19/Volumul 007

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

1

/

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

01

Probleme generale, financiare și instituționale

02

Uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor

03

Agricultură

04

Pescuit

05

Libera circulație a lucrătorilor și politica socială

06

Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii

07

Politica în domeniul transporturilor

08

Politica în domeniul concurenței

09

Impozitare

10

Politica economică și monetară și libera circulație a capitalurilor

11

Relații externe

12

Energie

13

Politica industrială și piața internă

14

Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale

15

Protecția mediului, a consumatorilor și a sănătății

16

Știință, informare și cultură

17

Legislația privind întreprinderile

18

Politica externă și de securitate comună

19

Spațiul de libertate, securitate și justiție

20

Europa cetățenilor

(i)

numerotarea originară a paginilor Jurnalului Oficial și data publicării din edițiile în limbile olandeză, franceză, germană și italiană, începând cu 1 ianuarie 1973 din edițiile în limbile engleză și daneză, începând cu 1 ianuarie 1981 din ediția în limba greacă, începând cu 1 ianuarie 1986 din edițiile în limbile spaniolă și portugheză, începând cu 1 ianuarie 1995 din edițiile în limbile finlandeză și suedeză și începând cu 1 mai 2004 din edițiile în limbile cehă, estonă, letonă, lituaniană, malteză, maghiară, polonă, slovacă și slovenă.

În numerotarea paginilor există întreruperi întrucât nu toate actele care au fost publicate la data respectivă sunt publicate în prezenta ediție specială. Atunci când se face trimitere la Jurnalul Oficial în citarea actelor, trebuie utilizate numerele paginilor originare;

(ii)

numerotarea paginilor din edițiile speciale, care este continuă și care nu trebuie utilizată pentru citarea actelor.

—

Legislație („L”),

—

Comunicări și informări („C”).

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

3

L 143/15

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Comunitatea și-a stabilit ca obiectiv menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. În acest scop, Comunitatea adoptă, în special, în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, dispozițiile care sunt necesare bunei funcționări a pieței interne.

(2)

La 3 decembrie 1998, Consiliul adoptă un plan de acțiune al Consiliului și al Comisiei privind normele optime de punere în practică a dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam privind instituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție (4) (plan de acțiune de la Viena).

(3)

În cursul întrunirii de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a aprobat principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești ca piatră de temelie pentru crearea unui adevărat spațiu judiciar.

(4)

La 30 noiembrie 2000, Consiliul adoptă un program privind măsurile de punere în practică a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor în materie civilă și comercială (5). Acest program prevede într-o primă fază eliminarea procedurii de exequatur, anume crearea unui titlu executoriu european, pentru creanțele necontestate.

(5)

Noțiunea de „creanțe necontestate” ar trebui să cuprindă toate situațiile în care un creditor, în lipsa stabilită a oricărei contestații din partea debitorului cu privire la natura și valoarea unei creanțe pecuniare, a obținut fie o hotărâre judecătorească împotriva acestui debitor, fie un act executoriu care necesită o acceptare expresă a debitorului, indiferent că este vorba despre o tranzacție judiciară sau de un act autentic.

(6)

Lipsa de obiecții din partea debitorului, astfel cum se prevede la articolului 3 alineatul (1) litera (b), poate lua forma unei neprezentări la o ședință de judecată sau a faptului de a nu da curs unei invitații făcute de instanță de a notifica în scris intenția de a se apăra în cauza respectivă.

(7)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice hotărârilor judecătorești, tranzacțiilor judiciare și actelor autentice privind creanțele necontestate, precum și hotărârilor pronunțate ca urmare a acțiunilor introduse împotriva hotărârilor judecătorești, tranzacțiilor judiciare și actelor autentice certificate ca fiind titluri executorii europene.

(8)

În concluziile întrunirii sale de la Tampere, Consiliul European a considerat că este necesară accelerarea și simplificarea executării în alt stat membru altul decât cel în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească prin eliminarea tuturor măsurilor intermediare care se iau înaintea executării în statul membru în care se solicită aceasta. O hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european de către instanța judecătorească de origine ar trebui tratată, în scopul executării, ca și cum aceasta ar fi fost pronunțată în statul membru în care s-a solicitat executarea. De exemplu, în Regatul Unit, înregistrarea unei hotărâri străine certificate se va face conform acelorași norme precum cele care reglementează înregistrarea unei hotărâri pronunțate într-o altă parte a Regatului Unit și nu va trebui să implice o revizuire pe fond a hotărârii străine. Procedura de executare a acestor hotărâri ar trebui să rămână reglementată de dreptul intern.

(9)

O astfel de procedură ar trebui să prezinte avantaje importante în raport cu procedura de exequatur prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (6), căci aceasta va permite să nu mai fie necesar acordul autorităților judiciare ale unui al doilea stat membru cu întârzierile și cheltuielile care rezultă din acestea.

(10)

Atunci când instanța judecătorească dintr-un stat membru a pronunțat o hotărâre cu privire la o creanță necontestată în lipsa participării debitorului la procedură, eliminarea oricărui control în statul membru de executare este indisolubil legată și subordonată garanției suficiente a respectării drepturilor apărării.

(11)

Prezentul regulament vizează promovarea drepturilor fundamentale și ține seama de principiile care sunt recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. În special, acesta vizează asigurarea respectării pe deplin a dreptului de acces la o instanță imparțială, recunoscut prin articolul 47 din Cartă.

(12)

Este necesară stabilirea standardelor minime pe care trebuie să le îndeplinească procedura în urma căreia se pronunță hotărârea, pentru a garanta că debitorul este informat, în timp util și astfel încât să își poată pregăti apărarea, cu privire la acțiunea în justiție introdusă împotriva sa, cu privire la condițiile participării sale active procedură pentru a contesta creanța în cauză și cu privire la consecințele neparticipării.

(13)

Având în vedere diferențele dintre statele membre în ceea ce privește normele de procedură civilă, în special cele care reglementează notificarea și comunicarea actelor, este necesar să se dea o definiție precisă și detailată acestor standarde minime. În special, un mod de notificare sau de comunicare bazat pe o ficțiune juridică în ceea ce privește respectarea acestor standarde minime nu poate fi considerat suficient în scopul certificării unei hotărâri judecătorești ca titlu executoriu european.

(14)

Toate modurile de notificare și comunicare prevăzute la articolele 13 și 14 se caracterizează fie printr-o certitudine absolută (articolul 13), fie printr-un grad foarte ridicat de probabilitate (articolul 14) că actul notificat sau comunicat a ajuns la destinatarul său. În cel de al doilea caz, o hotărâre judecătorească nu ar trebui certificată ca titlu executoriu european decât în cazul în care statul membru de origine dispune de un mecanism corespunzător care permite debitorului să solicite revizuirea completă a hotărârii în condițiile prevăzute la articolul 19, în acele cazuri excepționale în care, cu toate că dispozițiile articolului 14 au fost respectate, actul nu a ajuns la destinatar.

(15)

Notificarea sau comunicarea către o altă persoană sau alte persoane decât debitorul, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) literele (a) și (b) nu ar trebui considerată conformă cu cerințele acestor dispoziții decât în cazul în care persoanele menționate au acceptat/primit efectiv actul respectiv.

(16)

Articolul 15 nu ar trebui să se aplice decât situațiilor în care debitorul nu se poate reprezenta el însuși în justiție, de exemplu în cazul unei persoane juridice, iar o persoană fizică chemată să-l reprezinte este desemnată prin lege, precum și situațiilor în care debitorul a autorizat o altă persoană, în special un avocat, să-l reprezinte în procedura judiciară propriu-zisă.

(17)

Instanțele judecătorești competente să examineze respectarea deplină a standardelor minime de procedură ar trebui să elibereze, în cazul în care aceste standarde sunt respectate, un certificat de titlu executoriu european standardizat care face ca această examinare și rezultatele sale să fie transparente.

(18)

Încrederea reciprocă în administrarea justiției în statele membre face ca instanța judecătorească dintr-un stat membru să poată considera că toate condițiile certificării ca titlu executoriu european sunt îndeplinite pentru a permite executarea unei hotărâri în toate celelalte state membre, fără control jurisdicțional al aplicării corecte a standardelor minime de procedură în statul membru în care hotărârea trebuie executată.

(19)

Prezentul regulament nu impune statelor membre obligația adaptării legislației lor interne la standardele minime de procedură pe care acesta le prevede. Prezentul regulament le stimulează în acest sens, permițând o executare mai eficientă și mai rapidă a hotărârilor în celelalte state membre, numai în cazul în care aceste standarde minime sunt respectate.

(20)

Cererea de certificare ca titlu executoriu european pentru creanțele necontestate ar trebui să fie facultativă pentru creditor, care poate să opteze, de asemenea, pentru sistemul de recunoaștere și de executare prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 sau de alte instrumente comunitare.

(21)

Atunci când un act trebuie transmis dintr-un stat membru în altul pentru ca acesta din urmă să efectueze notificarea sau comunicarea, prezentul regulament și în special normele privind notificarea și comunicarea din prezentul regulament ar trebui să se aplice întocmai ca Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială (7), în special articolul 14 privind comunicările făcute de statele membre în temeiul articolului 23.

(22)

Dat fiind că obiectivele acțiunii prevăzute nu pot fi suficient realizate de către statele membre, dar pot fi, prin urmare, din cauza dimensiunilor sau efectelor acțiunii, mai bine realizate la nivel comunitar, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(23)

Ar trebui să se ia măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului regulament în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor pentru exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (8).

(24)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și Irlanda au notificat dorința lor de a participa la adoptarea și aplicarea prezentului regulament.

(25)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu are obligații în temeiul acestuia și nu se supune aplicării sale.

(26)

În temeiul articolului 67 alineatul (5) a doua liniuță din tratat, procedura de codecizie se aplică de la 1 februarie 2003 măsurilor prevăzute de prezentul regulament,

(a)

starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele și succesiunile;

(b)

falimentele, procedurile de dizolvare a societăților comerciale sau a altor persoane juridice insolvente, concordatele și alte proceduri similare;

(c)

securitatea socială;

(d)

arbitrajul.

(a)

în cazul în care debitorul a recunoscut-o în mod expres acceptând-o sau recurgând la o tranzacție care a fost aprobată de o instanță judecătorești sau încheiată în fața unei instanțe judecătorești în cursul unei proceduri judiciare; sau

(b)

în cazul în care debitorul nu i s-a opus niciodată, în conformitate cu normele de procedură ale statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare; sau

(c)

în cazul în care debitorul nu s-a prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei ședințe de judecată privind această creanță după ce a contestat-o inițial în cursul procedurii judiciare, cu condiția ca atitudinea sa să fie asimilabilă unei recunoașteri tacite a creanței sau a faptelor invocate de creditor în temeiul legislației statului membru de origine; sau

(d)

în cazul în care debitorul a recunoscut-o în mod expres într-un act autentic.

