—

pentru Christie's France SNC, de D. Théophile și de A. Rios, avocats;

—

pentru Syndicat national des antiquaires, de G. Lesourd și de B. Edelman, avocats;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de F.‑X. Bréchot, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de J. Hottiaux și de J. Samnadda, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 din Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale (JO L 272, p. 32, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 240).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Christie's France SNC (denumită în continuare „Christie's France”), pe de o parte, și Syndicat national des antiquaires (denumit în continuare „SNA”), pe de altă parte, cu privire la valabilitatea unei clauze, inserată în condițiile generale de vânzare, potrivit căreia Christie's France primește din partea cumpărătorului o sumă echivalentă cu cuantumul redevenței datorate autorului în temeiul dreptului de suită (în continuare, „clauza în litigiu”).

3

Considerentele (3), (4), (9), (10), (13)-(15), (18) și (25) ale Directivei 2001/84 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 din directiva menționată, intitulat „Obiectul dreptului de suită”, prevede:

„(1)   Statele membre prevăd, în beneficiul autorului unei opere originale de artă, un drept de suită, definit ca un drept inalienabil și la care nu se poate renunța nici chiar anticipat de a încasa un procent din prețul de vânzare obținut la orice revânzare a operei ulterioară primei înstrăinări a operei de către autor.

(2)   Dreptul menționat la alineatul (1) se aplică tuturor actelor de revânzare care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, profesioniști ai pieței obiectelor de artă, cum ar fi saloane, galerii de artă și, în general, orice comerciant de opere de artă.

[…]

(4)   Suma datorată în temeiul dreptului de suită se plătește de către vânzător. Statele membre pot să prevadă că una dintre persoanele fizice sau juridice menționate la alineatul (2), alta decât vânzătorul, poate fi singura obligată la această plată sau poate împărți cu vânzătorul această obligație.”

5

Articolul 1 din Directiva 2001/84 a fost transpus în dreptul francez prin Legea nr. 2006‑961 din 1 august 2006 privind drepturile de autor și drepturile conexe în societatea informațională (JORF din 3 august 2006, p. 11 529).

6

Potrivit articolului L. 122‑8 din Codul proprietății intelectuale rezultat din această lege:

„Autorii unor opere de artă originale […] beneficiază de un drept de suită, care este un drept inalienabil de a primi o parte din prețul oricărei vânzări a unei lucrări ulterior primei înstrăinări a operei de către autor sau de către avânzii‑cauză ai acestuia, atunci când un profesionist al pieței obiectelor de artă intervine în calitate de vânzător, de cumpărător sau de intermediar. […]

Suma datorată în temeiul dreptului de suită se plătește de către vânzător. Răspunderea plății acesteia revine profesionistului care intervine în cadrul vânzării și, în cazul în care cesiunea se realizează între doi profesioniști, vânzătorului. […]”

7

Christie's France, filială franceză a multinaționalei Christie's, este o societate de vânzări voluntare de opere de artă la licitații publice. În această calitate, ea organizează periodic vânzări de opere de artă în care intervine în numele vânzătorilor. Unele dintre aceste vânzări determină perceperea unui drept de suită. În condițiile generale de vânzare, Christie's France a prevăzut clauza în litigiu, care îi permite să perceapă o sumă, în numele și pe seama vânzătorului, pentru orice lot supus dreptului de suită, desemnat cu simbolul λ în catalogul său, pe care trebuie să o plătească ulterior organismului însărcinat să perceapă acest drept sau artistului însuși.

8

SNA este un sindicat ai cărui membri operează pe aceeași piață precum Christie's France și sunt astfel, potrivit sindicatului menționat, în concurență cu aceasta.

9

SNA a apreciat, în ceea ce privește vânzări realizate în cursul anilor 2008 și 2009, că, potrivit clauzei în litigiu, sarcina de a plăti dreptul de suită revenea cumpărătorului și că acest lucru constituia un act de concurență neloială care încalcă dispozițiile articolului L. 122‑8 din Codul proprietății intelectuale. Prin urmare, SNA a intentat o acțiune împotriva Christie's France în scopul de a se constata nulitatea clauzei menționate.

10

Prin hotărârea din 20 mai 2011, tribunal de grande instance de Paris a respins această acțiune, apreciind că repartizarea obligației de plată a redevenței în temeiul dreptului de suită nu constituie în sine un act de concurență neloială.

