare.


(1)  Aceste dovezi circumstanțiale trebuie urmate întotdeauna de o probă astfel cum este definită în lista A.


ANEXA III

Image

Image


ANEXA IV

Image


ANEXA V

Image


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

161


32003D0642


L 226/27

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA 2003/642/JAI A CONSILIULUI

din 22 ianuarie 2003

privind aplicarea în Gibraltar a Convenției privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană,

având în vedere Convenția privind lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene (1) (denumită în continuare „Convenția privind corupția”),

întrucât:

(1)

Convenția privind corupția a fost elaborată prin Actul Consiliului din 26 mai 1997.

(2)

Convenția privind corupția n-a prevăzut nici o dispoziție referitoare la punerea sa în aplicare în Gibraltar.

(3)

Convenția privind corupția și multe alte convenții elaborate pe aceeași bază au fost încheiate în conformitate cu Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană înainte de 1 iunie 2000 (2) și la acea dată aplicarea lor nu a fost extinse la Gibraltar.

(4)

Regatul Unit este răspunzător de relațiile internaționale ale Gibraltarului.

(5)

Convenția privind corupția ar trebui să se aplice și în Gibraltar,

DECIDE:

Articolul 1

Convenția privind corupția se aplică în Gibraltar.

Articolul 2

Prezenta decizie se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europeneși intră în vigoare în ziua publicării.

Adoptată la Bruxelles, 22 iulie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. ALEMANNO


(1)  JO C 195, 25.6.1997, p. 1.

(2)  Dată la care au intrat în vigoare acordurile dintre Spania și Regatul Unit privind autoritățile din Gibraltar în contextul instrumentelor UE și CE și al tratatelor conexe.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

162


32003D0659


L 245/44

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA 2003/659/JAI A CONSILIULUI

din 18 iunie 2003

de modificare a Deciziei 2002/187/JAI de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de infracționalitate

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 31 și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Curții de Conturi (3),

întrucât:

(1)

Eurojust este un organism instituit în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, care beneficiază efectiv de o subvenție din bugetul general al Uniunii Europene. În consecință, cheltuielile Eurojust finanțate din bugetul general sunt gestionate în conformitate cu regulile și procedurile comunitare aplicabile bugetului general al Uniunii Europene, în temeiul articolului 41 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

(2)

În aceste condiții, este necesar ca anumite dispoziții din Decizia 2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de infracționalitate (4) să fie în concordanță cu Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (denumit în continuare „regulamentul financiar general”) (5).

(3)

Decizia 2002/187/JAI trebuie modificată în consecință,

DECIDE:

Articolul 1

Decizia 2002/187/JAI se modifică după cum urmează:

1.

Articolele 35, 36 și 37 se înlocuiesc cu următorul text:

„Articolul 35

Stabilirea bugetului

(1)   În fiecare an, colegiul, pe baza unui proiect întocmit de directorul administrativ, elaborează situația estimativă a încasărilor și cheltuielilor pentru exercițiul financiar următor. Această situație estimativă, care include un proiect de schemă a personalului, este transmis de către colegiu Comisiei, până la 31 martie.

(2)   Pe baza situației estimative, Comisia propune în anteproiectul de buget general al Uniunii Europene cuantumul subvenției anuale, precum și posturile permanente sau temporare și supune această propunere autorității bugetare în conformitate cu articolul 272 din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

(3)   Autoritatea bugetară autorizează creditele alocate pentru subvenția destinată Eurojust și stabilește de asemenea posturile permanente sau temporare din cadrul statutului aplicabil funcționarilor și altor agenți ai Comunităților Europene.

(4)   Înainte de începerea exercițiului financiar, pe baza subvenției anuale și a posturilor autorizate de autoritatea bugetară în conformitate cu alineatul (3) din prezentul articol, colegiul Eurojust adoptă bugetul, inclusiv schema personalului menționată la articolul 34 alineatul (1) a treia teză, pe care îl adaptează în funcție de diversele contribuții acordate Eurojust și de fondurile provenite din alte surse.

Articolul 36

Execuția bugetului și descărcarea contabilă

(1)   Directorul administrativ execută bugetul Eurojust, în calitate de ordonator. El informează colegiul cu privire la execuția bugetului.

(2)   Până la data de 1 martie care urmează încheierii exercițiului financiar, contabilul Eurojust comunică situația contabilă provizorie, însoțită de raportul privind gestionarea bugetară și financiară a exercițiului, contabilului Comisiei. Acesta procedează la consolidarea contabilității provizorii a instituțiilor și organismelor descentralizate în conformitate cu articolul 128 din regulamentul financiar general.

(3)   Până la data de 31 martie care urmează încheierii exercițiului financiar, contabilul Comisiei transmite Curții de Conturi contabilitatea provizorie a Eurojust, însoțită de raportul privind gestionarea bugetară și financiară a exercițiului. Raportul privind gestionarea bugetară și financiară a exercițiului este transmis de asemenea Parlamentului European și Consiliului.

(4)   De îndată ce primește observațiile formulate de Curtea de Conturi privind situația contabilă provizorie a Eurojust în conformitate cu dispozițiile articolului 129 din regulamentul financiar general, directorul administrativ definitivează situația contabilă a Eurojust pe propria răspundere și o transmite spre avizare colegiului Eurojust.

(5)   Colegiul Eurojust emite un aviz privind situația contabilă definitivă a Eurojust.

(6)   Directorul administrativ transmite situația contabilă definitivă, însoțită de avizul colegiului Eurojust, până la data de 1 iulie care urmează încheierii exercițiului, Parlamentului European, Consiliului, Comisiei și Curții de Conturi.

(7)   Situația contabilă definitivă se publică.

(8)   Directorul administrativ trimite Curții de Conturi un răspuns la observațiile acesteia până la 30 septembrie. De asemenea, directorul administrativ trimite acest răspuns și colegiului Eurojust.

(9)   Directorul administrativ, acționând sub autoritatea colegiului Eurojust și a președintelui acestuia, transmite Parlamentului European, la cererea acestuia din urmă, în conformitate cu articolul 146 alineatul (3) din regulamentul financiar general, orice informație necesară bunei desfășurări a procedurii de descărcare contabilă pentru exercițiul respectiv.

(10)   Parlamentul European, la recomandarea Consiliului care hotărăște cu majoritate calificată, îl descarcă din punct de vedere contabil pe directorul administrativ, în ceea ce privește execuția bugetului exercițiului financiar N, până la data de 30 aprilie a anului N + 2.

Articolul 37

Regulamentul financiar aplicabil bugetului

(1)   Reglementarea financiară aplicabilă bugetului Eurojust este adoptată în unanimitate de colegiu, după consultarea Comisiei. Această reglementare nu se poate abate de la Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2343/2002 al Comisiei din 19 noiembrie 2002 privind regulamentul financiar cadru pentru organismele menționate în articolul 185 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (6) decât dacă cerințele specifice ale funcționării Eurojust necesită acest lucru și cu acordul prealabil al Comisiei.

2.

Articolul 38 alineatul (1) se înlocuiește cu următorul text:

„(1)   Ordonatorul răspunde de punerea în aplicare a sistemelor și procedurilor de control interne, adaptate executării sarcinilor.”

Articolul 2

Prezenta decizie produce efecte în prima zi a lunii următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Luxemburg, 18 iunie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. DRYS


(1)  JO C 331 E, 31.12.2002, p. 67.

(2)  Aviz adoptat la 27 martie 2003 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 285, 21.11.2002, p. 4.

(4)  JO L 63, 6.3.2002, p. 1.

(5)  JO L 248, 16.9.2002, p. 1. Rectificativ la

JO L 25, 30.1.2003, p. 43.

(6)  JO L 357, 31.12.2002, p. 72. Rectificativ la JO L 2, 7.1.2003, p. 39.”


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

164


32003L0086


L 251/12

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DIRECTIVA 2003/86/CE A CONSILIULUI

din 22 septembrie 2003

privind dreptul la reîntregirea familiei

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 punctul 3 litera (a),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (3),

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor (4),

întrucât:

(1)

Pentru a institui în mod progresiv un spațiu de libertate, securitate și justiție, Tratatul de instituire a Comunității Europene prevede, pe de o parte, adoptarea unor măsuri care vizează libera circulație a persoanelor, coroborate cu măsuri de acompaniere privind controlul la frontierele externe, azilul și imigrarea și, pe de altă parte, adoptarea unor măsuri în materie de azil, imigrare și protecție a drepturilor resortisanților țărilor terțe.

(2)

Măsurile privind reîntregirea familiei ar trebui adoptate în conformitate cu obligația de protecție a familiei și de respectare a vieții de familie, care este consacrată în numeroase instrumente de drept internațional. Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și respectă principiile recunoscute în special de articolul 8 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

(3)

Consiliul European a recunoscut, în cadrul reuniunii speciale de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, necesitatea armonizării legislațiilor interne privind condițiile de admitere și de ședere a resortisanților țărilor terțe. În acest context, a declarat că Uniunea Europeană ar trebui să asigure un tratament echitabil al resortisanților țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre și că o politică de integrare mai energică ar trebui să urmărească acordarea unor drepturi și obligații comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii Europene. În acest scop, Consiliul European a solicitat Consiliului să adopte de îndată decizii pe baza propunerilor Comisiei. Nevoia realizării obiectivelor stabilite la Tampere a fost reafirmată de Consiliul European de la Laeken din 14 și 15 decembrie 2001.

(4)

Reîntregirea familiei este o modalitate necesară pentru a face posibilă viața în familie. Ea contribuie la crearea unei stabilități socio-culturale care facilitează integrarea resortisanților țărilor terțe în statele membre, fapt care permite, de asemenea, promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Comunității, enunțat de tratat.

(5)

Statele membre ar trebui să pună în aplicare dispozițiile prezentei directive fără să facă discriminare pe bază de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau orice alte tipuri de opinii, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

(6)

Pentru a asigura protecția familiei, precum și menținerea sau crearea unei vieți de familie, este necesar să se stabilească, pe baza unor criterii comune, condițiile materiale pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei.

(7)

Statele membre ar trebui să poată aplica prezenta directivă și atunci când membrii unei familii sosesc împreună.

(8)

O atenție deosebită ar trebui acordată situației refugiaților, ca urmare a motivelor care i-au constrâns să își părăsească țara și care îi împiedică să ducă o viață în familie normală în țara lor. Prin urmare, ar trebui prevăzute condiții mai favorabile pentru exercitarea dreptului acestora la reîntregirea familiei.

(9)

Reîntregirea familiei ar trebui să vizeze, în orice caz, membrii familiei nucleare, și anume soțul (soția) și copiii minori.

(10)

Statele membre sunt cele care ar trebui să decidă dacă doresc să autorizeze reîntregirea familiei în ceea ce privește ascendenții pe linie directă, copiii majori celibatari, partenerii necăsătoriți sau înregistrați, precum și, în cazul unei căsătorii poligame, copiii minori ai unei alte soții și ai susținătorului reîntregirii. Atunci când un stat membru autorizează reîntregirea familiei pentru aceste persoane, acest lucru nu aduce atingere posibilității, pentru statele membre care nu recunosc existența legăturilor de familie în cazurile reglementate de prezenta dispoziție, de a nu acorda respectivelor persoane tratamentul de membri ai familiei în ceea ce privește dreptul de ședere într-un alt stat membru, astfel cum este definit de legislația comunitară pertinentă.

(11)

Dreptul la reîntregirea familiei ar trebui exercitat în deplină conformitate cu valorile și principiile recunoscute de statele membre, în special în ceea ce privește drepturile femeilor și ale copiilor; această respectare justifică adoptarea unor măsuri restrictive împotriva cererilor de reîntregire a familiei ale familiilor poligame.

(12)

Posibilitatea limitării dreptului la reîntregirea familiei pentru copiii de peste 12 ani a căror reședință inițială nu este împreună cu susținătorul reîntregirii urmărește să țină seama de capacitatea de integrare a copiilor de la vârste mici și garantează că dobândesc educația și cunoștințele lingvistice necesare în școală.

(13)

Se cuvine a prevedea un sistem de norme de procedură care să guverneze examinarea cererii de reîntregire a familiei, precum și intrarea și șederea membrilor familiei. Respectivele proceduri ar trebuie să fie eficiente și gestionabile în raport cu sarcina normală de lucru a administrațiilor statelor membre, precum și transparente și echitabile, astfel încât să ofere un nivel adecvat de certitudine juridică persoanelor în cauză.

(14)

Reîntregirea familiei poate fi refuzată din motive justificate în mod adecvat. În special, persoana care dorește să i se acorde dreptul de reîntregire a familiei nu ar trebui să reprezinte o amenințare la adresa ordinii publice și a siguranței publice. Noțiunea de ordine publică se poate referi la o condamnare pentru o infracțiune gravă. În acest context, trebuie menționat faptul că noțiunile de ordine publică și de siguranță publică se referă, de asemenea, la cazurile în care un resortisant al unei țări terțe face parte dintr-o asociere care susține terorismul, care susține o asociere de acest tip sau care are aspirații extremiste.

(15)

Integrarea membrilor familiei ar trebui promovată. În acest scop, acestora ar trebuie să li se acorde un statut independent de cel al susținătorului reîntregirii, în special în cazul încetării căsătoriei și a parteneriatului, precum și accesul la educație, locuri de muncă și pregătire profesională, în aceleași condiții ca și persoana cu care sunt reîntregiți, în condiții pertinente.

(16)

Ținând seama de faptul că obiectivele acțiunii preconizate, și anume stabilirea unui drept la reîntregirea familiei pentru resortisanții țărilor terțe, exercitat în conformitate cu norme comune, nu pot fi suficient îndeplinite de către statele membre și, ca urmare a dimensiunilor sau efectelor acțiunii, pot fi mai bine îndeplinite la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este enunțat de respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele în cauză.

(17)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și fără a aduce atingere articolului 4 din respectivul protocol, aceste state membre nu participă la adoptarea prezentei directive și nu sunt obligate în temeiul acesteia și nici nu fac obiectul aplicării sale.

(18)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive și nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

Dispoziții generale

Articolul 1

Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre.

Articolul 2

În sensul prezentei directive:

(a)

„resortisant al unei țări terțe” înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din tratat;

(b)

„refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe sau apatrid care beneficiază de statutul de refugiat în sensul Convenției privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin protocolul semnat la New York la 31 ianuarie 1967;

(c)

„susținător al reîntregirii” înseamnă un resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal într-un stat membru și care solicită reîntregirea familiei sau ai cărui membri de familie solicită reîntregirea;

(d)

„reîntregirea familiei” înseamnă intrarea și șederea într-un stat membru a membrilor familiei unui resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal în respectivul stat membru, în scopul menținerii unității familiale, indiferent dacă legăturile de familie sunt anterioare sau posterioare intrării susținătorului reîntregirii;

(e)

„permis de ședere” înseamnă orice autorizație eliberată de autoritățile unui stat membru care permite unui resortisant al unei țări terțe să locuiască în mod legal pe teritoriul respectivului stat membru, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 al Consiliului din 13 iunie 2002 de instituire a unui model uniform de permis de ședere pentru resortisanții țărilor terțe (5);

(f)

„minor neînsoțit” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe sau apatrid cu vârsta sub 18 ani, care intră pe teritoriul unui stat membru fără a fi însoțit de o persoană adultă care să fie responsabilă pentru el prin lege sau cutumă și atâta timp cât nu este efectiv luat în îngrijire de o astfel de persoană, sau orice persoană minoră care este lăsată neînsoțită după intrarea pe teritoriul unui stat membru.

Articolul 3

(1)   Prezenta directivă se aplică atunci când susținătorul reîntregirii este titularul unui permis de ședere eliberat de un stat membru pentru o perioadă de valabilitate mai mare sau egală cu un an, care are perspective întemeiate de a obține un drept de ședere permanent, dacă membrii familiei sale sunt resortisanți ai unei țări terțe, indiferent de statutul lor juridic.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică atunci când susținătorul reîntregirii este un resortisant al unei țări terțe

(a)

care solicită recunoașterea statutului de refugiat și a cărui cerere nu a făcut încă obiectul unei decizii definitive;

(b)

autorizat să locuiască într-un stat membru în temeiul unei protecții temporare sau care solicită o autorizare de ședere în acest temei și este în așteptarea unei decizii cu privire la statutul său;

(c)

autorizat să locuiască într-un stat membru în temeiul unei forme subsidiare de protecție, în conformitate cu obligațiile internaționale, cu legislațiile interne sau cu practicile statelor membre, sau care solicită o autorizare de ședere în acest temei și este în așteptarea unei decizii cu privire la statutul său.

(3)   Prezenta directivă nu se aplică membrilor familiei unui cetățean al Uniunii.

(4)   Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor mai favorabile:

(a)

din acordurile bilaterale și multilaterale între Comunitate sau Comunitate și statele membre, pe de o parte, și țări terțe, pe de altă parte;

(b)

din Carta Socială Europeană din 18 octombrie 1961, din Carta Socială Europeană modificată din 3 mai 1987 și din Convenția europeană privind statutul juridic al lucrătorilor migranți din 24 noiembrie 1977.

(5)   Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre de a adopta sau de a menține condiții mai favorabile.

CAPITOLUL II

Membrii familiei

Articolul 4

(1)   Statele membre autorizează intrarea și șederea, în conformitate cu prezenta directivă și sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de capitolul IV, precum și la articolul 16, a următorilor membri ai familiei:

(a)

soțul susținătorului reîntregirii;

(b)

copiii minori ai susținătorului reîntregirii și ai soțului acestuia, inclusiv copiii adoptați în conformitate cu o decizie luată de autoritatea competentă a statului membru în cauză sau cu o decizie executorie în mod automat în temeiul obligațiilor internaționale ale respectivului stat membru sau care trebuie recunoscută în conformitate cu obligațiile internaționale;

(c)

copiii minori, inclusiv copiii adoptați, ai susținătorului reîntregirii, atunci când acesta exercită drepturile părintești asupra copiilor și aceștia se află în întreținerea sa. Statele membre pot autoriza reîntregirea pentru copiii asupra cărora drepturile părintești sunt exercitate în comun, cu condiția ca celălalt titular al drepturilor părintești să fi consimțit;

(d)

copiii minori, inclusiv copiii adoptați, ai soțului, atunci când soțul exercită drepturile părintești asupra copiilor și aceștia se află în întreținerea sa. Statele membre pot autoriza reîntregirea pentru copiii asupra cărora drepturile părintești sunt exercitate în comun, cu condiția ca celălalt titular al drepturilor părintești să fi consimțit.

Copiii minori menționați de prezentul articol trebuie să aibă sub vârsta majoratului stabilită prin lege în statul membru în cauză și să nu fie căsătoriți.

Prin derogare, atunci când un copil are o vârstă mai mare de 12 ani și sosește independent de restul familiei, statul membru poate examina, înainte de a-i autoriza intrarea și șederea în temeiul prezentei directive, dacă îndeplinește o condiție de integrare prevăzută de legislația sa existentă la data punerii în aplicare a prezentei directive.

(2)   Statele membre pot, prin acte cu putere de lege sau de reglementare, autoriza intrarea și șederea, în temeiul prezentei directive, sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de capitolul IV, a următorilor membri ai familiei:

(a)

rudele de gradul întâi pe linie ascendentă directă ale susținătorului reîntregirii sau ale soțului acestuia, dacă acestea se află în întreținerea sa și nu beneficiază de sprijinul familial necesar în țara de origine;

(b)

copiii majori necăsătoriți ai susținătorului reîntregirii sau ai soțului acestuia, atunci când aceștia se află în incapacitatea obiectivă de a se întreține singuri ca urmare a stării lor de sănătate.

(3)   Statele membre pot, prin acte cu putere de lege sau de reglementare, autoriza intrarea și șederea, în temeiul prezentei directive, sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de capitolul IV, a partenerului necăsătorit, resortisant al unei țări terțe, care are cu susținătorul reîntregirii o relație de durată și stabilă demonstrată în mod corespunzător, sau a resortisantului unei țări terțe care este legat de susținătorul reîntregirii printr-un parteneriat înregistrat, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2), precum și a copiilor minori necăsătoriți, inclusiv a copiilor adoptați, și a copiilor majori necăsătoriți care se află în incapacitatea obiectivă de a se întreține singuri ca urmare a stării lor de sănătate.

Statele membre pot decide ca, în ceea ce privește reîntregirea familiei, partenerii înregistrați să fie asimilați soților.

(4)   În cazul unei căsătorii poligame, în cazul în care susținătorul reîntregirii are deja o soție care conviețuiește cu acesta pe teritoriul unui stat membru, statul membru în cauză nu autorizează reîntregirea familiei pentru o altă soție.

Prin derogare de la alineatul (1) litera (c), statele membre pot impune restricții privind reîntregirea familiei copiilor minori ai unei alte soții și ai susținătorului reîntregirii.

(5)   Pentru a asigura o mai bună integrare și pentru a preveni căsătoriile forțate, statele membre pot solicita ca susținătorul reîntregirii și soțul/soția sa să aibă o vârstă minimă, care nu poate fi mai mare de 21 de ani, înainte ca soțul/soția să se poată alătura susținătorului reîntregirii.

(6)   Prin derogare, statele membre pot solicita ca cererile de reîntregire a familiei pentru copii minori să fie depuse înainte ca aceștia să fi împlinit vârsta de 15 ani, în conformitate cu dispozițiile legislației lor interne în vigoare la data punerii în aplicare a prezentei directive. În cazul în care cererile sunt depuse ulterior, statele membre care decid să aplice prezenta derogare autorizează intrarea și șederea acestor copii din alte motive numai pentru reîntregirea familiei.

CAPITOLUL III

Depunerea și examinarea cererii

Articolul 5

(1)   Statele membre stabilesc dacă, în scopul exercitării dreptului la reîntregirea familiei, o cerere de intrare și de ședere trebuie depusă pe lângă autoritățile competente ale statului membru în cauză fie de către susținătorul reîntregirii, fie de către membrii familiei.

(2)   Cererea este însoțită de documente justificative care dovedesc legăturile de familie și respectarea condițiilor prevăzute la articolele 4 și 6 și, după caz, la articolele 7 și 8, precum și de copii certificate ale documentelor de călătorie ale membrilor familiei.

După caz, pentru a obține dovada existenței legăturilor de familie, statele membre pot organiza interviuri cu susținătorul reîntregirii și cu membrii familiei sale și orice alte cercetări pe care le consideră necesare.

Atunci când examinează o cerere privind partenerul necăsătorit al susținătorului reîntregirii, statele membre țin seama, pentru a stabili existența legăturilor de familie, de elemente precum un copil comun, o perioadă anterioară de coabitare, înregistrarea parteneriatului sau orice alte mijloace de probă fiabile.

(3)   Cererea este depusă și examinată când membrii familiei au reședința în afara teritoriului statului membru în care își are reședința susținătorul reîntregirii.

Prin derogare, un stat membru poate accepta, în cazuri adecvate, ca o cerere să fie depusă când membrii familiei se află deja pe teritoriul său.

(4)   De îndată ce este posibil și, în orice caz, nu mai târziu de nouă luni de la data depunerii cererii, autoritățile competente ale statului membru notifică în scris persoanei care a depus o cerere decizia în legătură cu aceasta.

În cazuri excepționale legate de complexitatea examinării cererii, termenul prevăzut la primul paragraf poate fi prelungit.

Decizia de respingere a cererii se motivează în mod corespunzător. Orice consecință a absenței unei decizii la expirarea termenului prevăzut la primul paragraf trebuie reglementată prin legislația internă a statului membru în cauză.

(5)   În timpul examinării cererii, statele membre se asigură că acordă atenția cuvenită interesului superior al copilului minor.

CAPITOLUL IV

Condiții necesare pentru exercitarea dreptului la reîntregirea familiei

Articolul 6

(1)   Statele membre pot respinge cererea de intrare și de ședere a unuia dintre membrii familiei din motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică.

(2)   Statele membre pot retrage permisul de ședere al unui membru al familiei sau pot refuza să îl reînnoiască din motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică.

Atunci când iau o astfel de decizie, statele membre țin seama, în afară de articolul 17, de gravitatea sau de natura atingerii la adresa ordinii publice sau a siguranței publice comise de membrul familiei sau de pericolul pe care îl poate reprezenta respectiva persoană.

(3)   Survenirea unor boli sau a unor handicapuri după eliberarea permisului de ședere nu pot justifica refuzul de a reînnoi permisul de ședere sau îndepărtarea de pe teritoriu de către autoritatea competentă a statului membru în cauză.

Articolul 7

(1)   La depunerea cererii de reîntregire a familiei, statul membru în cauză poate cere persoanei care a depus cererea să furnizeze dovada că susținătorul reîntregirii dispune:

(a)

de o locuință considerată normală pentru o familie de dimensiuni comparabile în aceeași regiune și care corespunde standardelor generale de sănătate și de siguranță în vigoare în statul membru în cauză;

(b)

de o asigurare de sănătate care acoperă toate riscurile acoperite în mod normal pentru propriii resortisanți în statul membru în cauză, atât pentru susținătorul reîntregirii cât și pentru membrii familiei;

(c)

de resurse stabile, constante și suficiente pentru a se întreține pe sine și pe ceilalți membri ai familiei fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru în cauză. Statele membre evaluează aceste resurse în raport cu natura și caracterul lor constant și pot ține seama de nivelul salariilor și pensiilor minime naționale, precum și de numărul membrilor familiei.

(2)   Statele membre pot solicita resortisanților țărilor terțe să se conformeze măsurilor de integrare, în conformitate cu legislația internă.

În ceea ce privește refugiații și/sau membrii familiei refugiaților prevăzuți la articolul 12, măsurile de integrare menționate de primul paragraf se pot aplica numai după ce persoanele în cauză au beneficiat de reîntregirea familiei.

Articolul 8

Statele membre pot solicita ca susținătorul reîntregirii să fi avut reședința în mod legal pe teritoriul lor pe o perioadă de cel mult doi ani, înainte ca membrii familiei să i se poată alătura.

Prin derogare, atunci când în domeniul reîntregirii familiei legislația în vigoare într-un stat membru la data adoptării prezentei directive ține seama de capacitatea sa de primire, respectivul stat membru poate prevederea introducerea unei perioade de așteptare de maximum trei ani între data depunerii cererii de reîntregire a familiei și eliberarea unui permis de ședere membrilor familiei.

CAPITOLUL V

Reîntregirea familiei refugiaților

Articolul 9

(1)   Prezentul capitol se aplică reîntregirii familiei refugiaților recunoscuți ca atare de statele membre.

(2)   Statele membre pot limita aplicarea prezentului capitol la refugiații ale căror legături de familie sunt anterioare intrării pe teritoriu.

(3)   Prezentul capitol nu aduce atingere unor eventuale dispoziții privind acordarea statutului de refugiat membrilor familiei.

Articolul 10

(1)   Articolul 4 se aplică definiției membrilor familiei, cu excepția alineatului (1) al treilea paragraf, care nu se aplică în cazul copiilor refugiaților.

(2)   Statele membre pot autoriza reîntregirea familiei pentru alți membri ai familiei care nu sunt menționați la articolul 4, în cazul în care aceștia se află în întreținerea refugiatului.

(3)   În cazul în care refugiatul este un minor neînsoțit, statele membre:

(a)

autorizează intrarea și șederea în scopul reîntregirii familiei pentru rudele sale de gradul întâi pe linie ascendentă directă fără a fi aplicate condițiile stabilite la articolul 4 alineatul (2) litera (a);

(b)

pot autoriza intrarea și șederea în scopul reîntregirii familiei pentru tutorele său legal sau pentru orice alt membru al familiei, atunci când refugiatul nu are rude pe linie ascendentă directă sau atunci când acestea nu pot fi găsite.

Articolul 11

(1)   În ceea ce privește depunerea și examinarea cererii, se aplică articolul 5, sub rezerva alineatului (2) al prezentului articol.

(2)   Atunci când un refugiat nu poate furniza documentele justificative oficiale care să ateste legăturile de familie, statul membru ține seama de alte dovezi ale existenței acestor legături, care trebuie apreciate în conformitate cu dreptul intern. O decizie de respingere a cererii nu se poate întemeia numai pe absența documentelor justificative.

Articolul 12

(1)   Prin derogare de la articolul 7, statele membre nu pot impune refugiatului și/sau membrilor familiei să furnizeze, în ceea ce privește cererile privind membrii familiei menționați la articolul 4 alineatul (1), elemente justificative care să ateste că îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7.

Fără a aduce atingere obligațiilor internaționale, atunci când reîntregirea familiei este posibilă într-o țară terță cu care susținătorul reîntregirii și/sau membrii familiei au o legătură specială, statele membre pot solicita elementele justificative menționate în primul paragraf.

Statele membre pot solicita refugiatului să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1), în cazul în care cererea de reîntregire a familiei nu este depusă în termen de trei luni de la data acordării statutului de refugiat.

(2)   Prin derogare de la articolul 8, statele membre nu impun refugiatului condiția de a fi avut reședința pe teritoriul lor pe o anumită perioadă înainte ca membrii familiei să i se alăture.

CAPITOLUL VI

Intrarea și șederea membrilor familiei

Articolul 13

(1)   De îndată ce cererea de reîntregire a familiei este acceptată, statul membru în cauză autorizează intrarea membrului sau a membrilor familiei. În acest scop, statul membru în cauză acordă respectivelor persoane orice facilități pentru obținerea vizelor necesare.

(2)   Statul membru în cauză eliberează membrilor familiei un prim permis de ședere pe o durată de cel puțin un an. Acest permis de ședere poate fi reînnoit.

(3)   Perioada de valabilitate a permiselor de ședere acordate membrilor familiei nu poate depăși, în principiu, data expirării permisului de ședere al susținătorului reîntregirii.

Articolul 14

(1)   Membrii familiei susținătorului reîntregirii au dreptul, la fel ca susținătorul reîntregirii, la:

(a)

acces la educație;

(b)

acces la ocuparea unui loc de muncă salarizat sau la o activitate independentă;

(c)

acces la orientare, formare, perfecționare și reconversie profesională.

(2)   Statele membre pot stabili, în conformitate cu dreptul intern, condițiile în care membrii familiei exercită o activitate salariată sau independentă. Aceste condiții prevăd un termen, care nu poate depăși în nici un caz douăsprezece luni, în decursul căruia statele membre pot examina situația pieței naționale a forței de muncă înainte să autorizeze membrii familiei să exercite o activitate salariată sau independentă.

(3)   Statele membre pot limita accesul la ocuparea unui loc de muncă salarizat sau la o activitate independentă al rudelor de gradul întâi pe linie ascendentă directă sau a copiilor majori necăsătoriți prevăzuți la articolul 4 alineatul (2).