1.

„hotărâre judecătorească” înseamnă orice hotărâre pronunțată de o instanță judecătorească dintr-un stat membru, oricare ar fi denumirea care i se dă, precum „decizie”, „sentință”, „ordonanță” sau „hotărâre de executare”, precum și stabilirea de către grefier a sumei reprezentând cheltuielile de judecată;

2.

„creanță” înseamnă dreptul la o sumă de bani determinată care a devenit exigibilă sau a cărei dată scadentă a fost indicată în hotărâre, în tranzacția judiciară sau în actul autentic;

3.

„act autentic” înseamnă

4.

„stat membru de origine” înseamnă statul membru în care hotărârea judecătorească, tranzacția judiciară sau actul autentic care urmează să fie certificat(ă) ca titlu executoriu european a fost pronunțată, aprobată sau încheiată, sau, respectiv, întocmit sau înregistrat;

5.

„stat membru de executare” înseamnă statul membru în care se solicită executarea hotărârii judecătorești, a tranzacției judiciare sau a actului autentic care urmează să fie certificat ca titlu executoriu european;

6.

„instanță judecătorească de origine” înseamnă instanța judecătorească la care s-a introdus acțiunea în momentul în care au fost îndeplinite condițiile menționate la articolul 3 alineatul (1) literele (a), (b) sau (c);

7.

în Suedia, în procedurile sumare privind ordinele de plată (betalningsföreläggande), termenul „instanțe judecătorești” include serviciul public suedez de executare silită (kronofogdemyndighet).

(a)

hotărârea este executorie în statul membru de origine;

(b)

hotărârea nu este incompatibilă cu dispozițiile în materie de competență prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 capitolul II secțiunile 3 și 6;

(c)

procedura judiciară din statul membru de origine a îndeplinit cerințele prevăzute de capitolului III în cazul unei creanțe necontestate în sensul articolului 3 alineatul (1) literele (b) sau (c); și

(d)

hotărârea a fost pronunțată în statul membru în care debitorul își are domiciliul în sensul articolului 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cazul:

(a)

rectificat, în cazul în care, ca urmare a unei erori materiale, există o neconcordanță între hotărâre și certificat;

(b)

retras, în cazul în care este evident că certificatul a fost eliberat în mod neîntemeiat, având în vedere cerințele prevăzute de prezentul regulament.

(a)

notificare sau comunicare personală, debitorul semnând o confirmare de primire cu data primirii;

(b)

notificare sau comunicare personală utilizând un document semnat de persoana competentă care a efectuat notificarea sau comunicarea, specificând că debitorul a primit actul sau că a refuzat să-l primească fără nici un motiv legitim, precum și data la care actul a fost notificat sau comunicat;

(c)

notificare sau comunicare pe cale poștală, debitorul semnând și trimițând o confirmare de primire cu data primirii;

(d)

notificare sau comunicare pe cale electronică, precum faxul sau poșta electronică, debitorul semnând și trimițând o confirmare de primire cu data primirii.

(a)

notificare sau comunicare personală, la adresa personală a debitorului, către persoanele care locuiesc la aceeași adresă cu acesta sau angajate la această adresă;

(b)

în cazul în care debitorul este un lucrător care desfășoară o activitate independentă sau o persoană juridică, notificarea sau comunicarea personală, la incintele comerciale ale debitorului, către persoanele angajate de către debitor;

(c)

depunerea actului în cutia poștală a debitorului;

(d)

depunerea actului la oficiul poștal sau la o autoritate publică competentă și comunicarea scrisă a acestei depuneri în cutia poștală a debitorului, cu condiția ca respectiva comunicare scrisă să menționeze clar natura judiciară a actului sau faptul că valorează notificare sau comunicare și are ca efect curgerea termenelor;

(e)

pe cale poștală, fără dovada prevăzută în alineatul (3), atunci când debitorul are o adresă în statul membru de origine;

(f)

prin mijloace electronice, cu confirmare de primire automată, cu condiția ca debitorul să fi acceptat în prealabil, în mod expres, prezentul mod de notificare sau comunicare.

(a)

un act semnat de persoana competentă care a efectuat înștiințarea sau notificarea menționând următoarele elemente:

sau

(b)

o confirmare de primire emanând de la persoana care a primit notificarea sau comunicarea, pentru aplicarea alineatului (1) literele (a) și (b).

(a)

numele și adresele părților;

(b)

valoarea creanței;

(c)

în cazul în care se percep dobânzi, rata dobânzii și perioada pentru care se percep aceste dobânzi, cu excepția cazului în care dobânzile legale se adaugă automat principalului în temeiul legislației statului membru de origine;

(d)

o declarație cu privire la cauza cererii.

(a)

cerințele procedurale care trebuie îndeplinite pentru contestarea creanței, inclusiv termenele prevăzute pentru contestarea sa în scris sau, după caz, data ședinței, numele și adresa instituției căreia trebuie adresat răspunsul sau, după caz, în fața căreia trebuie să se prezinte debitorul, precum și necesitatea de a fi reprezentat de un avocat atunci când acest lucru este obligatoriu;

(b)

consecințele lipsei de obiecții sau ale neprezentării, în special, după caz, posibilitatea pronunțării unei hotărâri sau a unei proceduri de executare a acesteia împotriva debitorului și obligația privind cheltuielile de judecată.

(a)

hotărârea a fost notificată sau comunicată debitorului în conformitate cu articolul 13 sau cu articolul 14;

(b)

debitorul a avut posibilitatea să conteste hotărârea printr-o acțiune care prevede o revizuire completă, iar acesta a fost informat în mod corespunzător în hotărâre sau în documentul însoțitor cu privire la cerințele procedurale privind calea de atac, inclusiv numele și adresa instituției la care trebuie introdusă calea de atac și, după caz, termenele și

(c)

debitorul a omis introducerea unei acțiuni împotriva hotărârii în conformitate cu normele de procedură relevante.

(a)

sau

(b)

debitorul a fost împiedicat să conteste creanța din motive de forță majoră sau ca urmare a unor circumstanțe extraordinare, fără să aibă vreo vină în acest sens,

(a)

o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare pentru a-i stabili autenticitatea;

(b)

o copie a certificatului de titlu executoriu european, care întrunește condițiile necesare pentru a-i stabili autenticitatea și

(c)

după caz, o transcriere a certificatului de titlu executoriu european sau o traducere a acestuia în limba oficială a statului membru de executare sau, în cazul în care respectivul stat membru are mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale procedurii judiciare a locului în care se solicită executarea, în conformitate cu legislația acestui stat membru, sau într-o altă limbă pe care statul membru de executare va declara că o poate accepta. Fiecare stat membru poate indica limba (limbile) oficială (oficiale) a(le) instituțiilor Comunității Europene, altele decât a(le) sa (sale), în care acesta acceptă ca certificatul să fie completat. Traducerea este certificată pentru conformitate de o persoană autorizată în acest sens în unul din statele membre.

(a)

hotărârea anterioară s-a pronunțat între aceleași părți într-un litigiu având aceeași cauză și

(b)

hotărârea anterioară s-a pronunțat în statul membru de executare sau a întrunit condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru de executare și

(c)

ireconciabilitatea hotărârilor nu a fost și nu ar fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în statul membru de origine.

—

a intentat o acțiune împotriva unei hotărâri judecătorești certificate ca titlu executoriu european, inclusiv o cerere de revizuire în sensul articolului 19, sau

—

a solicitat rectificarea sau retragerea unui certificat de titlu executoriu european în conformitate cu articolul 10,

(a)

să limiteze procedura de executare la măsuri asiguratorii; sau

(b)

să condiționeze executarea de constituirea unei garanții pe care aceasta o stabilește; sau

(c)

în cazuri excepționale, să suspende procedura de executare.

(a)

modalitățile și procedurile de executare în statele membre; și

(b)

autoritățile competente în materie de executare în statele membre,

(a)

procedurile de rectificare și de retragere prevăzute la articolul 10 alineatul (2) și procedura de revizuire prevăzută la articolul 19 alineatul (1);

(b)

regimul lingvistic acceptat în temeiul articolului 20 alineatul (2) litera (c);

(c)

listele cu autorități prevăzute la articolul 25;

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

28

L 213/5

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Consiliul European de la Sevilia din 21 și 22 iunie 2002 a considerat că stabilirea unui sistem comun de identificare a datelor privind vizele este o prioritate absolută și a solicitat introducerea fără întârziere a acestuia, în lumina unui studiu de fezabilitate și pe baza orientărilor adoptate de Consiliu la 13 iunie 2002.

(2)

La 5 și 6 iunie 2003, Consiliul a salutat studiul de fezabilitate prezentat de Comisie în mai 2003, a confirmat obiectivele Sistemului de Informații privind Vizele (SIV) enunțate în orientări și a invitat Comisia să continue lucrările pregătitoare pentru dezvoltarea SIV în cooperare cu statele membre, pe baza unei arhitecturi centralizate, ținând cont de opțiunea unei platforme tehnice comune cu a doua generație a Sistemului de Informații Schengen (SIS II).

(3)

Consiliul European de la Salonic din 19 și 20 iunie 2003 a considerat necesară, în urma studiului de fezabilitate, stabilirea orientărilor de îndată ce este posibil, cu privire la planificarea dezvoltării SIV și a bazei juridice corespunzătoare care să permită crearea acestuia și angajarea resurselor financiare necesare.

(4)

Prezenta decizie constituie baza juridică necesară pentru a permite includerea în bugetul general al Uniunii Europene a alocărilor necesare pentru dezvoltarea SIV și execuția respectivei părți a bugetului, incluzând măsurile preparatorii necesare pentru a încorpora caracteristicile biometrice într-un stadiu ulterior, în conformitate cu concluziile Consiliului din 19 februarie 2004.

(5)

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei decizii ar trebui să fie adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor de exercitare a competențelor de executare conferite Comisiei (1). Comitetul care asistă Comisia ar trebui să se reunească, după caz, în două formațiuni distincte, în funcție de ordinea de zi.

(6)

Dat fiind că obiectivele prezentei decizii, și anume dezvoltarea unui SIV comun, nu pot fi realizate satisfăcător de statele membre și pot, în consecință, având în vedere amploarea și impactul acțiunii, să fie realizate mai bine la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, enunțat în respectivul articol, prezenta decizie nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective.