11

SNA a atacat cu apel hotărârea menționată, la cour d’appel de Paris. Aceasta din urmă a apreciat, în primul rând, că dreptul de suită a fost conceput ca o retribuție plătită de vânzător, care s‑a îmbogățit prin vânzarea unei opere, autorului a cărui remunerație inițială, la prima cesiune a operei, poate fi extrem de redusă în raport cu valoarea adăugată dobândită ulterior acesteia. În al doilea rând, potrivit cour d’appel de Paris, orice derogare prin convenție de la dispozițiile Directivei 2001/84 ar fi contrară obiectivului acesteia, care urmărește să asigure uniformizarea dreptului de suită. În consecință, cour d’appel de Paris a declarat nulă clauza în litigiu.

12

Christie's France a declarat recurs, susținând în special că Directiva 2001/84 prevede, fără nicio altă precizare sau restricție, că dreptul de suită se plătește de către vânzător și nu exclude, așadar, existența unei înțelegeri convenționale în ceea ce privește sarcina plății acestui drept.

13

În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Norma prevăzută la articolul 1 alineatul (4) din [Directiva 2001/84], care stabilește în sarcina vânzătorului plata dreptului de suită, trebuie interpretată în sensul că vânzătorul suportă definitiv costul acestuia, fără a fi posibilă o derogare prin convenție?”

14

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2001/84 trebuie interpretat în sensul că prevede că vânzătorul suportă definitiv, în orice situație, costul dreptului de suită sau dacă este posibil să se deroge de la acesta prin convenție.

15

În primul rând, trebuie amintit că adoptarea Directivei 2001/84 are la origine, printre altele, obiectivul, astfel cum reiese din cuprinsul considerentelor (3) și (4) ale acesteia, de a se asigura că autorii operelor de artă plastică și grafică beneficiază de succesul economic al creației lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Fundación Gala‑Salvador Dalí și VEGAP, C‑518/08, EU:C:2010:191, punctul 27).

16

Directiva 2001/84 urmărește, în plus, astfel cum reiese din cuprinsul considerentelor (13) și (14) ale acesteia, să elimine diferențele existente între legislații, care duc în special la o tratare diferențiată a artiștilor în funcție de locul vânzării operelor acestora.

17

Pentru a asigura realizarea obiectivelor menționate, statele membre trebuie să prevadă, în temeiul articolului 1 alineatul (1) din aceeași directivă, în beneficiul autorului, un drept de suită definit ca un drept inalienabil care nu poate face obiectul unei renunțări anticipate și care are ca scop să asigure autorilor, prin intermediul unei redevențe, al cărei cuantum echivalează cu un procent din prețul oricărei revânzări a operelor lor, un anumit nivel de remunerare.

18

În acest context, este necesar să se arate că, întrucât Directiva 2001/84 impune statelor membre să prevadă o redevență cu titlu de drept de suită, ele trebuie considerate responsabile pentru perceperea efectivă a unei astfel de redevențe, fără să priveze de efect util dispozițiile pertinente ale acestei directive (a se vedea prin analogie Hotărârea Stichting de Thuiskopie, C‑462/09, EU:C:2011:397, punctul 34).

19

Această responsabilitate a statelor membre implică deopotrivă faptul că sunt singurele care pot stabili, în cadrul definit de Directiva 2001/84, persoana care ar trebui să plătească respectiva redevență către autor.

20

Astfel, din considerentul (4) al directivei menționate reiese că există o necesitate de a asigura creatorilor un nivel de protecție adecvat și standardizat. Or, garantarea unui astfel de nivel de protecție presupune tocmai ca persoana care ar trebui să plătească dreptul de suită să fie desemnată numai de statele membre, în legislația lor.

21

În această privință, articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2001/84, privit în lumina considerentul (25) al acesteia, prevede că persoana care ar trebui să plătească dreptul de suită este în principiu vânzătorul.

22

Această soluție se explică în fond cu ușurință având în vedere împrejurarea că, într‑un act de revânzare, vânzătorul este cel care obține în mod normal prețul de cumpărare la finalul tranzacției.

23

În aceste condiții, din articolul 1 alineatul (4) a doua teză din Directiva 2001/84 coroborat cu considerentul (25) al acesteia reiese deopotrivă că statele membre pot să prevadă derogări de la principiul potrivit căruia vânzătorul va fi persoana care trebuie să plătească dreptul de suită, acestea fiind însă limitate la alegerea unei alte persoane care, singură sau împreună cu vânzătorul, își va asuma răspunderea de persoană obligată la plată.

24

În această privință, articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2001/84 precizează că, în ipoteza în care un stat membru ar decide să prevadă ca persoană obligată la plată o altă persoană decât vânzătorul, acesta trebuie să aleagă dintre profesioniștii menționați la articolul 1 alineatul (2) din directiva menționată, care intervin ca vânzători, cumpărători sau intermediari în actele de revânzare care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/84.