Articolul 15

(1)   Cel târziu la cinci ani de rezidență și în măsura în care membrii familiei nu au primit un permis de ședere pentru alte motive decât reîntregirea familiei, soțul sau partenerul necăsătorit și copilul devenit major au dreptul, dacă este nevoie, la cerere, la un permis de ședere autonom, independent de cel al susținătorului reîntregirii.

În cazul ruperii legăturii de familie, statele membre pot limita acordarea permisului de ședere menționat în primul paragraf la soțul sau partenerul necăsătorit.

(2)   Statele membre pot acorda un permis de ședere autonom copiilor majori și rudelor în linie ascendentă directă prevăzuți la articolul 4 alineatul (2).

(3)   În caz de văduvie, divorț, separare sau deces al rudelor de gradul întâi în linie ascendentă sau descendentă directă, se poate elibera un permis de ședere autonom, dacă este nevoie, la cerere, persoanelor intrate în scopul reîntregirii familiei. Statele membre adoptă dispozițiile care asigură acordarea unui permis de ședere autonom în situații deosebit de dificile.

(4)   Condițiile privind acordarea și valabilitatea permisului de ședere autonom sunt prevăzute de dreptul intern.

CAPITOLUL VII

Sancțiuni și căi de atac

Articolul 16

(1)   Statele membre pot respinge o cerere de intrare și de ședere în scopul reîntregirii familiei sau, după caz, pot retrage permisul de ședere al unui membru al familiei sau pot refuza reînnoirea acestuia în unul dintre următoarele cazuri:

(a)

atunci când condițiile stabilite în prezenta directivă nu sunt sau nu mai sunt îndeplinite.

Atunci când se reînnoiește permisul de ședere, în cazul în care susținătorul reîntregirii nu dispune de resurse suficiente fără a recurge la sistemul de asistență socială al statului membru, astfel cum este menționat la articolul 7 alineatul (1) litera (c), statul membru ține seama de contribuțiile membrilor familiei la venitul familiei;

(b)

atunci când susținătorul reîntregirii și membrii familiei sale nu au sau nu mai au o relație conjugală sau o relație de familie efectivă;

(c)

atunci când se constată că susținătorul reîntregirii sau că partenerul său necăsătorit este căsătorit sau are o relație de durată cu o altă persoană.

(2)   De asemenea, statele membre pot respinge o cerere de intrare și de ședere în scopul reîntregirii familiei sau pot retrage permisul de ședere al unui membru al familiei sau pot refuza reînnoirea acestuia, în cazul în care se constată că:

(a)

au fost utilizate informații false sau mincinoase sau documente false sau falsificate sau că s-a recurs la fraudă sau la alte mijloace ilegale;

(b)

parteneriatul, căsătoria sau adopția au fost realizate numai pentru a permite persoanei în cauză să intre sau să aibă reședința într-un stat membru.

Atunci când realizează o evaluare în acest sens, statele membre pot ține seama în special de faptul că parteneriatul, căsătoria sau adopția s-a realizat după acordarea permisului de ședere susținătorului reîntregirii.

(3)   Statele membre pot retrage sau pot refuza reînnoirea permisului de ședere al unui membru al familiei atunci când dreptul de ședere al susținătorului reîntregirii expiră și membrul familiei nu beneficiază încă de un drept la un permis de ședere autonom în temeiul articolului 15.

(4)   Statele membre pot efectua controale specifice atunci când există suspiciuni întemeiate de fraudă sau de căsătorie, parteneriat sau adopție de conveniență, astfel cum sunt definite la alineatul (2). De asemenea, se pot efectua controale specifice cu ocazia reînnoirii permisului de ședere al membrilor familiei.

Articolul 17

Statele membre țin seama în mod adecvat de natura și soliditatea legăturilor de familie ale persoanei și de durata rezidenței sale în statul membru, precum și de existența unor legături familiale, culturale sau sociale cu țara de origine, în cazul respingerii unei cereri, al retragerii sau al refuzului de reînnoire al permisului de ședere, precum și în cazul luării unei măsuri de îndepărtare a susținătorului reîntregirii sau a membrilor familiei sale.

Articolul 18

Statele membre se asigură că susținătorul reîntregirii și/sau membrii familiei sale au dreptul să conteste în fața instanței deciziile de respingere a cererii de reîntregire a familiei, de respingere a reînnoirii permisului de ședere, de retragere a permisului de ședere sau de luare a unei măsuri de îndepărtare.

Procedura și competențele în conformitate cu care se exercită dreptul prevăzut la primul paragraf sunt stabilite de statele membre în cauză.

CAPITOLUL VIII

Dispoziții finale

Articolul 19

Periodic și pentru prima dată cel târziu la 3 octombrie 2007, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind punerea în aplicare a prezentei directive în statele membre și propune, după caz, modificările necesare. Aceste propuneri de modificări vizează cu prioritate articolele 3, 4, 7, 8 și 13.

Articolul 20

Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 3 octombrie 2005. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

Articolul 21

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 22

Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 septembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

F. FRATTINI


(1)  JO C 116 E, 26.4.2000, p. 66 și

JO C 62 E, 27.2.2001, p. 99.

(2)  JO C 135, 7.5.2001, p. 174.

(3)  JO C 204, 18.7.2000, p. 40.

(4)  JO C 73, 26.3.2003, p. 16.

(5)  JO L 157, 15.6.2002, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

171


32003D0725


L 260/37

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA 2003/725/JAI A CONSILIULUI

din 2 octombrie 2003

de modificare a dispozițiilor articolul 40 alineatele (1) și (7) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 32 și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Regatului Belgiei, a Regatului Spaniei și a Republicii Franceze,

având în vedere avizul Parlamentului European,

întrucât:

(1)

Dispozițiile Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (1), referitoare la supravegherea transfrontalieră, trebuie modificate, iar sfera lor de aplicare trebuie lărgită pentru a spori eficiența anchetelor penale, în special a celor privind infracțiunile care au legătură cu criminalitatea organizată.

(2)

Regatul Unit ia parte la prezenta decizie, în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene și cu articolul 8 alineatul (2) din Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a lua parte la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (2).

(3)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul acordului încheiat de către Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la implementarea, aplicarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen, incluse în domeniul de aplicare menționat la articolul 1 punctul H din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind unele mecanisme de aplicare a acestui acord (3),

DECIDE:

Articolul 1

Dispozițiile articolului 40 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune se modifică după cum urmează:

1.

Primul paragraf din alineatul (1) se înlocuiește cu următorul text:

„(1)   Funcționarii unui stat membru care țin sub supraveghere pe teritoriul acestuia o persoană în cadrul unei anchete penale privind o infracțiune supusă procedurii de extrădare, deoarece această persoană este suspectată de implicare într-o infracțiune supusă procedurii de extrădare sau deoarece există motive întemeiate de a crede că ea poate ajuta la identificarea sau localizarea unei astfel de persoane sunt autorizați să-și continue supravegherea pe teritoriul altui stat membru, dacă acest stat a autorizat supravegherea transfrontalieră în urma unei cereri de asistență formulate în prealabil și motivate. La autorizație se pot anexa condiții.”

2.

Alineatul (7) se modifică după cum urmează:

(a)

la a treia liniuță, „viol” se înlocuiește cu „o infracțiune gravă de natură sexuală”;

(b)

la a cincea liniuță, „falsificare de bani” se înlocuiește cu „contrafacerea și falsificarea mijloacelor de plată”;

(c)

se adaugă următoarele liniuțe:

„—

fraudă gravă;

introducerea ilegală în țară a străinilor;

spălarea banilor;

trafic cu substanțe nucleare și radioactive;

participare la activitățile unei organizații criminale, conform Acțiunii comune 98/733/JAI a Consiliului din 21 decembrie 1998 privind incriminarea penală a participării la activitățile unei organizații criminale în statele membre ale Uniunii Europene;

infracțiunile de terorism menționate de Decizia cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului.”

Articolul 2

(1)   Prezenta decizie nu este obligatorie pentru Irlanda.

(2)   Prezenta decizie nu se aplică Gibraltarului.

(3)   Prezenta decizie se aplică Insulelor din Canalul Mânecii sub rezerva articolul 5 alineatul (1) din Decizia 2000/365/CE.

Articolul 3

Prezenta decizie intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 2 octombrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. PISANU


(1)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(2)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(3)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

173


32003L0110


L 321/26

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DIRECTIVA 2003/110/CE A CONSILIULUI

din 25 noiembrie 2003

privind asistența la tranzit în cadrul măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 alineatul (3) litera (b),

având în vedere inițiativa Republicii Federale Germania,

având în vedere avizul Parlamentului European,

întrucât:

(1)

Asistența reciprocă în materia îndepărtării ia în considerare obiectivul comun de a pune capăt șederii ilegale a resortisanților țărilor terțe obligați să părăsească teritoriul. O reglementare constrângătoare pentru toate statele membre contribuie de asemenea la certitudinea juridică și la armonizarea procedurilor.

(2)

Îndepărtarea pe cale aeriană este din ce în ce mai mult folosită pentru a pune capăt șederii resortisanților țărilor terțe. În ciuda eforturilor depuse de către statele membre pentru folosirea cu prioritate a liniilor directe, factori economici și/sau numărul insuficient de zboruri directe pot face necesară recurgerea la legături aeriene cu escală în aeroporturile de tranzit din alte state membre.

(3)

Recomandarea Consiliului din 22 decembrie 1995 privind concertarea acțiunilor și cooperarea în aplicarea măsurilor de expulzare (1) și Decizia Comitetului executiv din 21 aprilie 1998 privind cooperarea dintre părțile contractante în materie de îndepărtare a resortisanților țărilor terțe pe cale aeriană [SCH/COM-ex (98) (10)] (2) răspund deja necesității de cooperare între statele membre în domeniul îndepărtării pe cale aeriană a resortisanților țărilor terțe.

(4)

Nu se aduce atingere suveranității statelor membre, în special în ceea ce privește utilizarea forței împotriva resortisanților țărilor terțe care se opun îndepărtării.

(5)

Nu ar trebui să se aducă atingere Convenției din 14 septembrie 1963 referitoare la infracțiuni și la anumite alte acte săvârșite la bordul aeronavelor (Convenția de la Tokyo), în special în ceea ce privește autoritatea exercitată de comandantul de bord și problemele legate de răspundere.

(6)

În ceea ce privește notificarea companiilor aeriene cu privire la executarea măsurilor de îndepărtare cu sau fără escortă, se face trimitere la anexa 9 la Convenția privind aviația civilă internațională (Convenția OACI) din 7 decembrie 1944.

(7)

Statele membre pun în aplicare prezenta directivă cu respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 și a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În conformitate cu obligațiile internaționale aplicabile, tranzitul pe cale aeriană nu va fi nici solicitat, nici autorizat în cazul în care, în țara terță de destinație sau de tranzit, resortisantul unei țări terțe riscă să fie supus unui tratament inuman sau degradant, torturii sau pedepsei cu moartea sau în cazul în care viața sau libertatea sa ar fi amenințată pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.

(8)

Este oportun să se adopte măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a modalităților de exercitare a competențelor de punere în aplicare conferite Comisiei (3).

(9)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, prin urmare nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale. Având în vedere că prezenta directivă dezvoltă acquis-ul Schengen în aplicarea dispozițiilor titlului IV din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene, în măsura în care aceasta se aplică resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condițiile prevăzute pentru a beneficia de o scurtă ședere, aplicabile pe teritoriul unui stat membru în temeiul dispozițiilor acquis-ului Schengen, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat anterior, Danemarca decide, în termen de șase luni de la adoptarea prezentei directive de către Consiliu, dacă transpune sau nu prezenta directivă în legislația sa internă.

(10)

În ceea ce privește Republica Islanda și Regatul Norvegiei, prezenta directivă constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat la 18 mai 1999 între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la implementarea, aplicarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), în măsura în care prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condițiile prevăzute pentru a beneficia de o scurtă ședere, aplicabile pe teritoriul unui stat membru în temeiul dispozițiilor acquis-ului Schengen și care aparțin de domeniul prevăzut la articolul 1 punctul C din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a acestui acord (5).

(11)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, aceste state membre nu participă la adoptarea prezentei directive și nu au, sub rezerva articolului 4 din protocolul menționat anterior, nici o obligație în temeiul acesteia și nu fac obiectul aplicării sale.

(12)

Prezenta directivă constituie un act întemeiat pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Prezenta directivă are ca obiect definirea măsurilor de asistență care se pot lua de către autoritățile competente în aeroporturile de tranzit din statele membre, în cadrul îndepărtării cu sau fără escortă, pe cale aeriană.

Articolul 2

În sensul prezentei directive, se înțelege prin:

(a)

„resortisant al unei țări terțe”, orice persoană care nu este resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, al Republicii Islanda sau al Regatului Norvegiei;

(b)

„stat membru solicitant”, statul membru care execută o decizie de îndepărtare pronunțată împotriva resortisantului unei țări terțe și solicită tranzitul prin aeroportul unui alt stat membru;

(c)

„stat membru solicitat”, sau „stat membru de tranzit”, statul membru pe aeroportul căruia trebuie să aibă loc tranzitul;

(d)

„membrii escortei”, toate persoanele din statul membru solicitant însărcinate cu însoțirea resortisantului unei țări terțe, inclusiv persoanele însărcinate cu îngrijirea medicală, precum și interpreții;

(e)

„tranzit pe cale aeriană”, trecerea resortisantului dintr-o țară terță în zona unui aeroport din statul membru solicitat în sensul îndepărtării sale pe cale aeriană și, după caz, trecerea membrilor escortei.

Articolul 3

(1)   Orice stat membru care dorește îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe pe cale aeriană examinează posibilitatea de a utiliza un zbor direct către țara de destinație.

(2)   În cazul în care un stat membru care dorește îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe nu poate, din motive rezonabile de ordin practic, să utilizeze un zbor direct către țara de destinație, acesta poate solicita tranzitul pe cale aeriană printr-un alt stat membru. În principiu, tranzitul pe cale aeriană nu trebuie solicitat dacă executarea măsurii de îndepărtare necesită o schimbare de aeroport pe teritoriul statului membru solicitat.

(3)   Fără a aduce atingere obligațiilor prevăzute la articolul 8, statul membru solicitat poate refuza tranzitul pe cale aeriană atunci când:

(a)

resortisantul unei țări terțe este acuzat, în temeiul legislației interne a statului membru solicitat, de infracțiuni sau căutat pentru executarea unei pedepse;

(b)

tranzitul prin alte state sau readmisia de către statul de destinație nu sunt posibile;

(c)

măsura de îndepărtare necesită o schimbare de aeroport pe teritoriul statului membru solicitat;

(d)

asistența solicitată nu poate fi furnizată la o dată precisă din motive de ordin practic sau

(e)

resortisantul unei țări terțe va constitui o amenințare pentru ordinea publică, securitatea publică, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale statului membru solicitat.

(4)   În cazul prevăzut la alineatul (3) litera (d), statul membru solicitat prezintă în cel mai scurt timp statului membru solicitant o dată cât mai apropiată de data solicitată inițial, la care acesta poate oferi asistență în ceea ce privește tranzitul pe cale aeriană, în măsura în care celelalte condiții sunt îndeplinite.

(5)   Statul membru solicitat poate retrage autorizațiile de tranzit pe cale aeriană deja eliberate, dacă fapte care justifică refuzul de tranzit în sensul alineatului (3) s-au constatat ulterior.

(6)   Statul membru solicitat informează de îndată statul membru solicitant atunci când autorizația de tranzit pe cale aeriană este refuzată sau retrasă în conformitate cu alineatul (3) sau (5), prezentând motivele refuzului sau retragerii sau atunci când tranzitul nu se poate asigura din alt motiv.

Articolul 4

(1)   Solicitarea de tranzit pe cale aeriană cu sau fără escortă și măsurile de asistență aferente în temeiul articolului 5 alineatul (1) trebuie prezentată în scris de către statul membru solicitant. Aceasta trebuie transmisă statului membru solicitat cât mai curând posibil, dar cu cel puțin două zile înaintea tranzitului. În cazuri de urgență deosebită motivate corespunzător, acest termen se poate scurta.

(2)   Statul membru solicitat comunică decizia sa statului membru solicitant în termen de două zile. Acest termen poate fi prorogat cu patruzeci și opt de ore maximum, în cazuri motivate corespunzător. Tranzitul pe cale aeriană nu poate începe fără autorizația statului membru solicitat.

În cazul în care statul membru solicitat nu dă un răspuns în termenul menționat la primul paragraf, operațiunile de tranzit pot fi inițiate prin intermediul unei notificări emise de statul membru solicitant.

Statele membre pot prevedea, pe baza unor acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale, ca operațiunile de tranzit să fie inițiate prin intermediul unei notificări emise de statul membru solicitant.

Statele membre informează Comisia cu privire la acordurile sau aranjamentele prevăzute la al treilea paragraf. Comisia prezintă cu regularitate Consiliului rapoarte cu privire la aceste acorduri și aranjamente.

(3)   În sensul executării cererii prevăzute la alineatul (1), informațiile enumerate în formularul de cerere și de autorizare a tranzitului pe cale aeriană care figurează în anexă se transmit statului membru solicitat.

Măsurile necesare pentru actualizarea și adaptarea cererii de tranzit care figurează în anexă, precum și metodele de transmitere a acestei cereri, se iau în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 9 alineatul (2) din Decizia 1999/468/CE.

(4)   Pentru orice cerere de tranzit, statul membru solicitant transmite statului membru solicitat datele prevăzute de anexă.

(5)   Fiecare stat membru desemnează o autoritate centrală pentru primirea cererii prevăzute la alineatul (1).

Autoritățile centrale desemnează, pentru toate aeroporturile de tranzit în cauză, puncte de contact cu care se poate lua legătura pe toată durata operațiunilor de tranzit.

Articolul 5

(1)   Statul membru solicitant ia toate măsurile necesare pentru ca operațiunea de tranzit să se desfășoare în cel mai scurt timp.

Operațiunea de tranzit trebuie să se desfășoare în termen de 24 de ore.

(2)   În limita mijloacelor disponibile și cu respectarea normelor internaționale aplicabile, statul membru solicitat pune în aplicare, sub rezerva consultărilor reciproce cu statul membru solicitant, toate măsurile de asistență necesare, de la aterizare și deschiderea ușilor avionului până la plecarea efectivă a resortisantului unei țări terțe. Cu toate acestea, nu se solicită consultări reciproce în cazurile prevăzute la litera (b).

Statul membru solicitat ia următoarele măsuri de asistență:

(a)

resortisantul unei țări terțe este așteptat la avion și însoțit în incinta aeroportului de tranzit, în special până la zborul de corespondență;

(b)

se acordă îngrijiri medicale de urgență resortisantului unei țări terțe și, după caz, membrilor escortei;

(c)

se asigură hrana resortisantului unei țări terțe și, după caz, a membrilor escortei;

(d)

documentele de călătorie sunt preluate, păstrate și transmise, în special în caz de îndepărtare fără escortă;

(e)

în caz de tranzit fără escortă, statul membru solicitant este informat cu privire la locul și ora plecării de pe teritoriul statului membru respectiv a resortisantului unei țări terțe;

(f)

statul membru solicitant este informat cu privire la orice incident grav survenit în cursul tranzitului resortisantului unei țări terțe.

(3)   Statul membru solicitat poate, în conformitate cu legislația sa internă:

(a)

să repartizeze și să cazeze resortisanții țărilor terțe în incinte securizate;

(b)

să recurgă la mijloace legitime pentru a împiedica acte de rezistență din partea resortisantului unei țări terțe sau pentru a le pune capăt.

(4)   Fără a aduce atingere articolului 6 alineatul (1), în cazul în care nu se poate asigura executarea operațiunilor de tranzit, în ciuda asistenței oferite în conformitate cu alineatele (1) și (2), statul membru solicitat poate, la cererea statului membru solicitant și de comun acord cu acesta din urmă, să ia toate măsurile de asistență necesare continuării operațiunii de tranzit.

În acest caz, termenul prevăzut la alineatul (1) poate fi prelungit la patruzeci și opt de ore maximum.

(5)   Autoritățile competente din statul membru solicitat care sunt responsabile cu măsurile luate decid asupra naturii și dimensiunilor asistenței prevăzute la alineatele (2), (3) și (4).

(6)   Cheltuielile ocazionate de prestările prevăzute la alineatul (2) literele (b) și (c) sunt în sarcina statului membru solicitant.

Celelalte cheltuieli sunt de asemenea în sarcina statului membru solicitant, atât timp cât sunt reale și cuantificabile.

Statele membre furnizează informațiile corespunzătoare privind criteriile de cuantificare a cheltuielilor prevăzute la al doilea paragraf.

Articolul 6

(1)   Statul membru solicitant se obligă să-l readmită de îndată pe resortisantul unei țări terțe în cazul în care:

(a)

autorizația de tranzit pe cale aeriană a fost refuzată sau retrasă în temeiul articolului 3 alineatul (3) sau (5);

(b)

resortisantul unei țări terțe a pătruns fără autorizație pe teritoriul statului membru solicitat în cursul tranzitului;

(c)

îndepărtarea resortisantului unei țări terțe într-o altă țară de tranzit sau în țara de destinație sau îmbarcarea sa la bordul unui zbor de corespondență a eșuat sau

(d)

tranzitul pe cale aeriană nu este posibil din alt motiv.

(2)   Statul membru solicitat ajută la readmisia resortisantului unei țări terțe în statul membru solicitant în cazurile prevăzute la alineatul (1). Cheltuielile legate de returnarea resortisantului unei țări terțe sunt în sarcina statului membru solicitant.

Articolul 7

(1)   Prerogativele membrilor escortei se limitează, pe durata desfășurării operațiunii de tranzit, la legitima apărare. De asemenea, în absența forțelor de ordine ale statului membru de tranzit sau cu scopul de a le oferi acestora asistență, membrii escortei pot răspunde unui risc imediat și grav printr-o intervenție rezonabilă și proporționată, în scopul de a-l împiedica pe resortisantul unei țări terțe să fugă, să-și provoace răni lui însuși/ei înseși sau unui terț, sau să producă pagube materiale.

În orice împrejurare, membrii escortei trebuie să respecte legislația statului membru solicitat.

(2)   În cursul tranzitului pe cale aeriană, membrii escortei nu sunt înarmați și poartă ținută civilă. Aceștia prezintă documentele de identitate necesare, în special autorizația de tranzit eliberată de statul membru de tranzit sau, după caz, notificarea prevăzută la articolul 4 alineatul (2), în cazul în care statul membru solicitat o cere.

Articolul 8

Prezenta directivă nu aduce atingere angajamentelor care decurg din Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967, din convențiile internaționale privind drepturile omului și libertățile fundamentale și din convențiile internaționale privind extrădarea persoanelor.

Articolul 9

(1)   Comisia este sprijinită de un comitet.

(2)   În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 5 și 7 din Decizia 1999/468/CE.

Perioada prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE se stabilește la o lună.

(3)   Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.

Articolul 10

(1)   Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive înainte de 6 decembrie 2005. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 11

Decizia Comitetului executiv din 21 aprilie 1998 privind cooperarea dintre părțile contractante în materie de îndepărtare a resortisanților țărilor terțe pe cale aeriană [SCH/Com-ex (98) 10] se abrogă.

Articolul 12

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 13

Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 25 noiembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. TREMONTI


(1)  JO C 5, 10.1.1996, p. 3.

(2)  JO L 239, 22.9.2000, p. 193.

(3)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.


ANEXĂ

Image

Image


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

179


32003D0847


L 321/64

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA 2003/847/JAI A CONSILIULUI

din 27 noiembrie 2003

privind măsurile de control și sancțiunile penale referitoare la noile droguri sintetice 2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană,

având în vedere Acțiunea comună 97/396/JAI a Consiliului din 16 iunie 1997 privind schimbul de informații, evaluarea riscului și controlul noilor droguri sintetice (1), în special articolul 5 alineatul (1),

având în vedere inițiativa Republicii Italiene,

întrucât:

(1)

Au fost elaborate rapoarte de evaluare a riscurilor cu privire la 2C-I (2,5-dimetoxi-4-iodofenetilamină), 2C-T-2 (2,5-dimetoxi-4-etiltiofenetilamină), 2C-T-7 (2,5-dimetoxi-4-(n)-propiltiofenetilamină) și TMA-2 (2,4,5-trimetoxiamfetamină), în temeiul articolului 4 alineatul (3) din Acțiunea comună 97/396/JAI, cu ocazia unei reuniuni convocate sub auspiciile Comitetului Științific al Observatorului European pentru Droguri și Toxicomanie.

(2)

2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 sunt derivați ai amfetaminei având caracteristicile structurale ale fenetilaminelor, care sunt asociate cu activitatea halucinogenă și stimulativă. Nu s-au raportat cazuri de intoxicații letale sau neletale ca urmare a consumului de 2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 în interiorul Comunității Europene. Cu toate acestea, 2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 sunt droguri halucinogene care prezintă riscuri potențiale comune cu ale altor substanțe halucinogene, cum ar fi 2C-B, DOB, TMA și DOM, deja clasificate în Tabelele I sau II din Convenția Națiunilor Unite din 1971 privind substanțele psihotrope. Prin urmare, nu poate fi exclus un risc de toxicitate acută sau cronică.

(3)

2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 nu sunt menționate în prezent în nici unul dintre Tabelele anexate la Convenția Națiunilor Unite din 1971 privind substanțele psihotrope.

(4)

În prezent, 2C-I și 2C-T-2 sunt controlate în temeiul legislației interne privind drogurile din cinci state membre; 2C-T-7 și TMA-2 sunt controlate în patru state membre.

(5)

2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 nu au nici o valoare terapeutică sau utilizare industrială.

(6)

2C-I a fost identificat în patru state membre; 2C-T-2 și 2C-T-7 au fost identificate în șase state membre; TMA-2 a fost identificat în cinci state membre. În prezent, un stat membru a raportat un caz de trafic internațional cu 2C-T-2, implicând două state membre; nu s-a raportat trafic internațional cu 2C-I, 2C-T-7 sau TMA-2. Laboratoarele implicate în producția de 2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 au fost puse sub sechestru în trei state membre. În unul dintre aceste state membre, captura unei cantități însemnate de 2C-H, substanță intermediară utilizată ca precursor, și a unei documentații, sugerează existența unei producții de 2C-I. Precursorii chimici principali ai 2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 sunt disponibili în comerț.

(7)

2C-I, 2C-T-2, 2C-T-7 și TMA-2 ar trebui să fie supuse de către statele membre unor măsuri de control și sancțiunilor penale, prevăzute de legislația acestora, în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul Convenției din 1971 privind substanțele psihotrope a Organizației Națiunilor Unite, în ceea ce privește substanțele enumerate în Tabelele I sau II din convenția menționată,

DECIDE:

Articolul 1

Statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu legislația internă, pentru a supune 2C-I (2,5-dimetoxi-4-iodofenetilamină), 2C-T-2 (2,5-dimetoxi-4-etiltiofenetilamină), 2C-T-7 (2,5-dimetoxi-4-(n)-propiltiofenetilamină) și TMA-2 (2,4,5-trimetoxiamfetamină) măsurilor de control și sancțiunilor penale, prevăzute de legislația acestora, în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul Convenției din 1971 privind substanțele psihotrope a Organizației Națiunilor Unite, în ceea ce privește substanțele enumerate în Tabelele I sau II din convenția menționată.

Articolul 2

În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) paragraful al treilea din Acțiunea comună 97/396/JAI, statele membre iau măsurile prevăzute la articolul 1, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii.

În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii, statele membre informează Secretariatul General al Consiliului și Comisia cu privire la măsurile pe care le-au luat.

Articolul 3

Prezenta decizie se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Aceasta intră în vigoare în ziua următoare datei publicării sale.

Adoptată la Bruxelles, 27 noiembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

R. CASTELLI


(1)  JO L 167, 25.6.1997, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

181


32003D0861


L 325/44

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 8 decembrie 2003

privind analiza și cooperarea cu privire la monedele euro falsificate

(2003/861/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 123 alineatul (4) a treia teză,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Băncii Centrale Europene (1),

întrucât:

(1)

Regulamentul (CE) nr. 1338/2001 al Consiliului din 28 iunie 2001 de definire a măsurilor necesare protecției monedei euro împotriva falsificării (2), în special articolul 5, prevede analizarea și clasificarea monedelor euro false de către Centrul național de analiză a monedelor (CNAM) din fiecare stat membru și de către Centrul Tehnic și Științific European (CTSE). Comisia asigură, din 2000, cadrul necesar coordonării acțiunilor pertinente ale acestor autorități tehnice.

(2)

Din octombrie 2001, CTSE își desfășoară provizoriu activitatea la Monetăria din Paris, beneficiind de gestionare și de asistență administrativă din partea Comisiei, în conformitate cu schimbul de scrisori dintre președinția Consiliului și ministrul de finanțe francez, din 28 februarie și 9 iunie 2000.

(3)

Pentru a garanta continuitatea și independența acțiunilor de protecție a monedelor euro împotriva falsificării, Comisiei trebuie să-i fie atribuită responsabilitatea de a supraveghea buna desfășurare a activităților CTSE și de a asigura coordonarea acțiunilor autorităților tehnice competente în acest domeniu,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Comisia instituie Centrul Tehnic și Științific European și asigură buna funcționare a acestuia, precum și coordonarea acțiunilor autorităților tehnice competente cu scopul protejării monedelor euro împotriva falsificării.

Articolul 2

Prezenta decizie se adresează statelor membre care au adoptat euro ca monedă unică.

Adoptată la Bruxelles, 8 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

F. FRATTINI


(1)  JO C 202, 27.8.2003, p. 31.

(2)  JO L 181, 4.7.2001, p. 6.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

182


32003D0862


L 325/45

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 8 decembrie 2003

de extindere a efectelor Deciziei 2003/861/CE privind analiza și cooperarea cu privire la monedele euro falsificate la statele membre care nu au adoptat euro ca monedă unică

(2003/862/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 308,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Parlamentului European (1),

întrucât:

(1)

Prin adoptarea Deciziei 2003/861/CE a Consiliului din 8 decembrie 2003 privind analiza și cooperarea în cazul monedelor euro falsificate (2), Consiliul a prevăzut că aceasta își va produce efectele în statele membre care au adoptat euro ca monedă unică.

(2)

Cu toate acestea, este important ca euro să beneficieze de același nivel de protecție în statele membre care nu l-au adoptat și trebuie să se adopte dispozițiile necesare în acest scop,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Decizia 2003/861/CE privind analiza și cooperarea în cazul monedelor euro falsificate se extinde la statele membre care nu au adoptat euro ca monedă unică.

Articolul 2

Prezenta decizie se adresează statelor membre care nu au adoptat euro ca monedă unică.