(7)

Prezenta decizie respectă drepturile fundamentale și observă principiile consacrate în special de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

(8)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii și, prin urmare, nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale. Ținând seama de faptul că prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a acquis-ului Schengen în temeiul dispozițiilor titlului IV din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene, Danemarca ar trebui, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat anterior, să decidă în termen de șase luni de la data la care Consiliul va fi adoptat prezenta decizie, dacă o va transpune sau nu în dreptul său intern.

(9)

Cu privire la Islanda și Norvegia, prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen, în sensul Acordului încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei în ceea ce privește asocierea acestor două state în vederea punerii în aplicare, a asigurării respectării și dezvoltării acquis-ului Schengen (2), care se încadrează în domeniul menționat la articolul 1 punctul (B) din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (3) privind anumite norme de aplicare a respectivului acord.

(10)

Trebuie să se încheie un acord pentru a permite reprezentanților Islandei și Norvegiei să se asocieze lucrărilor comitetului care asistă Comisia la exercitarea competențelor sale de executare. Un astfel de acord a fost avut în vedere în schimbul de scrisori dintre Comunitate și Islanda și Norvegia (4), anexat la acordul menționat anterior.

(11)

Prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen, la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (5); în consecință, Regatul Unit nu participă la adoptarea acesteia, nu este obligat în temeiul acestuia și nu face obiectul aplicării sale.

(12)

Prezenta decizie constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6); în consecință, Irlanda nu participă la adoptarea acesteia, nu este obligată și nu face obiectul aplicării sale,

(a)

conceperea arhitecturii fizice a sistemului, incluzând rețeaua de comunicații;

(b)

aspectele tehnice care au incidență asupra protecției datelor cu caracter personal;

(c)

aspectele tehnice care au incidențe financiare importante pentru bugetele statelor membre sau care au incidențe tehnice importante pentru sistemele naționale ale statelor membre;

(d)

dezvoltarea cerințelor în materie de securitate, inclusiv aspectele biometrice.

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31

L 261/15

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Unul dintre obiectivele Comunității Europene îl constituie eliminarea, între statele membre, a obstacolelor existente în calea liberei circulații a persoanelor și serviciilor.

(2)

În cazul Cowan (4), Curtea a afirmat că, atunci când dreptul comunitar garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa într-un alt stat membru, protecția integrității acestei persoane în statul membru respectiv, ca și cea a resortisanților și a rezidenților, constituie corolarul acestei libertăți de circulație. La realizarea acestui obiectiv ar trebui să contribuie măsuri pentru facilitarea despăgubirii victimelor infracționalității.

(3)

Consiliul European reunit la Tampere, în 15 și 16 octombrie 1999 a subliniat necesitatea stabilirii unor norme minime pentru protecția victimelor infracționalității, în special în ceea ce privește posibilitățile de acces la justiție și dreptul la reparație, inclusiv la rambursarea cheltuielilor de judecată.

(4)

În Declarația privind lupta împotriva terorismului, Consiliul European, reunit la Bruxelles, în 25 și 26 martie 2004, a solicitat adoptarea prezentei directive înainte de 1 mai 2004.

(5)

La 15 martie 2001, Consiliul adoptă Decizia-cadru 2001/220/JAI privind statutul victimelor în cadrul procesului penal (5). Întemeiată pe titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, această decizie permite persoanelor să solicite reparații autorului infracțiunii ale cărei victime au fost, în cursul derulării unui proces penal.

(6)

Victimele infracționalității în Uniunea Europeană trebuie să aibă dreptul la o despăgubire echitabilă și corespunzătoare prejudiciilor suferite, indiferent de locul din Comunitatea Europeană în care a fost săvârșită infracțiunea.

(7)

Prezenta directivă stabilește un sistem de cooperare în vederea facilitării accesului victimelor infracționalității la despăgubire, în situații transfrontaliere; acest sistem trebuie să funcționeze pe baza unor mecanisme, în vigoare în statele membre, de despăgubire a victimelor infracționalității premeditate săvârșite prin violență pe teritoriile respective. Este necesar, așadar, să fie creat un mecanism de despăgubire în toate statele membre.

(8)

Majoritatea statelor membre au creat deja astfel de sisteme de despăgubire, în anumite cazuri pentru a răspunde obligațiilor care le revin conform Convenției europene din 24 noiembrie 1983 privind despăgubirea victimelor infracțiunilor săvârșite prin violență.

(9)

Dat fiind că măsurile cuprinse în prezenta directivă sunt necesare pentru realizarea obiectivelor Comunității și că tratatul nu prevede, pentru adoptarea prezentei directive, alte puteri de acțiune în afara celor prevăzute în articolul 308, este necesară aplicarea acestui din urmă articol.

(10)

Deseori, victimele infracțiunilor nu reușesc să obțină despăgubiri de la autorul infracțiunii ale cărei victime au fost, fie pentru că acesta din urmă nu dispune de resursele necesare pentru a respecta o hotărâre judecătorească prin care victimei îi sunt acordate daune-interese, fie pentru că nu poate fi identificat sau acționat în justiție.

(11)

Este necesară crearea unui sistem de cooperare între autoritățile statelor membre pentru a facilita accesul la despăgubire în cazurile în care infracțiunea a fost săvârșită într-un stat membru altul decât cel în care își are reședința victima.

(12)

Acest sistem trebuie să permită ca victima unei infracțiuni să se poată adresa întotdeauna unei autorități a statului membru în care își are reședința și să elimine dificultățile de ordin practic și lingvistic care pot apărea în situațiile transfrontaliere.

(13)

Acest sistem trebuie să conțină dispozițiile necesare pentru a permite victimei unei infracțiuni să găsească informațiile de care are nevoie pentru a depune cererea de despăgubire și pentru a asigura o cooperare eficientă între autoritățile implicate.

(14)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile reafirmate în special prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca principii generale ale dreptului comunitar.

(15)

Dat fiind că obiectivul care constă în facilitarea accesului victimelor infracționalității la despăgubire în situații transfrontaliere nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, din cauza aspectului transfrontalier, și că acesta poate fi, prin urmare, realizat cu mai mult succes la nivel comunitar, din motive legate de dimensiunile sau de efectele acțiunii, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității consacrat în articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității așa cum este enunțat în articolul menționat anterior, prezenta directivă se referă numai la ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

(16)

Este necesară adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru aplicarea prezentei directive în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor de exercitare a competențelor de executare conferite Comisiei (6),

(a)

numele persoanei de contact sau al departamentului care se ocupă de dosar;

(b)

o confirmare de primire a cererii;

(c)

dacă este posibil, o indicație privind termenul aproximativ în care se va emite o decizie privind cererea.

(a)

părțile interesate să fie audiate direct de către autoritatea de decizie, conform dreptului din statul membru căruia îi aparțin, în special prin sistemul de teleconferință sau videoconferință sau pentru ca

(b)

părțile interesate să fie audiate de către autoritatea responsabilă cu asistența, conform dreptului din statul membru căruia aparțin, care transmite ulterior autorității de decizie un proces-verbal al audierii.

(a)

în limbile oficiale sau într-una dintre limbile statului membru al autorității destinatare care corespunde uneia dintre limbile instituțiilor Comunității sau

(b)

într-o altă limbă a instituțiilor Comunității pe care statul membru s-a declarat dispus să o accepte,

(i)

textului integral al deciziilor adoptate de către autoritatea de decizie al căror regim lingvistic este stabilit de dreptul din statul membru căruia îi aparține aceasta;

(ii)

proceselor-verbale întocmite la încheierea unei audieri în aplicarea articolului 9 alineatul (1) litera (b), al căror regim lingvistic este stabilit de către autoritatea responsabilă cu asistența, sub rezerva ca acesta să corespundă uneia dintre limbile instituțiilor Comunității.

(a)

lista autorităților înființate sau desemnate în aplicarea articolului 3 alineatele (1) și (2), inclusiv, după caz, informațiile privind competența de exceptare și competența teritorială a autorităților menționate anterior;

(b)

limbile prevăzute la articolul 11 alineatul (1) litera (a) pe care autoritățile sunt dispuse să le accepte în sensul aplicării articolelor 6 – 10 precum și limba (limbile) oficială(e) alta (altele) decât limba proprie a acestora, în care acceptă să fie transmise cererile în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) litera (b);

(c)

informațiile prevăzute în articolul 4;

(d)

formularele de solicitare a despăgubirii.

(a)

a contribui la punerea în aplicare a articolului 13 alineatul (2);

(b)

a consolida cooperarea și a intensifica schimburile de informații între autoritățile responsabile cu asistența și autoritățile de decizie din statele membre și

(c)

a oferi asistență și a căuta soluții în fața dificultăților ce pot apărea în aplicarea articolelor 1 – 10.

(a)

să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile, în interesul victimelor infracțiunilor sau oricărei alte persoane afectate de o infracțiune;

(b)

să adopte sau să mențină dispoziții în vederea despăgubirii victimelor infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului lor sau a oricărei alte persoane afectate de aceste infracțiuni, sub rezerva unor eventuale condiții pe care le pot preciza statele membre în acest scop.

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

35

L 261/19

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Elaborarea unei politici comune în materie de imigrație, care să includă definirea condițiilor de intrare și ședere a străinilor, precum și măsuri de combatere a imigrației ilegale, reprezintă un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene de a crea un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(2)

La reuniunea sa extraordinară de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European și-a exprimat hotărârea de a combate la sursă imigrația ilegală, în special prin vizarea celor implicați în traficul de persoane și în exploatarea economică a migranților. Acesta a recomandat statelor membre să-și concentreze eforturile pentru depistarea și dezmembrarea rețelelor criminale, protejând în același timp drepturile victimelor.

(3)

Fenomenul respectiv suscită preocupări tot mai mari la scară internațională, după cum o dovedește adoptarea de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a unei convenții împotriva criminalității transnaționale organizate, completată de un protocol privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, precum și de un protocol împotriva traficului ilegal de migranți, pe calea terestră, a aerului și pe mare. Comunitatea și cele cincisprezece state membre le-au semnat în decembrie 2000.

(4)

Prezenta directivă se aplică fără a aduce atingere protecției acordate refugiaților, celor ce beneficiază de protecție subsidiară și solicitanților de protecție internațională, în conformitate cu normele de drept internațional privind refugiații și fără a aduce atingere celorlalte instrumente privind drepturile omului.

(5)

Prezenta directivă se pune în aplicare fără a aduce atingere altor dispoziții privind protecția victimelor, martorilor sau persoanelor deosebit de vulnerabile. De asemenea, directiva în cauză nu aduce atingere prerogativelor statelor membre în materie de acordare a dreptului de ședere pentru motive umanitare sau de orice alt fel.

