(1)

Directiva 2014/59/UE, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2019/879 a Parlamentului European și a Consiliului (2), a introdus anumite garanții pentru a îmbunătăți executarea eficientă a rezoluției în ceea ce privește contractele financiare reglementate de legislația unei țări terțe.

(2)

În conformitate cu articolul 71a alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE, instituțiile și entitățile au obligația de a include în contractele financiare pe care le încheie și care sunt reglementate de legislația unei țări terțe clauze care recunosc competențele de suspendare ale autorităților de rezoluție.

(3)

Pentru a îmbunătăți eficiența rezoluției, articolul 68 din Directiva 2014/59/UE prevede că anumite măsuri de prevenire sau de gestionare a crizei nu ar trebui considerate a fi evenimente care determină executarea sau proceduri de insolvență. În plus, articolul menționat prevede că astfel de măsuri nu ar trebui să le permită contrapărților contractante la contractele relevante să exercite anumite drepturi contractuale exclusiv ca urmare a aplicării unor astfel de măsuri. Prin urmare, este necesar să se includă în conținutul clauzelor contractuale acceptarea de către părți a obligației de a respecta aceste cerințe. În plus, în temeiul articolelor 33a, 69, 70 și 71 din Directiva 2014/59/UE, autoritățile de rezoluție pot, pentru o perioadă limitată de timp, să suspende obligațiile contractuale de plată sau de livrare datorate în temeiul unui contract cu o instituție sau o entitate aflată în rezoluție sau, în anumite circumstanțe, înainte de rezoluție, să limiteze executarea garanțiilor și să suspende anumite drepturi ale contrapărților, de exemplu dreptul de a rezilia, de a compensa obligațiile brute, de a accelera plățile viitoare sau de a pune capăt în orice alt mod contractelor financiare. Întrucât este posibil ca aceste competențe ale autorităților de rezoluție să nu fie efective atunci când sunt aplicate contractelor financiare reglementate de legislația unei țări terțe, acestea ar trebui să fie recunoscute în mod explicit în clauzele contractelor financiare.

(4)

Pentru a asigura eficacitatea rezoluției și a promova coerența abordărilor adoptate de statele membre, precum și pentru a garanta că diferențele dintre sistemele lor juridice sau diferențele care decurg dintr-o anumită formă sau structură a contractelor pot fi luate în considerare de către autoritățile, instituțiile și entitățile de rezoluție, este oportun să se stabilească conținutul obligatoriu al clauzelor contractuale. Conținutul acestor clauze contractuale ar trebui să țină seama de diferitele modele de afaceri ale instituțiilor și entităților. Cu toate acestea, întrucât contractele financiare utilizate în tranzacțiile internaționale nu variază, în general, în funcție de modelul de afaceri al instituțiilor sau entităților, nu este necesar să se creeze un conținut diferit pentru clauzele de recunoaștere contractuală.

(5)

Prezentul regulament se bazează pe proiectele de standarde tehnice de reglementare prezentate Comisiei de către Autoritatea Bancară Europeană (ABE).

(6)

ABE a organizat consultări publice deschise cu privire la proiectele de standarde tehnice de reglementare pe care se bazează prezentul regulament, a analizat costurile și beneficiile potențiale aferente și a solicitat opinia Grupului părților interesate din domeniul bancar, instituit în conformitate cu articolul 37 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (3),