25

În al doilea rând, deși anumite versiuni lingvistice ale articolului 1 alineatul (4) din Directiva 2001/84, cum sunt cele în limbile spaniolă, franceză, italiană sau portugheză, ar putea fi interpretate ca făcând distincție între, pe de o parte, persoana care urmează să facă plata către autor și, pe de altă parte, persoana care trebuie să suporte definitiv costul, trebuie arătat că alte versiuni lingvistice ale aceleiași dispoziții, cum sunt cele în limbile daneză, germană, engleză, română sau suedeză, nu operează o astfel de distincție.

26

Or, necesitatea unei interpretări uniforme a unei dispoziții a dreptului Uniunii impune ca, în caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale acesteia, dispoziția în cauză să fie interpretată în funcție de contextul și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea DR și TV2 Danmark, C‑510/10, EU:C:2012:244, punctul 45, precum și Hotărârea Bark, C‑89/12, EU:C:2013:276, punctul 40).

27

În ceea ce privește contextul în care se plasează articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2001/84, trebuie să se arate că din cuprinsul considerentelor (9), (10) și (25) ale directivei menționate reiese că, deși este adevărat că aceasta precizează anumite elemente referitoare la operele vizate, la beneficiarii dreptului de suită, la rata aplicată, la operațiunile supuse dreptului de suită, la baza de calcul, precum și elemente referitoare la persoana obligată la plată, ea nu se pronunță cu privire la identitatea persoanei care trebuie să suporte definitiv costul redevenței datorate autorului în temeiul dreptului de suită.

28

Pentru a putea interpreta o astfel de lipsă de indicații, trebuie să se facă referire la obiectivele urmărite de Directiva 2001/84. În această privință, deși aceasta vizează, printre altele, să pună capăt denaturărilor concurenței pe piața artei, acest obiectiv este însă încadrat în limitele precizate în considerentele (13) și (15) ale directivei.

29

În special, din cuprinsul considerentelor menționate reiese că nu este necesar să se elimine diferențele dintre legislațiile naționale care nu pot aduce atingere funcționării pieței interne și că, pentru a conferi un domeniu maxim de acoperire dispozițiilor de drept intern, este suficient să se limiteze armonizarea la acele dispoziții de drept intern care au efectul cel mai direct asupra funcționării pieței interne (a se vedea în acest sens Hotărârea Fundación Gala‑Salvador Dalí și VEGAP, EU:C:2010:191, punctul 27, precum și punctul 31).

30

Or, deși realizarea obiectivului menționat astfel delimitat impune să se indice persoana obligată la plata redevenței în temeiul dreptului de suită în beneficiul autorului, precum și normele menite să stabilească valoarea sa, acest lucru nu este valabil în ceea ce privește aspectul de a ști cine va suporta, în fond, costul.

31

Desigur, deși nu se poate exclude de la bun început ca acest din urmă element să poată produce un anumit efect negativ asupra funcționării pieței interne, un astfel de efect pe piața internă nu este însă, în orice caz, decât indirect, întrucât este produs prin înțelegeri convenționale realizate independent de plata cuantumului redevenței în temeiul dreptului de suită, pentru care rămâne răspunzătoare persoana obligată la plată.

32

În consecință, Directiva 2001/84 nu se opune ca, în ipoteza în care un stat membru ar adopta o legislație care prevede că vânzătorul sau un profesionist de pe piața artei care intervine în tranzacție este persoana obligată la plată, aceștia să convină, cu ocazia revânzării, cu orice altă persoană, inclusiv cumpărătorul, ca aceasta din urmă să suporte definitiv costul redevenței datorate autorului în temeiul dreptului de suită, știut fiind faptul că o astfel de înțelegere contractuală nu afectează cu nimic obligațiile și răspunderea ce revin persoanei obligate la plată către autor.

33

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2001/84 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca persoana obligată la plata dreptului de suită, desemnată ca atare de legislația națională, indiferent dacă este vânzătorul sau un profesionist de pe piața artei care intervine în tranzacție, să poată să convină cu orice altă persoană, inclusiv cumpărătorul, ca aceasta din urmă să suporte definitiv, în tot sau în parte, costul dreptului de suită, cu condiția ca o astfel de înțelegere contractuală să nu afecteze cu nimic obligațiile și răspunderea ce revin persoanei obligate la plată către autor.

34

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca persoana obligată la plata dreptului de suită, desemnată ca atare de legislația națională, indiferent dacă este vânzătorul sau un profesionist de pe piața artei care intervine în tranzacție, să poată să convină cu orice altă persoană, inclusiv cumpărătorul, ca aceasta din urmă să suporte definitiv, în tot sau în parte, costul dreptului de suită, cu condiția ca o astfel de înțelegere contractuală să nu afecteze cu nimic obligațiile și răspunderea ce revin persoanei obligate la plată către autor.