(6)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

(7)

Statele membre trebuie să pună în aplicare dispozițiile prezentei directive fără discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau orice altă opinie, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, handicapul, vârsta sau orientarea sexuală.

(8)

La nivel european, Directiva 2002/90/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2002 de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate (4) și Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane (5) au fost adoptate în vederea întăririi eficacității descoperirii și reprimării infracțiunilor menționate de prezenta convenție.

(9)

Prezenta directivă instituie un permis de ședere destinat victimelor traficului de persoane sau, în cazul în care un stat membru decide extinderea sferei de aplicare a prezentei directive, destinat resortisanților țărilor terțe care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale, pentru care obținerea permisului de ședere reprezintă o incitare suficientă pentru a coopera cu autoritățile competente, supunându-se în același timp unor condiții în vederea evitării abuzurilor.

(10)

În acest sens, este necesară stabilirea criteriilor de eliberare a unui permis de ședere, a condițiilor de ședere și a motivelor de refuz de reînnoire sau de retragere a permisului respectiv. Acordarea dreptului de ședere în temeiul prezentei directive se face în anumite condiții și are un caracter provizoriu.

(11)

Resortisanții țărilor terțe în cauză trebuie să fie informați cu privire la posibilitatea de a obține permisul de ședere respectiv și să dispună de o perioadă de gândire. Aceasta le oferă posibilitatea să decidă în cunoștință de cauză dacă să coopereze sau nu cu autoritățile polițienești și judiciare și alte autorități competente — având în vedere eventualele riscuri — pentru a coopera în mod liber și prin urmare mai eficace.

(12)

Având în vedere vulnerabilitatea lor, resortisanților țărilor terțe în cauză trebuie să li se acorde asistența prevăzută de prezenta directivă. Asistența respectivă trebuie să le permită recuperarea și sustragerea de sub influența autorilor de infracțiuni. Tratamentul medical ce trebuie acordat resortisanților țărilor terțe care intră sub incidența prezentei directive include, în funcție de situație, și tratament psihoterapeutic.

(13)

Decizia de eliberare a unui permis de ședere pentru o durată de cel puțin șase luni sau de reînnoire a acestuia, aparține autorităților competente, care trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile necesare.

(14)

Prezenta directivă trebuie aplicată fără a aduce atingere activităților efectuate de autoritățile competente în fiecare fază a procedurii interne aplicabile, în special în timpul anchetei privind infracțiunile în cauză.

(15)

Statele membre trebuie să studieze posibilitatea de a autoriza șederea și pentru alte motive, în conformitate cu legislația lor internă, resortisanților țărilor terțe care pot intra în sfera de aplicare a prezentei directive, dar care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condițiile menționate de aceasta, precum și membrilor familiilor lor sau persoanelor asimilate acestora.

(16)

Pentru a permite resortisanților țărilor terțe în cauză să-și dobândească independența și să nu se mai întoarcă în rețeaua criminală, titularii unui permis de ședere trebuie să fie autorizați, în condițiile stabilite de prezenta directivă, să aibă acces pe piața muncii, precum și la o formare profesională și studii. În autorizarea titularilor unui permis de ședere de a urma o formare profesională sau de a efectua studii, statele membre trebuie să țină seama în special de durata probabilă a șederii.

(17)

Participarea resortisanților țărilor terțe în cauză la programe și proiecte deja existente sau care urmează să fie instituite trebuie să-i ajute să revină la o viață socială normală.

(18)

În cazul în care resortisanții unei țări terțe în cauză formulează o cerere de permis de ședere de altă categorie, statele membre iau o decizie în temeiul dreptului comun aplicabil străinilor. În examinarea unei astfel de cereri, statele membre trebuie să țină seama de faptul că resortisanții unei țări terțe în cauză au obținut permisul de ședere eliberat în temeiul prezentei directive.

(19)

Statele membre trebuie să transmită Comisiei, cu privire la punerea în aplicare a prezentei directive, informațiile obținute în cadrul activităților de colectare și analiză a datelor statistice privind chestiunile din domeniul „Justiție și afaceri interne”.

(20)

Întrucât obiectivul de a institui un permis de ședere pentru resortisanții țărilor terțe în cauză care cooperează în combaterea traficului de persoane nu poate fi îndeplinit în mod suficient de către statele membre și, având în vedere dimensiunile acțiunii, poate fi îndeplinit mai bine la nivel comunitar, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității enunțat la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu poate depăși ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestui obiectiv.

(21)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene și fără a aduce atingere articolului 4 din respectivul protocol, statele membre respective nu participă la adoptarea prezentei directive, nu sunt obligate de aceasta și nu fac obiectul aplicării sale.

(22)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene și fără a aduce atingere articolului 4 din respectivul protocol, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, nu este obligată de aceasta și nu face obiectul aplicării sale,

(a)

„resortisant al unei țări terțe” înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din tratat;

(b)

„facilitare a imigrației ilegale” se referă la cazuri precum cele menționate la articolul 1 și articolul 2 din Directiva 2002/90/CE;

(c)

„traficul de ființe umane” se referă la cazuri precum cele menționate la articolul 1, articolul 2 și articolul 3 din Decizia-cadru 2002/629/JAI;

(d)

„măsură de executare a unei decizii de îndepărtare” înseamnă orice măsură luată de un stat membru în scopul executării deciziei luate de autoritățile competente care dispune îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe;

(e)

„permis de ședere” înseamnă orice autorizație eliberată de un stat membru care permite unui resortisant al unei țări terțe care îndeplinește condițiile menționate în prezenta directivă să rezideze legal pe teritoriul său;

(f)

„minor neînsoțit” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe în vârstă de mai puțin de optsprezece ani, care intră pe teritoriul unui stat membru fără a fi însoțit de un adult responsabil de acesta prin lege sau cutumă, atâta timp cât nu se află efectiv în întreținerea unei astfel de persoane, sau orice persoană minoră care este lăsată singură după ce intră pe teritoriul unui stat membru.

(a)

dacă este oportună prelungirea șederii persoanei respective pe teritoriul său în scopul anchetei sau procedurii judiciare și

(b)

dacă persoana interesată manifestă voința clară de a coopera și

(c)

dacă a rupt orice legătură cu presupușii autori ai faptelor ce pot fi considerate drept una dintre infracțiunile menționate la articolul 2 literele (b) și (c).

(a)

în scopul aplicării prezentei directive, statele membre au în vedere în mod corespunzător interesul superior al copilului. Ele urmăresc ca procedura să fie adecvată, luându-se în considerare vârsta și gradul de maturitate ale copilului. În mod special, statele membre pot prelungi durata perioadei de gândire, în cazul în care estimează că este în interesul copilului;

(b)

statele membre garantează minorului accesul la sistemul de învățământ în aceleași condiții ca și propriilor cetățeni. Statele membre pot prevedea ca accesul respectiv să se limiteze la învățământul public;

(c)

în cazul în care resortisantul țării terțe este un minor neînsoțit, statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru a stabili identitatea și cetățenia copilului și faptul că nu este însoțit. Statele membre iau toate măsurile pentru a-i regăsi cât mai repede posibil familia și adoptă dispozițiile necesare în cel mai scurt termen pentru a asigura reprezentarea juridică a acestuia, inclusiv, în funcție de situație, în cadrul procedurii penale, în conformitate cu legislația națională.

(a)

în cazul în care beneficiarul a reluat în mod activ, voluntar și din proprie inițiativă legătura cu presupușii autori ai infracțiunilor menționate la articolul 2 literele (b) și (c) sau

(b)

în cazul în care autoritatea competentă consideră cooperarea victimei ca fiind frauduloasă sau plângerea acesteia ca fiind frauduloasă sau nefondată sau

(c)

din motive privind ordinea publică și protecția siguranței interne sau

(d)

în cazul în care victima încetează să coopereze sau

(e)

în cazul în care autoritățile competente decid întreruperea procedurii.

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

40

L 261/24

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Pentru a combate în mod eficient imigrația ilegală și pentru a îmbunătăți controalele la frontieră, este esențial ca toate statele membre să adopte dispoziții care să stabilească obligațiile operatorilor de transport aerieni care transportă pasageri pe teritoriul statelor membre. De asemenea, pentru atingerea acestui obiectiv cu o cât mai mare eficiență, trebuie armonizate cât de mult posibil sancțiunile pecuniare prevăzute de statele membre în cazul nerespectării obligațiilor care revin operatorilor de transport, ținând seama de diferențele între sistemele și practicile legale ale statelor membre.

(2)

Consiliul European din 25 și 26 martie 2004 adoptă o declarație asupra combaterii terorismului, care subliniază nevoia de a accelera analiza măsurilor ce trebuie luate în acest scop și de a face progrese în ceea ce privește propunerea de directivă a Consiliului privind obligația operatorilor de transportde a comunica datele privind persoanele transportate, în vederea ajungerii rapid la un acord cu privire la această măsură.

(3)

Este important a evita inacțiunea Comunității în combaterea imigrației ilegale.

(4)

De la 1 mai 2004, Consiliul nu mai poate hotărî la inițiativa unui stat membru.

(5)

Consiliul a epuizat toate posibilitățile de a obține în termen avizul Parlamentului European.

(6)

Ținând seama de aceste circumstanțe excepționale, directiva ar trebui adoptată în lipsa avizului Parlamentului European.

(7)

Obligațiile care trebuie impuse operatorilor de transport în temeiul prezentei directive sunt complementare celor stabilite în temeiul dispozițiilor articolului 26 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, semnată în 1990, completate de Directiva 2001/51/CE a Consiliului (2), dat fiind că cele două tipuri de obligații concură la realizarea aceluiași obiectiv, și anume controlul fluxurilor migratoare și combaterea imigrației ilegale.

(8)

Fără a aduce atingere dispozițiilor Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (3), este necesar să nu se aducă atingere libertății statelor membre de a menține sau de a introduce obligații suplimentare pentru operatorii de transport aerieni sau pentru alte anumite categorii de operatori de transport, inclusiv în ceea ce privește informațiile sau datele referitoare la biletele dus-întors, indiferent dacă fac sau nu obiectul prezentei directive.

(9)

Pentru a combate într-un mod cât mai eficient imigrația ilegală și pentru atingerea acestui obiectiv cu o cât mai mare eficiență, este indispensabil să se țină seama, fără a aduce atingere dispozițiilor Directivei 95/46/CE, imediat ce se ivește ocazia, de orice inovații tehnologice, în special în ceea ce privește integrarea și utilizarea trăsăturilor biometrice în informațiile care trebuie furnizate de către operatori de transport.