Adoptată la Bruxelles, 8 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

F. FRATTINI


(1)  Aviz emis la 18 noiembrie 2003 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(2)  JO L 325, 12.12.2003, p. 44.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

183


32003R2201


L 338/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 2201/2003 AL CONSILIULUI

din 27 noiembrie 2003

privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (c) și articolul 67 alineatul (1),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (3),

întrucât:

(1)

Comunitatea Europeană și-a stabilit ca obiectiv crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. În acest scop, Comunitatea adoptă, în special, măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă necesare pentru buna funcționare a pieței interne.

(2)

Consiliul European de la Tampere a aprobat principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare ca piatră de temelie pentru crearea unui spațiu judiciar veritabil și a identificat dreptul de vizită ca o prioritate.

(3)

Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 (4) stabilește normele privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești față de copiii comuni, pronunțate cu ocazia acțiunilor matrimoniale. Conținutul prezentului regulament a fost preluat în mare parte din Convenția din 28 mai 1998 având același obiect (5).

(4)

La 3 iulie 2000, Franța a prezentat o inițiativă în vederea adoptării unui regulament al Consiliului privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești privind dreptul de vizită a copiilor (6).

(5)

În vederea garantării egalității tuturor copiilor, prezentul regulament reglementează toate hotărârile judecătorești în materia răspunderii părintești, inclusiv măsurile de protecție a copilului, independent de orice legătură cu o procedură matrimonială.

(6)

Deoarece aplicarea normelor în materia răspunderii părintești intervine adesea în cadrul acțiunilor matrimoniale, este mai indicat să existe un singur instrument în materie de divorț și în materie de răspundere părintească.

(7)

Domeniul de aplicare a prezentului regulament reglementează materiile civile, oricare ar fi natura instanței.

(8)

În ceea ce privește hotărârile judecătorești de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale și nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorț, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.

(9)

În ceea ce privește bunurile copilului, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai măsurilor de protecție a copilului, anume: (i) desemnării și atribuțiilor unei persoane sau ale unui organism însărcinat să administreze bunurile copilului, să îl reprezinte și să îl asiste și (ii) măsurilor privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului. În acest context și cu titlu de exemplu, prezentul regulament ar trebui să se aplice cazurilor în care părinții sunt în litigiu în legătură cu administrarea bunurilor copilului. Măsurile privind bunurile copilului care nu privesc protecția copilului ar trebui să fie reglementate în continuare de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (7).

(10)

Prezentul regulament nu se aplică acelor materii care privesc securitatea socială, măsurilor de drept public cu caracter general în materie de educație și de sănătate, nici hotărârilor privind dreptul de azil și imigrarea. În plus, prezentul regulament nu se aplică nici stabilirii filiației, care este o problemă separată de atribuirea răspunderii părintești, și nici altor probleme legate de starea persoanelor. Acesta nu se aplică nici măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de către copii.

(11)

Obligațiile de întreținere se exclud din domeniul de aplicare a prezentului regulament, deoarece sunt deja reglementate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001. În general, instanțele competente în temeiul prezentului regulament vor avea competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere prin aplicarea articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

(12)

Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.

(13)

În interesul copilului, prezentul regulament permite instanței competente, în mod excepțional și în anumite condiții, să trimită cauza instanței unui alt stat membru, în cazul în care aceasta este mai în măsură să soluționeze cauza. Cu toate acestea, în acest caz, cea de a doua instanță sesizată nu ar trebui autorizată să trimită cazul unei a treia instanțe.

(14)

Efectele prezentului regulament nu ar trebui să aducă atingere aplicării dreptului internațional public în materia imunității diplomatice. Dacă instanța competentă în temeiul prezentului regulament nu-și poate exercita competența din cauza existenței unei imunități diplomatice în conformitate cu dreptul internațional, competența ar trebui stabilită în statul membru în care persoana în cauză nu beneficiază de nici o imunitate, în conformitate cu legislația statului respectiv.

(15)

Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială (8) se aplică pentru notificarea și comunicarea actelor din cadrul unei acțiuni judiciare intentate în temeiul prezentului regulament.

(16)

Prezentul regulament nu împiedică instanțele unui stat membru să ia, în caz de urgență, măsuri provizorii sau asiguratorii privind persoanele și bunurile aflate în acest stat.

(17)

În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. Instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător. Cu toate acestea, o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanței din statul membru al reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică înapoierea copilului, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul răpit.

(18)

În caz de hotărâre de neînapoiere pronunțată în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța ar trebui să informeze cu privire la aceasta instanța competentă sau autoritatea centrală din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite. Această instanță, în cazul în care nu a fost încă sesizată, sau autoritatea centrală, ar trebui să adreseze o notificare părților. Această obligație nu ar trebui să împiedice autoritatea centrală să adreseze, de asemenea, o notificare autorităților publice vizate în conformitate cu dreptul intern.

(19)

Ascultarea copilului joacă un rol important în aplicarea prezentului regulament fără ca acest act să aibă ca efect modificarea procedurilor naționale aplicabile în această materie.

(20)

Ascultarea copilului într-un alt stat membru se poate efectua în conformitate cu modalitățile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (9).

(21)

Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoașterii ar trebui reduse la minimul necesar.

(22)

Actele autentice și acordurile între părți care sunt executorii într-un stat membru ar trebui asimilate „hotărârilor judecătorești” în scopul aplicării normelor de recunoaștere și de executare.

(23)

Consiliul European de la Tampere a estimat în concluziile sale (punctul 34) că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile care țin de dreptul familiei ar trebui „recunoscute automat în întreaga Uniune fără procedură intermediară sau motive de refuz al executării”. Acesta este motivul pentru care hotărârile privind dreptul de vizită și cele privind înapoierea copilului, care au fost certificate în statul membru de origine în conformitate cu dispozițiile din prezentul regulament, ar trebui să fie recunoscute și să fie executorii în toate celelalte state membre fără să fie solicitată vreo altă procedură. Procedura de executare a acestor hotărâri judecătorești rămâne reglementată de dreptul intern.

(24)

Ar trebui ca certificatul eliberat pentru facilitarea executării hotărârii judecătorești să nu poată fi supus nici unei căi de atac. Ar trebui ca acesta să facă obiectul unei acțiuni în rectificare numai în caz de eroare materială, de exemplu, în cazul în care certificatul nu reflectă corect conținutul hotărârii.

(25)

Autoritățile centrale ar trebui să coopereze atât în mod general cât și în cazuri speciale, inclusiv în vederea încurajării rezolvării pe cale amiabilă a conflictelor familiale în materia răspunderii părintești. În acest scop, autoritățile centrale participă la Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială creată prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului din 28 mai 2001 de creare a unei Rețele Judiciare Europene în materie civilă și comercială (10).

(26)

Comisia ar trebui să facă publice și să actualizeze listele cu instanțele și căile de atac transmise de statele membre.

(27)

Ar trebui să se ia măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului regulament în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor pentru exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (11).

(28)

Prezentul regulament înlocuiește Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 care se abrogă, în consecință.

(29)

În vederea bunei funcționări a prezentului regulament, Comisia ar trebui să examineze punerea sa în aplicare pentru a propune, dacă este cazul, modificările necesare.

(30)

Regatul Unit și Irlanda, în temeiul articolului 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, au notificat dorința lor de participare la adoptarea și punerea în aplicare a prezentului regulament.

(31)

Danemarca, în conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, nu participă la adoptarea prezentului regulament și, prin urmare, nu îi revin obligații în temeiul acestuia și acesta nu i se aplică.

(32)

Înțelegând că obiectivele prezentului regulament nu pot fi suficient realizate de către statele membre, dar pot fi mai bine realizate la nivel comunitar, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(33)

Prezentul regulament recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. În special, prezentul regulament se asigură că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului în conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL I

DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Domeniu de aplicare

(1)   Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

(a)

divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei;

(b)

atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.

(2)   Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:

(a)

încredințarea și dreptul de vizită;

(b)

tutela, curatela și instituțiile similare;

(c)

desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste;

(d)

plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament;

(e)

măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului.

(3)   Prezentul regulament nu se aplică:

(a)

stabilirii sau contestării filiației;

(b)

hotărârii privind adopția și măsurilor premergătoare acesteia, precum și desfacerea și declararea nulității adopției;

(c)

numelui și prenumelui copilului;

(d)

emancipării;

(e)

obligației de întreținere;

(f)

actelor fiduciare și succesiunilor;

(g)

măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentului regulament:

1.

„instanță judecătorească” înseamnă toate autoritățile din statele membre competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament în temeiul articolului 1;

2.

„judecător” înseamnă judecătorul sau funcționarul având competențe echivalente cu cele ale judecătorului în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament;

3.

„stat membru” înseamnă toate statele membre, cu excepția Danemarcei;

4.

„hotărâre judecătorească” înseamnă orice hotărâre de divorț, de separare de drept sau de anulare a unei căsătorii, precum și orice hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească pronunțată de o instanță judecătorească a unui stat membru, oricare ar fi denumirea hotărârii, inclusiv termenii „decizie”, „sentință” sau „ordonanță”;

5.

„stat membru de origine” înseamnă statul membru în care a fost pronunțată hotărârea care trebuie executată;

6.

„stat membru de executare” înseamnă statul membru în care se solicită executarea hotărârii;

7.

„răspundere părintească” înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită;

8.

„titular al răspunderii părintești” înseamnă orice persoană care exercită răspunderea părintească față de un copil;

9.

„încredințare” înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință;

10.

„drept de vizită” înseamnă în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într-un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite;

11.

„deplasare sau reținere ilicită a unui copil” înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care:

(a)

a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândită printr-o hotărâre judecătorească, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale

și

(b)

sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.

CAPITOLUL II

COMPETENȚĂ

SECȚIUNEA 1

Divorț, separare de drept și anulare a căsătoriei

Articolul 3

Competență de fond

(1)   Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:

(a)

pe teritoriul căruia se află:

reședința obișnuită a soților sau

ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau

reședința obișnuită a pârâtului sau

în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;

(b)

de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

(2)   În sensul prezentului regulament, termenul „domiciliu” se interpretează în sensul sistemelor de drept ale Regatului Unit și Irlandei.

Articolul 4

Cererea reconvențională

Instanța în fața căreia se desfășoară procedura în temeiul articolului 3 este competentă, de asemenea, pentru soluționarea cererii reconvenționale, în măsura în care aceasta intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament.

Articolul 5

Transformarea separării de drept în divorț

Fără a aduce atingere articolului 3, instanța judecătorească dintr-un stat membru care a pronunțat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorț, în cazul în care dreptul acestui stat membru prevede aceasta.

Articolul 6

Caracterul exclusiv al competențelor prevăzute la articolele 3, 4 și 5

Un soț care:

(a)

are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru sau

(b)

este resortisant al unui stat membru sau, în cazul Regatului Unit sau al Irlandei, are „domiciliul” său pe teritoriul unuia dintre aceste state membre,

nu poate fi chemat în judecată în fața instanțelor judecătorești dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3, 4 și 5.

Articolul 7

Competențe reziduale

(1)   În cazul în care nici o instanță judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3, 4 și 5, competența este stabilită, în fiecare stat membru, de legislația respectivului stat.

(2)   Orice resortisant al unui stat membru care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca și cetățenii acestui stat, normele de competență aplicabile în acest stat împotriva unui pârât care nu își are reședința obișnuită într-un stat membru și care fie nu are cetățenia unui stat membru fie, în cazul Regatului Unit sau al Irlandei, nu are „domiciliul” său pe teritoriul unuia dintre aceste state membre.

SECȚIUNEA 2

Răspundere părintească

Articolul 8

Competență de fond

(1)   Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.

(2)   Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.

Articolul 9

Menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului

(1)   În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care titularul dreptului de vizită menționat la alineatul (1) a acceptat competența instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul are noua sa reședință obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestor instanțe fără a le contesta competența.

Articolul 10

Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului

În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într-un alt stat membru și până când

(a)

orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia

sau

(b)

copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, până când copilul s-a integrat în noul său mediu și până când a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:

(i)

în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nici o cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;

(ii)

a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul și nu s-a depus nici o nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);

(iii)

o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);

(iv)

o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.

Articolul 11

Înapoierea copilului

(1)   În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s-a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”) în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).

(2)   La aplicarea articolelor 12 și 13 din Convenția de la Haga din 1980, se asigură posibilitatea de ascultare a copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate.

(3)   O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.

Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa.

(4)   O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.

(5)   O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în care persoana care a solicitat înapoierea copilului nu a avut posibilitatea să fie ascultată.

(6)   În cazul în care o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța trebuie să transmită de îndată, fie direct, fie prin intermediul autorității sale centrale, o copie a hotărârii judecătorești de neînapoiere și adocumentelor pertinente, în special un proces-verbal al ședințelor instanței competente sau autorității centrale din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite, în conformitate cu dreptul intern. Instanța trebuie să primească toate documentele menționate în termen de o lună de la data hotărârii de neînapoiere.

(7)   Cu excepția cazului în care instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reținerea sa ilicită au fost deja sesizate de una dintre părți, instanța judecătorească sau autoritatea centrală care primește informația menționată la alineatul (6) trebuie să o notifice părților și să le invite să prezinte observații instanței, în conformitate cu dreptul intern, în termen de trei luni de la data notificării, pentru ca instanța judecătorească să examineze problema încredințării copilului.

Fără a aduce atingere normelor în materie de competență prevăzute de prezentul regulament, instanța judecătorească închide cauza în cazul în care nu a primit nici o observație în termenul prevăzut.

(8)   Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului.

Articolul 12

Prorogare de competență

(1)   Instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când

(a)

cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil

și

(b)

competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.

(2)   Competența acordată la alineatul (1) încetează de îndată ce

(a)

hotărârea de admitere sau de respingere a cererii de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei dobândește autoritate de lucru judecat;

(b)

în cazul în care o procedură privind răspunderea părintească este pe rolul unei instanțe la data prevăzută la litera (a), de îndată ce hotărârea privind răspunderea părintească dobândește autoritate de lucru judecat;

(c)

în cazurile prevăzute la literele (a) și (b), de îndată ce procedura a încetat dintr-un alt motiv.

(3)   Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1) atunci când

(a)

copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru

și

(b)

competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.

(4)   În cazul în care copilul are își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat terț, care nu este parte contractantă la Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor, competența bazată pe prezentul articol se consideră a fi în interesul copilului, în special atunci când o procedură se dovedește a fi imposibilă în respectivul stat terț.

Articolul 13

Competență bazată pe prezența copilului

(1)   Atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza articolului 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.

(2)   Alineatul (1) se aplică, de asemenea, copiilor refugiați, precum și copiilor care, ca urmare a tulburărilor majore din țările lor, sunt deplasați internațional.

Articolul 14

Competențe reziduale

Atunci când nici o instanță judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 8-13, competența este reglementată, în fiecare stat membru, de dreptul statului respectiv.

Articolul 15

Trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza

(1)   Cu titlu de excepție, instanțele judecătorești dintr-un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului:

(a)

să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia și să invite părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau

(b)

să solicite instanței judecătorești din alt stat membru să-și exercite competența în conformitate cu alineatul (5).

(2)   Alineatul (1) se aplică:

(a)

la cererea uneia dintre părți sau

(b)

la inițiativa instanței judecătorești sau

(c)

la solicitarea instanței judecătorești dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială, în conformitate cu alineatul (3).

Cu toate acestea, trimiterea se poate efectua, la inițiativa instanței sau la solicitarea instanței dintr-un alt stat membru, numai dacă este acceptată de cel puțin una dintre părți.

(3)   În sensul alineatului (1), se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care:

(a)

după sesizarea instanței judecătorești menționate la alineatul (1), copilul și-a dobândit reședința obișnuită în acest stat membru sau

(b)

copilul a avut reședința obișnuită în acest stat membru sau

(c)

copilul este resortisant al acestui stat membru sau

(d)

unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în acest stat membru sau

(e)

litigiul se referă la măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile deținute de copil, bunuri care se află pe teritoriul acestui stat membru.

(4)   Instanța judecătorească din statul membru competentă pentru a soluționa cauza pe fond acordă un termen în care instanțele judecătorești din celălalt stat membru trebuie să fie sesizate în conformitate cu alineatul (1).

În cazul în care instanțele nu sunt sesizate în acest termen, instanța sesizată continuă să-și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.

(5)   Instanțele judecătorești din acest alt stat membru pot, în cazul în care este în interesul superior al copilului, din cauza circumstanțelor specifice ale cauzei, să se declare competente într-un termen de șase săptămâni de la data sesizării acestora pe baza alineatului (1) litera (a) sau (b). În acest caz, prima instanță sesizată își declină competența. În caz contrar, prima instanță sesizată continuă să-și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.

(6)   Instanțele judecătorești cooperează, în sensul prezentului articol, direct sau prin intermediul autorităților centrale desemnate în conformitate cu articolul 53.

SECȚIUNEA 3

Dispoziții comune

Articolul 16

Sesizarea unei instanțe judecătorești

(1)   O instanță judecătorească se consideră sesizată:

(a)

la data depunerii la instanță a actului de sesizare a instanței sau a unui act echivalent, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului

sau

(b)

în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de fi depus la instanță, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanță.

Articolul 17

Verificarea competenței

Instanța judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul prezentului regulament și pentru care, în temeiul prezentului regulament, este competentă o instanță dintr-un alt stat membru, se declară, din oficiu, necompetentă.

Articolul 18

Verificarea admisibilității

(1)   Atunci când pârâtul, care își are reședința obișnuită într-un alt stat decât statul membru în care s-a introdus acțiunea, nu se prezintă, instanța judecătorească competentă este obligată să suspende procedura atâta timp cât nu se stabilește că acest pârât a fost pus în situația de a primi actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util pentru a-și asigura apărarea sau că s-au luat toate măsurile necesare în acest scop.

(2)   Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 se aplică în locul dispozițiilor alineatului (1) din prezentul articol în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a trebuit transmis dintr-un stat membru în altul în conformitate cu regulamentul menționat anterior.

(3)   În cazul în care dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 nu se aplică, articolul 15 din Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială se aplică în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a trebuit să fie transmis în străinătate în temeiul respectivei convenții.

Articolul 19

Litispendență și acțiuni conexe

(1)   În cazul în care se introduc cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleași părți în fața unor instanțe judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.

(2)   În cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.

(3)   În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia.

În acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.

Articolul 20

Măsuri provizorii și asiguratorii

(1)   În caz de urgență, dispozițiile prezentului regulament nu împiedică instanțele judecătorești dintr-un stat membru să ia măsuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, prevăzute de dreptul acestui stat membru, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un alt stat membru este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond.

(2)   Măsurile luate în conformitate cu alineatul (1) încetează să producă efecte atunci când instanța din statul membru competentă în temeiul prezentului regulament pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.

CAPITOLUL III

RECUNOAȘTERE ȘI EXECUTARE

SECȚIUNEA 1

Recunoaștere

Articolul 21

Recunoașterea unei hotărâri judecătorești

(1)   Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

(2)   În special și fără a aduce atingere alineatului (3), nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.

(3)   Fără a aduce atingere secțiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii.

Competența teritorială a instanței judecătorești indicată în lista comunicată Comisiei de fiecare stat membru în conformitate cu articolul 68 este stabilită prin dreptul intern al statului membru în care se depune cererea de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii.

(4)   În cazul în care recunoașterea unei hotărâri judecătorești se invocă întâmplător în fața unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, aceasta poate pronunța o hotărâre în acest sens.

Articolul 22

Motive de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei

O hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște:

(a)

în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta;

(b)

în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;

(c)

în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-o acțiune între aceleași părți în statul membru în care se solicită aceasta sau

(d)

în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț într-o cauză între aceleași părți, din moment ce această primă hotărâre îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru în care se solicită aceasta.

Articolul 23

Motive de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești

O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută:

(a)

în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului;

(b)

în cazul în care, cu excepția procedurilor urgente, aceasta a fost pronunțată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându-se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta;

(c)

în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;

(d)

la solicitarea oricărei persoane care susține că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părintești, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;

(e)

în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești în statul membru în care se solicită recunoașterea;

(f)

în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești într-un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are reședința obișnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru solicitat

sau

(g)

în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56.

Articolul 24

Interzicerea controlului competenței instanței judecătorești de origine

Competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la articolul 22 litera (a) și la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14.

Articolul 25

Diferențe între dreptul aplicabil

Recunoașterea unei hotărâri judecătorești nu poate fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru în care se solicită aceasta nu permite divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei pe baza unor fapte identice.

Articolul 26

Interzicerea revizuirii pe fond

În nici un caz, o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.

Articolul 27

Suspendarea procedurii

(1)   Instanța judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cerere de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt stat membru poate suspenda procedura în cazul în care aceasta face obiectul unei căi de atac ordinare.

(2)   Instanța judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cerere de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțate în Irlanda sau în Regatul Unit și a cărei executare este suspendată în statul membru de origine din cauza exercitării unei căi de atac poate suspenda procedura.

SECȚIUNEA 2

Cerere de încuviințare a executării

Articolul 28

Hotărâri judecătorești executorii

(1)   Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru cu privire la exercittarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într-un alt stat membru după ce s-a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate.

(2)   Cu toate acestea, în Regatul Unit, aceste hotărâri judecătorești se execută în Anglia și în Țara Galilor, în Scoția sau în Irlanda de Nord numai după ce au fost înregistrate în vederea executării, la cererea oricărei părți interesate, în acea parte a Regatului Unit, după caz.

Articolul 29

Competența teritorială a instanțelor judecătorești

(1)   Cererea de încuviințare a executării se prezintă instanței judecătorești indicate în lista comunicată Comisiei în conformitate cu articolul 68.

(2)   Competența teritorială se stabilește în funcție de reședința obișnuită a persoanei împotriva căreia se solicită executarea sau în funcție de reședința obișnuită a oricărui copil vizat de cerere.

În cazul în care reședințele menționate la primul paragraf nu se află în statul membru de executare, competența teritorială se stabilește în funcție de locul de executare.

Articolul 30

Procedură

(1)   Procedura privind depunerea cererii este reglementată de dreptul statului membru în care are loc executarea.

(2)   Reclamantul trebuie să-și aleagă domiciliul în raza teritorială a instanței judecătorești sesizate. Cu toate acestea, dacă dreptul statului membru în care are loc executarea nu prevede alegerea domiciliului, reclamantul desemnează un împuternicit ad litem.

(3)   Documentele menționate la articolele 37 și 39 se anexează cererii.

Articolul 31

Hotărârea pronunțată de instanța judecătorească

(1)   Instanța judecătorească sesizată prin cerere pronunță o hotărâre în termen scurt, fără ca persoana împotriva căreia se solicită executarea sau copilul să poată, în această fază a procedurii, să prezinte observații.

(2)   Cererea poate fi respinsă numai pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 22, 23 și 24.

(3)   În nici un caz, hotărârea judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.

Articolul 32

Comunicarea hotărârii

Hotărârea pronunțată privind cererea este adusă de îndată la cunoștința reclamantului, prin grija grefierului, în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul statului membru de executare.

Articolul 33

Căi de atac

(1)   Oricare dintre părți poate exercita o cale de atac împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării.

(2)   Acțiunea se introduce la instanța judecătorească indicată în lista comunicată Comisiei de către fiecare stat membru în conformitate cu articolul 68.

(3)   Acțiunea se soluționează în conformitate cu normele ce reglementează procedura contradictorie.

(4)   În cazul în care acțiunea este introdusă de persoana care a solicitat încuviințarea executării, partea împotriva căreia se solicită executarea este citată să se prezinte în fața instanței sesizate cu respectiva cale de atac. În cazul în care nu se prezintă, se aplică dispozițiile articolului 18.

(5)   Acțiunea împotriva încuviințării executării trebuie introdusă în termen de o lună de la comunicare. În cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea își are reședința obișnuită într-un alt stat membru decât cel în care s-a încuviințat executarea, termenul este de două luni și se calculează de la data comunicării persoanei sau la domiciliul acesteia. Prezentul termen nu poate fi prelungit din cauza distanței.

Articolul 34

Instanțe judecătorești care soluționează căile de atac și căi de atac

Hotărârea judecătorească pronunțată în urma exercitării unei căi de atac poate fi supusă numai unei căi de atac menționate în lista comunicată Comisiei de fiecare stat membru în conformitate cu articolul 68.

Articolul 35

Suspendarea procedurii

(1)   Instanța judecătorească sesizată printr-o cale de atac formulată în temeiul articolului 33 sau al articolului 34 poate, la cererea părții împotriva căreia se solicită executarea, să suspende procedura în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare, în statul membru de origine, sau în cazul în care termenul de intentare a acesteia nu a expirat. În acest din urmă caz, instanța poate acorda un termen pentru intentarea respectivei căi de atac.

(2)   În cazul în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată în Irlanda sau în Regatul Unit, orice cale de atac prevăzută în statul membru de origine se consideră ca o cale ordinară de atac în sensul aplicării alineatului (1).

Articolul 36

Executare parțială

(1)   În cazul în care s-a pronunțat o hotărâre cu privire la mai multe capete de cerere și executarea nu poate fi încuviințată pentru toate, instanța judecătorească încuviințează executarea pentru unul sau mai multe dintre acestea.

(2)   Reclamantul poate cere o executare parțială.

SECȚIUNEA 3

Dispoziții comune secțiunilor 1 și 2

Articolul 37

Documente

(1)   Partea care solicită sau contestă recunoașterea unei hotărâri judecătorești ori solicită încuviințarea executării trebuie să prezinte:

(a)

o copie a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale

și

(b)

certificatul menționat la articolul 39.

(2)   În afară de aceasta, în cazul în care este vorba despre o hotărâre în lipsă, partea care solicită recunoașterea sau încuviințarea executării trebuie să prezinte:

(a)

originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat

sau

(b)

orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Articolul 38

Lipsa unor documente

(1)   În lipsa prezentării documentelor menționate la articolul 37 alineatul (1) litera (b) sau alineatul (2), instanța judecătorească poate acorda un termen pentru prezentarea lor sau poate accepta documente echivalente sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informații, poate să renunțe la prezentarea lor.

(2)   La solicitarea instanței judecătorești, se prezintă o traducere a documentelor. Traducerea este certificată de o persoană autorizată în acest sens într-unul dintre statele membre.

Articolul 39

Certificat privind hotărârile judecătorești în materie matrimonială și certificat privind hotărârile judecătorești în materia răspunderii părintești

Instanța judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de origine eliberează, la cererea oricărei părți interesate, un certificat utilizând formularul al cărui model este prezentat în anexa I (hotărâri judecătorești în materie matrimonială) sau în anexa II (hotărâri judecătorești în materia răspunderii părintești).

SECȚIUNEA 4

Forța executorie a anumitor hotărâri judecătorești privind dreptul de vizită și a anumitor hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului

Articolul 40

Domeniu de aplicare

(1)   Prezenta secțiune se aplică:

(a)

dreptului de vizită

și

(b)

înapoierii copilului ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului menționată la articolul 11 alineatul (8).

(2)   Dispozițiile din prezenta secțiune nu îl împiedică pe un titular al răspunderii părintești să solicite recunoașterea și executarea unei hotărâri, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în secțiunile 1 și 2 din prezentul capitol.

Articolul 41

Dreptul de vizită

(1)   Dreptul de vizită menționat la articolul 40 alineatul (1) litera (a), acordat printr-o hotărâre judecătorească executorie pronunțată într-un stat membru, este recunoscut și are forță executorie într-un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii acesteia în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine în conformitate cu alineatul (2).

Chiar dacă dreptul intern nu prevede caracterul executoriu de drept al unei hotărâri judecătorești de acordare a dreptului de vizită, instanța de origine poate declara hotărârea executorie, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac.

(2)   Instanța judecătorească de origine nu eliberează certificatul menționat la alineatul (1), utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa III (certificat privind dreptul de vizită), decât în cazul în care:

(a)

în caz de procedură în lipsă, actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât această persoană să își poată pregăti apărarea sau, în cazul în care a fost notificat sau comunicat fără respectarea acestor condiții, se stabilește totuși că aceasta a acceptat hotărârea în mod neechivoc;

(b)

toate părțile interesate au avut posibilitatea de a fi ascultate;

și

(c)

copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat, cu excepția cazului în care ascultarea sa a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate.

Certificatul se completează în limba hotărârii judecătorești.

(3)   În cazul în care dreptul de vizită privește o situație care are un caracter transfrontalier încă de la pronunțarea hotărârii, certificatul se eliberează din oficiu atunci când hotărârea devine executorie, inclusiv vremelnică. În cazul în care situația nu dobândește caracter transfrontalier decât ulterior, certificatul se eliberează la solicitarea uneia dintre părți.

Articolul 42

Înapoierea copilului

(1)   Înapoierea copilului prevăzută la articolul 40 alineatul (1) litera (b), care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească executorie pronunțată într-un stat membru este recunoscută și executorie într-un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine în conformitate cu alineatul (2).

Chiar dacă dreptul intern nu prevede caracterul executoriu de drept al unei hotărâri prin care se dispune înapoierea copilului, instanța de origine poate declara hotărârea executorie, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac.

(2)   Instanța judecătorească de origine care a pronunțat hotărârea menționată la articolul 40 alineatul (1) litera (b) nu eliberează certificatul menționat la alineatul (1) decât în cazul în care:

(a)

copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat, cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate;

(b)

părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate și

(c)

instanța judecătorească a pronunțat hotărârea ținând seama de motivele și mijloacele de probă care au stat la baza hotărârii pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980.

În cazul în care instanța judecătorească sau orice altă autoritate ia măsuri în vederea asigurării protecției copilului după înapoierea sa în statul membru în care își are reședința obișnuită, certificatul precizează modul de aplicare a acestor măsuri.

Instanța judecătorească de origine eliberează din proprie inițiativă certificatul menționat anterior, utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa IV (certificat privind înapoierea copilului).

Certificatul se completează în limba hotărârii judecătorești.

Articolul 43

Acțiunea în rectificarea certificatului

(1)   În cazul oricărei rectificări a certificatului se aplică dreptul statului membru de origine.

(2)   Eliberarea unui certificat în temeiul articolului 41 alineatul (1) sau al articolului 42 alineatul (1) nu este supusă nici unei căi de atac.

Articolul 44

Efecte ale certificatului

Certificatul nu-și produce efectele decât în limitele caracterului executoriu al hotărârii judecătorești.

Articolul 45

Documente

(1)   Partea care solicită executarea unei hotărâri judecătorești trebuie să prezinte:

(a)

o copie a acesteia care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale

și

(b)

certificatul menționat la articolul 41 alineatul (1) sau la articolul 42 alineatul (1).

