Cauza C‑499/15

W
și
V

împotriva X

(cerere de decizie preliminară formulată de Vilniaus miesto apylinkės teismas)

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competență în materia răspunderii părintești – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Articolele 8-15 – Competență în materia obligațiilor de întreținere – Regulamentul (CE) nr. 4/2009 – Articolul 3 litera (d) – Decizii contradictorii pronunțate de instanțe din diferite state membre – Copil care are reședința obișnuită în statul membru de reședință al mamei sale – Competența instanțelor din statul membru de reședință al tatălui de a modifica o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat pe care au pronunțat-o anterior privind reședința copilului, obligațiile de întreținere și exercitarea dreptului de vizită – Inexistență”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 15 februarie 2017

1. Întrebări preliminare–Competența Curții–Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu scopul de a‑i adresa o întrebare preliminară–Inexistență

   (art. 267 TFUE; Regulamentul de procedură al Curții, art. 83)

2. Cooperare judiciară în materie civilă–Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești–Regulamentul nr. 2201/2003–Competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de obligații de întreținere–Regulamentul nr. 4/2009–Competența instanțelor unui stat membru care au adoptat o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat în materia răspunderii părintești și a obligațiilor de întreținere față de un copil minor de a statua cu privire la o cerere de modificare a dispozițiilor stabilite prin decizia respectivă–Inexistență–Reședință obișnuită a copilului situată pe teritoriul unui alt stat membru–Competența instanțelor din acest din urmă stat membru

   (Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 8, și Regulamentul nr. 4/2009 al Consiliului, art. 3)

3. Cooperare judiciară în materie civilă–Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești–Regulamentul nr. 2201/2003–Noțiunea „reședința obișnuită” a copilului–Criterii de apreciere–Prezența fizică a copilului într‑un stat membru

   (Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 8)

1.  Prin înscrisul depus la 20 decembrie 2016, W a solicitat, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții, redeschiderea procedurii orale, precum și sesizarea de către Curte a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a‑i adresa o întrebare preliminară. În ceea ce privește, în primul rând, cererea de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să se sublinieze faptul că Curtea nu este nicidecum competentă, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură sau al altei dispoziții din acest regulament, să efectueze o asemenea sesizare.

   (a se vedea punctele 32 și 33)

2.  Articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, și articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere trebuie interpretate în sensul că, într‑o cauză precum cauza principală, instanțele statului membru care au adoptat o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat în materie de răspundere părintească și de obligații de întreținere față de un copil minor nu mai sunt competente să se pronunțe cu privire la o cerere de modificare a dispozițiilor stabilite prin această decizie în măsura în care reședința obișnuită a acestui copil se situează pe teritoriul unui alt stat membru. Competența de a se pronunța cu privire la cererea menționată revine instanțelor din acest din urmă stat membru.

   După cum reiese din considerentul (12) al Regulamentului nr. 2201/2003, acesta din urmă a fost elaborat cu obiectivul de a răspunde interesului superior al copilului și, în acest scop, privilegiază criteriul proximității. Articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 reflectă acest obiectiv stabilind o competență generală în favoarea instanțelor din statul membru în care copilul are reședința obișnuită. Potrivit alineatului (1) al acestui articol 8, competența unei instanțe trebuie să fie stabilită „la momentul la care instanța este sesizată”, cu alte cuvinte la data la care actul de sesizare a instanței este depus la această instanță, în conformitate cu articolul 16 din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2014, E., C‑436/13, EU:C:2014:2246, punctul 38). În plus, după cum a arătat avocatul general la punctul 45 din concluzii, făcând referire la punctul 40 din Hotărârea din 1 octombrie 2014, E. (C‑436/13, EU:C:2014:2246), această competență trebuie verificată și determinată în fiecare caz în parte atunci când o instanță este sesizată cu o procedură, ceea ce implică faptul că respectiva competență nu este menținută după încheierea unei proceduri.

   (a se vedea punctele 51-54 și 70 și dispozitiv)

3.  În Hotărârea din 22 decembrie 2010, Mercredi (C‑497/10 PPU, EU:C:2010:829, punctul 46), confirmată printr‑o jurisprudență constantă (a se vedea în special Hotărârea din 9 octombrie 2014, C, C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268, punctul 50), Curtea a statuat că sensul și domeniul de aplicare al noțiunii „reședință obișnuită” trebuie stabilite în funcție de interesul superior al copilului și în special de criteriul proximității. Această noțiune corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. Acest loc trebuie determinat de instanța națională ținând cont de împrejurările de fapt specifice fiecărui caz în parte. Sunt pertinente în special condițiile și motivele șederii copilului pe teritoriul unui stat membru, precum și cetățenia acestuia. În afară de prezența fizică a copilului într‑un stat membru, care trebuie luată în considerare, și alte elemente trebuie să demonstreze că această prezență nu are nicidecum un caracter temporar sau ocazional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Mercredi, C‑497/10 PPU, EU:C:2010:829, punctele 47 și 49). Astfel, determinarea reședinței obișnuite a unui copil într‑un anumit stat membru impune cel puțin ca copilul să fi fost prezent fizic în acel stat membru.

   (ase vedea punctele 60 și 61)