(10)

Statele membre ar trebui să se asigure că, în cazul acțiunilor intentate împotriva operatorilor de transport care pot duce la aplicarea de sancțiuni, dreptul la apărare și dreptul de a introduce acțiune împotriva unor astfel de decizii pot fi exercitate în mod efectiv.

(11)

Prezentele măsuri reiau posibilitățile de control prevăzute de Decizia Comitetului Executiv Schengen [SCH/Com-ex (94) 17, rev. 4], care urmăresc posibilitatea de a intensifica controalele la frontiere și de a prevedea timp suficient pentru a efectua un control amănunțit și aprofundat al fiecărui pasager, ca urmare a furnizării datelor privind persoanele transportate autorităților responsabile cu efectuarea controalelor.

(12)

Directiva 95/46/CE se aplică în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile statelor membre. Aceasta înseamnă că, dacă este adevărat că prelucrarea datelor furnizate privind pasagerii, efectuată în scopul controalelor la frontiere, s-ar justifica și pentru a permite utilizarea respectivelor date ca element de probă în proceduri privind aplicarea actelor cu putere de lege și a reglementărilor privind intrarea și imigrația, în special a dispozițiilor privind protecția ordinii publice și a siguranței naționale, orice altă prelucrare a respectivelor date care ar fi incompatibilă cu aceste obiective ar fi, în schimb, contrară principiului menționat la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 95/46/CE. Statele membre ar trebui să prevadă un regim de sancțiuni care s-ar aplica în cazul unei utilizări incompatibile cu obiectivele prevăzute de prezenta directivă.

(13)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive și nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale. Dat fiind că prezenta directivă urmărește să dezvolte acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor titlului IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, decide, în termen de șase luni de la data la care Consiliul va fi adoptat prezenta directivă, dacă o transpune sau nu în legislația sa internă.

(14)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta directivă reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen prevăzut de Acordul încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei în ceea ce privește asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră sub incidența articolului 1 punctul E din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (5).

(15)

Regatul Unit participă la prezenta directivă în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6).

(16)

Irlanda participă la prezenta directivă în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la punerea în aplicare a unora dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (7).

(17)

Prezenta directivă reprezintă un act întemeiat pe acquis-ul Schengen sau care se raportează la acesta, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Actul de aderare din 2003,

(a)

„operator de transport” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care asigură, cu titlu profesional, transportul persoanelor pe calea aerului;

(b)

„frontiere externe” înseamnă frontierele externe ale statelor membre cu țările terțe;

(c)

„control la frontieră” înseamnă un control efectuat la frontieră numai în cazul în care există o intenție de trecere a respectivei frontiere, independent de orice alte considerente;

(d)

„punct de trecere a frontierei” înseamnă orice punct de trecere autorizat de către autoritățile competente pentru trecerea frontierelor externe;

(e)

„date cu caracter personal”, „prelucrarea datelor cu caracter personal” și „sistem de evidență a datelor cu caracter personal” au sensul prevăzut la articolul 2 din Directiva 95/46/CE.

—

numărul și tipul documentului de călătorie utilizat;

—

cetățenia;

—

numele complet;

—

data nașterii;

—

punctul de trecere a frontierei utilizat pentru a intra pe teritoriul statelor membre;

—

codul transportului;

—

ora de plecare și ora de sosire a transportului;

—

numărul total de persoane transportate;

—

punctul inițial de îmbarcare.

(a)

fie valoarea lor maximă nu este mai mică de 5 000 EUR sau decât echivalentul în moneda națională la cursul de schimb publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data intrării în vigoare a prezentei directive, pentru fiecare călătorie efectuată fără comunicarea datelor privind pasagerii sau în cazul comunicării incorecte a acestor informații,

(b)

fie valoarea lor minimă nu este mai mică de 3 000 EUR sau decât echivalentul în moneda națională la cursul de schimb publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data intrării în vigoare a prezentei directive, pentru fiecare călătorie efectuată fără comunicarea datelor privind pasagerii sau în cazul comunicării incorecte a acestor informații.

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

44

L 261/28

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Planul Global de luptă împotriva imigrării ilegale și a traficului de persoane în Uniunea Europeană (2), adoptat de Consiliu la 28 februarie 2002, care se bazează pe Comunicarea din 15 noiembrie 2001 a Comisiei către Consiliu și Parlamentul European privind o politică comună în domeniul imigrării ilegale, precizează că politica de readmisie și de repatriere constituie o parte integrantă și este esențială în lupta împotriva imigrării ilegale. În acest scop, Planul Global subliniază necesitatea evidențierii unor acțiuni concrete, precum stabilirea unei abordări comune și a cooperării între statele membre în ceea ce privește punerea în aplicare a măsurilor de repatriere. Este deci necesară adoptarea de norme comune pentru procedurile de repatriere.

(2)

Planul pentru gestionarea frontierelor externe ale Uniunii Europene, aprobat de Consiliu la 13 iunie 2002, care se bazează pe Comunicarea din 7 mai 2002 a Comisiei către Consiliu și Parlamentul European intitulată „Către o gestionare integrată a frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene”, prevede, în cadrul „măsurilor și acțiunilor pentru o gestionare integrată a frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene”, operațiuni raționale de repatriere.

(3)

Programul de Acțiune în materie de repatriere, aprobat de Consiliu la 28 noiembrie 2002, bazat pe Cartea Verde a Comisiei din 10 aprilie 2002 privind politica comunitară în domeniul repatrierii rezidenților ilegali, precum și pe Comunicarea din 14 octombrie 2002 a Comisiei către Consiliu și Parlamentul European privind politica comunitară în domeniul repatrierii rezidenților ilegali, recomandă, în cadrul măsurilor și acțiunilor care vizează îmbunătățirea cooperării operaționale între statele membre, să se asigure într-un mod pe cât posibil de eficace repatrierea resortisanților țărilor terțe care se află ilegal pe teritoriul unui stat membru partajând capacitățile existente pentru organizarea zborurilor comune.

(4)

Este important să se evite pasivitatea Comunității în cadrul organizării zborurilor comune.

(5)

Începând cu 1 mai 2004, Consiliul nu va mai putea statua la inițiativa unui stat membru.

(6)

Consiliul și-a epuizat toate posibilitățile de a obține la termen avizul Parlamentului European.

(7)

Date fiind aceste circumstanțe excepționale, decizia ar trebui adoptată în lipsa avizului Parlamentului European.

(8)

Statele membre pun în aplicare prezenta decizie cu respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în special, a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950, a Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984, a Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, precum și a Protocolului de la New York din 31 ianuarie 1967, a Convenției cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, precum și a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 18 decembrie 2000 (3).

(9)

Prezenta decizie ar trebui să se aplice fără a aduce atingere instrumentelor internaționale relevante din domeniul expulzării pe cale aeriană, ca de exemplu Anexa 9 la Convenția de la Chicago din 1944 privind Aviația Civilă Internațională (OACI) și documentele relevante ale Conferinței Europene a Aviației Civile (CEAC).

(10)

Orientările comune neobligatorii cu privire la dispozițiile de siguranță aplicabile expulzărilor comune pe cale aeriană ar trebui să furnizeze indicații utile în cadrul punerii în aplicare a prezentei decizii.

(11)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii și, prin urmare, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale. Având în vedere faptul că prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a acquis-ului Schengen în temeiul dispozițiilor Titlului IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca decide, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat anterior, în termen de șase luni de la data adoptării de către Consiliu a prezentei decizii, dacă o transpune sau nu în legislația sa internă.

(12)

În ceea ce privește Republica Islanda și Regatul Norvegiei, prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat la 18 mai 1999 între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră în sfera de aplicare a articolului 1, punctul (C), din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite modalități de aplicare a respectivului acord (5). Având în vedere procedurile prevăzute de acord, drepturile și obligațiile care decurg din prezenta decizie se aplică de asemenea acestor două state și în relațiile dintre aceste două state și statele membre ale Comunității Europene destinatare ale prezentei decizii.

(13)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, aceste state membre au notificat dorința lor de a participa la adoptarea și la aplicarea prezentei decizii,

(a)

„resortisant al unei țări terțe”, orice persoană care nu este resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, a Republicii Islanda sau a Regatului Norvegiei;

(b)

„stat membru organizator”, statul membru însărcinat cu organizarea zborurilor comune;

(c)

„stat membru participant”, statul membru care participă la zboruri comune organizate de către statul membru organizator;

(d)

„zbor comun”, operațiunile de transport a resortisanților țărilor terțe efectuate de un operator de transport aerian desemnat în acest scop;

(e)

„operațiune de expulzare” și „operațiune comună de expulzare pe cale aeriană”, orice acțiune necesară pentru repatrierea resortisanților țărilor terțe în cauză, inclusiv transportul la bordul zborurilor comune;

(f)

„escortă”, personalul de securitate însărcinat cu însoțirea resortisanților țărilor terțe la bordul unui zbor comun, precum și persoanele responsabile de asistența medicală și interpreții.

(a)

alege operatorul de transport aerian, stabilește cu operatorul de transport aerian ales toate costurile aferente zborului comun, își asumă obligațiile contractuale relevante și se asigură că operatorul de transport ia toate măsurile necesare pentru efectuarea zborului comun, inclusiv furnizarea asistenței corespunzătoare resortisanților țărilor terțe și personalului din escortă;

(b)

solicită și primește de la țările terțe de tranzit și de destinație autorizațiile necesare desfășurării zborului comun;

(c)

utilizează contactele și întreprinde măsurile corespunzătoare pentru organizarea zborului comun cu statele membre participante;

(d)

definește detaliile operaționale și procedurile și stabilește, de comun acord cu statele membre participante, efectivul escortei pe care este necesar să-l prevadă în funcție de numărul resortisanților țărilor terțe care urmează să fie expulzați;

(e)

încheie toate acordurile financiare corespunzătoare cu statele membre participante.

(a)

informează autoritatea națională a statului membru organizator despre intenția sa de a participa la zborul comun, precizând numărul resortisanților țărilor terțe care urmează să fie expulzați;

(b)

furnizează o escortă suficientă pentru fiecare resortisant al unei țări terțe care urmează să fie expulzat. În cazul în care personalul din escortă trebuie să fie pus la dispoziție numai de statul membru organizator, fiecare stat membru participant se asigură că cel puțin doi reprezentanți sunt prezenți la bordul aeronavei. Acești reprezentanți, care au același statut ca personalul din escortă, sunt însărcinați să-i predea pe resortisanții țărilor terțe de care răspund autorităților din țara de destinație.