(2)   În sensul prezentului articol,

certificatul menționat la articolul 41 alineatul (1) este însoțit de traducerea punctului 12 privind modalitățile de exercitare a dreptului de vizită;

certificatul menționat la articolul 42 alineatul (1) este însoțit de traducerea punctului 14 privind tipurile de măsuri luate în vederea asigurării înapoierii copilului.

Traducerea se efectuează în limba oficială sau într-una dintre limbile oficiale ale statului membru de executare sau în orice altă limbă pe care acesta din urmă a indicat că o acceptă. Traducerea se certifică de către o persoană autorizată în acest scop în unul dintre statele membre.

SECȚIUNEA 5

Acte autentice și acorduri

Articolul 46

Actele autentice primite și executorii într-un stat membru, precum și acordurile între părți, executorii în statul membru de origine, sunt recunoscute și considerate executorii în aceleași condiții ca și hotărârile.

SECȚIUNEA 6

Alte dispoziții

Articolul 47

Procedura de executare

(1)   Procedura de executare se stabilește prin dreptul statului membru în care are loc executarea.

(2)   Orice hotărâre pronunțată de instanța judecătorească din alt stat membru și declarată executorie în conformitate cu secțiunea 2 sau certificată în conformitate cu articolul 41 alineatul (1) sau cu articolul 42 alineatul (1) se execută în statul membru de executare în aceleași condiții ca și în cazul în care aceasta ar fi fost pronunțată în acest stat membru.

În special, o hotărâre judecătorească certificată în conformitate cu articolul 41 alineatul (1) sau cu articolul 42 alineatul (1) nu se poate executa în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre executorie pronunțată ulterior.

Articolul 48

Modalități practice de exercitare a dreptului de vizită

(1)   Instanțele judecătorești din statul membru de executare pot hotărî modalitățile practice pentru a organiza exercitarea dreptului de vizită, în cazul în care modalitățile necesare nu au fost prevăzute sau nu au fost suficient prevăzute în hotărârea pronunțată de instanțele judecătorești din statul membru competente pentru soluționarea cauzei pe fond și cu condiția să fie respectate elementele esențiale din hotărârea menționată.

(2)   Modalitățile practice hotărâte în conformitate cu alineatul (1) își încetează aplicabilitatea în executarea hotărârii ulterioare pronunțate de către instanțele judecătorești din statul membru competente pentru soluționarea cauzei pe fond.

Articolul 49

Costuri

Dispozițiile prezentului capitol, cu excepția celor prevăzute de secțiunea 4, se aplică, de asemenea, pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în cadrul procedurilor inițiate în temeiul prezentului regulament și pentru executarea oricărei hotărâri judecătorești privind astfel de cheltuieli.

Articolul 50

Asistență judiciară

Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în tot sau în parte de asistență judiciară sau de o scutire de taxe și de cheltuieli beneficiază, în cadrul procedurii prevăzute la articolele 21, 28, 41, 42 și 48, de cea mai favorabilă asistență sau de cea mai mare scutire prevăzută de dreptul statului membru de executare.

Articolul 51

Cauțiune sau garanție

Nici o cauțiune, nici o garanție, oricare ar fi denumirea, nu poate fi impusă părții care solicită executarea într-un stat membru a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt stat membru din cauza:

(a)

lipsei reședinței obișnuite în statul membru solicitat sau

(b)

fie a calității sale de străin, fie, atunci când executarea se solicită în Regatul Unit sau în Irlanda, în absența „domiciliului” într-unul dintre aceste state membre.

Articolul 52

Legalizarea sau altă formalitate similară

Nici o legalizare sau altă formalitate similară nu este necesră cu privire la documentele menționate la articolele 37, 38 și 45 sau, dacă este cazul, cu privire la o procură ad litem.

CAPITOLUL IV

COOPERARE ÎNTRE AUTORITĂȚILE CENTRALE ÎN MATERIA RĂSPUNDERII PĂRINTEȘTI

Articolul 53

Desemnare

Fiecare stat membru desemnează una sau mai multe autorități centrale însărcinate să-l asiste la aplicarea prezentului regulament și precizează competențele teritoriale sau materiale ale fiecăreia. Atunci când un stat membru a desemnat mai multe autorități centrale, comunicările se adresează, în principiu, direct autorității centrale competente. În cazul în care o comunicare este adresată unei autorități centrale necompetente, aceasta este responsabilă de transmiterea comunicării către autoritatea centrală competentă și de informarea expeditorului cu privire la acest fapt.

Articolul 54

Atribuții generale

Autoritățile centrale comunică informații cu privire la dreptul intern și procedurile naționale și iau măsuri pentru ameliorarea aplicării prezentului regulament și consolidarea cooperării acestora. În acest scop, este utilizată Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială creată prin Decizia nr. 2001/470/CE.

Articolul 55

Cooperare în cadrul cauzelor specifice răspunderii părintești

Autoritățile centrale, la solicitarea unei autorități centrale a unui alt stat membru sau a titularului răspunderii părintești, cooperează în cauze specifice pentru realizarea obiectivelor menționate în prezentul regulament. În acest scop, acestea iau, direct sau prin intermediul autorităților publice sau al altor organisme, toate măsurile necesare în conformitate cu dreptul acestui stat membru în materie de protecție a datelor cu caracter personal, pentru:

(a)

obținerea și schimbul de informații:

(i)

privind situația copilului;

(ii)

privind orice procedură în curs sau

(iii)

privind orice hotărâre pronunțată cu privire la copil;

(b)

furnizarea de informații și asistență titularilor răspunderii părintești care solicită recunoașterea și executarea unei hotărâri pe teritoriul acestora, în special în ceea ce privește dreptul de vizită și înapoierea copilului;

(c)

facilitarea comunicărilor între instanțele judecătorești, în special pentru aplicarea articolului 11 alineatele (6) și (7) și a articolului 15;

(d)

furnizarea oricărei informații și oricărui sprijin utile pentru aplicarea de către instanțele judecătorești a articolului 56 și

(e)

facilitarea încheierii de acorduri între titularii răspunderii părintești recurgând la mediere sau la alte mijloace și facilitarea în acest scop a cooperării transfrontaliere.

Articolul 56

Plasarea copilului într-un alt stat membru

(1)   În cazul în care instanța judecătorească competentă în temeiul articolelor 8-15 preconizează plasarea copilului într-un centru de plasament într-o sau familie substitutivă și respectiva plasare va avea loc într-un alt stat membru, aceasta consultă în prealabil autoritatea centrală sau o altă autoritate competentă din acest din urmă stat membru în cazul în care intervenția unei autorități publice este prevăzută în acest stat membru pentru cazurile interne de plasare a copiilor.

(2)   Hotărârea judecătorească privind plasarea prevăzută la alineatul (1) nu poate fi luată în statul membru solicitant decât în cazul în care autoritatea competentă a statului membru solicitat a aprobat acest plasament.

(3)   Modalitățile de consultare sau de aprobare menționate la alineatele (1) și (2) sunt reglementate de dreptul intern al statului solicitat.

(4)   În cazul în care autoritatea competentă în temeiul articolelor 8-15 hotărăște plasarea copilului într-o familie substitutivă și această plasare va avea loc într-un alt stat membru, iar intervenția unei autorități publice nu este prevăzută în acest din urmă stat membru pentru cazurile interne de plasare a copiilor, aceasta notifică acest fapt autorității centrale sau unei autorități competente din respectivul stat membru.

Articolul 57

Metodă de lucru

(1)   Orice titular al răspunderii părintești poate adresa autorității centrale din statul membru în care își are reședința obișnuită sau autorității centrale din statul membru în care copilul are reședința obișnuită sau este prezent o cerere de asistență în conformitate cu articolul 55. De regulă, cererea este însoțită de toate informațiile disponibile care îi pot facilita executarea. În cazul în care cererea de asistență privește recunoașterea sau executarea unei hotărâri judecătorești privind răspunderea părintească reglementată de domeniul de aplicare a prezentului regulament, titularul răspunderii părintești este obligat să anexeze la aceasta certificatele corespunzătoare prevăzute la articolul 39, articolul 41 alineatul (1) sau la articolul 42 alineatul (1).

(2)   Statele membre adresează notificări Comisiei privind limba sau limbile oficiale ale instituțiilor din Comunitate altele decât propria (propriile) limbă (limbi) în care se pot adresa comunicările autorităților centrale.

(3)   Asistența acordată de autoritățile centrale în temeiul articolului 55 este gratuită.

(4)   Fiecare autoritate centrală își suportă propriile cheltuieli.

Articolul 58

Întruniri

(1)   Autoritățile centrale se întrunesc în mod regulat pentru a facilita aplicarea prezentului regulament.

(2)   Convocarea acestor întruniri se efectuează în conformitate cu Decizia 2001/470/CE privind crearea unei Rețele Judiciare Europene în materie civilă și comercială.

CAPITOLUL V

RELAȚII CU ALTE INSTRUMENTE

Articolul 59

Relația cu alte instrumente

(1)   Fără a aduce atingere articolelor 60, 63, 64 și alineatului (2) din prezentul articol, prezentul regulament înlocuiește, pentru statele membre, convențiile existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament, care au fost încheiate între două sau mai multe state membre și care se referă la materiile reglementate de prezentul regulament.

(2)

(a)

Finlanda și Suedia au posibilitatea de a declara Convenția din 6 februarie 1931 între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia conținând dispoziții de drept internațional privat privind căsătoria, adopția și încredințarea copiilor, precum și protocolul său final, ca aplicabile în tot sau în parte, în relațiile lor reciproce, în locul normelor din prezentul regulament. Aceste declarații se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ca anexă la prezentul regulament. Statele membre menționate pot renunța la acestea, în tot sau în parte, în orice moment.

(b)

Principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie între cetățenii Uniunii Europene se respectă.

(c)

În orice acord care urmează să se încheie între statele membre menționate la litera (a), privind materiile reglementate de prezentul regulament, normele de competență se aliniază la cele prevăzute de prezentul regulament.

(d)

Hotărârile judecătorești pronunțate într-unul dintre statele nordice care a făcut declarația menționată la litera (a) la o instanță competentă corespunzătoare uneia dintre cele prevăzute de capitolul II din prezentul regulament sunt recunoscute și executate în celelalte state membre în conformitate cu normele prevăzute de capitolul III din prezentul regulament.

(3)   Statele membre comunică Comisiei:

(a)

o copie a acordurilor și actelor cu putere de lege uniforme care le pun în aplicare menționate la alineatul (2) literele (a) și (c);

(b)

orice denunțare sau modificare a acestor acorduri sau a acestor acte cu putere de lege uniforme.

Articolul 60

Raporturile cu anumite convenții multilaterale

În relațiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenții în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament:

(a)

Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine și legea aplicabilă cu privire la protecția minorilor;

(b)

Convenția de la Luxemburg din 8 septembrie 1967 privind recunoașterea hotărârilor privind valabilitatea căsătoriilor;

(c)

Convenția de la Haga din 1 iunie 1970 privind recunoașterea divorțurilor și separărilor de drept;

(d)

Convenția Europeană din 20 mai 1980 privind recunoașterea și executarea hotărârilor privind încredințarea copiilor și restabilirea încredințării copiilor

și

(e)

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Articolul 61

Relații cu Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor

În relațiile cu Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor, prezentul regulament se aplică:

(a)

atunci când respectivul copil își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru;

(b)

în ceea ce privește recunoașterea și executarea unei hotărâri pronunțate de instanța judecătorească competentă dintr-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, chiar dacă respectivul copil își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat nemembru care este parte contractantă la convenția menționată anterior.

Articolul 62

Întinderea efectelor

(1)   Acordurile și convențiile menționate la articolul 59 alineatul (1) și la articolele 60 și 61 continuă să-și producă efectele în materiile nereglementate de prezentul regulament.

(2)   Convențiile menționate la articolul 60, în special Convenția de la Haga din 1980, continuă să-și producă efectele între statele membre care sunt părți contractante la aceasta, în conformitate cu articolul 60.

Articolul 63

Tratate încheiate cu Sfântul Scaun

(1)   Prezentul regulament se aplică fără a aduce atingere Tratatului internațional (concordat) încheiat între Sfântul Scaun și Portugalia, semnat la Vatican la 7 mai 1940.

(2)   Orice hotărâre privind nevalabilitatea unei căsătorii pronunțate în temeiul tratatului menționat la alineatul (1) este recunoscută în statele membre în condițiile prevăzute de capitolul III secțiunea 1.

(3)   Dispozițiile alineatelor (1) și (2) se aplică, de asemenea, următoarelor tratate internaționale (concordate) încheiate cu Sfântul Scaun:

(a)

„Concordato lateranense” din 11 februarie 1929 dintre Italia și Sfântul Scaun, modificat prin acordul și protocolul adițional semnat la Roma la 18 februarie 1984;

(b)

Acordul din 3 ianuarie 1979 dintre Sfântul Scaun și Spania privind problemele juridice.

(4)   În Italia sau în Spania, recunoașterea hotărârilor prevăzute la alineatul (2) poate fi supusă acelorași proceduri și acelorași controale ca și cele aplicabile hotărârilor pronunțate de instanțele ecleziastice în conformitate cu tratatele internaționale încheiate cu Sfântul Scaun și menționate la alineatul (3).

(5)   Statele membre comunică Comisiei

(a)

o copie a tratatelor menționate la alineatele (1) și (3);

(b)

orice denunțare sau modificare a acestor tratate.

CAPITOLUL VI

DISPOZIȚII TRANZITORII

Articolul 64

(1)   Dispozițiile prezentului regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice primite și acordurilor dintre părți încheiate după data punerii sale în aplicare în conformitate cu prevederile articolului 72.

(2)   Hotărârile judecătorești pronunțate după data punerii în aplicare a prezentului regulament ca urmare a unor acțiuni intentate înaintea acestei date, dar după data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, sunt recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile capitolului III din prezentul regulament, în cazul în care normele de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie de capitolul II din prezentul regulament sau din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000, fie de o convenție care era în vigoare între statul membru de origine și statul membru solicitat atunci când s-a intentat acțiunea.

(3)   Hotărârile judecătorești pronunțate înainte de data punerii în aplicare a prezentului regulament ca urmare a unor acțiuni intentate după data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 sunt recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile capitolului III din prezentul regulament, cu condiția să se refere la divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei, sau răspunderea părintească față de copiii comuni pronunțată cu ocazia respectivelor acțiuni matrimoniale.

(4)   Hotărârile judecătorești pronunțate înainte de data punerii în aplicare a prezentului regulament, dar după data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, ca urmare a unor acțiuni intentate înaintea intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, sunt recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile capitolului III din prezentul regulament, cu condiția să se refere la divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei, ori la răspunderea părintească față de copiii comuni pronunțată cu ocazia respectivelor acțiuni matrimoniale, și normele de competență să fie conforme cu cele prevăzute fie de capitolul II din prezentul regulament sau din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000, fie de o convenție care era în vigoare între statul membru de origine și statul membru solicitat atunci când s-a intentat acțiunea.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 65

Revizuire

Până la 1 ianuarie 2012, iar după aceea la fiecare cinci ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European, pe baza informațiilor furnizate de către statele membre, un raport privind punerea în aplicare a prezentului regulament, însoțit, după caz, de propuneri vizând adaptarea sa.

Articolul 66

State membre cu două sau mai multe sisteme de drept

În ceea ce privește un stat membru în care două sau mai multe sisteme de drept sau ansambluri de norme privind problemele reglementate de prezentul regulament se aplică în unități teritoriale diferite:

(a)

orice trimitere la reședința obișnuită în acest stat membru se referă la reședința obișnuită într-o unitate teritorială;

(b)

orice trimitere la cetățenie sau, în cazul Regatului Unit, la „domiciliu”, se referă la unitatea teritorială desemnată de dreptul statului respectiv;

(c)

orice trimitere la autoritatea unui stat membru se referă la autoritatea unității teritoriale respective din cadrul acestui stat;

(d)

orice trimitere la normele statului membru solicitat se referă la normele unității teritoriale în care este invocată competența, recunoașterea sau executarea.

Articolul 67

Informații privind autoritățile centrale și limbile acceptate

Statele membre notifică Comisiei, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a prezentului regulament:

(a)

denumirile, adresele și mijloacele de comunicare ale autorităților centrale desemnate în conformitate cu articolul 53;

(b)

limbile acceptate pentru comunicările adresate autorităților centrale în conformitate cu articolul 57 alineatul (2)

și

(c)

limbile acceptate pentru certificatul privind dreptul de vizită în conformitate cu articolul 45 alineatul (2).

Statele membre comunică Comisiei orice modificare adusă acestor informații.

Comisia pune aceste informații la dispoziția publicului.

Articolul 68

Informații privind instanțele care soluționează căile de atac și căi de atac

Statele membre comunică Comisiei listele cu instanțele care soluționează căile de atac și căi de atac menționate la articolele 21, 29, 33 și 34, precum și modificările care li s-au adus.

Comisia actualizează aceste informații și le pune la dispoziția publicului prin publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și prin orice alt mijloc corespunzător.

Articolul 69

Modificarea anexelor

Orice modificare adusă formularelor ale căror modele sunt prevăzute în anexele I-IV se adoptă conform procedurii menționate la articolul 70 alineatul (2).

Articolul 70

Comitet

(1)   Comisia este asistată de un comitet (denumit în continuare „comitetul”).

(2)   Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 3 și 7 din Decizia 1999/468/CE.

(3)   Comitetul își adoptă regulamentul de procedură.

Articolul 71

Abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1347/2000

(1)   Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 se abrogă de la data punerii în aplicare a prezentului regulament.

(2)   Trimiterile la Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 se înțeleg ca trimiteri la prezentul regulament în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa V.

Articolul 72

Intrare în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare la 1 august 2004.

Prezentul regulament se aplică de la 1 martie 2005, cu excepția articolelor 67, 68, 69 și 70, care se aplică de la 1 august 2004.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Bruxelles, 27 noiembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

R. CASTELLI


(1)  JO C 203 E, 27.8.2002, p. 155.

(2)  Aviz adoptat la 20 septembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 61, 14.3.2003, p. 76.

(4)  JO L 160, 30.6.2000, p. 19.

(5)  La momentul adoptării Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, Consiliul a luat notă de raportul explicativ privind convenția, elaborat de doamna profesor Alegria Borras (JO C 221, 16.7.1998, p. 27).

(6)  JO C 234, 15.8.2000, p. 7.

(7)  JO L 12, 16.1.2001, p. 1. Regulament, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 1496/2002 al Comisiei (JO L 225, 22.8.2002, p. 13).

(8)  JO L 160, 30.6.2000, p. 37.

(9)  JO L 174, 27.6.2001, p. 1.

(10)  JO L 174, 27.6.2001, p. 25.

(11)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.


ANEXA I

CERTIFICATUL PREVĂZUT LA ARTICOLUL 39 PRIVIND HOTĂRÂRILE ÎN MATERIE MATRIMONIALĂ (1)

1.   Statul membru de origine

Instanța judecătorească sau autoritatea care eliberează certificatul

2.1.   Denumirea

2.2.   Adresa

2.3.   Telefon/Fax/Adresa electronică

Căsătoria

Soția

3.1.1.   Numele și prenumele

3.1.2.   Adresa

3.1.3.   Țara și locul nașterii

3.1.4.   Data nașterii

Soțul

3.2.1.   Numele și prenumele

3.2.2.   Adresa

3.2.3.   Țara și locul nașterii

3.2.4.   Data nașterii

Țara, locul (în cazul în care această informație este disponibilă) și data căsătoriei

3.3.1.   Țara căsătoriei

3.3.2.   Locul căsătoriei (în cazul în care această informație este disponibilă)

3.3.3.   Data căsătoriei

Instanța care a pronunțat hotărârea

4.1.   Denumirea instanței

4.2.   Situarea instanței

Hotărârea

5.1.   Data

5.2.   Numărul de referință

Tipul hotărârii

5.3.1.   Divorț

5.3.2.   Anulare a căsătoriei

5.3.3.   Separare de drept

Hotărârea a fost pronunțată în lipsă?

5.4.1.   Nu

5.4.2.   Da (2)

6.   Numele părților care au beneficiat de asistența judiciară

Hotărârea poate fi supusă căilor de atac în conformitate cu legislația statului membru de origine?

7.1.   Nu

7.2.   Da

Data la care produce efecte juridice în statul membru în care s-a pronunțat hotărârea

8.1.   Divorț

8.2.   Separare de drept

Întocmit la …, data …

Semnătura și/sau ștampila


(1)  Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

(2)  Trebuie anexate documentele menționate la articolul 37 alineatul (2).


ANEXA II

CERTIFICATUL MENȚIONAT LA ARTICOLUL 39 PRIVIND HOTĂRÂRILE ÎN MATERIA RĂSPUNDERII PĂRINTEȘTI (1)

1.   Statul membru de origine

Instanța judecătorească sau autoritatea care eliberează certificatul

2.1.   Denumirea

2.2.   Adresa

2.3.   Telefon/Fax/Adresa electronică

Titularul (titularii) dreptului de vizită

3.1.   Numele și prenumele

3.2.   Adresa

3.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

Titularii răspunderii părintești alții decât cei menționați la punctul 3 (2)

4.1.1.   Numele și prenumele

4.1.2.   Adresa

4.1.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

4.2.1.   Numele și prenumele

4.2.2.   Adresa

4.2.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

4.3.1.   Numele și prenumele

4.3.2.   Adresa

4.2.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

Instanța judecătorească care a pronunțat hotărârea

5.1.   Denumirea instanței judecătorești

5.2.   Situarea instanței judecătorești

Hotărârea

6.1.   Data

6.2.   Numărul de referință

Hotărârea a fost pronunțată în lipsă?

6.3.1.   Nu

6.3.2.   Da (3)

Copiii cuprinși în hotărâre (4)

7.1.   Numele, prenumele și data nașterii

7.2.   Numele, prenumele și data nașterii

7.3.   Numele, prenumele și data nașterii

7.4.   Numele, prenumele și data nașterii

8.   Numele părților care au beneficiat de asistența judiciară

Atestarea caracterului executoriu și a notificării/comunicării

Hotărârea este executorie în conformitate cu legislația satului membru de origine?

9.1.1.   Da

9.1.2.   Nu

Hotărârea a fost notificată sau comunicată părții împotriva căreia se cere executarea?

Da

9.2.1.1.   Numele și prenumele părții

9.2.1.2.   Adresa

9.2.1.3.   Data notificării/comunicării

9.2.2.   Nu

Informații specifice pentru hotărârile privind înapoierea copilului în cazul în care se solicită exequatur în conformitate cu articolul 28. Această posibilitate este prevăzută la articolul 40 alineatul (2):

Modalități de exercitare a dreptului de vizită (în cazul și în măsura în care hotărârea cuprinde o astfel de precizare)

Data, ora

10.1.1.1.   Început

10.1.1.2.   Sfârșit

10.1.2.   Locul

10.1.3.   Obligații specifice titularului răspunderii părintești

10.1.4.   Obligații specifice beneficiarului dreptului de vizită

10.1.5.   Eventuale limitări privind exercitarea dreptului de vizită

Informații specifice pentru hotărârile privind dreptul de vizită în cazul în care se solicită exequatur în conformitate cu articolul 28. Această posibilitate este prevăzută la articolul 40 alineatul (2):

11.1.   Hotărârea dispune înapoierea copilului

Persoana la care trebuie efectuată înapoierea copilului (în cazul și în măsura în care hotărârea cuprinde o astfel de precizare)

11.2.1.   Numele și prenumele

11.2.2.   Adresa

Întocmit la …, data …

Semnătura și/sau ștampila


(1)  Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

(2)  În caz de încredințare comună, persoana menționată la punctul 3 poate fi, de asemenea, menționată la punctul 4.

(3)  Trebuie anexate documentele menționate la articolul 37 alineatul (2).

(4)  În cazul în care certificatul cuprinde mai mult de patru copii, se utilizează un al doilea formular.


ANEXA III

CERTIFICATUL MENȚIONAT LA ARTICOLUL 41 ALINEATUL (1) PRIVIND HOTĂRÂRILE ÎN MATERIA DREPTULUI DE VIZITĂ (1)

1.   Statul membru de origine

Instanța judecătorească sau autoritatea care eliberează certificatul

2.1.   Denumirea

2.2.   Adresa

2.3.   Telefon/Fax/Adresa electronică

Titularii dreptului de vizită

3.1.   Numele și prenumele

3.2.   Adresa

3.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

Titularii răspunderii părintești alții decât cei menționați la punctul 3 (2)  (3)

4.1.1.   Numele și prenumele

4.1.2.   Adresa

4.1.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

4.2.1.   Numele și prenumele

4.2.2.   Adresa

4.2.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

Alții

4.3.1.   Numele și prenumele

4.3.2.   Adresa

4.2.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste informații sunt disponibile)

Instanța judecătorească care a pronunțat hotărârea

5.1.   Denumirea instanței judecătorești

5.2.   Situarea instanței judecătorești

Hotărârea

6.1.   Data

6.2.   Numărul de referință

Copiii cuprinși în hotărâre (4)

7.1.   Numele, prenumele și data nașterii

7.2.   Numele, prenumele și data nașterii

7.3.   Numele, prenumele și data nașterii

7.4.   Numele, prenumele și data nașterii

Hotărârea poate fi supusă căilor de atac în conformitate cu legislația statului membru de origine?

8.1.   Nu

8.2.   Da

9.   În caz de procedură în lipsă, actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât această persoană să își poată pregăti apărarea sau, în cazul în care a fost notificat sau comunicat fără respectarea acestor condiții, se stabilește totuși că aceasta a acceptat hotărârea în mod neechivoc

10.   Toate părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate

11.   Copiii au avut posibilitatea de a fi ascultați, cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul lor de maturitate

Modalitățile de exercitare a dreptului de vizită (în cazul și în măsura în care hotărârea cuprinde astfel de precizări)

Data, ora

12.1.1.   Început

12.1.2.   Sfârșit

12.2.   Locul

12.3.   Obligații specifice titularului răspunderii părintești

12.4.   Obligații specifice beneficiarului dreptului de vizită

12.5.   Eventuale limitări privind exercitarea dreptului de vizită

13.   Numele părților care au beneficiat de asistența judiciară

Întocmit la …, data …

Semnătura și/sau ștampila


(1)  Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

(2)  În caz de încredințare comună, persoana menționată la punctul 3 poate fi, de asemenea, menționată la punctul 4.

(3)  A se bifa căsuța corespunzătoare persoanei față de care hotărârea trebuie pusă în executare.

(4)  În cazul în care certificatul cuprinde mai mult de patru copii, se utilizează un al doilea formular.


ANEXA IV

CERTIFICATUL MENȚIONAT LA ARTICOLUL 42 ALINEATUL (1) PRIVIND ÎNAPOIEREA COPILULUI (1)

1.   Statul membru de origine

Instanța judecătorească sau autoritatea care eliberează certificatul

2.1.   Numele

2.2.   Adresa

2.3.   Telefon/Fax/Adresa electronică

Persoana la care trebuie efectuată înapoierea copilului (în cazul în care hotărârea cuprinde o astfel de precizare)

3.1.   Numele și prenumele

3.2.   Adresa

3.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste date sunt disponibile)

Titularii răspunderii părintești (2)

Mama

4.1.1.   Numele și prenumele

4.1.2.   Adresa (în cazul în care această informație este disponibilă)

4.1.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste date sunt disponibile)

Tatăl

4.2.1.   Numele și prenumele

4.2.2.   Adresa (în cazul în care aceste date sunt disponibile)

4.2.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste date sunt disponibile)

Alții

4.3.1.   Numele și prenumele

4.3.2.   Adresa (în cazul în care aceste date sunt disponibile)

4.3.3.   Data și locul nașterii (în cazul în care aceste date sunt disponibile)

Pârâtul (în cazul în care această informație este disponibilă)

5.1.   Numele și prenumele

5.2.   Adresa (în cazul în care această informație este disponibilă)

Instanța judecătorească care a pronunțat hotărârea

6.1.   Denumirea instanței judecătorești

6.2.   Situarea instanței judecătorești

Hotărârea

7.1.   Data

7.2.   Numărul de referință

Copiii cuprinși în hotărâre (3)

8.1.   Numele, prenumele și data nașterii

8.2.   Numele, prenumele și data nașterii

8.3.   Numele, prenumele și data nașterii

8.4.   Numele, prenumele și data nașterii

9.   Hotărârea dispune înapoierea copilului

Hotărârea este executorie în statul membru de origine?

10.1.   Da

10.2.   Nu

11.   Copii au avut posibilitatea de a fi ascultați, cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul lor de maturitate

12.   Părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate

13.   Hotărârea prevede înapoierea copilului, iar instanța a luat în considerare în hotărârea sa motivele și mijloacele de probă pe care se bazează hotărârea pronunțată în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale a copiilor

14.   După caz, normele de aplicare a măsurilor luate de instanțe judecătoreșri sau autorități în vederea asigurării protecției copilului după înapoierea sa în statul membru în care își are reședința obișnuită

15.   Numele părților care au beneficiat de asistență judiciară

Întocmit la …, data …

Semnătura și/sau ștampila


(1)  Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

(2)  Acest punct este facultativ.

(3)  În cazul în care sunt mai mult de patru copii, se utilizează un al doilea formular.


ANEXA V

TABEL DE CORESPONDENȚĂ CU REGULAMENTUL (CE) nr. 1347/2000

Articolele abrogate

Articolele corespondente din noul text

1

1, 2

2

3

3

12

4

 

5

4

6

5

7

6

8

7

9

17

10

18

11

16, 19

12

20

13

2, 49, 46

14

21

15

22, 23

16

 

17

24

18

25

19

26

20

27

21

28

22

21, 29

23

30

24

31

25

32

26

33

27

34

28

35

29

36

30

50

31

51

32

37

33

39

34

38

35

52

36

59

37

60, 61

38

62

39

 

40

63

41

66

42

64

43

65

44

68, 69

45

70

46

72

Anexa I

68

Anexa II

68

Anexa III

68

Anexa IV

Anexa I

Anexa V

Anexa II


ANEXA VI

Declarații ale Suediei și Finlandei în conformitate cu articolul 59 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Declarația Suediei:

În conformitate cu articolul 59 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, Suedia declară că Convenția din 6 februarie 1931 între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia cuprinzând dispoziții de drept internațional privat privind căsătoria, adopția și încredințarea copiilor, precum și protocolul său final, se vor aplica integral în relațiile dintre Suedia și Finlanda în locul normelor din regulament.

Declarația Finlandei:

În conformitate cu articolul 59 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, Finlanda declară că Convenția din 6 februarie 1931 între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia cuprinzând dispoziții de drept internațional privat privind căsătoria, adopția și încredințarea copiilor, precum și protocolul său final, se vor aplica integral în relațiile dintre Finlanda și Suedia în locul normelor din regulament.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

212


32004D1222(01)


C 317/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 2 decembrie 2004

de modificare a Deciziei Consiliului din 27 martie 2000 de autorizare a directorului Europol să inițieze negocieri cu privire la acordurile cu state terțe și organisme din afara Uniunii Europene

(2004/C 317/01)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere articolul 42 alineatul (2), articolul 10 alineatul (4) și articolul 18 din Convenția privind constituirea Oficiului European de Poliție (Convenția Europol) (1),

având în vedere Actul Consiliului din 3 noiembrie 1998 de stabilire a normelor privind relațiile externe ale Europol cu statele terțe și organismele din afara Uniunii Europene (2), în special articolul 2,

având în vedere Actul Consiliului din 3 noiembrie 1998 de stabilire a normelor privind primirea de către Europol a unor informații provenite de la organismele terțe (3), în special articolul 2,

având în vedere Actul Consiliului din 12 martie 1999 de adoptare a normelor privind transmiterea datelor cu caracter personal de către Europol statelor și organismelor terțe (4), în special articolele 2 și 3,

întrucât:

(1)

Cerințele operaționale și necesitatea de a lupta eficient împotriva formelor organizate ale criminalității prin intermediul Europol impun ca Austria să fie adăugată pe lista statelor terțe cu care directorul Europol este autorizat să inițieze negocieri.

(2)

Prin urmare, Decizia Consiliului din 27 martie 2000 (5) trebuie să fie modificată,

DECIDE:

Articolul 1

Decizia Consiliului din 27 martie 2000 se modifică după cum urmează:

La articolul 2 alineatul (1), sub titlul „Statele terțe”, se adaugă la listă următorul stat, în ordine alfabetică:

„—

Australia”.

Articolul 2

Prezenta decizie se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 3

Prezenta decizie intră în vigoare în ziua următoare datei adoptării.

Adoptată la Bruxelles, 2 decembrie 2004.

Pentru Consiliu

Președintele

P. H. DONNER


(1)  JO C 316, 27.11.1995, p. 2.

(2)  JO C 26, 30.1.1999, p. 19.

(3)  JO C 26, 30.1.1999, p. 17.

(4)  JO C 88, 30.3.1999, p. 1.

(5)  JO C 106, 13.4.2000, p. 1. Decizie, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Decizia din 13 iunie 2002 (JO C 150, 22.6.2002, p. 1).


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

213


32004D0014


L 005/74

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 22 decembrie 2003

de modificare a celui de-al treilea paragraf (Criterii de bază pentru examinarea cererilor) din partea V din Instrucțiunile consulare comune

(2004/14/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 789/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de examinare a cererilor de viză (1),

având în vedere inițiativa Republicii Italiene,

întrucât:

(1)

Cu ocazia consiliilor europene de la Tampere, Laeken, Sevilla și Salonic, statele membre au fost invitate să continue dezvoltarea unei politici comune în materie de vize și să consolideze cooperarea consulară locală între misiunile lor din țările terțe.

(2)

O analiză a datelor privind imigrarea clandestină a arătat că vizele de scurtă ședere (turism, afaceri, studii, muncă sau vizitarea familiei) sunt utilizate cel mai frecvent pentru a intra în mod legal pe teritoriul părților contractante la Convenția Schengen înainte de a intra în clandestinitate după expirarea vizei.

(3)

Pentru evaluarea riscului de imigrare, se dovedește a fi necesară consolidarea cooperării consulare locale în ceea ce privește stabilirea documentelor complementare și/sau suplimentare care trebuie solicitate în scopul eliberării unei vize și în ceea ce privește adoptarea unor mecanisme comune care să urmărească depistarea mai eficientă a documentelor false sau falsificate.

(4)

Printre diverșii factori care stau la baza evaluării riscului de imigrare, rezultatele interviului la care este supus solicitantul de viză de către misiunile diplomatice sau consulare au, de asemenea, o importanță fundamentală.

(5)

Prin urmare, misiunile diplomatice și consulare ar trebui să își poată exercita mai eficace competența care le revine de a evalua riscul de imigrare.

(6)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezenta decizie dezvoltă acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor prevăzute în partea a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul adoptă prezenta decizie, dacă transpune sau nu prezenta decizie în legislația sa internă.

(7)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene, Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (2), care intră în sfera de aplicare a articolului 1 punctul (A) din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (3) privind anumite norme pentru aplicarea respectivului acord.

(8)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (4); prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(9)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (5); prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(10)

Prezenta decizie reprezintă un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Al treilea paragraf (Criterii de bază pentru examinarea cererilor) din partea V din Instrucțiunile consulare comune se înlocuiește cu textul următor:

„Misiunea diplomatică sau oficiul consular își asumă întreaga răspundere cu privire la evaluarea riscului de imigrare. Examinarea cererilor are ca scop depistarea solicitanților care încearcă să intre și să se stabilească pe teritoriul statelor membre, folosind ca pretext vizele de turism, afaceri, studii, muncă sau vizită familială. În acest scop, este necesar să se acorde o atenție deosebită «categoriilor de risc», șomerilor, persoanelor fără o sursă stabilă de venit etc. În același scop, interviul cu solicitantul, prin care se urmărește stabilirea scopului călătoriei, este de o importanță fundamentală. De asemenea, se pot solicita documente justificative suplimentare, a căror natură se stabilește, dacă este posibil, în cadrul cooperării consulare locale. Misiunea diplomatică sau oficiul consular trebuie să se bazeze totodată pe cooperarea consulară locală pentru a-și consolida capacitatea de detectare a documentelor false sau falsificate, prezentate în sprijinul anumitor cereri de viză. În cazul în care există suspiciuni privind autenticitatea documentelor și a actelor justificative prezentate, inclusiv în ceea ce privește veridicitatea conținutului lor, precum și fiabilitatea declarațiilor obținute în urma unui interviu, misiunea diplomatică sau oficiul consular nu eliberează viza.”

Articolul 2

Prezenta decizie se aplică din data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 3

Prezenta decizie se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

A. MATTEOLI


(1)  JO L 116, 26.4.2001, p. 2.

(2)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(3)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(4)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(5)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

215


32004D0015


L 005/76

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 22 decembrie 2003

de modificare a punctului 1.2 din partea II din Instrucțiunile consulare comune și de elaborare a unei noi anexe la respectivele instrucțiuni

(2004/15/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 789/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de examinare a cererilor de viză (1),

având în vedere inițiativa Republicii Franceze,

întrucât:

(1)

Posibilitatea unui stat membru de a fi reprezentat de un alt stat membru într-o țară terță, prevăzută la punctul 1.2 din partea II din Instrucțiunile consulare comune (ICC), se limitează în prezent la situațiile în care statul membru care solicită să fie reprezentat nu are nici o misiune diplomatică sau oficiu consular în respectiva țară terță.

(2)

Ca urmare a creșterii semnificative a numărului de cereri de vize de intrare în spațiul Schengen, este necesară, în ceea ce privește eliberarea de vize uniforme în țările terțe, o sinergie între mijloacele statelor membre, o coordonare și o raționalizare a amplasării serviciilor responsabile cu examinarea cererilor de viză. Astfel, este necesar să se prevadă posibilitatea unui stat membru de a fi reprezentat într-o țară terță de un alt stat membru, chiar dacă este deja reprezentat în respectiva țară terță, sub rezerva unei repartizări echilibrate între statele membre.

(3)

În plus, din motive de transparență, este necesară elaborarea unei noi anexe la ICC, care să cuprindă un tabel cu misiunile ce eliberează vize uniforme.

(4)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezenta decizie dezvoltă acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor prevăzute în partea a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul adoptă prezenta decizie, dacă o transpune sau nu în legislația sa internă.

(5)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene, Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (2), care intră în domeniul de aplicare a articolului 1 punctul (A) din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (3) privind anumite dispoziții pentru aplicarea respectivului acord.

(6)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (4). Prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(7)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (5). Prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(8)

Prezenta decizie reprezintă un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Punctul 1.2 din partea II din Instrucțiunile consulare comune se modifică după cum urmează:

1.

Literele (a)-(d) se înlocuiesc cu următorul text:

„(a)

În cazul în care statul competent nu are o misiune diplomatică sau un oficiu consular într-un anumit stat, viza uniformă poate fi eliberată de misiunea sau oficiul statului care reprezintă statul competent. Viza este eliberată în numele statului reprezentat, după autorizarea prealabilă a acestuia din urmă și, dacă este necesar, după o consultare între autoritățile centrale. În cazul în care unul dintre statele Benelux are o misiune diplomatică sau un oficiu consular, acesta asigură automat, în principal, reprezentarea celorlalte state Benelux, cu excepția cazului în care statul Benelux în cauză este în imposibilitatea materială de a reprezenta celelalte state Benelux, caz în care acestea pot solicita altui stat partener să le reprezinte în acordarea vizelor în statul terț în cauză.

(b)

Chiar în cazul în care un stat dispune de o misiune diplomatică sau un post consular într-o țară terță, un stat membru poate solicita altui stat care are o misiune diplomatică sau consulară în aceeași țară terță să îl reprezinte. Viza uniformă se eliberează în numele statului reprezentat, după autorizarea prealabilă a acestuia și, în cazul în care este necesar, după o consultare între autoritățile centrale.

(c)

Atunci când vizele uniforme sunt eliberate conform literelor (a) și (b), forma de reprezentare este stabilită printr-un acord între statul sau statele reprezentat(e) și statul reprezentant, care precizează:

durata perioadei de reprezentare și condițiile de denunțare a acesteia;

și, pentru aplicarea literei (b), normele de punere în aplicare ale reprezentării, inclusiv condițiile de asigurare a localurilor de către statul reprezentant, condițiile de asigurare a personalului de către statul reprezentant și statul reprezentat, precum și eventuala contribuție financiară a statului reprezentat la cheltuielile aferente eliberării vizelor prin reprezentarea de către statul reprezentant.

(d)

La eliberarea vizelor uniforme în conformitate cu literele (a) și (b), reprezentarea se reflectă în tabelul privind reprezentarea pentru eliberarea vizelor uniforme din anexa 18.”

2.

La litera (e), cuvintele „În țările terțe în care nu toate statele Schengen sunt reprezentate” se înlocuiesc cu „În cazul reprezentării în temeiul literelor (a) și (b)”.

3.

La litera (e), ultima liniuță se înlocuiește cu textul următor:

„—

la nivel local, misiunile diplomatice sau oficiile consulare asigură, în cadrul cooperării consulare locale, punerea la dispoziția solicitanților de viză a unor informații corespunzătoare privind competențele care decurg din reprezentarea conformă cu literele (a) și (b).”

Articolul 2

La ICC se adaugă o anexă 18, intitulată „Tabel privind reprezentarea pentru eliberarea vizelor uniforme”. Această anexă se redactează și se actualizează pe baza elementelor comunicate Secretariatului General al Consiliului în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 2 din Regulamentul (CE) nr. 789/2001 pentru modificările la manualul privind eliberarea vizelor Schengen în țările terțe în care nu toate statele Schengen sunt reprezentate și înlocuiește respectivul manual.

Articolul 3

Prezenta decizie se aplică de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 4

Prezenta decizie se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

A. MATTEOLI


(1)  JO L 116, 26.4.2001, p. 2.

(2)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(3)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(4)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(5)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

217


32004D0016


L 005/78

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 22 decembrie 2003

privind declasarea anexei 5 la Instrucțiunile consulare comune și a anexei 14b corespunzătoare la Manualul comun, precum și declasificarea anexelor 9 și 10 la Instrucțiunile consulare comune și a anexelor 6b și 6c corespunzătoare la Manualul comun

(2004/16/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 207,

întrucât:

(1)

Prin deciziile sale din 14 decembrie 1993 [SCH/Com-ex (93) 22 rev.] și din 23 iunie 1998 [SCH/Com-ex (98) 17], Comitetul Executiv instituit prin Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 a clasificat drept „confidențiale” anexele 5, 9 și 10 la Instrucțiunile consulare comune și toate anexele la Manualul comun (1), a cărui nouă versiune a fost adoptată prin decizia respectivului Comitet Executiv din 28 aprilie 1999 [SCH/Com-ex (99) 13].

(2)

Instrucțiunile consulare comune și Manualul comun, precum și deciziile Comitetului Executiv privind clasificarea acestora fac parte din acquis-ul Schengen, astfel cum a fost definit de Consiliu în Decizia 1999/435/CE (2).

(3)

Partea I și mai multe anexe la Manualul comun au fost declasificate în temeiul Deciziei 2000/751/CE a Consiliului (3), iar partea II din manual a fost declasificată în temeiul Deciziei 2002/353/CE a Consiliului (4).

(4)

Anexa 5 la Instrucțiunile consulare comune și anexa 14b corespunzătoare la Manualul comun ar trebui declasate, iar anexele 9 și 10 la Instrucțiunile consulare comune și anexele 6b și 6c corespunzătoare la Manualul comun ar trebui declasificate.

(5)

Este cazul să se abroge deciziile Comitetului Executiv [SCH/Com-ex (93) 22 rev.] și [SCH/Com-ex (98) 17] și să se adopte viitoarele decizii privind clasificarea documentelor care fac parte din acquis-ul Schengen în conformitate cu normele de clasificare a documentelor prevăzute de Decizia 2001/264/CE a Consiliului din 19 martie 2001 de adoptare a normelor de securitate ale Consiliului (5),

DECIDE:

Articolul 1

Anexa 5 la Instrucțiunile consulare comune și anexa 14b corespunzătoare la Manualul comun se declasează la nivelul „RESTREINT UE”, iar anexele 9 și 10 la Instrucțiunile consulare comune, precum și anexele 6b și 6 corespunzătoare la Manualul comun se declasifică.

Articolul 2

Anexele 9 și 10 la Instrucțiunile consulare comune și anexele 6b și 6c corespunzătoare la Manualul comun se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 3

Deciziile Comitetului Executiv Schengen din 14 decembrie 1993 [SCH/Com-ex (93) 22 rev.] și din 23 iunie 1998 [SCH/Com-ex (98) 17] se abrogă.

Articolul 4

Prezenta decizie produce efecte din data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

A. MATTEOLI


(1)  JO C 313, 16.12.2002, p. 97, Manual comun astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 693/2003 al Consiliului (JO L 99, 17.4.2003, p. 8).

(2)  JO L 176, 10.7.1999, p. 1.

(3)  JO L 303, 2.12.2000, p. 29.

(4)  JO L 123, 9.5.2002, p. 49.

(5)  JO L 101, 11.4.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

218


32004D0017


L 005/79

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 22 decembrie 2003

de modificare a părții V punctul 1.4 din Instrucțiunile consulare comune și a părții I punctul 4.1.2 din Manualul comun pentru includerea asigurării medicale de călătorie printre documentele justificative necesare pentru obținerea unei vize uniforme

(2004/17/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 789/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de examinare a cererilor de viză (1),

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 790/2001 al Consiliului din 24 aprilie 2001 care rezervă Consiliului competențele de executare în ceea ce privește anumite norme metodologice și proceduri de realizare a controlului și supravegherii frontierelor (2),

având în vedere inițiativa Republicii Elene,

întrucât:

(1)

Consiliul European de la Tampere a subliniat, la punctul 22 din concluziile sale, că „ar trebui continuată dezvoltarea unei politici comune active în materie de vize și de documente false, care să includă o cooperare mai strânsă între consulatele Uniunii Europene în țările terțe…”.

(2)

Pentru punerea în aplicare a unei politici comune în materie de eliberare de vize este esențială o cât mai mare armonizare a condițiilor de eliberare a vizelor, în special în ceea ce privește documentele justificative referitoare la mijloacele de existență, prezentate în sprijinul cererilor.

(3)

Este necesar ca solicitanții de viză să fie în măsură să facă dovada, printre documentele justificative necesare, că dispun, cu titlu individual sau colectiv, de o asigurare de călătorie care să acopere eventualele cheltuieli de repatriere din motive medicale, pentru îngrijiri medicale de urgență și/sau îngrijiri spitalicești de urgență, pe perioada șederii pe teritoriul statelor membre care aplică integral dispozițiile acquis-ului Schengen.

(4)

Solicitanții ar trebui în principal să încheie o asigurare în statul lor de reședință. Atunci când acest lucru nu este posibil, ar trebui să încerce să obțină o asigurare într-o altă țară.

(5)

Se recomandă să se prevadă posibilitatea de a nu aplica obligația deținerii unei asigurări de călătorie titularilor de pașapoarte diplomatice, de pașapoarte de serviciu și de alte pașapoarte oficiale, precum și posibilitatea de a stabili, în cadrul cooperării consulare locale, ca resortisanții anumitor state terțe să poată fi exonerați de această obligație. În plus, misiunea diplomatică sau postul consular care examinează cererea ar trebui să poată deroga de la această obligație în cazuri speciale în care consideră necesar.

(6)

Se recomandă introducerea unei observații în secțiunea pentru mențiuni naționale a autocolantului de viză pentru a se ști dacă titularul vizei a fost exonerat de obligația de a dispune de o asigurare de călătorie. Manualul comun trebuie modificat pentru a prevedea că, atunci când titularul nu poate face dovada că dispune de acest tip de asigurare la punctul de trecere la frontieră, agentul responsabil cu controalele verifică dacă o astfel de observație există.

(7)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezenta decizie dezvoltă acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor prevăzute în partea a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul adoptă prezenta decizie, dacă o transpune sau nu în legislația sa națională.

(8)

În ceea ce privește Republica Islanda și Regatul Norvegiei, prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene, Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (3), care intră în domeniul de aplicare a articolului 1 punctul A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului privind anumite norme pentru aplicarea respectivului acord (4).

(9)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (5). Prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(10)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6). Prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(11)

Prezenta decizie reprezintă un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Actul de aderare din 2003,

DECIDE:

Articolul 1

Următorul text se adaugă la partea V punctul 1.4 al doilea paragraf a treia liniuță, după cuvintele „(anexa 7)” din Instrucțiunile consulare comune:

„În plus, în sprijinul cererii de viză de scurtă ședere sau de călătorie, solicitantul este obligat să facă dovada faptului că este titularul, cu titlu individual sau colectiv, al unei asigurări de călătorie adecvate și valabile, care acoperă eventualele cheltuieli de repatriere din motive medicale, pentru îngrijiri medicale de urgență și/sau îngrijiri spitalicești de urgență.

Solicitanții ar trebui, în principiu, să încheie o asigurare în statul lor de reședință. Atunci când acest lucru nu este posibil, ar trebui să încerce să obțină o asigurare într-o altă țară. În cazul în care gazda încheie o asigurare pentru solicitant, ar trebui să facă acest lucru în propriul stat de reședință.

Această asigurare trebuie să fie valabilă pe întreg teritoriul statelor membre care aplică integral dispozițiile acquis-ului Schengen și pe întreaga perioadă de ședere a respectivei persoane. Acoperirea minimă este de 30 000 euro.

În principiu, dovada asigurării în cauză se furnizează în momentul eliberării vizei.

Misiunea diplomatică sau postul consular responsabil cu examinarea unei cereri de viză poate decide că această obligație este îndeplinită în cazul în care se stabilește că se poate presupune existența unui nivel adecvat de acoperire, ținând seama de situația profesională a solicitantului.

Misiunile diplomatice sau posturile consulare pot prevedea, de la caz la caz, o derogare de la această obligație în cazul titularilor de pașapoarte diplomatice, de pașapoarte de serviciu sau de alte pașapoarte oficiale sau pentru a proteja interesele naționale în domeniul politicii externe sau al politicii de dezvoltare sau în alte domenii ce reprezintă un interes public vital.

De asemenea, se pot face derogări de la obligația de a face dovada unei asigurări de călătorie atunci când se constată, în cadrul cooperării consulare locale, că resortisanții anumitor state terțe nu au posibilitatea de a obține o astfel de asigurare.

Atunci când evaluează caracterul adecvat al unei asigurări, statele membre pot verifica dacă indemnizațiile datorate de societatea de asigurări pot fi recuperate într-un stat membru, în Elveția sau în Liechtenstein;”.

Articolul 2

La sfârșitul părții I punctul 4.1.2 din Manualul comun se adaugă urătoarele paragrafe:

„În conformitate cu partea V punctul 1.4 al doilea paragraf a treia liniuță din Instrucțiunile consulare comune, solicitantul este obligat, în sprijinul cererii sale de viză de scurtă ședere sau de călătorie, să facă dovada faptului că este titularul, cu titlu individual sau colectiv, al unei asigurări de călătorie adecvate și valabile, care acoperă eventualele cheltuieli de repatriere din motive medicale, pentru îngrijiri medicale de urgență și/sau îngrijiri spitalicești de urgență.

Totuși, se poate ca un resortisant al unei țări terțe care face obiectul obligației de a deține viză să fi fost exonerat de obligația de prezentare a asigurării de călătorie menționate anterior. În acest caz, misiunea diplomatică, postul consular sau autoritatea de control la frontieră face mențiunea — «NU SE IMPUNE ASIGURARE» — în acest scop în secțiunea pentru mențiuni naționale de pe autocolantul de viză.”

Articolul 3

Prezenta decizie produce efecte de la 1 iunie 2004.

Prezenta decizie se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

A. MATTEOLI


(1)  JO L 116, 26.4.2001, p. 2.

(2)  JO L 116, 26.4.2001, p. 5.

(3)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(5)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(6)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

220


32004F0068


L 013/44

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA-CADRU 2004/68/JAI A CONSILIULUI

din 22 decembrie 2003

privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 alineatul (1) litera (e) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Planul de acțiune al Consiliului și al Comisiei privind modalitățile optime de punere în aplicare a dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam privind crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție (3), Concluziile Consiliului European de la Tampere și Rezoluția Parlamentului European din 11 aprilie 2000 cuprind sau solicită acțiuni legislative împotriva exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile, în special definiții, incriminări și sancțiuni comune.

(2)

Acțiunea Comună 97/154/JAI a Consiliului din 24 februarie 1997 privind combaterea traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor (4) și Decizia 2000/375/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind combaterea pornografiei infantile pe Internet (5) trebuie să fie urmate de măsuri legislative suplimentare pentru a reduce diferențele dintre abordările juridice ale statelor membre și pentru a contribui la dezvoltarea unei cooperări judiciare și polițienești eficiente împotriva exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile.

(3)

În Rezoluția sa din 30 martie 2000 privind Comunicarea Comisiei referitoare la punerea în aplicare a măsurilor de combatere a turismului sexual cu copii, Parlamentul European reafirmă că această formă de turism sexual reprezintă o activitate infracțională strâns legată de cele privind exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă, și solicită Comisiei să prezinte Consiliului o propunere de decizie-cadru care să instituie reguli minime referitoare la elementele constitutive ale acestor activități infracționale.

(4)

Exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă reprezintă încălcări grave ale drepturilor omului și ale dreptului fundamental al copilului la o educație și la o dezvoltare armonioasă.

(5)

Pornografia infantilă, o formă extrem de gravă a exploatării sexuale a copiilor, ia amploare și se răspândește prin intermediul utilizării noilor tehnologii și a Internetului.

(6)

Uniunea Europeană trebuie să completeze activitatea importantă realizată de organizațiile internaționale.

(7)

Este necesar să se combată infracțiuni grave, precum exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă, printr-o abordare globală care să cuprindă elementele esențiale ale dreptului penal comune tuturor statelor membre, în special în materie de sancțiuni efective, proporționale și disuasive și care să fie însoțită de o cooperare judiciară cât mai extinsă.

(8)

În conformitate cu principiile subsidiarității și proporționalității, prezenta decizie-cadru se limitează la minimul cerut pentru a realiza aceste obiective la nivel european și nu depășește ceea ce este necesar în acest scop.

(9)

Trebuie să se prevadă, împotriva autorilor acestor infracțiuni, sancțiuni suficient de severe pentru a include exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă în domeniul de aplicare al instrumentelor deja adoptate în vederea combaterii criminalității organizate, cum ar fi Acțiunea Comună 98/699/JAI a Consiliului din 3 decembrie 1998 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea sau sechestrarea și confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunii (6) și Acțiunea Comună 98/733/JAI a Consiliului din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală în statele membre ale Uniunii Europene (7).

(10)

Caracterul specific al combaterii exploatării sexuale a copiilor trebuie să determine statele membre să stabilească sancțiuni efective, proporționale și disuasive prin legislația lor. Aceste sancțiuni ar trebui, de asemenea, să fie adaptate în funcție de activitatea exercitată de persoanele juridice.

(11)

Când este vorba despre copii, victimele ar trebui să fie interogate în funcție de vârsta și de maturitatea lor în cadrul cercetării și urmăririi penale a infracțiunilor la care se referă prezenta decizie-cadru.

(12)

Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere competențelor Comunității.

(13)

Prezenta decizie-cadru ar trebui să contribuie la combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile prin completarea instrumentelor deja adoptate de Consiliu, cum ar fi Acțiunea Comună 96/700/JAI din 29 noiembrie 1996 de stabilire a unui program de încurajare și de schimburi destinat persoanelor responsabile de acțiunea împotriva traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor (8), Acțiunea Comună 96/748/JAI din 16 decembrie 1996 de extindere a mandatului acordat Unității Droguri Europol (9), Acțiunea Comună 98/428/JAI din 29 iunie 1998 de creare a unei Rețele Judiciare Europene (10), Acțiunea Comună 96/277/JAI din 22 aprilie 1996 privind crearea unui cadru pentru schimbul de magistrați de legătură, în scopul îmbunătățirii cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene (11) și Acțiunea Comună 98/427/JAI din 29 iunie 1998 privind bunele practici de asistență judiciară reciprocă în materie penală (12), precum și actele adoptate de Consiliul European și de Consiliu, cum ar fi Decizia nr. 276/1999/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 ianuarie 1999 de adoptare a unui Plan de Acțiune comunitară multianual privind promovarea unei utilizări mai sigure a Internetului prin combaterea informațiilor cu conținut ilegal și nociv difuzate în rețelele mondiale (13) și Decizia 293/2000/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 ianuarie 2000 de adoptare a unui Program de Acțiune comunitară (Programul Daphné) (2000-2003) privind măsurile preventive de combatere a violenței împotriva copiilor, tinerilor și femeilor (14),

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

Articolul 1

Definiții

În sensul prezentei decizii-cadru:

(a)

„copil” înseamnă orice persoană având o vârstă mai mică de 18 ani;

(b)

„pornografie infantilă” înseamnă orice material pornografic reprezentând în mod vizual:

(i)

un copil care participă în mod real la un comportament sexual explicit sau se dedă la un asemenea comportament, inclusiv expunerea obscenă a părților genitale sau a regiunii pubiene a unui copil sau

(ii)

o persoană reală care pare a fi un copil și care participă sau se dedă la comportamentul prevăzut la punctul (i) sau

(iii)

imagini realiste ale unui copil care nu există și care participă sau se dedă la comportamentul prevăzut la punctul (i);

(c)

„sistem informatic” înseamnă orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau asemănătoare, din care unul sau mai multe elemente asigură, prin executarea unui program, o prelucrare automată de date;

(d)

„persoană juridică” înseamnă orice entitate care are acest statut, în temeiul legislației interne aplicabile, cu excepția statelor sau a altor organisme publice în exercitarea prerogativelor de putere publică și a organizațiilor internaționale publice.

Articolul 2

Infracțiuni referitoare la exploatarea sexuală a copiilor

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca următoarele acte deliberate să fie pedepsite:

(a)

constrângerea unui copil să practice prostituția sau să participe la spectacole pornografice sau de a obține un avantaj din aceasta sau de a profita sau a exploata un copil în orice alt fel în acest scop;

(b)

recrutarea unui copil pentru ca acesta să practice prostituția sau să participe la spectacole pornografice;

(c)

practicarea unor activități sexuale cu un copil, recurgând la unul din următoarele mijloace:

(i)

făcând uz de constrângere, de forță sau de amenințări;

(ii)

oferind bani sau alte forme de remunerație sau de plată pentru activitățile sexuale pe care le practică copilul sau

(iii)

abuzând de o poziție recunoscută de încredere, de autoritate sau de influență asupra unui copil.

Articolul 3

Infracțiuni referitoare la pornografia infantilă

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca următoarele acte deliberate, care implică sau nu folosirea unui sistem informatic, să fie pedepsite atunci când nu pot fi justificate:

(a)

producerea de pornografie infantilă;

(b)

distribuirea, difuzarea sau transmiterea de pornografie infantilă;

(c)

faptul de a oferi sau de a pune la dispoziție pornografie infantilă;

(d)

achiziționarea sau deținerea de pornografie infantilă.

(2)   Un stat membru poate exonera de răspundere penală actele având legătură cu pornografia infantilă:

(a)

prevăzută la articolul 1 litera (b) punctul (ii), în care o persoană reală care părea a fi un copil are în realitate 18 ani sau mai mult la data reprezentării;

(b)

prevăzută la articolul 1 litera (b) punctele (i) și (ii), în care, fiind vorba despre producere și deținere, imagini cu copii care au împlinit vârsta majoratului sexual sunt produse și deținute cu acordul lor și numai pentru uzul lor privat. Chiar și atunci când s-a stabilit existența consimțământului, acesta nu va fi recunoscut drept valabil dacă, de exemplu, autorul infracțiunii a profitat de vârsta sa superioară, de maturitatea, de poziția, de statutul, de experiența sau de starea de dependență în care se găsea victima față de el pentru a obține acest consimțământ;

(c)

prevăzută la articolul 1 litera (b) punctul (iii), în cazul în care se stabilește că materialul pornografic este produs și deținut de producător numai pentru uzul său privat, în măsura în care nici un material pornografic infantil prevăzut la articolul 1 litera (b) punctele (i) și (ii) nu a fost folosit în scopul producerii și cu condiția ca această acțiune să nu implice nici un risc al difuzării materialului.

Articolul 4

Instigarea, complicitatea și tentativa

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a pedepsi instigarea sau complicitatea la săvârșirea uneia din infracțiunile prevăzute la articolele 2 și 3.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a pedepsi tentativa la săvârșirea uneia din infracțiunile prevăzute la articolul 2 și la articolul 3 alineatul (1) literele (a) și (b).

Articolul 5

Sancțiuni și circumstanțe agravante

(1)   Sub rezerva alineatului (4), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolele 2, 3 și 4 să fie pasibile de sancțiuni penale având o durată maximă de cel puțin unu până la trei ani.

(2)   Sub rezerva alineatului (4), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile următoare să fie pasibile de sancțiuni penale având o durată maximă de cel puțin cinci până la 10 ani:

(a)

infracțiunile prevăzute la articolul 2 litera (a), constând în „constrângerea unui copil să practice prostituția sau să participe la spectacole pornografice” și infracțiunile prevăzute la articolul 2 litera (c) punctul (i);

(b)

infracțiunile prevăzute la articolul 2 litera (a), care constau în „a profita sau a exploata un copil în orice alt fel în acest scop” și cele prevăzute la articolul 2 litera (b), în cele două cazuri atunci când au legătură cu prostituția și atunci când cel puțin una din următoarele circumstanțe se poate aplica:

victima este un copil care nu a împlinit vârsta majoratului sexual în conformitate cu legislația internă;

autorul a pus în pericol viața copilului în mod deliberat sau din neglijență;

infracțiunile au fost săvârșite prin recurgerea la violențe grave sau au cauzat o vătămare gravă copilului;

infracțiunile au fost săvârșite în cadrul unei organizații criminale în sensul Acțiunii Comune 98/733/JAI, indiferent care ar fi nivelul sancțiunii prevăzută în acțiunea comună menționată anterior;

(c)

infracțiunile prevăzute la articolul 2 litera (a), care constau în „a profita sau a exploata un copil în orice alt fel în acest scop” și cele prevăzute la articolul 2 litera (b), în cele două cazuri atunci când au legătură cu spectacolele pornografice, articolul 2 litera (c) punctele (ii) și (iii), articolul 3 alineatul (1) literele (a), (b) și (c), dacă victima nu a împlinit vârsta majoratului sexual în conformitate cu legislația națională și atunci când se poate aplica cel puțin una din circumstanțele prevăzute la a doua, a treia și a patra liniuță de la litera (b) a prezentului alineat.

(3)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca unei persoane fizice, care a fost condamnată pentru una din infracțiunile prevăzute la articolul 2, 3 sau 4, să îi fie interzisă exercitarea, dacă este cazul, cu titlu provizoriu sau permanent, a activităților profesionale legate de supravegherea copiilor.

(4)   Fiecare stat membru poate prevedea alte sancțiuni, inclusiv sancțiuni sau măsuri fără caracter penal, pentru activitățile care au legătură cu pornografia infantilă prevăzută la articolul 1 litera (b) punctul (iii).

Articolul 6

Răspunderea persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru una dintre infracțiunile prevăzute la articolele 2, 3 și 4, săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul:

(a)

unei competențe de reprezentare a persoanei juridice;

(b)

autorizației de a lua decizii în numele persoanei juridice sau

(c)

autorizației de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

(2)   Pe lângă cazurile prevăzute la alineatul (1), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere în cazul în care absența supravegherii sau a controlului din partea unei persoane menționate la alineatul (1), a permis săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 2, 3 și 4, în interesul respectivei persoane juridice, de către o persoană aflată sub autoritatea sa.

(3)   Răspunderea persoanelor juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) nu exclude urmărirea penală împotriva persoanelor fizice autoare, instigatoare sau complice la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 2, 3 și 4.

Articolul 7

Sancțiuni aplicabile persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că orice persoană juridică trasă la răspundere în temeiul articolului 6 alineatul (1), este pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și disuasive, care să includă amenzi penale sau administrative și eventual alte sancțiuni, precum:

(a)

măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public;

(b)

măsuri de interzicere temporară sau permanentă a exercitării unei activități comerciale;

(c)

punerea sub supraveghere judiciară;

(d)

o măsură judiciară de dizolvare sau

(e)

închiderea temporară sau permanentă a unității care a servit la săvârșirea infracțiunii.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică, trasă la răspundere în temeiul articolului 6 alineatul (2), să fie pasibilă de sancțiuni sau măsuri efective, proporționale și disuasive.

Articolul 8

Competența și urmărirea penală

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 2, 3 și 4, în următoarele cazuri:

(a)

infracțiunea a fost săvârșită, în totalitate sau parțial, pe teritoriul său;

(b)

autorul infracțiunii este unul din resortisanții săi;

(c)

infracțiunea a fost săvârșită în interesul unei persoane juridice având sediul pe teritoriul acestui stat membru.

(2)   Un stat membru poate decide să nu aplice sau să aplice doar în cazuri sau condiții specifice, normele de competență definite la alineatul (1) literele (b) și (c), în cazul în care infracțiunea în cauză a fost săvârșită în afara teritoriului său.

(3)   Un stat membru care, în temeiul legislației sale, nu-și extrădează proprii resortisanți, ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 2, 3 și 4 și pentru a începe urmărirea penală în cazul acestora, dacă este cazul, în cazul în care acestea sunt săvârșite de către resortisanții săi în afara teritoriului său.

(4)   Statele membre informează Secretariatul General al Consiliului și Comisia despre decizia lor de a aplica alineatul (2), indicând, dacă este necesar, cazurile sau condițiile specifice în care se aplică decizia lor.

(5)   Fiecare stat membru se asigură că intră sub competența sa acele cazuri în care o infracțiune prevăzută la articolul 3 și, într-o măsură pertinentă, la articolul 4, a fost săvârșită prin intermediul unui sistem informatic care a fost accesat de pe teritoriul său, indiferent dacă acest sistem informatic se găsește sau nu pe acest teritoriu.

(6)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca cel puțin în cazul infracțiunilor celor mai grave prevăzute la articolul 2, să poată fi posibilă începerea urmăririi penale, în conformitate cu legislația sa internă, după ce victima a împlinit vârsta majoratului.

Articolul 9

Protecția și asistența acordate victimelor

(1)   Statele membre se asigură că anchetele sau urmărirea penală privind infracțiunile prevăzute de prezenta decizie-cadru nu depind de declarația sau de acuzația provenind de la o persoană care este victimă a infracțiunii, cel puțin în cazurile în care se aplică articolul 8 alineatul (1) litera (a).

(2)   Victimele unei infracțiuni prevăzute la articolul 2 ar trebui să fie considerate drept victime vulnerabile în mod deosebit, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2), articolul 8 alineatul (4) și cu articolul 14 alineatul (1) din Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale (15).

(3)   Fiecare stat membru ia toate măsurile posibile pentru a garanta un sprijin adecvat familiei victimei. În special, atunci când acest lucru este necesar și posibil, fiecare stat membru aplică familiei în cauză articolul 4 din Decizia-cadru 2001/220/JAI.

Articolul 10

Domeniul de aplicare teritorială

Prezenta decizie-cadru de aplică în Gibraltar.

Articolul 11

Abrogarea Acțiunii Comune 97/154/JAI

Acțiunea Comună 97/154/JAI se abrogă.

Articolul 12

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii-cadru până la 20 ianuarie 2006.

(2)   Statele membre transmit până la 20 ianuarie 2006, Secretariatului General al Consiliului și Comisiei, textul dispozițiilor de transpunere în legislația lor internă a obligațiilor pe care le impune prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit utilizând aceste informații și a unui raport scris al Comisiei, Consiliul verifică, până la 20 ianuarie 2008, dacă statele membre au luat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii-cadru.

Articolul 13

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 22 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

A. MATTEOLI


(1)  JO C 62 E, 27.2.2001, p. 327.

(2)  JO C 53 E, 28.2.2002, p. 108.

(3)  JO C 19, 23.1.1999, p. 1.

(4)  JO L 63, 4.3.1997, p. 2.

(5)  JO L 138, 9.6.2000, p. 1.

(6)  JO L 333, 9.12.1998, p. 1. Acțiune Comună astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2001/500/JAI (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).

(7)  JO L 351, 29.12.1998, p. 1.

(8)  JO L 322, 12.12.1996, p. 7.

(9)  JO L 342, 31.12.1996, p. 4.

(10)  JO L 191, 7.7.1998, p. 4.

(11)  JO L 105, 27.4.1996, p. 1.

(12)  JO L 191, 7.7.1998, p. 1.

(13)  JO L 33, 6.2.1999, p. 1.

(14)  JO L 34, 9.2.2000, p. 1.

(15)  JO L 82, 22.3.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

225


32003L0109


L 016/44

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DIRECTIVA 2003/109/CE A CONSILIULUI

din 25 noiembrie 2003

privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 alineatele (3) și (4),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (3),

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor (4),

întrucât:

(1)

În vederea stabilirii progresive a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, Tratatul de instituire a Comunității Europene prevede, pe de o parte, adoptarea unor măsuri care să asigure libera circulație a persoanelor, însoțite de măsuri privind controlul la frontierele externe, azilul și imigrația și, pe de altă parte, adoptarea unor măsuri privind azilul, imigrația și apărarea drepturilor resortisanților țărilor terțe.

(2)

La reuniunea extraordinară de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a afirmat că statutul juridic al resortisanților țărilor terțe trebuie apropiat de cel al resortisanților statelor membre și că unei persoane care are reședința legală într-un stat membru, pe o perioadă determinată, și care este titulară a unui permis de lungă ședere trebuie să i se acorde în statul membru respectiv un ansamblu de drepturi uniforme cât mai apropiate de cele de care beneficiază cetățenii Uniunii Europene.

(3)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

(4)

Integrarea resortisanților țărilor terțe care s-au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre reprezintă un element cheie în promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Comunității, prevăzut de tratat.

(5)

Statele membre trebuie să pună în aplicare dispozițiile prezentei directive fără a face discriminări pe bază de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de alt fel, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

(6)

Criteriul principal în dobândirea statutului de rezident pe termen lung trebuie să fie durata șederii pe teritoriul unui stat membru. Șederea respectivă trebuie să fi fost legală și neîntreruptă pentru a putea dovedi stabilirea persoanei respective în țara în cauză. Este necesară o anumită flexibilitate pentru a se putea ține seama de circumstanțele care pot determina o persoană să părăsească temporar teritoriul respectiv.

(7)

Pentru a dobândi statutul de rezident pe termen lung, resortisantul unei țări terțe trebuie să facă dovada că dispune de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate, pentru a nu risca să devină o povară pentru statul membru. În evaluarea resurselor stabile și regulate ale solicitantului, statele membre pot lua în considerare factori precum cotizațiile la sistemul de pensii sau achitarea obligațiilor fiscale.

(8)

De asemenea, resortisanții țărilor terțe care doresc să dobândească și să păstreze statutul de rezident pe termen lung nu trebuie să reprezinte o amenințare pentru ordinea publică și siguranța publică. Noțiunea de ordine publică se poate referi la condamnări pentru infracțiuni grave.

(9)

Considerentele economice nu trebuie să constituie un motiv de refuz în acordarea statutului de rezident pe termen lung și nu trebuie să interfereze cu condițiile pertinente.

(10)

Trebuie stabilit un sistem de norme de procedură care să reglementeze examinarea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung. Procedurile respective trebuie să fie eficiente și să poată fi gestionate, ținând seama de volumul de muncă normal al administrațiilor statelor membre, precum și transparente și echitabile, pentru a oferi persoanelor în cauză un nivel adecvat de certitudine juridică. Ele nu trebuie să reprezinte un mijloc de împiedicare a exercitării dreptului de ședere.

(11)

Dobândirea statutului de rezident pe termen lung trebuie atestată de un permis de ședere care să permită persoanei în cauză să dovedească rapid și cu ușurință statutul său juridic. Permisul de ședere trebuie să răspundă de asemenea unor standarde tehnice de nivel nivel, în special în ceea ce privește măsurile de siguranță împotriva falsificării și contrafacerii, în scopul evitării abuzurilor în statul membru în care a fost dobândit statutul, precum și în statele membre în care se exercită dreptul de ședere.

(12)

Pentru a constitui un veritabil instrument de integrare în societatea în care este stabilit rezidentul pe termen lung, rezidentul respectiv trebuie să beneficieze de egalitate de tratament cu cel al cetățenilor statului membru, într-o gamă largă de domenii economice și sociale, în condițiile pertinente definite de prezenta directivă.

(13)

În ceea ce privește asistența socială, posibilitatea de a limita beneficiile rezidenților pe termen lung la beneficiile de bază trebuie înțeleasă în sensul că noțiunea respectivă acoperă cel puțin venitul minim de subzistență, ajutorul acordat în caz de boală sau sarcină, ajutorul acordat pentru creșterea copilului și tratamentele îndelungate. Modalitățile de acordare a indemnizațiilor respective trebuie stabilite de legislația internă.

(14)

Statele membre trebuie să-și respecte obligația de a acorda copiilor minori accesul la un sistem educativ în condiții similare celor prevăzute pentru resortisanții lor naționali.

(15)

Noțiunea de bursă de studii în domeniul formării profesionale nu acoperă măsurile finanțate în temeiul dispozițiilor privind ajutorul social. Pe de altă parte, accesul la burse poate fi condiționat de îndeplinirea de către persoana care solicită bursa a condițiilor pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung. În ceea ce privește acordarea burselor de studii, statele membre pot impune condiția ca cetățenii Uniunii să poată beneficia de același avantaj în țara de origine.

(16)

Rezidenții pe termen lung trebuie să beneficieze de o protecție consolidată împotriva expulzării. Protecția respectivă se inspiră din criteriile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru a asigura protecția împotriva expulzării, statele membre trebuie să prevadă dreptul la o cale de atac efectivă în fața instanțelor jurisdicționale.

(17)

Armonizarea condițiilor de dobândire a statutului de rezident pe termen lung favorizează încrederea reciprocă între statele membre. Anumite state membre eliberează permise de ședere permanentă sau cu durată de validitate nelimitată în condiții mai favorabile decât cele stabilite de prezenta directivă. Tratatul nu exclude posibilitatea de a aplica dispoziții de drept intern mai favorabile. Cu toate acestea, în temeiul prezentei directive, trebuie să se prevadă ca permisele eliberate în condiții mai favorabile să nu acorde accesul la dreptul de ședere în alte state membre.

(18)

Stabilirea condițiilor de acordare a dreptului de ședere într-un alt stat membru resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung trebuie să contribuie la realizarea efectivă a pieței interne ca spațiu în care este garantată libera circulație a tuturor persoanelor. Aceasta poate constitui de asemenea un factor important de mobilitate, în special pe piața muncii din Uniune.

(19)

Trebuie prevăzută posibilitatea exercitării dreptului de ședere într-un alt stat membru pentru a munci ca salariat sau ca lucrător care desfășoară o activitate independentă sau pentru a efectua studii sau chiar pentru a se stabili fără a desfășura nici o activitate economică.

(20)

Membrii familiei unui rezident pe termen lung trebuie să se poată stabili cu acesta într-un alt stat membru, pentru a menține unitatea familială și pentru a nu se împiedica exercitarea dreptului de ședere al rezidentului pe termen lung. În ceea ce privește membrii familiei care pot fi autorizați să însoțească sau să se alăture rezidenților pe termen lung, statele membre trebuie să acorde o atenție specială situației copiilor adulți cu handicap și rudelor de gradul întâi pe linie ascendentă directă care se află în întreținerea acestora.

(21)

Statul membru în care rezidentul pe termen lung dorește să-și exercite dreptul de ședere trebuie să poată verifica dacă persoana în cauză îndeplinește condițiile prevăzute pentru a putea avea reședința pe teritoriul său. De asemenea, trebuie să poată verifica dacă persoana în cauză nu reprezintă o amenințare actuală pentru ordinea publică și securitatea internă sau pentru sănătatea publică.

(22)

Pentru ca exercitarea dreptului de ședere să nu fie privată de efect, rezidentul pe termen lung trebuie să beneficieze în al doilea stat membru de același tratament, în condițiile prevăzute de prezenta directivă, ca și cel de care beneficiază în statul membru în care a dobândit statutul respectiv. Indemnizații sub formă de asistență socială se acordă fără a aduce atingere posibilității pe care o au statele membre de a retrage permisul de ședere dacă persoana în cauză nu mai îndeplinește cerințele prevăzute de prezenta directivă.

(23)

Resortisanților țărilor terțe trebuie să li se acorde posibilitatea de a dobândi statutul de rezident pe termen lung în statul membru în care au intrat sau au decis să se stabilească în condiții comparabile cu cele necesare pentru dobândirea statutului în primul stat membru.

(24)

Întrucât obiectivele acțiunii preconizate, adică stabilirea condițiilor de acordare și retragere a statutului de rezident pe termen lung, precum și a drepturilor aferente și stabilirea condițiilor de exercitare a dreptului de ședere în celelalte state membre de către rezidenți pe termen lung, nu pot fi realizate în mod corespunzător de statele membre dar, ținând seama de dimensiunile și efectele acțiunii, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității consacrat la articolul 5 din Tratat. În conformitate cu principiul proporționalității prevăzut la articolul menționat anterior, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor respective.

(25)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și fără a aduce atingere articolului 4 din respectivul protocol, aceste state membre nu participă la adoptarea prezentei directive și nu au nici o obligație în temeiul acesteia și nici nu fac obiectul aplicării sale.

(26)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive și nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 1

Obiectul

Prezenta directivă stabilește:

(a)

condițiile de acordare și de retragere a statutului de rezident pe termen lung acordat de un stat membru resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul său, precum și drepturile aferente și

(b)

condițiile de ședere în alte state membre decât cel care a acordat statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care beneficiază de statutul respectiv.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentei directive:

(a)

„resortisant al unei țări terțe” înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din Tratat;

(b)

„rezident pe termen lung” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care este titular al statutului de rezident pe termen lung, astfel cum este prevăzut la articolele 4 - 7;

(c)

„primul stat membru” înseamnă statul membru care a acordat pentru prima dată statutul de rezident pe termen lung unui resortisant al unei țări terțe;

(d)

„al doilea stat membru” înseamnă orice stat membru, altul decât cel care a acordat pentru prima dată statutul de rezident pe termen lung unui resortisant al unei țări terțe, în care respectivul rezident pe termen lung își exercită dreptul de ședere;

(e)

„membru al familiei” înseamnă resortisantul unei țări terțe care are reședința în statul membru în cauză în conformitate cu Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (5);

(f)

„refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care beneficiază de statutul refugiaților definit de Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967;

(g)

„permis de ședere CE al rezidentului pe termen lung” înseamnă un permis de ședere eliberat de statul membru în cauză la dobândirea statutului de rezident pe termen lung.

Articolul 3

Domeniul de aplicare

(1)   Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică resortisanților țărilor terțe care:

(a)

au reședința în vederea efectuării unor studii sau pentru a urma cursuri de formare profesională;

(b)

sunt autorizați să aibă reședința într-un stat membru în temeiul unei protecții temporare sau au solicitat autorizația de a avea reședința pentru același motiv și sunt în așteptarea unei decizii privind statutul lor;

(c)

sunt autorizați să aibă reședința într-un stat membru în temeiul unei forme subsidiare de protecție, în conformitate cu obligațiile internaționale, legislațiile interne sau practicile statelor membre sau au solicitat autorizația de a avea reședința pentru același motiv și sunt în așteptarea unei decizii privind statutul lor;

(d)

sunt refugiați sau au solicitat recunoașterea calității de refugiați și a căror cerere nu a făcut încă obiectul unei decizii definitive;

(e)

au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar, de exemplu ca persoană au pair sau ca lucrători sezonieri sau ca lucrători salariați detașați de un prestator de servicii în scopul furnizării de servicii transfrontaliere sau ca prestatori de servicii transfrontaliere sau în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal;

(f)

au un statut juridic reglementat de dispozițiile Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice, Convenției de la Viena din 1963 privind relațiile consulare, Convenției din 1969 privind misiunile speciale sau Convenției de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile acestora cu organizațiile internaționale cu caracter universal;

(3)   Prezenta directivă se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor mai favorabile:

(a)

ale acordurilor bilaterale sau multilaterale încheiate între Comunitate sau între Comunitate și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și țări terțe, pe de altă parte;

(b)

ale acordurilor bilaterale încheiate între un stat membru și o țară terță înainte de data intrării în vigoare a prezentei directive;

(c)

ale Convenției Europene privind stabilirea din 13 decembrie 1955, ale Cartei Sociale Europene din 18 octombrie 1961, ale Cartei Sociale Europene modificate din 3 mai 1987 și ale Convenției Europene privind statutul juridic al lucrătorului migrant din 24 noiembrie 1977.

CAPITOLUL II

STATUTUL DE REZIDENT PE TERMEN LUNG ÎNTR-UN STAT MEMBRU

Articolul 4

Durata șederii

(1)   Statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză.

(2)   Perioadele de ședere pentru motivele menționate la articolul 3 alineatul (2) literele (e) și (f) nu sunt luate în considerare la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1).

În ceea ce privește cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a), în cazul în care resortisantul respectiv al unei țări terțe a dobândit un permis de ședere care îi conferă dreptul de a obține statutul de rezident pe termen lung, la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1) se iau în considerare doar jumătate din perioadele de ședere efectuate pentru studii sau formare profesională.

(3)   Perioadele de absență de pe teritoriul statului membru în cauză nu întrerup perioada prevăzută la alineatul (1) și sunt luate în considerare în calcularea acesteia dacă nu depășesc șase luni consecutive și un total de 10 luni în cursul perioadei prevăzute la alineatul (1).

În situații justificate de motive speciale sau excepționale cu caracter temporar și în conformitate cu legislația lor internă, statele membre pot accepta ca perioada prevăzută la alineatul (1) să nu fie întreruptă de o perioadă de absență mai lungă decât cea prevăzută la primul paragraf. În acest caz, statele membre nu iau în considerare perioada respectivă de absență la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1).

Prin derogare de la al doilea paragraf, statele membre pot ține seama la calcularea perioadei prevăzute la alineatul (1) de perioadele de absență cauzate de o detașare pentru motive de serviciu, inclusiv în cadrul unor prestări de servicii transfrontaliere.

Articolul 5

Condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung

(1)   Statele membre cer resortisanților țărilor terțe să facă dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor:

(a)

de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză. Statele membre evaluează resursele respective în ceea ce privește natura și regularitatea lor, ținând seama de nivelul minim al salariilor și pensiilor înainte de depunerea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung;

(b)

de o asigurare de sănătate pentru toate riscurile acoperite în mod obișnuit pentru proprii resortisanți în statul membru în cauză.

(2)   Statele membre pot solicita ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare, în conformitate cu legislația lor internă.

Articolul 6

Ordine publică și securitate publică

(1)   Statele membre pot refuza acordarea statutului de rezident pe termen lung din motive privind ordinea publică sau securitatea publică.

În cazul în care ia o astfel de decizie, statul membru ține seama de gravitatea sau natura infracțiunii contra ordinii publice sau securității publice sau de pericolul pe care îl reprezintă persoana respectivă, luând în același timp în considerare durata șederii și existența unor legături cu țara de reședință.

(2)   Refuzul prevăzut la alineatul (1) nu poate fi justificat de rațiuni economice.

Articolul 7

Dobândirea statutului de rezident pe termen lung

(1)   Pentru a dobândi statutul de rezident pe termen lung, resortisantul unei țări terțe trebuie să facă o cerere către autoritățile competente ale statului membru în care are reședința. Cererea trebuie însoțită de acte justificative, stabilite de legislația internă, care să facă dovada că îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 4 și 5, precum și, dacă este necesar, de un document de călătorie valid sau de o copie legalizată corespunzătoare a acestuia.

Pe lângă actele justificative prevăzute la primul paragraf, se pot prezenta de asemenea documente care să ateste condițiile adecvate de locuit.

(2)   Îndată ce este posibil, și în orice caz în cel mult șase luni de la depunerea cererii, autoritățile naționale competente notifică în scris solicitantului decizia luată în privința sa. Decizia respectivă este notificată resortisantului țării terțe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislația internă.

În situații excepționale ce țin de complexitatea examinării cererii, termenul prevăzut la primul paragraf poate fi prelungit.

De asemenea, persoana în cauză trebuie informată cu privire la drepturile și obligațiile ce îi revin în conformitate cu prezenta directivă.

Orice consecință a absenței unei decizii la expirarea termenului prevăzut de prezenta dispoziție trebuie reglementată de legislația internă a statului membru în cauză.

(3)   În cazul în care condițiile prevăzute la articolele 4 și 5 sunt îndeplinite și dacă persoana în cauză nu reprezintă o amenințare în sensul articolului 6, statul membru acordă statutul de rezident pe termen lung resortisantului țării terțe în cauză.

Articolul 8

Permisul de ședere CE al rezidentului pe termen lung

(1)   Statutul de rezident pe termen lung este permanent, sub rezerva articolului 9.

(2)   Statele membre eliberează rezidentului pe termen lung permisul de ședere CE. Permisul respectiv are o durată de validitate de cel puțin cinci ani; la expirarea sa, permisul se poate reînnoi de drept, la nevoie la cerere.

(3)   Permisul de ședere CE al rezidentului pe termen lung poate fi sub formă de autocolant sau de document separat. Este eliberat în conformitate cu normele și modelul uniform prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 al Consiliului din 13 iunie 2002 de instituire a unui model uniform de permis de ședere pentru resortisanții țărilor terțe (6). În rubrica „Categoria de permis”, statele membre specifică „rezident pe termen lung — CE”.

Articolul 9

Retragerea sau pierderea statutului

(1)   Rezidentul pe termen lung își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în următoarele cazuri:

(a)

constatarea dobândirii frauduloase a statutului de rezident pe termen lung;

(b)

adoptarea unei măsuri de expulzare în condițiile prevăzute la articolul 12;

(c)

absența de pe teritoriul Comunității timp de 12 luni consecutive;

(2)   Prin derogare de la alineatul (1) litera (c), statele membre pot prevedea că părăsirea teritoriului Comunității pentru mai mult de douăsprezece luni, pentru motive speciale sau excepționale, nu duce la pierderea sau retragerea statutului.

(3)   Statele membre pot prevedea că rezidentul pe termen lung își poate pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung dacă, prin gravitatea infracțiunilor pe care le-a săvârșit, acesta reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, fără ca acest lucru să justifice expulzarea în temeiul articolului 12.

(4)   Rezidentul pe termen lung care a avut reședința într-un alt stat membru în conformitate cu capitolul III își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung dobândit în primul stat membru, imediat ce statutul respectiv este acordat într-un alt stat membru în temeiul articolului 23.

În toate situațiile, după șase ani de absență de pe teritoriul statului membru care i-a acordat statutul de rezident pe termen lung, persoana în cauză își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în statul membru respectiv.

Prin derogare de la al doilea paragraf, statul membru în cauză poate prevedea că, în cazul unei absențe de peste șase ani pentru motive speciale, rezidentul pe termen lung își poate păstra statutul în statul membru respectiv.

(5)   Ținând seama de cazurile prevăzute la alineatul (1) litera (c) și la alineatul (4), statele membre care au acordat statutul prevăd o procedură simplificată de redobândire a statutului de rezident pe termen lung.

Procedura menționată anterior se aplică în special persoanelor care au avut reședința într-un al doilea stat membru pentru efectuarea studiilor.

Condițiile și procedura de redobândire a statutului de rezident pe termen lung se stabilesc prin legislația internă.

(6)   Expirarea permisului de ședere CE al rezidentului pe termen lung nu determină în nici o situație retragerea sau pierderea statutului de rezident pe termen lung.

(7)   În cazul în care retragerea sau pierderea statutului de rezident pe termen lung nu determină expulzarea, statul membru autorizează persoana în cauză să rămână pe teritoriul său dacă îndeplinește condițiile prevăzute de legislația sa internă și dacă nu reprezintă o amenințare pentru ordinea publică sau securitatea publică.

Articolul 10

Garanții procedurale

(1)   Orice decizie de respingere a cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung sau de retragere a statutului respectiv trebuie să fie motivată. Decizia respectivă se notifică resortisantului țării terțe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislația internă în materie. Notificarea precizează căile de atac la care are acces interesatul, precum și termenul în le poate formula.

(2)   În caz de respingere a cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung, de retragere sau pierdere a statutului respectiv sau de refuz de reînnoire a permisului de ședere, persoana în cauză are dreptul la o cale de atac jurisdicțională în statul membru în cauză.

Articolul 11

Egalitatea de tratament

(1)   Rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește:

(a)

condițiile de acces la un loc de muncă salariată și la o activitate independentă, cu condiția ca activitățile respective să nu aibă legătură, chiar ocazional, cu exercitarea autorității publice, precum și condițiile de angajare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și remunerare;

(b)

educația și formarea profesională, inclusiv alocațiile și bursele de studii, în conformitate cu legislația internă;

(c)

recunoașterea diplomelor, certificatelor și celorlalte calificări profesionale, în conformitate cu procedurile de drept intern aplicabile;

(d)

securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă;

(e)

avantajele fiscale;

(f)

accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii publice, precum și accesul la procedurile de acordare a unei locuințe;

(g)

libertatea de asociere, afiliere și participare într-o organizație de lucrători sau angajatori sau în orice organizație profesională, inclusiv avantajele care pot decurge din aceasta, fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind ordinea publică și securitatea publică;

(h)

liberul acces pe întreg teritoriul statului membru în cauză, în limitele prevăzute de legislația internă pentru motive de securitate.

(2)   În ceea ce privește alineatul (1) literele (b), (d), (e), (f) și (g), statul membru în cauză poate limita egalitatea de tratamentul la cazurile în care locul de reședință înregistrat sau obișnuit al rezidentului pe termen lung sau acela al membrilor familiei sale pentru care solicită indemnizații, se găsește pe teritoriul său.

(3)   Statele membre pot restrânge aplicarea egalității de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în următoarele cazuri:

(a)

statul membru poate menține restricții în ceea ce privește accesul la un loc de muncă salariat sau la o activitate independentă în cazul în care, în conformitate cu legislația sa internă sau dreptului comunitar în vigoare, activitățile respective sunt rezervate resortisanților naționali, cetățenilor Uniunii Europene sau ai Spațiului Economic European.

(b)

statele membre pot cere dovada cunoașterii adecvate a limbii în vederea accesului la educație sau formare. Accesul la studiile universitare poate depinde de condiții speciale prealabile în materie de studii.

(4)   În ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază.

(5)   Statele membre pot decide să acorde accesul la indemnizații suplimentare în domeniile prevăzute la alineatul (1).

De asemenea, statele membre pot decide să aplice egalitatea de tratament în domeniile care nu intră sub incidența alineatului (1).

Articolul 12

Protecția împotriva expulzării

(1)   Statele membre nu pot lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung decât dacă acesta reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică sau securitatea publică.

(2)   Decizia prevăzută la alineatul (1) nu poate fi justificată de rațiuni economice.

(3)   Înainte de a lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung, statele membre iau în considerare următoarele elemente:

(a)

durata șederii pe teritoriul lor;

(b)

vârsta persoanei în cauză;

(c)

consecințele pentru persoana în cauză și pentru membrii familiei sale;

(d)

legăturile cu țara de reședință sau absența legăturilor cu țara de origine.

(4)   În cazul în care se adoptă o decizie de expulzare, rezidentul pe termen lung poate exercita o cale de atac jurisdicțională în statul membru în cauză.

(5)   Se acordă asistență juridică rezidentului pe termen lung care nu dispune de resurse suficiente, în aceleași condiții în care aceasta se acordă resortisanților statului în care își are reședința.

Articolul 13

Dispoziții de drept intern mai favorabile

Statele membre pot elibera permise de ședere permanente sau cu durată de validitate nelimitată în condiții mai favorabile decât cele stabilite de prezenta directivă. Permisele de ședere respective nu acordă dreptul de ședere în celelalte state membre, în conformitate cu prevederile din capitolul III al prezentei directive.

CAPITOLUL III

ȘEDEREA ÎN CELELALTE STATE MEMBRE

Articolul 14

Principiu

(1)   Un rezident pe termen lung dobândește dreptul de ședere pe teritoriul altor state membre decât cel care i-a acordat statutul de rezident pe termen lung, pentru o perioadă de peste trei luni, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezentul capitol.

(2)   Un rezident pe termen lung poate avea reședința într-un al doilea stat membru pentru unul din următoarele motive:

(a)

desfășurarea unei activități economice ca salariat sau lucrător care desfășoară o activitate independentă;

(b)

efectuarea studiilor sau participarea la cursuri de formare profesională;

(c)

alte scopuri.

(3)   În cazul în care este vorba de o activitate economică desfășurată ca salariat sau lucrător care desfășoară o activitate independentă prevăzută la alineatul (2) litera (a), statele membre pot examina situația pieței muncii de pe teritoriul lor și aplica procedurile de drept intern privind cerințele pentru ocuparea unui post vacant sau pentru desfășurarea unor astfel de activități.

Pentru motive ce țin de politica pieței muncii, statele membre pot acorda preferință cetățenilor Uniunii, resortisanților țărilor terțe dacă este prevăzut de legislația comunitară, precum și resortisanților țărilor terțe care își au reședința legală și primesc indemnizații de șomaj în statul membru în cauză.

(4)   Prin derogare de la alineatul (1), statele membre pot limita numărul total al persoanelor cărora li se poate acorda dreptul de ședere, cu condiția ca admiterea resortisanților țărilor terțe să fie deja supusă unor astfel de limitări, în temeiul legislației în vigoare la data adoptării prezentei directive.

(5)   Prezentul capitol nu face referire la șederea unui rezident pe termen lung pe teritoriul statelor membre:

(a)

ca salariat detașat de un prestator de servicii în cadrul unei prestări transfrontaliere de servicii;

(b)

ca prestator de servicii transfrontaliere.

Statele membre pot stabili, în conformitate cu legislația internă, condițiile în care rezidenții pe termen lung care doresc să se deplaseze într-un al doilea stat membru pentru a desfășura o activitate economică în calitate de lucrători sezonieri pot avea reședința în statul membru respectiv. Lucrătorii transfrontalieri pot fi supuși de asemenea unor dispoziții speciale din legislația internă.

(6)   Prezentul capitol nu aduce atingere legislației comunitare în ceea ce privește securitatea socială aplicabilă resortisanților țărilor terțe.

Articolul 15

Condițiile de ședere într-un al doilea stat membru

(1)   În cel mai scurt timp și în cel mult trei luni de la intrarea sa pe teritoriul unui al doilea stat membru, rezidentul pe termen lung depune o cerere pentru permis de ședere la autoritățile competente din statul membru respectiv.

Statele membre pot accepta ca rezidentul pe termen lung să prezinte cererea pentru permis de ședere autorităților competente din al doilea stat membru, chiar dacă are încă reședința pe teritoriul primului stat membru.

(2)   Statele membre pot solicita ca persoana în cauză să facă dovada că dispune:

(a)

de resurse stabile și regulate, suficiente pentru întreținerea sa și a membrilor familiei sale, fără a recurge la asistența socială acordată de statul membru respectiv. Pentru fiecare din categoriile prevăzute la articolul 14 alineatul (2), statele membre evaluează resursele respective în ceea ce privește natura și regularitatea lor, luând în considerare nivelul minim al salariilor și pensiilor;

(b)

de o asigurare de sănătate care să acopere, pe teritoriul respectiv, toate riscurile acoperite în mod normal pentru resortisanții naționali în statul membru în cauză.

(3)   Statele membre pot solicita ca resortisanții țărilor terțe să respecte măsurile de integrare, în conformitate cu legislația lor internă.

Condiția respectivă nu se aplică în cazul în care resortisanților țărilor terțe li s-a cerut să îndeplinească condițiile de integrare în scopul obținerii statutului de rezident pe termen lung, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2).

Fără a aduce atingere paragrafului al doilea, persoanelor în cauză li se poate cere să participe la cursuri de învățare a limbii.

(4)   Cererea trebuie însoțită de acte justificative, stabilite de legislația internă, care să facă dovada că persoana în cauză îndeplinește condițiile aplicabile, precum și de permisul de lungă ședere și de un document de călătorie valid sau de copiile legalizate ale actelor respective.

Actele prevăzute la primul paragraf pot cuprinde, de asemenea, documente care să ateste posesia unei locuințe adecvate.

În special:

(a)

în cazul în care persoana desfășoară activități economice, cel de-al doilea stat membru poate solicita persoanei în cauză să prezinte:

(i)

dacă este salariată, dovada că dispune de un contact de muncă, de o declarație a angajatorului care să specifice că persoana este angajată sau de o propunere de contract de muncă, în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația internă. Statele membre stabilesc care dintre formele de dovadă sunt necesare;

(ii)

dacă este lucrător care desfășoară o activitate independentă, dovada că dispune de fondurile necesare, în conformitate cu legislația internă, pentru a desfășura o activitate economică în această calitate, prin prezentarea documentelor și autorizațiilor necesare;

(b)

în cazul efectuării unor studii sau participării la cursuri de formare profesională, cel de-al doilea stat membru poate solicita persoanei în cauză să facă dovada înscrierii într-o instituție acreditată în vederea efectuării studiilor sau participării la cursuri de formare profesională.

Articolul 16

Membri de familie

(1)   În cazul în care un rezident pe termen lung își exercită dreptul de ședere într-un al doilea stat membru și dacă familia acestuia este deja constituită în primul stat membru, membri de familie ai acestuia care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86/CE sunt autorizați să îl însoțească sau să i se alăture.

(2)   În cazul în care un rezident pe termen lung își exercită dreptul de ședere într-un al doilea stat membru și dacă familia acestuia este deja constituită în primul stat membru, membri de familie ai acestuia, alții decât cei la care face referire articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86/CE, pot fi autorizați să îl însoțească sau să i se alăture.

(3)   În ceea ce privește depunerea cererii pentru permis de ședere, se aplică articolul 15 alineatul (1).

(4)   Al doilea stat membru poate cere unui membru al familiei rezidentului pe termen lung să anexeze la cererea pentru permis de ședere:

(a)

permisul de ședere CE al rezidentului pe termen lung sau permisul de ședere și un document de călătorie valid sau copiile certificate ale acestora;

(b)

dovada că a avut reședința în calitate de membru al familiei unui rezident pe termen lung în primul stat membru;

(c)

dovada că dispune de resurse stabile și regulate, suficiente pentru întreținerea sa, fără a recurge la asistența socială acordată de statul membru în cauză sau că rezidentul pe termen lung dispune de resursele respective și pentru întreținerea membrului de familie respectiv, precum și de o asigurare de sănătate care să acopere toate riscurile în cel de-al doilea stat membru. Statele membre evaluează resursele respective în ceea ce privește natura și regularitatea lor, având în vedere nivelul minim al salariilor și pensiilor.

(5)   În cazul în care familia nu este constituită în primul stat membru, se aplică Directiva 2003/86/CE.

Articolul 17

Ordinea publică și securitatea publică

(1)   Statele membre pot refuza acordarea permisului de ședere unui rezident pe termen lung sau membrilor familiei acestuia, în cazul în care persoana în cauză reprezintă o amenințare pentru ordinea publică sau securitatea publică.

În luarea unei decizii pertinente, statul membru ține seama de gravitatea sau de natura infracțiunii care a fost săvârșită de către rezidentul pe termen lung sau de către membrul sau membrii familiei sale împotriva ordinii publice sau securității publice sau de pericolul reprezentat de persoana în cauză.

(2)   Decizia prevăzută la alineatul (1) nu poate fi justificată de rațiuni economice.

Articolul 18

Sănătatea publică

(1)   Statele membre pot respinge o cerere pentru permis de ședere prezentată de un rezident pe termen lung sau de un membru al familiei acestuia în cazul în care persoana în cauză reprezintă o amenințare pentru sănătatea publică.

(2)   Singurele boli care pot justifica refuzul de a permite intrarea sau dreptul de ședere pe teritoriul celui de-al doilea stat sunt bolile definite de instrumentele aplicabile ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, cu condiția ca acestea să facă, în țara gazdă, obiectul unor dispoziții de protecție a resortisanților naționali. Statele membre nu pot introduce alte dispoziții și practici mai restrictive.

(3)   Contractarea unor boli după eliberarea primului permis de ședere în cel de-al doilea stat membru nu poate justifica refuzul reînnoirii permisului sau expulzarea de pe teritoriul respectiv.

(4)   Un stat membru poate solicita persoanelor care fac obiectul prezentei directive să efectueze un examen medical, pentru a se asigura că persoanele în cauză nu suferă de maladiile menționate la alineatul (2). Examenul medical respectiv, care poate fi gratuit, nu poate avea un caracter sistematic.

Articolul 19

Examinarea cererii și eliberarea permisului de ședere

(1)   Autoritățile naționale competente dispun de patru luni, de la data depunerii cererii, pentru examinarea acesteia.

Dacă cererea nu este însoțită de actele justificative prevăzute la articolele 15 și 16 sau în situații excepționale legate de complexitatea examinării cererii, termenul prevăzut la primul paragraf poate fi prelungit cu o perioadă de cel mult trei luni. În acest caz, autoritățile naționale competente informează pe solicitant cu privire la aceasta.

(2)   Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 14, 15 și 16, și sub rezerva dispozițiilor privind ordinea publică, securitatea publică și sănătatea publică prevăzute la articolele 17 și 18, cel de-al doilea stat membru eliberează rezidentului pe termen lung un permis de ședere care se poate reînnoi. Permisul de ședere respectiv poate fi reînnoit, eventual la cerere, la expirarea acestuia. Cel de-al doilea stat membru informează pe primul stat membru cu privire la decizia luată.

(3)   Cel de-al doilea stat membru eliberează membrilor familiei rezidentului pe termen lung un permis de ședere care se poate reînnoi, pentru aceeași perioadă ca și permisul eliberat pentru rezidentul pe termen lung.

Articolul 20

Garanții procedurale

(1)   Orice decizie de respingere a cererii pentru permis de ședere trebuie motivată. Decizia respectivă se notifică resortisantului țării terțe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislația internă în materie. Notificarea precizează căile de atac pe care le poate exercita, precum și termenul în care acesta le poate formula.

Orice consecință a absenței unei decizii la expirarea termenului prevăzut la articolul 19 alineatul (1) trebuie reglementată de legislația internă a statului membru în cauză.

(2)   În caz de respingere a cererii pentru permis de ședere, sau dacă permisul nu este reînnoit sau este retras, persoana în cauză are dreptul la o cale de atac jurisdicțională în statul membru în cauză.

Articolul 21

Tratamentul acordat în cel de-al doilea stat membru

(1)   Imediat după obținerea permisului de ședere prevăzut la articolul 19 în cel de-al doilea stat membru, rezidentul pe termen lung beneficiază, în statul membru respectiv, de egalitatea de tratament în domeniile și în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 11.

(2)   Rezidenții pe termen lung au acces la piața muncii în conformitate cu alineatul (1).

Statele membre pot prevedea ca persoanele care intră sub incidența articolului 14 alineatul (2) litera (a) să facă obiectul unor restricții în ceea ce privește accesul la activități salariate, altele decât cele pentru care li s-a acordat permisul de ședere, în condițiile prevăzute de legislația internă și pentru o perioadă de cel mult 12 luni.

Statele membre pot stabili, în conformitate cu legislația internă, condițiile în care persoanele care intră sub incidența articolului 14 alineatul (2) literele (b) sau (c) pot avea acces la un loc de muncă în calitate de lucrători salariați sau lucrători care desfășoară o activitate independentă.

(3)   De îndată ce obțin permisul de ședere prevăzut la articolul 19 în cel de-al doilea stat membru, membrii familiei rezidentului pe termen lung beneficiază în statul membru respectiv de drepturile prevăzute la articolul 14 din Directiva 2003/86/CE.

Articolul 22

Retragerea permisului de ședere și obligația de readmisie

(1)   Până în momentul în care resortisantul unei țări terțe obține statutul de rezident pe termen lung, cel de-al doilea stat membru poate decide să refuze reînnoirea permisului de ședere sau să retragă permisul respectiv și să oblige persoana în cauză și pe membrii familiei acesteia, în conformitate cu procedurile din legislația internă, inclusiv de expulzare, prevăzute în legislația internă, să părăsească teritoriul respectiv, în următoarele cazuri:

(a)

pentru motive privind ordinea publică sau securitatea publică prevăzute la articolul 17;

(b)

în cazul în care nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 14, 15 și 16;

(c)

în cazul în care resortisantul unei țări terțe nu mai are reședința legală în statul membru în cauză.

(2)   Dacă cel de-al doilea stat membru adoptă una din măsurile prevăzute la alineatul (1), primul stat membru readmite imediat, fără formalități, pe rezidentul pe termen lung și pe membrii familiei acestuia. Cel de-al doilea stat membru informează pe primul stat membru cu privire la decizia luată.

(3)   Până în momentul în care rezidentul țării terțe obține statutul de rezident pe termen lung și fără a aduce atingere obligației de readmisie prevăzută la alineatul (2), cel de-al doilea stat membru poate adopta o decizie de expulzare a persoanei în cauză de pe teritoriul Uniunii, în conformitate cu articolul 12 și cu garanțiile prevăzute la articolul respectiv, pentru motive întemeiate privind ordinea publică sau securitatea publică.

În acest caz, dacă adoptă decizia menționată anterior, cel de-al doilea stat membru se consultă cu primul stat membru.

În cazul în care cel de-al doilea stat membru adoptă o decizie de expulzare a respectivului resortisant al țării terțe, acesta ia toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare efectivă a deciziei respective. În acest caz, cel de-al doilea stat membru furnizează primului stat membru informațiile necesare referitoare la punerea în aplicare a deciziei de expulzare.

(4)   Deciziile de expulzare nu pot fi însoțite de o interdicție permanentă de ședere în cazurile prevăzute la alineatul (1) literele (b) și (c).

(5)   Obligația de readmisie prevăzută la alineatul (2) se interpretează fără a aduce atingere posibilității oferite rezidentului pe termen lung și membrilor familiei acestuia de a se stabili într-un al treilea stat membru.

Articolul 23

Dobândirea statului de rezident pe termen lung în cel de-al doilea stat membru

(1)   La cerere, cel de-al doilea stat membru acordă rezidentului pe termen lung statutul prevăzut la articolul 7, sub rezerva articolelor 3, 4, 5 și 6. Cel de-al doilea stat membru notifică primului stat membru decizia luată.

(2)   Procedura prevăzută la articolul 7 se aplică depunerii și examinării cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung în cel de-al doilea stat membru. Articolul 8 se aplică eliberării permisului de ședere. În caz de respingere a cererii, se aplică garanțiile procedurale prevăzute la articolul 10.

CAPITOLUL IV

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 24

Raport și clauză de revizuire

La intervale regulate și pentru prima dată cel mai târziu la 23 ianuarie 2011, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport cu privire la aplicarea prezentei directive în statele membre și propune, după caz, modificările necesare. Propunerile respective de modificări au ca obiect în special articolele 4, 5, 9 și 11, precum și capitolul III.

Articolul 25

Puncte de contact

Statele membre desemnează puncte de contact care să primească și să transmită informațiile prevăzute la articolul 19 alineatul (2), la articolul 22 alineatul (2) și la articolul 23 alineatul (1).

Statele membre cooperează în vederea schimbului de informații și de documente prevăzute la primul alineat.

Articolul 26

Transpunerea

Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 23 ianuarie 2006. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

Articolul 27

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 28

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptată la Bruxelles, 25 noiembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. TREMONTI


(1)  JO C 240 E, 28.8.2001, p. 79.

(2)  JO C 284 E, 21.11.2002, p. 102.

(3)  JO C 36, 8.2.2002, p. 59.

(4)  JO C 19, 22.1.2002, p. 18.

(5)  JO L 251, 3.10.2003, p. 12.

(6)  JO L 157, 15.6.2002, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

235


32004D0079


L 026/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA CONSILIULUI

din 17 decembrie 2003

referitoare la semnarea acordului între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind aplicarea anumitor dispoziții ale Convenției din 29 mai 2000 referitoare la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și ale Protocolului din 2001 la aceasta

(2004/79/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolele 24 și 38,

întrucât:

(1)

La 29 mai 2000, Consiliul a stabilit, în conformitate cu articolul 34 alineatul (2) litera (d) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Convenția referitoare la asistența reciprocă în materie penală dintre statele membre ale Uniunii Europene (1) (numită în continuare „Convenția Uniunii Europene privind asistența judiciară reciprocă”).

(2)

La articolul 2 alineatul (1), convenția menționată stabilește care sunt dispozițiile care constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen, în sensul acordului din 18 mai 1999 încheiat de Consiliul Uniunii Europene, Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la punerea în aplicare și la dezvoltarea acquis-ului Schengen (2).

(3)

La 16 octombrie 2001, Consiliul a stabilit, în conformitate cu articolul 34 alineatul (2) litera (d) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Protocolul la Convenția referitoare la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene (3) (în continuare numit „Protocolul Uniunii Europene privind asistența judiciară reciprocă”).

(4)

La articolul 15, protocolul menționat stabilește că articolul 8 constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen, în sensul acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene, Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la punerea în aplicare și la dezvoltarea acquis-ului Schengen.

(5)

În conformitate cu articolul 8 din acordul menționat, Republica Islanda și Regatul Norvegiei sunt obligate să respecte conținutul dispozițiilor respective din convenția Uniunii Europene privind asistența judiciară reciprocă, în cadrul relațiilor lor reciproce și al relațiilor cu statele membre ale Uniunii Europene.

(6)

Ca urmare a deciziei Consiliului din 19 decembrie 2002, care autorizează președinția Consiliului să înceapă negocieri în vederea aplicării anumitor dispoziții din domeniul cooperării judiciare în materie penală, în temeiul articolelor 24 și 38 din Tratatul privind Uniunea Europeană, președinția, asistată de Comisie, a negociat un acord cu Republica Islanda și Regatul Norvegiei, în temeiul căruia celelalte dispoziții de fond prevăzute în convenția Uniunii Europene privind asistența judiciară reciprocă și în protocolul Uniunii Europene privind asistența judiciară reciprocă se aplică de asemenea celor două țări menționate anterior, în cadrul relațiilor reciproce și al relațiilor cu statele membre ale Uniunii Europene.

(7)

Este necesară semnarea acordului menționat, în numele Uniunii Europene, sub rezerva încheierii sale ulterioare,

DECIDE:

Articolul 1

Semnarea Acordului între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind aplicarea anumitor dispoziții ale Convenției din 29 mai 2000 referitoare la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și ale Protocolului din 2001 la aceasta se aprobă în numele Uniunii Europene, sub rezerva deciziei Consiliului privind încheierea acordului menționat.

Textul acordului se anexează la prezenta decizie.

Articolul 2

Președintele Consiliului este autorizat să numească persoana împuternicită (persoanele împuternicite) să semneze acordul sub rezerva încheierii acestuia.

Articolul 3

Prezenta decizie și acordul anexat se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 17 decembrie 2003.

Pentru Consiliu

Președintele

G. ALEMANNO


(1)  JO C 197, 12.7.2000, p. 1.

(2)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(3)  JO C 326, 21.11.2001, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

237


22004A0129(01)


L 026/3

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


ACORD

între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind aplicarea anumitor dispoziții ale Convenției din 29 mai 2000 cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și ale protocolului din 2001 la aceasta

UNIUNEA EUROPEANĂ,

pe de o parte, și

REPUBLICA ISLANDA

și

REGATUL NORVEGIEI,

pe de altă parte,

denumite în continuare „părțile contractante”,

DORIND să îmbunătățească cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia, fără a aduce atingere dispozițiilor care protejează libertatea individuală,

AVÂND ÎN VEDERE faptul că relațiile actuale dintre părțile contractante necesită o cooperare strânsă în combaterea criminalității,

SUBLINIIND interesul comun al părților contractante de a garanta că asistența judiciară reciprocă între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia funcționează într-un mod eficient, rapid și compatibil cu principiile fundamentale ale dreptului lor național și cu respectarea drepturilor individuale și a principiilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950,

EXPRIMÂNDU-ȘI încrederea reciprocă în structura și funcționarea sistemelor lor juridice și în capacitatea tuturor părților contractante de a garanta un proces echitabil,

HOTĂRÂTE să completeze Convenția europeană de asistență judiciară reciprocă în materie penală din 20 aprilie 1959 și celelalte convenții în vigoare în acest domeniu, printr-un acord între Uniunea Europeană, Islanda și Norvegia,

RECUNOSCÂND că dispozițiile acestor convenții se aplică în toate problemele care nu sunt tratate de prezentul acord,

REAMINTIND că prezentul acord, inclusiv anexa I, reglementează asistența judiciară reciprocă în materie penală, pe baza principiilor Convenției din 20 aprilie 1959,

AVÂND ÎN VEDERE faptul că la articolul 2 alineatul (1) din Convenția din 29 mai 2000 cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și la articolul 15 din protocolul din 16 octombrie 2001 la aceasta au fost stabilite dispozițiile care constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen și care, prin urmare, au fost acceptate de Islanda și Norvegia în virtutea obligațiilor care le revin în conformitate cu Acordul încheiat la 18 mai 1999 între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen,

AVÂND ÎN VEDERE faptul că Islanda și Norvegia și-au exprimat dorința de a încheia un acord care să le permită să aplice și celelalte dispoziții ale Convenției cu privire la asistența judiciară reciprocă din 2000 și ale protocolului din 2001 în relațiile lor cu statele membre ale Uniunii Europene,

AVÂND ÎN VEDERE faptul că Uniunea Europeană consideră necesară, de asemenea, încheierea unui astfel de acord,

CONVIN DUPĂ CUM URMEAZĂ:

Articolul 1

(1)   Sub rezerva dispozițiilor prezentului acord, conținutul dispozițiilor următoare ale Convenției din 29 mai 2000, încheiată de Consiliul Uniunii Europene, în conformitate cu articolul 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, denumită în continuare „Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene”, se aplică în relațiile dintre Republica Islanda și Regatul Norvegiei, precum și în relațiile reciproce dintre fiecare dintre aceste state și statele membre ale Uniunii Europene:

Sunt avute în vedere articolele 4, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 25 și 26, precum și articolele 1 și 24, în măsura în care acestea sunt relevante pentru oricare dintre celelalte articole.

(2)   Sub rezerva dispozițiilor prezentului acord, conținutul dispozițiilor următoare ale protocolului din 16 octombrie 2001, încheiat de Consiliul Uniunii Europene, în conformitate cu articolul 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, denumit în continuare „Protocolul cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene”, se aplică în relațiile dintre Republica Islanda și Regatul Norvegiei, precum și în relațiile reciproce dintre fiecare dintre aceste state și statele membre ale Uniunii Europene:

Sunt avute în vedere articolul 1 alineatele (1)-(5) și articolele 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 11 și 12.

(3)   Declarațiile făcute de statele membre în conformitate cu articolul 9 alineatul (6), cu articolul 10 alineatul (9), cu articolul 14 alineatul (4), cu articolul 18 alineatul (7) și cu articolul 20 alineatul (7) din Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene și cu articolul 9 alineatul (2) din Protocolul cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene se aplică, de asemenea, în relațiile cu Republica Islanda și Regatul Norvegiei.

Articolul 2

(1)   În scopul îndeplinirii obiectivului lor de a se ajunge la o aplicare și la o interpretare cât mai uniforme ale dispozițiilor menționate la articolul 1, părțile contractante urmăresc în permanență evoluția jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, precum și evoluția practicii judiciare a instanțelor judecătorești islandeze și norvegiene competente referitoare la aceste dispoziții. În acest scop, se înființează un mecanism care să garanteze transmiterea reciprocă și cu regularitate a acestei practici judiciare.

(2)   Islanda și Norvegia au dreptul de a prezenta Curții de Justiție memorii sau observații în scris în cazul în care o instanță judecătorească sau un tribunal dintr-un stat membru sesizează Curtea de Justiție în legătură cu o întrebare preliminară privind interpretarea unei dispoziții menționate la articolul 1.

Articolul 3

Dacă o cerere este respinsă, Norvegia sau Islanda pot cere ca statul membru solicitat să semnaleze Eurojust orice dificultate legată de executarea cererii în vederea unei eventuale soluționări practice.

Articolul 4

Orice litigiu între Islanda sau Norvegia și un stat membru al Uniunii Europene referitor la interpretarea sau aplicarea prezentului acord sau a uneia din dispozițiile menționate la articolul 1 din acordul poate fi prezentat de către una dintre părțile în litigiu la una dintre reuniunile reprezentanților guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene și ale Islandei și Norvegiei, în vederea soluționării lui în următoarele șase luni.

Articolul 5

Părțile contractante convin să procedeze la o reexaminare în comun a prezentului acord în cel mult cinci ani de la data intrării sale în vigoare. Această reexaminare are în vedere în special aplicarea concretă, interpretarea și evoluția acordului și se poate referi, de asemenea, la chestiuni cum ar fi consecințele extinderii viitoare a Uniunii Europene în ceea ce privește obiectul prezentului acord.

Articolul 6

(1)   Părțile contractante își notifică reciproc îndeplinirea procedurilor necesare prin care consimt să fie legate prin prezentul acord.

(2)   Cu ocazia notificării menționate la alineatul (1) sau, dacă acest lucru este prevăzut, ulterior, în orice moment, Islanda și Norvegia pot face orice declarație menționată la articolul 9 alineatul (6), la articolul 10 alineatul (9), la articolul 14 alineatul (4), la articolul 18 alineatul (7) și la articolul 20 alineatul (7) din Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene, precum și la articolul 9 alineatul (2) din Protocolul cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene.

(3)   În ceea ce privește dispozițiile relevante ale Convenției cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene, prezentul acord intră în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni de la data la care secretarul general al Consiliului Uniunii Europene a constatat că toate condițiile de formă referitoare la exprimarea consimțământului la prezentul acord de către părți sau în numele acestora au fost îndeplinite ori la data la care Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene intră în vigoare în conformitate cu articolul 27 alineatul (3), dacă această dată este ulterioară. În ceea ce privește dispozițiile relevante ale Convenției cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene, intrarea în vigoare a prezentului acord creează drepturi și obligații între Islanda și Norvegia, precum și între Islanda și Norvegia și statele membre ale Uniunii Europene față de care Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene a intrat în vigoare.

(4)   În ceea ce privește dispozițiile relevante ale Protocolului cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene, prezentul acord intră în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni de la data la care secretarul general al Consiliului Uniunii Europene a constatat că toate condițiile de formă referitoare la exprimarea consimțământului la prezentul acord de către părți sau în numele acestora au fost îndeplinite ori la data la care Protocolul cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene intră în vigoare în conformitate cu articolul 13 alineatul (3), dacă această dată este ulterioară. În ceea ce privește dispozițiile relevante ale Protocolului cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene, intrarea în vigoare a prezentului acord creează drepturi și obligații între Islanda și Norvegia, precum și între Islanda și Norvegia și statele membre ale Uniunii Europene față de care Protocolul cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene a intrat în vigoare.

(5)   Ulterior, astfel de drepturi și obligații se creează între Norvegia, Islanda și alte state membre ale Uniunii Europene cu începere de la datele la care Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene și/sau Protocolul cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene intră în vigoare pentru aceste alte state membre.

(6)   Prezentul acord se aplică exclusiv la procedurile de asistență judiciară reciprocă angajate după data la care el creează drepturi și obligații în temeiul alineatelor (3) și (4).

Articolul 7

Aderarea unor noi state membre ale Uniunii Europene la Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene și/sau la Protocolul cu privire la asistența judiciară reciprocă al Uniunii Europene creează, în sensul prezentului acord, drepturi și obligații între aceste noi state membre și Islanda și Norvegia.

Articolul 8

(1)   Prezentul acord poate fi denunțat de către părțile contractante. În cazul denunțării de către Islanda sau Norvegia, prezentul acord rămâne în vigoare între Uniunea Europeană și statul care nu l-a denunțat.

(2)   Denunțarea prezentului acord, făcută în conformitate cu alineatul (1), intră în vigoare la șase luni de la depunerea notificării. Procedurile de executare ale cererilor de asistență judiciară reciprocă ce nu au fost rezolvate până la această dată sunt îndeplinite în conformitate cu dispozițiile prezentului acord.

(3)   Aplicabilitatea prezentului acord încetează în cazul denunțării Acordului încheiat la 18 mai 1999 între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen.

(4)   Denunțarea prezentului acord în conformitate cu alineatul (3) produce efecte pentru aceeași parte sau aceleași părți și la aceeași dată cu cea a denunțării acordului din 18 mai 1999 menționat la alineatul (3).

Articolul 9

(1)   Secretarul general al Consiliului Uniunii Europene este depozitarul prezentului acord.

(2)   Depozitarul publică orice notificare făcută în legătură cu prezentul acord.

Articolul 10

Prezentul acord este redactat într-un singur exemplar în limbile daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, islandeză, italiană, norvegiană, olandeză, portugheză, spaniolă, suedeză, fiecare text fiind deopotrivă autentic.

Hecho en Bruselas, el diecinueve de diciembre de dos mil tres.

Udfærdiget i Bruxelles, den nittende december to tusind og tre.

Geschehen zu Brüssel am neunzehnten Dezember zweitausendunddrei.

Έγινε στις Βρυξέλλες, στις δέκα εννέα Δεκεμβρίου δύο χιλιάδες τρία.

Done at Brussels, this nineteenth day of December, in the year two thousand and three.

Fait à Bruxelles, le dix-neuf décembre deux mille trois.

Arna dhéanamh sa Bhruiséil ar an naoú lá déag de Nollaig sa bhliain dhá mhíle is a trí.

Fatto a Bruxelles, addì diciannove dicembre duemilatre.

Gedaan te Brussel, de negentiende december tweeduizenddrie.

Feito em Bruxelas, em dezanove de Dezembro de dois mil e três.

Tehty Brysselissä yhdeksäntenätoista päivänä joulukuuta vuonna kaksituhattakolme.

Som skedde i Bryssel den nittonde december tjugohundratre.

Gjört í Brussel nítjánda dag desembermánaðar árið tvö þúsund og þrjú.

Utferdiget i Brussel den 19. desember 2003.

Por la Unión Europea

For Den Europæiske Union

Für die Europäische Union

Για την Ευρωπαϊκή Ένωση

For the European Union

Pour l'Union européenne

Thar ceann an Aontais Eorpaigh

Per l'Unione europea

Voor de Europese Unie

Pela União Europeia

Euroopan unionin puolesta

För Europeiska unionen

Image

Fyrir hönd Lýðveldisins Íslands

Image

For Kongeriket Norge

Image


ANEXA I

Aplicarea în Gibraltar

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în calitatea sa de stat membru care își asumă responsabilitatea pentru Gibraltar, inclusiv pentru relațiile externe ale acestuia, confirmă că prezentul acord va intra în vigoare pe teritoriul său atunci când Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă a Uniunii Europene din 2000 și Protocolul din 2001 vor fi extinse la Gibraltar, ceea ce nu se va putea face înainte ca Convenția Consiliului Europei cu privire la asistența judiciară reciprocă din 1959 să fi fost extinsă la Gibraltar. În acel moment, Regatul Unit va desemna o autoritate din Gibraltar care va fi competentă în sensul acordului. Orice comunicare oficială cu autoritatea menționată se va efectua în conformitate cu acordurile încheiate între Regatul Unit și Spania cu privire la autoritățile din Gibraltar în contextul instrumentelor Uniunii Europene și ale Comunității Europene și al tratatelor conexe care au fost notificate statelor membre și instituțiilor Uniunii Europene la 19 aprilie 2000. O copie a acestor acorduri va fi transmisă Republicii Islanda și Regatului Norvegiei de către secretarul general al Consiliului Uniunii Europene.


ANEXA II

Declarația părților contractante la Acordul dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind aplicarea anumitor dispoziții ale Convenției din 29 mai 2000 cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene și ale protocolului din 2001 la aceasta

Părțile contractante decid să se consulte, dacă este necesar, în cazul în care Republica Islanda sau Regatul Norvegiei sau unul din statele membre ale Uniunii Europene consideră că împrejurările impun acest lucru, pentru a o utilizare cât mai eficientă a prezentului acord, inclusiv pentru a preveni orice litigiu referitor la aplicarea lui practică și la interpretarea lui. Această consultare este organizată în modul cel mai convenabil, luându-se în considerare structurile de cooperare existente.

Declarația Republicii Islanda și a Regatului Norvegiei

Având în vedere Convenția din 29 mai 2000 cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală care permite un contact direct între autoritățile judiciare, Republica Islanda și Regatul Norvegiei declară că autoritățile lor judiciare doresc să efectueze, după caz, cercetările necesare prin intermediul punctelor de contact din Rețeaua Judiciară Europeană, în scopul de a identifica acea autoritate judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene competentă teritorial pentru a prezenta și rezolva cererile de asistență reciprocă.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

244


32004R0377


L 064/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 377/2004 AL CONSILIULUI

din 19 februarie 2004

privind crearea unei rețele de ofițeri de legătură în materie de imigrație

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 alineatul (3) litera (b) și articolul 66,

având în vedere inițiativa Republicii Elene (1),

având în vedere avizul Parlamentului European,

întrucât:

(1)

În planul de gestionare a frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene, adoptat de Consiliu la sesiunea sa din 13 iunie 2002, se preconizează crearea unor rețele de ofițeri de legătură în materie de imigrație, detașați în țările terțe.

(2)

Consiliul European reunit la Sevilla la 21 și 22 iunie 2002 a solicitat, în concluziile sale, crearea unei rețele de ofițeri de legătură în materie de imigrație, a statelor membre, până la sfârșitul anului 2002.

(3)

La sesiunea din 28 și 29 noiembrie 2002, Consiliul adoptă concluzii privind îmbunătățirea rețele de ofițeri de legătură în materie de imigrație, luând act de raportul președinției care indică faptul că există rețele de ofițeri de legătură în cea mai mare parte a țărilor în cauză, dar remarcând pe de altă parte că este necesară întărirea rețelei respective.

(4)

Consiliul European reunit la Salonic la 19 și 20 iunie 2003 a subliniat necesitatea accelerării lucrărilor în vederea adoptării cât mai urgente și până la sfârșitul anului 2003, a instrumentului juridic adecvat care să creeze în mod oficial rețeaua de ofițeri de legătură în materie de imigrație (OLI) în țările terțe. Acesta a menționat de asemenea importanța informațiilor ce urmează a fi furnizate de rețeaua OLI în cadrul elaborării unui mecanism de evaluare destinat să asigure urmărirea relațiilor cu țările terțe care nu cooperează cu Uniunea Europeană în lupta pentru combaterea imigrației ilegale.

(5)

Ca urmare a Consiliului European de la Salonic, este necesară oficializarea existenței și funcționării rețelei menționate anterior – pe baza experienței dobândite în gestionarea de proiecte, inclusiv rețeaua OLI în Balcanii occidentali condusă de Belgia – printr-un act juridic cu caracter obligatoriu care să prevadă obligația de stabilire a formelor de cooperare între ofițerii de legătură în materie de imigrație ai statelor membre, obiectivele cooperării respective, funcțiile ofițerilor de legătură și calificarea pe care trebuie să o aibă, precum și obligațiile acestora față de țara gazdă și statul membru de origine.

(6)

Este, de asemenea, necesar să se stabilească modul în care instituțiile comunitare în cauză trebuie informate cu privire la activitățile rețelei de ofițeri de legătură în materie de imigrație, astfel încât acestea să poată lua sau propune măsurile care s-ar putea dovedi necesare pentru îmbunătățirea gestionării globale a controlului persoanelor la frontierele externe ale statelor membre.

(7)

Ținând seama de Decizia 2003/170/JAI a Consiliului din 27 februarie 2003 privind folosirea comună a ofițerilor de legătură detașați de către autoritățile care asigură respectarea legii din statele membre (2).

(8)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene, Republica Islanda și Regatul Norvegiei în ceea ce privește asocierea acestor două state în vederea punerii în aplicare, a asigurării respectării și dezvoltării acquis-ului Schengen (3), care intră în sfera de aplicare a articolului 1 punctele A și E din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (4).

(9)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu are nici o obligație în temeiul acestuia și nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezentul regulament are ca scop dezvoltarea dispozițiilor acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor prevăzute de partea a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, conform articolului 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul adoptă prezentul regulament, dacă îl transpune sau nu în legislația sa internă.

(10)

Regatul Unit participă la prezentul regulament, conform articolului 5 din protocolul privind integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene și articolului 8 alineatul (2) din Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (5).

(11)

Irlanda participă la prezentul regulament în conformitate cu articolul 5 din protocolul privind integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene și articolului 6 alineatul (2) din Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6).

(12)

Participarea Regatului Unit și Irlandei la prezentul regulament în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 și cu articolul 6 alineatul (2) din Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 se referă la competența Comunității de a lua măsuri în vederea dezvoltării dispozițiilor acquis-ului Schengen în domeniul luptei pentru combaterea organizării imigrației ilegale la care participă Regatul Unit și Irlanda.

(13)

Prezentul regulament reprezintă un act întemeiat pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare din 2003,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

(1)   În sensul prezentului regulament, prin ofițer de legătură în materie de imigrație se înțelege un reprezentant al unui stat membru detașat în străinătate de serviciul de imigrație sau de alte autorități competente în vederea stabilirii și întreținerii contactelor cu autoritățile țării gazdă pentru a contribui la prevenirea și combaterea imigrației ilegale, la returnarea imigranților ilegali și gestionarea imigrației legale.

(2)   În sensul prezentului regulament, sunt considerați de asemenea ofițeri de legătură în materie de imigrație, ofițerii de legătură care abordează aspecte privind imigrația în cadrul funcțiilor lor.

(3)   Ofițerii de legătură în materie de imigrație pot fi detașați pe lângă autoritățile consulare naționale ale statului membru de origine prezente într-o țară terță sau pe lângă autoritățile competente ale altor state membre, dar și pe lângă autoritățile competente ale țărilor terțe și ale unor organizații internaționale, pe o perioadă rezonabilă de timp, stabilită de statul membru care îi detașează.

(4)   Prezentul regulament nu aduce atingere misiunilor pe care ofițerii de legătură în materie de imigrație trebuie să le efectueze potrivit competențelor lor prevăzute de legislația, politicile și procedurile naționale sau de acordurile speciale încheiate cu țara gazdă sau cu organizațiile internaționale.

Articolul 2

(1)   Fiecare stat membru se asigură că ofițerii săi de legătură în materie de imigrație stabilesc și întrețin contacte directe cu autoritățile competente ale țării gazdă și cu orice organizație corespunzătoare din țara gazdă, pentru a facilita și accelera colectarea și schimbul de informații.

(2)   Ofițerii de legătură în materie de imigrație colectează informații care urmează să fie utilizate fie la nivel operațional, fie la nivel strategic, fie la ambele nivele. Informațiile respective se referă în special la următoarele aspecte:

fluxurile de imigrație ilegală care provin din țara gazdă sau trec prin țara respectivă;

itinerarele fluxurilor de imigrație ilegală în cauză până la sosirea pe teritoriul statelor membre;

modurile de operare, inclusiv mijloacele de transport utilizate, participarea unor intermediari etc.;

existența unor organizații criminale implicate în traficul de migranți și activitățile acestora;

incidentele și evenimentele care pot fi sau deveni cauza unei noi evoluții a fluxurilor de imigrație ilegală;

metodele utilizate în contrafacerea sau falsificarea actelor de identitate și de călătorie;

mijloacele de sprijinire a autorităților țării gazdă pentru a evita ca fluxurile de imigrație ilegală să se formeze sau să tranziteze teritoriul respectiv;

mijloacele de facilitare a returnării și repatrierii imigranților ilegali în țara lor de origine;

legislația și practicile juridice privind aspectele menționate anterior;

informațiile transmise prin sistemul de alertă rapidă.

(3)   Ofițerii de legătură în materie de imigrație sunt abilitați de asemenea să acorde asistență la stabilirea identității resortisanților țărilor terțe și la facilitarea returnării acestora în țara lor de origine.

(4)   Statele membre se asigură că ofițerii lor de legătură în materie de imigrația își îndeplinesc misiunile potrivit responsabilităților lor și în conformitate cu dispozițiile, inclusiv cele privind protecția datelor cu caracter personal, prevăzute de legislația lor internă și de acordurile sau înțelegerile încheiate cu țările gazdă sau cu organizațiile internaționale.

Articolul 3

(1)   Statele membre se informează reciproc și informează Consiliul și Comisia în mod sistematic și fără întârziere cu privire la detașarea ofițerilor de legătură în materie de imigrație, inclusiv cu privire la descrierea funcțiilor acestora. Comisia furnizează Consiliului și statelor membre o compilație a informațiilor respective.

(2)   De asemenea, fiecare stat membru informează celelalte state membre cu privire la intențiile sale de a detașa ofițeri de legătură în materie de imigrație în țări terțe, astfel încât celelalte state membre să-și poată manifesta interesul de a încheia un acord de cooperare cu statul membru respectiv în ceea ce privește detașarea în cauză, în conformitate cu articolul 5.

Articolul 4

(1)   Statele membre se asigură că ofițerii lor de legătură în materie de imigrație, detașați în aceleași țări sau regiuni terțe, se constituie în rețele locale sau regionale de cooperare. În cadrul rețelelor respective, ofițerii de legătură în materie de imigrație, în special:

se întâlnesc la intervale regulate și de câte ori este necesar;

își împărtășesc informațiile și experiențele practice;

coordonează pozițiile care urmează să fie adoptate în contactele cu transportatorii comerciali, după caz;

participă la cursuri de formare comune specializate, după caz;

organizează ședințe de informare și cursuri de formare pentru membrii corpului diplomatic și consular în exercițiu la misiunile statelor membre din țara gazdă, după caz;

adoptă abordări comune în ceea ce privește metodele de colectare și transmitere a informațiilor strategice relevante, inclusiv analiza riscurilor, către autoritățile competente din statele membre de origine;

contribuie la întocmirea raporturilor bianuale privind activitățile lor comune, întocmite în conformitate cu articolul 6 alineatul (1);

stabilesc contacte periodice cu rețele similare din țara gazdă și din țările terțe vecine, după caz.

(2)   Reprezentanții Comisiei Europene sunt abilitați să participe la reuniunile organizate în cadrul rețelei de ofițeri de legătură în materie de imigrație, dar în cazul în care anumite considerații operaționale cer acest lucru, reuniunile se pot desfășura în absența unui reprezentant al Comisiei Europene. După caz, pot fi invitate și alte organisme și autorități.

(3)   Statul membru care deține președinția Consiliului Uniunii Europene are inițiativa de a convoca reuniunile menționate anterior. În cazul în care statul membru care deține președinția nu este reprezentat într-o țară sau regiune, inițiativa îi revine statului membru care deține președinția cu titlu interimar.

Articolul 5

(1)   Statele membre pot conveni bilateral sau unilateral ca ofițerii de legătură în materie de imigrație detașați într-o țară terță sau pe lângă o organizație internațională de către un stat membru să urmărească în aceeași măsură interesele unuia sau mai multor state membre.

(2)   De asemenea, statele membre pot conveni ca ofițerii lor de legătură în materie de imigrație să-și repartizeze anumite misiuni.

Articolul 6

(1)   Statul membru care deține președinția Consiliului Uniunii Europene sau, în cazul în care statul respectiv nu este reprezentat în țara sau regiunea în cauză, statul membru care deține președinția cu titlu interimar, prezintă Consiliului și Comisiei, până la sfârșitul fiecărui semestru, un raport privind activitățile rețelelor de ofițeri de legătură în materie de imigrație în care are un reprezentant, precum și privind situația din țara gazdă în materie de imigrație ilegală.

(2)   Rapoartele menționate anterior se întocmesc după modelul și formatul stabilit de Comisie.

(3)   Rapoartele respective reprezintă o sursă esențială de informare pentru pregătirea, la sfârșitul fiecărei președinții, a unui raport de evaluare destinat Consiliului, elaborat de Comisie cu privire la situația din fiecare țară terță în care sunt detașați ofițeri de legătură în materie de imigrație ai statelor membre.

(4)   Pe baza rapoartelor respective, Comisia integrează un raport real de sinteză în raportul său anual referitor la dezvoltarea unei politici comune privind imigrația ilegală, traficul ilicit și traficul de ființe umane, frontierele externe și returnarea persoanelor cu ședere ilegală. Cu ocazia prezentării evaluării sale Consiliului, Comisia poate face propunerile sau recomandările pe care le consideră oportune.

Articolul 7

Prezentul regulament nu aduce atingere dispozițiilor în materie de cooperare consulară la nivel local prevăzute de Instrucțiunile consulare comune adresate reprezentanților diplomatici și consulari de carieră (7).

Articolul 8

Prezentul regulament întră în vigoare la 5 ianuarie 2004.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Bruxelles, 19 februarie 2004.

Pentru Consiliu

Președintele

M. McDOWELL


(1)  JO C 140, 14.6.2003, p. 12.

(2)  JO L 67, 12.3.2003, p. 27.

(3)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(5)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(6)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

(7)  JO C 313, 16.12.2002, p. 1.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

248


32004R0378


L 064/5

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


REGULAMENTUL (CE) NR. 378/2004 AL CONSILIULUI

din 19 februarie 2004

privind procedurile de modificare a Manualului Sirene

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 66,

având în vedere inițiativa Republicii Elene (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Sistemul de Informații Schengen (denumit în continuare „SIS”), stabilit în conformitate cu prevederile Titlului IV al Convenției din 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (denumită în continuare „Convenția Schengen”) (3), constituie un instrument esențial pentru aplicarea dispozițiilor acquis-ului Schengen, integrat în cadrul Uniunii Europene.

(2)

În conformitate cu dispozițiile articolului 92 din Convenția Schengen, secțiunile naționale din statele membre nu pot face schimb direct de date SIS între ele, ci numai prin intermediul funcției de suport tehnic de la Strasburg. Cu toate acestea, este recomandabil ca schimbul anumitor informații suplimentare, necesare pentru corecta punere în aplicare a Convenției Schengen, să se facă pe plan bilateral sau multilateral. Astfel de informații suplimentare sunt necesare mai ales privind acțiunile ce se impun în conformitate cu articolele 25, 39, 46, 95-100, articolul 102 alineatul (3), articolul 104 alineatul (3), articolul 106, 107, 109 și 110 din Convenția Schengen. Schimbul acestor informații suplimentare se realizează de către birourile Sirene din fiecare stat membru.

(3)

Manualul Sirene este un set de instrucțiuni pentru operatorii birourilor Sirene din fiecare stat membru care descrie în detaliu normele și procedurile care reglementează schimbul bilateral sau multilateral de asemenea informații suplimentare.

(4)

Este recomandabil să se asigure uniformitatea Manualului Sirene. Acquis-ul tehnic Schengen ar trebui să se aplice în acest caz.

(5)

Modificările aduse părții 1 din Manualul Sirene în conformitate cu prezentul regulament ar trebui să se limiteze la reluarea versiunii aplicabile a dispozițiilor Convenției Schengen.

(6)

Este necesar să se stabilească o procedură pentru modificarea Manualului Sirene în conformitate cu dispozițiile relevante din diferite tratate.

(7)

Baza legislativă necesară pentru a permite modificări ulterioare ale Manualului Sirene este alcătuită din două instrumente distincte: prezentul regulament ce are la bază articolul 66 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și Decizia 2004/201/JAI a Consiliului din 19 februarie 2004 privind procedurile de modificare a manualului Sirene (4) ce are la bază articolul 30 alineatul (1) literele (a) și (b), articolul 31 literele (a) și (b) și articolul 34 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Motivul pentru aceasta este că, în conformitate cu articolul 92 din Convenția Schengen, SIS trebuie să permită autorităților desemnate de statele membre să aibă acces, printr-o procedură de căutare automată, la alertările făcute în legătură cu persoane și mărfuri, în scopul controalelor la frontieră și al altor controale de poliție și vamale efectuate în țară în conformitate cu legislația internă, precum și pentru eliberarea de vize, permise de ședere și aplicarea legislației privind regimul străinilor în contextul aplicării dispozițiilor acquis-ului Schengen privind circulația persoanelor. Schimbul de informații suplimentare necesare pentru punerea în aplicare a Convenției Schengen prevăzut la motivul 2, realizat de către birourile Sirene din fiecare stat membru, este de asemenea util în acest sens, și servește, în general, cooperării polițienești.

(8)

Faptul că baza legislativă necesară este alcătuită din două instrumente distincte nu afectează principiul potrivit căruia SIS însuși constituie și ar trebui să constituie în continuare un sistem unic și integrat de informații, iar birourile Sirene ar trebui să continue să își îndeplinească sarcinile în mod integrat.

(9)

Ar trebui să se încheie un acord care să permită reprezentanților Islandei și Norvegiei asocierea la activitatea comitetelor care sprijină Comisia în exercitarea competențelor acesteia de execuție. Un asemenea acord a fost avut în vedere în schimbul de scrisori dintre Comunitate și Islanda și Norvegia (5) anexat la Acordul încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (6).

(10)

Prezentul regulament, precum și participarea Regatului Unit și a Irlandei la adoptarea și aplicarea sa, nu aduc atingere dispozițiilor privind participarea parțială a Regatului Unit și a Irlandei la acquis-ul Schengen definit de Consiliu în Decizia 2000/365/CE din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (7) și în Decizia 2002/192/CE din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (8).

(11)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii nu este obligată prin aceasta sau supusă aplicării acesteia. Întrucât prezenta decizie urmărește dezvoltarea acquis-ul Schengen în aplicarea dispozițiilor părții a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din protocolul susmenționat, decide în termen de șase luni de la adoptarea prezentei decizii de către Consiliu, dacă o va transpune în legislația sa internă.

(12)

Prezentul regulament constituie un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare.

(13)

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului regulament ar trebui să fie adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor pentru exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (9),

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

Manualul Sirene constituie un set de instrucțiuni pentru operatorii birourilor Sirene din fiecare stat membru care stabilește normele și procedurile de reglementare a schimbului bilateral sau multilateral de informații suplimentare necesare pentru corecta punere în aplicare a anumitor dispoziții din Convenția Schengen, integrate în cadrul Uniunii Europene.

Articolul 2

(1)   Introducerea, partea 1 și partea 2, introducerea părții 3 și punctele 3.1.3, 3.1.5, 3.1.6, 3.1.8, 3.1.9 și 3.1.10 ale părții 3, introducerea părții 4 și punctele 4.3, 4.3.1, 4.3.3, 4.5.1, 4.6, 4.8, 4.9 și 4.10 ale părții 4, introducerea părții 5 și punctele 5.1.1, 5.1.2.2, 5.2 și 5.3 ale părții 5, precum și anexele 1, 2 și 3, tabelele 3 și 4 din anexa 4, introducerea și formularele C, E, G, I, J, K, L, M, N și O ale anexei 5 și anexa 6 din Manualul Sirene se modifică de către Comisie în conformitate cu procedura de reglementare prevăzută la articolul 3 alineatul (2).

(2)   În conformitate cu procedura de reglementare prevăzută la articolul 3 alineatul (2), se pot de asemenea introduce în Manualul Sirene instrucțiuni suplimentare, inclusiv alte anexe. În cazul anexei 5, astfel de modificări pot include în special crearea unor formulare suplimentare, dacă este necesar.

Articolul 3

(1)   Comisia este sprijinită de către un comitet.

(2)   În cazul în care se fac trimiteri la acest alineat, se aplică articolele 5 și 7 din Decizia 1999/468/CE.

Perioada prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE este de două luni.

(3)   Comitetul adoptă propriul Regulament de procedură.

Articolul 4

Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre, în conformitate cu Tratatul instituire a Comunității Europene.

Adoptat la Bruxelles, 19 februarie 2004

Pentru Consiliu

Președintele

M. McDOWELL


(1)  JO C 82, 5.4.2003, p. 21.

(2)  Aviz emis la 23 septembrie 2003 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(4)  JO L 64, 2.3.2004, p. 45.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 53.

(6)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(7)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(8)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

(9)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.


19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

250


32004D0201


L 064/45

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DECIZIA 2004/201/JAI A CONSILIULUI

din 19 februarie 2004

privind procedurile de modificare a Manualului Sirene

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 30 alineatul (1) literele (a) și (b), articolul 31 literele (a) și (b) și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Republicii Elene (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Sistemul de Informații Schengen (denumit în continuare „SIS”), instituit în conformitate cu prevederile Titlului IV al Convenției din 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (denumită în continuare „Convenția Schengen”) (3), constituie un instrument esențial pentru aplicarea dispozițiilor acquis-ului Schengen, integrat în cadrul Uniunii Europene.

(2)

În conformitate cu dispozițiile articolului 92 din Convenția Schengen, secțiunile naționale din statele membre nu pot face schimb direct de date SIS între ele, ci numai prin intermediul funcției de suport tehnic de la Strasbourg. Cu toate acestea, este recomandabil ca schimbul anumitor informații suplimentare, necesare pentru corecta punere în aplicare a Convenției Schengen, să se facă pe plan bilateral sau multilateral. Astfel de informații suplimentare sunt necesare mai ales privind acțiunile ce se impun în conformitate cu articolele 25, 39, 46, 95-100, articolul 102 alineatul (3), articolul 104 alineatul (3), articolele 106, 107, 109 și 110 din Convenția Schengen. Schimbul acestor informații suplimentare se realizează de către birourile Sirene din fiecare stat membru.

(3)

Manualul Sirene este un set de instrucțiuni pentru operatorii birourilor Sirene din fiecare stat membru care descrie în detaliu normele și procedurile care reglementează schimbul bilateral sau multilateral de asemenea informații suplimentare.

(4)

Este recomandabil să se asigure uniformitatea Manualului Sirene. Acquis-ul tehnic Schengen ar trebui să se aplice în acest caz.

(5)

Modificările aduse părții 1 din Manualul Sirene în conformitate cu prezenta decizie ar trebui să se limiteze la reluarea versiunii aplicabile a dispozițiilor Convenției Schengen.

(6)

Este necesar să se stabilească o procedură pentru modificarea Manualului Sirene în conformitate cu dispozițiile pertinente din diferite tratate.

(7)

Baza legislativă necesară pentru a permite modificări ulterioare ale Manualului Sirene este alcătuită din două instrumente distincte: prezenta decizie care are la bază articolul 30 alineatul (1) literele (a) și (b), articolul 31 literele (a) și (b) și articolul 34 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind Uniunea Europeană și Regulamentul (CE) nr. 378/2004 al Consiliului din 19 februarie 2004 privind procedurile de modificare a Manualului Sirene (4) ce are la bază articolul 66 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. Motivul pentru aceasta este că, în conformitate cu articolul 92 din Convenția Schengen, SIS trebuie să permită autorităților desemnate de statele membre să aibă acces, printr-o procedură de căutare automată, la alertările făcute în legătură cu persoane și mărfuri, în scopul controalelor la frontieră și al altor controale de poliție și vamale efectuate în țară în conformitate cu legislația internă, precum și pentru eliberarea de vize, permise de ședere și aplicarea legislației privind regimul străinilor în contextul aplicării dispozițiilor acquis-ului Schengen privind circulația persoanelor. Schimbul de informații suplimentare necesare pentru punerea în aplicare a Convenției Schengen prevăzut la motivul 2, realizat de către birourile Sirene din fiecare stat membru, este de asemenea util în acest sens, și servește, în general, cooperării polițienești.

(8)

Faptul că baza legislativă necesară este alcătuită din două instrumente distincte nu afectează principiul potrivit căruia SIS însuși constituie și ar trebui să constituie în continuare un sistem unic și integrat de informații, iar birourile Sirene ar trebui să continue să își îndeplinească sarcinile în mod integrat.

(9)

Prezenta decizie stabilește procedurile de adoptare a măsurilor necesare în vederea punerii sale în aplicare în concordanță cu dispozițiile pertinente din Regulamentul (CE) nr. 378/2004, astfel încât să se asigure un singur proces de punere în aplicare pentru modificarea Manualului Sirene în ansamblul său.

(10)

Ar trebui să se încheie un acord care să permită reprezentanților Islandei și Norvegiei asocierea la activitatea comitetelor care sprijină Comisia în exercitarea competențelor acesteia de executare. Un asemenea acord a fost avut în vedere în schimbul de scrisori dintre Comunitate și Islanda și Norvegia (5) anexat la Acordul încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (6).

(11)

Prezenta decizie, precum și participarea Regatului Unit și a Irlandei la adoptarea și aplicarea sa, nu aduc atingere modalităților de participare parțială a Regatului Unit și a Irlandei la acquis-ul Schengen definit de Consiliu în Decizia 2000/365/CE din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (7) și în Decizia 2002/192/CE din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (8).

(12)

Prezenta decizie constituie un act care se întemeiază pe acquis-ul Schengen sau care se referă la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare,

DECIDE:

Articolul 1

Manualul Sirene constituie un set de instrucțiuni pentru operatorii birourilor Sirene din fiecare stat membru care stabilește normele și procedurile de reglementare a schimbului bilateral sau multilateral de informații suplimentare necesare pentru corecta punere în aplicare a anumitor dispoziții din Convenția Schengen, integrate în cadrul Uniunii Europene.

Articolul 2

(1)   Introducerea, partea 1 și partea 2, introducerea părții 3 și punctele 3.1.1, 3.1.2, 3.1.3, 3.1.4, 3.1.5, 3.1.7, 3.1.8, 3.1.9, 3.1.10 și 3.2 ale părții 3, introducerea părții 4 și punctele 4.1.1, 4.1.2, 4.2, 4.3, 4.3.1, 4.3.2, 4.3.3, 4.4, 4.4.1, 4.4.2, 4.4.3, 4.5.1, 4.5.2, 4.7, 4.8, 4.9 și 4.10 ale părții 4, introducerea părții 5 și punctele 5.1.1, 5.1.2.1, 5.1.2.3, 5.1.2.4, 5.1.2.5, 5.1.2.6, 5.1.2.7, 5.2 și 5.3 ale părții 5, anexele 1, 2, 3, 4, introducerea și formularele A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M și P ale anexei 5 și anexa 6 din Manualul Sirene se modifică de către Comisie în conformitate cu procedura de reglementare prevăzută la articolul 3.

(2)   În conformitate cu procedura de reglementare prevăzută la articolul 3, în Manualul Sirene se pot introduce, de asemenea, instrucțiuni suplimentare, inclusiv alte anexe. În cazul anexei 5, astfel de modificări pot include, în special, crearea unor formulare suplimentare, dacă este necesar.

Articolul 3

(1)   În cazul în care se face trimitere la prezentul articol, Comisia este sprijinită de un comitet de reglementare format din reprezentanții statelor membre și prezidat de un reprezentant al Comisiei.

(2)   La propunerea președintelui, comitetul își adoptă regulamentul de procedură pe baza regulamentului standard de procedură, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

(3)   Reprezentantul Comisiei prezintă comitetului un proiect de măsuri ce urmează a fi adoptate. Comitetul emite avizul cu privire la acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența chestiunii în cauză. Avizul este emis cu majoritatea prevăzută la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. Voturile reprezentanților statelor membre în cadrul comitetului se ponderează în conformitate cu dispozițiile din articolul menționat. Președintele nu participă la vot.

(4)   Comisia adoptă măsurile preconizate dacă acestea sunt conforme cu avizul comitetului.

(5)   În cazul în care măsurile preconizate nu sunt conforme cu avizul comitetului sau în absența unui aviz, Comisia prezintă, fără întârziere, Consiliului o propunere cu privire la măsurile ce trebuie adoptate și informează Parlamentul European cu privire la aceasta.

(6)   Consiliul poate hotărî cu majoritate calificată cu privire la propunere în termen de două luni de la prezentarea acesteia.

În cazul în care în acest termen Consiliul s-a exprimat cu majoritate calificată că se opune propunerii, Comisia o reexaminează. Comisia poate prezenta Consiliului o propunere modificată, își poate prezenta propunerea din nou sau poate prezenta o propunere legislativă.

În cazul în care la expirarea acestui termen Consiliul nu adoptă măsurile de aplicare propuse și nici nu și-a exprimat opoziția față de propunerea măsurilor de aplicare, acestea sunt adoptate de către Comisie.

Articolul 4

Prezenta decizie intră în vigoare în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Adoptată la Bruxelles, 19 februarie 2004.

Pentru Consiliu

Președintele

M. McDOWELL


(1)  JO C 82, 5.4.2003, p. 25.

(2)  Aviz emis la 23 septembrie 2003 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(4)  JO L 64, 2.3.2004, p. 5.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 53.

(6)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(7)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(8)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.


Top