(a)

că fiecare resortisant al unei țări terțe și membru al escortei care îl însoțește este în posesia documentelor de călătorie valabile și a oricărui alt document necesar, precum vizele de intrare și/sau de tranzit, certificate sau dosare;

(b)

să informeze cât de curând posibil despre acordurile referitoare la zborul comun reprezentanțele diplomatice și consulare din țările terțe de tranzit și de destinație, pentru a obține asistența necesară.

(a)

în principiu, personalul din escortă și persoanele repatriate ar trebui să fie la aeroport cu cel puțin trei ore înaintea plecării;

(b)

persoanele repatriate ar trebui informate asupra punerii în aplicare a operațiunii de expulzare și avertizate că este în interesul lor să coopereze complet cu personalul din escortă. Ar trebui să li se explice clar că nu se va tolera nici un comportament perturbator și că acest tip de comportament nu va conduce la anularea operațiunii de expulzare;

(c)

statul membru organizator prevede o zonă de siguranță în aeroportul de plecare, pentru a asigura o grupare discretă și o îmbarcare în deplină siguranță a persoanelor repatriate. Această zonă servește de asemenea la securizarea sosirii aeronavelor din alte state membre care transportă persoane repatriate care trebuie să se îmbarce în zborul comun;

(d)

dacă zborul trebuie să facă o escală într-un aeroport al unui alt stat membru pentru a îmbarca persoane repatriate, acest stat membru trebuie să prevadă o zonă de siguranță în cadrul aeroportului;

(e)

reprezentanții statului membru participant predau persoanele repatriate de care răspund funcționarilor statului membru pe teritoriul căruia se desfășoară operațiunea, care este în general statul membru organizator. Reprezentanții statului membru participant indică, după caz, persoanele repatriate care și-au manifestat intenția de a nu se îmbarca și, în special, acele persoane a căror stare fizică sau psihică reclamă o atenție deosebită.

(f)

statul membru pe teritoriul căruia se desfășoară operațiunea de expulzare este responsabil pentru exercitarea tuturor puterilor suverane (spre exemplu, măsuri coercitive). Competența personalului din escorta celorlalte state membre participante se limitează la autoapărare. În afară de aceasta, în lipsa ofițerilor din serviciile de aplicare a legii ai statului membru pe teritoriul căruia se desfășoară operațiunea, sau în scopul de a-i asista pe acești ofițeri, personalul din escortă poate să ia toate măsurile rezonabile și proporționale, în cazul unui risc imediat și grav, pentru a împiedica persoana repatriată să evadeze, să se rănească sau să rănească altă persoană, sau să producă pagube materiale.

(a)

personalul din escorta statului membru pe teritoriul căruia se desfășoară operațiunea este responsabil de procedura înregistrării și acordă asistență la trecerea zonelor de control;

(b)

orice persoană repatriată trebuie să facă obiectul unui control de siguranță amănunțit înaintea îmbarcării sale. Orice obiect care poate reprezenta o amenințare pentru siguranța persoanelor și a zborului comun trebuie confiscat și pus în cală;

(c)

bagajele persoanelor repatriate nu trebuie așezate în cabina pasagerilor. Orice bagaj depus în cală trebuie supus unui control de siguranță și etichetat cu numele proprietarului. Orice obiect considerat periculos, în sensul normelor Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI), trebuie scos din bagaje.

(d)

obiectele de valoare și banii trebuie puși într-un plic transparent etichetat cu numele proprietarului. Persoanele repatriate trebuie informate despre procedura aplicată obiectelor și banilor păstrați separat.

(e)

greutatea maximă a bagajelor autorizată pentru fiecare persoană repatriată se stabilește de către statul membru organizator pentru fiecare operațiune de expulzare;

(f)

toate persoanele repatriate sunt îmbarcate în zborul comun de personalul statului membru în care se desfășoară operațiunea și primesc, după caz, asistența personalului din escortă care participă la operațiunea de expulzare.

(a)

responsabilul cu operațiunea de expulzare desemnat de statul membru organizator elaborează planul general de siguranță și de supraveghere aplicabil la bordul aeronavei (deplasări în cabină, mese etc.). Întregul personal din escortă trebuie informat despre acest plan de siguranță și de supraveghere înaintea începerii operațiunii de expulzare;

(b)

dacă persoanele repatriate sunt de cetățenii diferite, acestea sunt instalate în cabina pasagerilor, în funcție de cum stabilește statul membru responsabil cu executarea expulzării lor și în funcție de destinația lor finală;

(c)

centurile de siguranță trebuie să rămână atașate pe toată durata zborului;

(d)

în cazul unui incident major la bord (spre exemplu, comportament perturbator care poate afecta realizarea operațiunii sau siguranța persoanelor aflate la bordul aeronavei), responsabilul cu operațiunea desemnat de către statul membru organizator este însărcinat, în strânsă legătură cu comandantul de zbor sau în conformitate cu instrucțiunile acestuia, să conducă operațiunile de restabilire a ordinii.

(a)

măsurile coercitive se pun în aplicare cu respectarea drepturilor individuale ale persoanelor repatriate;

(b)

se poate utiliza coerciția în cazul persoanelor care refuză expulzarea sau opun rezistență. Orice măsură coercitivă trebuie să fie proporțională și nu trebuie să depășească limitele rezonabile ale utilizării forței. Nu trebuie să se aducă atingere demnității și nici integrității fizice ale persoanei repatriate. În consecință, în caz de îndoială, trebuie să se întrerupă operațiunea de expulzare, inclusiv utilizarea măsurilor coercitive legale, motivată de rezistența și periculozitatea persoanei repatriate, în conformitate cu principiul „o expulzare nu poate fi efectuată cu orice preț”;

(c)

măsurile coercitive nu trebuie să compromită sau să amenințe capacitatea persoanei repatriate de a respira normal. În cazul folosirii forței ca mijloc coercitiv, este cazul să se asigure ca bustul persoanei repatriate să rămână în poziție verticală, iar cutia sa toracică să nu fie în nici un caz comprimată, pentru ca funcția respiratorie să rămână normală;

(d)

imobilizarea persoanelor repatriate recalcitrante se poate face prin mijloace care nu aduc atingere demnității și integrității fizice;

(e)

statul membru organizator și fiecare stat membru participant stabilesc de comun acord o listă cu mijloacele de imobilizare autorizate, înaintea operațiunii de expulzare. Utilizarea sedativelor pentru facilitarea expulzării este interzisă, fără a aduce atingere măsurilor de urgență care vizează siguranța zborului;

(f)

întregul personal din escortă trebuie să fie informat și să cunoască mijloacele de imobilizare care sunt autorizate și interzise;

(g)

persoanele repatriate imobilizate fac obiectul unei supravegheri constante pe durata zborului;

(h)

decizia de a îndepărta temporar mijloacele de imobilizare trebuie să aparțină responsabilului cu operațiunea de expulzare sau adjunctului său.

(a)

cel puțin un medic ar trebui să fie prezent în fiecare zbor comun;

(b)

medicul trebuie să aibă acces, înaintea plecării, la toate informațiile medicale referitoare la persoanele repatriate și să fie informat, înaintea plecării, despre persoanele repatriate care prezintă probleme medicale deosebite. Problemele medicale necunoscute, descoperite înaintea plecării și care sunt susceptibile să afecteze executarea expulzării, trebuie analizate în acord cu autoritățile responsabile;

(c)

numai un medic poate, după efectuarea unui diagnostic medical precis, să administreze substanțe medicamentoase persoanelor repatriate. Medicamentele necesare persoanelor repatriate pe durata zborului trebuie să se afle la bord;

(d)

fiecare persoană repatriată trebuie să poată să se adreseze medicului sau personalului din escortă, direct sau prin intermediul unui interpret, într-o limbă în care se poate exprima;

(e)

statele membre organizatoare se asigură că personalul medical și interpreții corespunzători sunt disponibili pentru operațiunea de expulzare.

(a)

statului membru organizator îi revine sarcina de a contacta autoritățile țării de destinație; statele membre participante sunt, cu toate acestea, implicate în acest proces;

(b)

responsabilul cu operațiunea de expulzare desemnat de către statul membru organizator este putătorul de cuvânt în vederea stabilirii primelor contacte cu autoritățile locale la sosire, numai dacă nu a fost desemnat un alt purtător de cuvânt între statele membre participante și organizatoare înaintea sosirii;

(c)

statul membru organizator și fiecare stat membru participant predă persoanele repatriate de care răspund autorităților din țara de destinație, echipați cu bagajele lor și cu orice obiect confiscat înaintea îmbarcării. Principalii reprezentanți ai statului membru organizator și ai statelor membre participante răspund de predarea persoanelor repatriate autorităților locale la sosirea lor. Personalul din escortă nu trebuie, în mod normal, să părăsească aeronava;

(d)

dacă este oportun și realizabil, statul membru organizator și statele membre participante invită personalul consular, ofițerii de legătură însărcinați cu imigrarea sau părțile invitate anterior ale statelor membre în cauză să faciliteze predarea persoanelor repatriate autorităților locale, în măsura în care aceasta este compatibilă cu practicile și procedurile naționale;

(e)

persoanele repatriate sunt predate autorităților locale fără cătușe sau alt mijloc de imobilizare;

(f)

predarea persoanelor repatriate se efectuează în afara aeronavei (fie la capătul pasarelei, fie într-un local din aeroport adecvat, după cum se consideră că este corespunzător). În măsura posibilului, autoritățile locale nu trebuie să urce la bordul aeronavei;

(g)

timpul petrecut în aeroportul de destinație trebuie să fie cât mai scurt posibil;

(h)

statului membru organizator și fiecărui stat membru participant le revine sarcina de a prevedea măsuri de urgență pentru personalul din escortă și a reprezentanților (precum și a persoanelor repatriate a căror readmisie a fost refuzată) în cazul în care plecarea aeronavei se amână după debarcarea persoanelor repatriate. Aceste măsuri vor trebui să includă, dacă este necesar, punerea la dispoziție a cazării pentru noapte.

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

52

L 304/12

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

O politică comună în domeniul azilului, care cuprinde un sistem european comun de azil, este un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene care urmărește instituirea progresivă a unui spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de circumstanțe, caută în mod legitim protecție în Comunitate.

(2)

În cadrul reuniunii extraordinare de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a convenit să acționeze în sensul instituirii unui sistem european comun de azil, fondat pe punerea integrală și globală în aplicare a Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 („Convenția de la Geneva”) privind statutul refugiaților, completată de Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 („protocolul”), și să garanteze că nici o persoană nu este trimisă într-un loc în care riscă să fie din nou persecutată, și anume să afirme principiul nereturnării.

(3)

Convenția de la Geneva și protocolul aferent constituie elementul cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților.

(4)

Concluziile Consiliului European de la Tampere prevăd că sistemul european comun de azil ar trebui să cuprindă, în viitorul apropiat, o apropiere a normelor privind recunoașterea refugiaților și conținutul statutului de refugiat.

(5)

Concluziile Consiliului European de la Tampere precizează totodată că normele privind statutul de refugiat ar trebui completate, de asemenea, prin măsuri privind forme subsidiare de protecție, care oferă un statut corespunzător oricărei persoane care are nevoie de o astfel de protecție.

(6)

Obiectivul principal al prezentei directive este, pe de o parte, să se asigure că toate statele membre pun în aplicare criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională și, pe de altă parte, să asigure un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre.

(7)

Apropierea normelor privind recunoașterea și conținutul statutului de refugiat și al protecției subsidiare ar trebui să contribuie la limitarea circulației secundare a solicitanților de azil între statele membre, în cazul în care această circulație se datorează exclusiv diferențelor care există între cadrele juridice ale statelor membre.

(8)

Prin însăși natura standardelor minime, statele membre ar trebui să aibă competența de a prevedea sau de a menține condiții mai favorabile pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care solicită unui stat membru protecție internațională, atunci când se consideră că o astfel de solicitare se realizează ca urmare a faptului că persoana în cauză este un refugiat în sensul articolului 1A din Convenția de la Geneva, sau este o persoană care, din alte motive, are nevoie de protecție internațională.

(9)

Resortisanții țărilor terțe sau apatrizii a căror ședere este autorizată pe teritoriul statelor membre din alte motive decât nevoia de protecție internațională, ci cu titlu discreționar, din motive de compasiune sau umanitare, nu intră în domeniul de aplicare a prezentei directive.

(10)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale, precum și principiile recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prezenta directivă urmărește în special garantarea deplinei respectări a demnității umane și a dreptului de azil ale solicitanților de azil și ale membrilor familiei care îi însoțesc.

(11)

În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră în domeniul de aplicare a prezentei directive, statele membre au obligațiile care decurg din instrumentele de drept internațional la care sunt părți și care interzic discriminarea.

(12)

Atunci când pun în aplicare prezenta directivă, statele membre ar trebui să țină seama în primul rând de „interesul superior al copilului”.

(13)

Prezenta directivă nu aduce atingere Protocolului privind dreptul de azil pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene, anexat la Tratatul de instituire a Comunității Europene.

(14)

Recunoașterea statutului de refugiat este un act declarativ.

(15)

Consultările cu Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru refugiați pot cuprinde indicații utile pentru statele membre atunci când sunt invitate să se pronunțe cu privire la eventuala acordare a statutului de refugiat în temeiul articolului 1 din Convenția de la Geneva.

(16)

Ar trebui stabilite standarde minime privind definirea și conținutul statutului de refugiat pentru a ajuta instanțele judecătorești naționale competente ale statelor membre să aplice Convenția de la Geneva.

(17)

Este necesară adoptarea unor criterii comune privind recunoașterea statului de refugiat al solicitanților de azil în sensul articolului 1 din Convenția de la Geneva.

(18)

În special, trebuie adoptată o definiție comună a următoarelor noțiuni: nevoi de protecție care apar la fața locului, originea vătămării și a protecției, protecție în interiorul țării și persecuție, inclusiv motivele persecuției.

(19)

Protecția poate fi acordată nu numai de stat, ci și de partide sau organizații, inclusiv organizații internaționale, care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta directivă, care controlează o regiune sau o suprafață importantă din teritoriul statului.

(20)

La examinarea cererilor de protecție internațională prezentate de minori, statele membre trebuie să țină seama de formele de persecuție specifice copiilor.

(21)

De asemenea, este necesară adoptarea unei noi definiții comune a motivului persecuției pe care îl constituie „apartenența la un anumit grup social”.

(22)

Acțiunile contrare obiectivelor și principiilor Organizației Națiunilor Unite sunt evocate de preambul și la articolele 1 și 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite și menționate, printre altele, de rezoluțiile Organizației Națiunilor Unite privind „măsurile de combatere a terorismului internațional”, care prevăd că „acțiunile, metodele și practicile teroriste sunt contrare obiectivelor și principiilor Organizației Națiunilor Unite” și că „finanțarea și planificarea cu bună știință a acțiunilor teroriste, precum și incitarea la astfel de acțiuni sunt în egală măsură contrare obiectivelor și principiilor Organizației Națiunilor Unite”.

(23)

După cum prevede articolul 14, termenul de „statut” poate desemna, de asemenea, statutul de refugiat.

(24)

Ar trebui adoptate, de asemenea, standarde minime privind definirea și conținutul statutului conferit prin protecția subsidiară. Protecția subsidiară ar trebui să completeze protecția refugiaților consacrată de Convenția de la Geneva.

(25)

Este necesară stabilirea criteriilor pe care ar trebui să le îndeplinească solicitanții unei protecții internaționale pentru a putea beneficia de protecția subsidiară. Aceste criterii ar trebui stabilite pe baza obligațiilor internaționale în temeiul instrumentelor privind drepturile omului și a practicilor deja existente în statele membre.

(26)

Riscurile la care populația unei țări sau o parte din populație este în general expusă nu constituie în sine amenințări individuale care să poată fi calificate drept vătămări grave.

(27)

Membrii familiei, numai din cauza legăturii cu refugiatul, riscă, în general, să fie expuși la acte de persecuție care pot justifica acordarea statutului de refugiat.

(28)

Noțiunea de siguranță națională și ordine publică reglementează, de asemenea, cazurile în care un resortisant al unei țări terțe aparține unei asociații care susține terorismul internațional sau care susține o asociație de acest tip.

(29)

Ținând seama că beneficiile acordate membrilor familiei persoanelor care beneficiază de statutul conferit prin protecție subsidiară nu trebuie să fie în mod necesar echivalente cu cele acordate beneficiarului care îndeplinește condițiile necesare, acestea ar trebui să fie echitabile în raport cu cele pe care le au beneficiarii protecției subsidiare.

(30)

În limitele stabilite prin obligațiile internaționale, statele membre pot dispune ca acordarea de beneficii în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, la protecție socială, la îngrijirea sănătății și la programe de integrare să fie condiționată de eliberarea prealabilă a unui permis de ședere.

(31)

Prezenta directivă nu se aplică prestațiilor financiare acordare de statele membre în scopul promovării educației și formării profesionale.

(32)

Ar trebui să se țină seama de dificultățile practice întâlnite de beneficiarii statutului de refugiat sau ai statutului conferit prin protecție subsidiară pentru autentificarea diplomelor, certificatelor sau a altor titluri oficiale de calificare străine.

(33)

În scopul evitării dificultăților sociale, este oportun ca beneficiarilor statutului de refugiat sau ai statutului conferit prin protecție subsidiară să li se acorde, fără discriminare, în cadrul asistenței sociale, o protecție socială și mijloace de existență adecvate.

(34)

În ceea ce privește protecția socială și îngrijirea sănătății, normele privind acordarea prestațiilor de bază ar trebui stabilite prin legislația internă. Posibilitatea limitării indemnizațiilor acordate beneficiarilor statutului conferit prin protecție subsidiară la prestații de bază ar trebui să se înțeleagă în sensul că persoana în cauză beneficiază de cel puțin un venit minim garantat, de asistență în caz de boală sau de sarcină și de asistență pentru creșterea copilului, în măsura în care statul membru în cauză acordă astfel de prestații resortisanților săi, în conformitate cu legislația internă.

(35)

Beneficiarilor statutului de refugiat sau ai statutului conferit prin protecție subsidiară ar trebui să li se garanteze accesul la îngrijirea sănătății atât fizice, cât și mintale.

(36)

Punerea în aplicare a prezentei directive ar trebui evaluată cu regularitate, ținând seama în special de evoluția obligațiilor internaționale ale statelor membre privind nereturnarea, de evoluția piețelor forței de muncă în statele membre, precum și de elaborarea unor principii fundamentale comune privind integrarea.

(37)

Ținând seama de faptul că obiectivele prezentei directive, și anume stabilirea unor standarde minime cu privire la acordarea de către statele membre a protecției internaționale resortisanților țărilor terțe și apatrizilor, precum și conținutul protecției acordate nu pot fi îndeplinite în mod suficient de statele membre și, prin urmare pot, datorită dimensiunilor și efectelor prezentei directive, să fie mai bine îndeplinite la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, consacrat la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității enunțat de respectivul articol, prezenta directivă se limitează la ceea ce este necesar în scopul îndeplinirii acestor obiective.

(38)

În conformitate cu articolul 3 din protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit, prin scrisoarea din 28 ianuarie 2002, și-a notificat dorința de a participa la adoptarea și punerea în aplicare a prezentei directive.

(39)

În conformitate cu articolul 3 din protocolul menționat anterior, Irlanda, prin scrisoarea din 13 februarie 2002, și-a notificat dorința de a participa la adoptarea și punerea în aplicare a prezentei directive.

(40)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are nici o obligație în temeiul acestuia și nu face obiectul aplicării sale,

(a)

„protecție internațională” înseamnă statutul de refugiat și statutul conferit prin protecție subsidiară, definite la literele (d) și (f);

(b)

„Convenția de la Geneva” înseamnă Convenția privind statutul refugiaților semnată la Geneva la 28 iulie 1951, modificată de Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967;

(c)

„refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, naționalității, opiniilor politice sau apartenenței la un anumit grup social se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându-se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și care nu intră în domeniul de aplicare a articolului 12;

(d)

„statut de refugiat” înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a calității de refugiat a oricărui resortisant al unei țări terțe sau a oricărui apatrid;

(e)

„persoană care poate beneficia de protecție subsidiară” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid care nu poate fi considerat refugiat, dar în privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine sau, în cazul unui apatrid, în țara în care avea reședința obișnuită, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la articolul 15 și căruia nu i se aplică articolul 17 alineatele (1) și (2) și nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește protecția respectivei țări;

(f)

„statut conferit prin protecție subsidiară” înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid ca persoană care poate beneficia de protecție subsidiară;

(g)

„cerere de protecție internațională” înseamnă cererea de protecție prezentată unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, care poate fi înțeleasă ca urmărind să obțină statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară, care nu solicită în mod explicit un alt tip de protecție în afara domeniului de aplicare a prezentei directive și care poate face obiectul unei cereri separate;

(h)

„membri ai familiei” înseamnă în măsura în care familia exista deja în țara de origine, următorii membri ai familiei beneficiarului statutului de refugiat sau al statutului conferit prin protecție subsidiară care sunt prezenți în același stat membru ca urmare a cererii de protecție internațională:

(i)

„minori neînsoțiți” înseamnă resortisanții țărilor terțe sau apatrizii sub optsprezece ani, care intră pe teritoriul statelor membre fără a fi însoțiți de o persoană adultă care să fie responsabilă pentru ei prin lege sau cutumă și atâta timp cât nu sunt efectiv luați în îngrijire de o astfel de persoană; această expresie desemnează, de asemenea, minorii care sunt lăsați neînsoțiți după intrarea pe teritoriul statelor membre;

(j)

„permis de ședere” înseamnă orice permis sau autorizație eliberată de autoritățile unui stat membru sub forma prevăzută de legislația internă, care permite unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid să aibă reședința pe teritoriul respectivului stat membru;

(k)

„țară de origine” înseamnă țările sau țara al cărui cetățean este solicitantul sau, în cazul în care este apatrid, țara în care avea reședința obișnuită.

(a)

toate faptele relevante privind țara de origine în momentul luării unei decizii privind cererea, inclusiv de actele cu putere de lege și actele administrative ale țării de origine și de modul lor de aplicare;

(b)

informațiile și documentele relevante prezentate de solicitant, inclusiv informațiile care permit să se stabilească dacă solicitantul a făcut sau ar putea face obiectul unei persecuții sau al unor vătămări grave;

(c)

statutul individual și situația personală a solicitantului, inclusiv factori precum trecutul, sexul și vârsta acestuia, pentru a se stabili dacă, ținând seama de situația personală a solicitantului, actele la care solicitantul a fost sau riscă să fie expus ar putea fi considerate o persecuție sau o vătămare gravă;

(d)

faptul că, de când a părăsit țara de origine, solicitantul a întreprins sau nu activități având ca scop unic sau scop principal crearea unor condiții necesare pentru a depune o cerere de protecție internațională, pentru a se stabili dacă respectivele activități ar expune solicitantul la o persecuție sau o vătămare gravă în cazul în care s-ar întoarce în țara de origine;

(e)

faptul că se poate considera că solicitantul ar putea beneficia de protecția unei alte țări în care ar putea solicita cetățenia.

(a)

solicitantul a depus un efort real de a-și susține cererea;

(b)

au fost prezentate toate elementele relevante de care dispune solicitantul și s-a furnizat o explicație satisfăcătoare în ceea ce privește absența unor alte elemente de probă;

(c)

declarațiile solicitantului sunt considerate coerente și plauzibile și nu sunt contrazise de informații generale și specifice cunoscute, relevante pentru cererea sa;

(d)

solicitantul a depus cererea de protecție internațională de îndată ce a fost posibil, cu excepția cazului în care solicitantul poate dovedi un motiv întemeiat pentru care nu a procedat astfel și

(e)

credibilitatea generală a solicitantului a putut fi stabilită.

(a)

statul;

(b)

partidele sau organizațiile care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acestuia;

(c)

agenți neguvernamentali, în cazul în care se poate demonstra că agenții menționați la literele (a) și (b), inclusiv organizațiile internaționale, nu pot sau nu doresc să acorde o protecție împotriva persecuțiilor sau a vătămărilor grave în sensul articolului 7.

(a)

stat sau

(b)

partide sau organizații, inclusiv organizații internaționale, care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acestuia.

(a)

să fie suficient de grave prin natura sau prin caracterul lor repetat pentru a constitui o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului, în special a drepturilor de la care nu este posibilă nici o derogare în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

(b)

să fie o acumulare de diverse măsuri, inclusiv de încălcări ale drepturilor omului, care să fie suficient de gravă pentru a afecta un individ în mod comparabil cu cele menționate la litera (a).

(a)

violențe fizice sau psihice, inclusiv violențe sexuale;

(b)

măsurile legale, administrative, polițienești și/sau judiciare care sunt discriminatorii în sine sau sunt puse în aplicare în mod discriminatoriu;

(c)

urmărirea penală sau sancțiunile care sunt disproporționate sau discriminatorii;

(d)

refuzul unei căi de atac judiciare care conduce la o sancțiune disproporționată sau discriminatorie;

(e)

urmărirea penală sau sancțiuni în cazul refuzului de a efectua serviciul militar în situații de conflict, atunci când serviciul militar ar presupune comiterea unor infracțiuni sau îndeplinirea unor acte care intră sub incidența clauzelor de excludere prevăzute la articolul 12 alineatul (2);

(f)

actele împotriva persoanelor din motive de sex sau actele împotriva copiilor.

(a)

noțiunea de rasă include în special considerente de culoare, ascendență sau apartenență la un anumit grup etnic;

(b)

noțiunea de religie include, în special, faptul de a avea convingeri teiste, nonteiste sau ateiste, participarea la ceremonii de cult private sau publice, singur sau în comunitate, sau neparticiparea la acestea, alte acte religioase sau exprimări de opinii religioase și forme de comportament personal sau comunitar fondate pe credințe religioase sau impuse de astfel de credințe;

(c)

noțiunea de naționalitate nu se limitează la cetățenie sau la inexistența acesteia, ci include, în special, apartenența la un grup determinat prin identitatea sa culturală, etnică sau lingvistică, prin originile sale geografice sau politice comune sau prin relația cu populația unui alt stat;

(d)

un grup este considerat un anumit grup social în special atunci când:

În funcție de condițiile predominante din țara de origine, un grup social specific poate fi un grup ai cărui membri au drept caracteristică comună orientarea sexuală. Orientarea sexuală nu se poate înțelege ca incluzând acte considerate delicte în conformitate cu legislația internă a statelor membre. Aspectele privind egalitatea între bărbați și femei ar putea fi luate în considerare, fără a constitui în sine o prezumție de aplicabilitate a prezentului articol;

(e)

noțiunea de opinii politice include, în special, opiniile, ideile sau credințele într-un domeniu legat de potențialii agenții de persecuție menționați la articolul 6, precum și de politicile și metodele acestora, indiferent dacă respectivele opinii, idei sau credințe se traduc sau nu prin acte întreprinse de solicitant.

(a)

a solicitat din nou, în mod voluntar, protecția țării al cărui cetățean este sau

(b)

după ce și-a pierdut cetățenia, a redobândit-o în mod voluntar sau

(c)

a obținut o nouă cetățenie și beneficiază de protecția țării a cărei cetățenie a dobândit-o sau

(d)

s-a restabilit în mod voluntar în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a rămas de teama persecuției sau

(e)

datorită faptului că circumstanțele în urma cărora a fost recunoscut ca refugiat au încetat să mai existe, nu mai poate continua să refuze solicitarea protecției țării al cărui cetățean este;

(f)

fiind o persoană fără cetățenie, datorită faptului că circumstanțele în urma cărora a fost recunoscut ca refugiat au încetat să mai existe, se poate întoarce în țara în care avea reședința obișnuită.

(a)

intră în domeniul de aplicare a articolului 1 secțiunea D din Convenția de la Geneva, privind protecția sau asistența acordată de un organism sau de o instituție a Organizației Națiunilor Unite, alta decât Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru refugiați. În cazul în care această protecție sau asistență încetează din orice motive, fără ca situația acestor persoane să fi fost definitiv soluționată în conformitate cu rezoluțiile relevante ale Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, persoanele în cauză pot beneficia ipso facto de dispozițiile prezentei directive;

(b)

autoritățile competente ale țării în care și-a stabilit reședința consideră că are drepturile și obligațiile aferente deținerii cetățeniei respectivei țări sau drepturi și obligații echivalente.

(a)

a comis o infracțiune împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții privind astfel de infracțiuni;

(b)

a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat, și anume înainte de data obținerii permisului de ședere eliberat pe baza statutului de refugiat; acțiunile deosebit de crude, chiar dacă sunt comise într-un scop pretins politic, pot primi calificativul de infracțiuni grave de drept comun;

(c)

s-a făcut vinovat de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite prevăzute de preambul și la articolele 1 și 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite.

(a)

refugiatul este sau ar fi trebuit să fie exclus de la recunoașterea statutului de refugiat în temeiul articolului 12;

(b)

alterarea sau omiterea anumitor fapte, inclusiv utilizarea unor documente false, au jucat un rol hotărâtor în luarea deciziei de acordare a statutului de refugiat.

(a)

există motive rezonabile pentru a-l considera un pericol pentru siguranța statului membru în care se află;

(b)

ca urmare a faptului că a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, constituie un pericol pentru societatea respectivului stat membru.

(a)

pedeapsa cu moartea sau execuția;

(b)

tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara de origine;

(c)

amenințările grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict armat intern sau internațional.

(a)

a comis o infracțiune împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții privind astfel de infracțiuni;

(b)

a comis o infracțiune gravă de drept comun;

(c)

s-a făcut vinovat de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite prevăzute de preambul și la articolele 1 și 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite;

(d)

reprezintă un pericol pentru societatea sau pentru siguranța statului membru în care se află.

(a)

după acordare acestui statut, se dovedește că persoana în cauză este sau ar fi trebuit să fie exclusă din categoria persoanelor eligibile pentru protecție subsidiară în temeiul articolului 17 alineatele (1) și (2);

(b)

alterarea sau omiterea anumitor fapte, inclusiv utilizarea unor documente false, au jucat un rol hotărâtor în luarea deciziei de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară.

(a)

există motive serioase pentru a considera că acesta reprezintă o amenințare pentru siguranța statului membru în care se află;

(b)

ca urmare a faptului că a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, reprezintă o amenințare pentru societatea respectivului stat membru.

(a)

la rude adulte;

(b)

într-o familie gazdă;

(c)

în centre specializate în cazarea minorilor sau

(d)

în alte locuri de cazare adaptate pentru minori.

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

64

L 318/7

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 prevede că orice parte interesată poate solicita ca o hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat membru să fie recunoscută și declarată executorie într-un alt stat membru.

(2)

Anexele I, II și III la Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 precizează instanțele judecătorești din statele membre care sunt competente să examineze cererile privind încuviințarea executării și acțiunile introduse împotriva respectivelor hotărâri judecătorești și enumeră căile de atac în acest scop.

(3)

Anexele I, II și III au fost modificate prin Actul de aderare din 2003 pentru a include lista instanțelor judecătorești competente și a căilor de atac pentru statele aderente.

(4)

Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia au notificat Comisiei, în temeiul articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1347/2000, modificările aduse la lista instanțelor judecătorești și a căilor de atac care figurează în anexele I, II și III.

(5)

Prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 ar trebui modificat în consecință,

1.

Anexa I se modifică după cum urmează:

2.

Anexa II se modifică după cum urmează:

3.

Anexa III se modifică după cum urmează:

19/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

66

L 335/8

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE