13/Volumul 009

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

1

---

---

/

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

Notă introductivă

În conformitate cu articolul 58 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările la tratatele pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO L 157, 21.6.2005, p. 203), textele actelor instituțiilor și ale Băncii Centrale Europene adoptate înainte de data aderării, redactate de Consiliu sau Comisie ori de Banca Centrală Europeană în limbile bulgară și română sunt autentice, de la data aderării, în aceleași condiții ca și textele redactate în celelalte limbi oficiale ale Comunităților. Articolul menționat prevede, de asemenea, că textele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene dacă și textele în limbile actuale au fost publicate.

În conformitate cu acest articol, prezenta ediție specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene se publică în limba română și conține textele actelor obligatorii cu aplicare generală. Prezenta ediție cuprinde actele adoptate din 1952 până la 31 decembrie 2006.

Textele care se publică sunt grupate în 20 de capitole, în funcție de clasificarea existentă în Repertoarul legislației comunitare în vigoare, după cum urmează:

01	Probleme generale, financiare și instituționale
02	Uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor
03	Agricultură
04	Pescuit
05	Libera circulație a lucrătorilor și politica socială
06	Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii
07	Politica în domeniul transporturilor
08	Politica în domeniul concurenței
09	Impozitare
10	Politica economică și monetară și libera circulație a capitalurilor
11	Relații externe
12	Energie
13	Politica industrială și piața internă
14	Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale
15	Protecția mediului, a consumatorilor și a sănătății
16	Știință, informare și cultură
17	Legislația privind întreprinderile
18	Politica externă și de securitate comună
19	Spațiul de libertate, securitate și justiție
20	Europa cetățenilor

Repertoarul menționat, care se publică bianual în limbile oficiale ale Uniunii Europene, se va publica ulterior și în limba română, urmând a fi incluse trimiteri la prezenta ediție specială. Astfel, repertoarul poate fi utilizat și ca index al prezentei ediții speciale.

Actele publicate în prezenta ediție specială se publică, cu câteva excepții, în forma în care au fost publicate în Jurnalul Oficial în limbile originare. Prin urmare, la utilizarea prezentei ediții speciale trebuie luate în considerare modificările ulterioare sau adaptările ori derogările adoptate de instituții sau de Banca Centrală Europeană ori care sunt prevăzute în Actul de aderare.

În mod excepțional, în anumite cazuri, când anexele tehnice de mari dimensiuni ale actelor se înlocuiesc ulterior cu alte anexe, se va face trimitere numai la ultimul act de înlocuire. Acesta este, în special, cazul anumitor acte care conțin listele codurilor vamale (capitolul 02), al actelor privind transportul, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase (capitolele 07 și 13), precum și al anumitor protocoale și anexe la Acordul privind SEE.

De asemenea, Statutul personalului se publică, în mod excepțional, în formă consolidată în care sunt incluse toate modificările până la sfârșitul anului 2005. Modificările efectuate după această dată se publică în versiunea originară.

Edițiile speciale cuprind două sisteme de numerotare:

(i)

numerotarea originară a paginilor Jurnalului Oficial și data publicării din edițiile în limbile olandeză, franceză, germană și italiană, începând cu 1 ianuarie 1973 din edițiile în limbile engleză și daneză, începând cu 1 ianuarie 1981 din ediția în limba greacă, începând cu 1 ianuarie 1986 din edițiile în limbile spaniolă și portugheză, începând cu 1 ianuarie 1995 din edițiile în limbile finlandeză și suedeză și începând cu 1 mai 2004 din edițiile în limbile cehă, estonă, letonă, lituaniană, malteză, maghiară, polonă, slovacă și slovenă. În numerotarea paginilor există întreruperi întrucât nu toate actele care au fost publicate la data respectivă sunt publicate în prezenta ediție specială. Atunci când se face trimitere la Jurnalul Oficial în citarea actelor, trebuie utilizate numerele paginilor originare;

(ii)	numerotarea paginilor din edițiile speciale, care este continuă și care nu trebuie utilizată pentru citarea actelor.

Până în iunie 1967, numerotarea paginilor Jurnalului Oficial începea de la pagina 1 în fiecare an. După această dată, fiecare număr a început cu pagina 1.

De la 1 ianuarie 1968, Jurnalul Oficial a fost împărțit în două părți:

—	Legislație („L”),

—	Comunicări și informări („C”).

La 1 februarie 2003, vechea denumire oficială de „Jurnal Oficial al Comunităților Europene” s-a schimbat, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, aceasta fiind în prezent „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.

---

13/Volumul 09

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

3

---

31989L0106

---

L 040/12

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 21 decembrie 1988

privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre referitoare la materialele de construcții

(89/106/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100a,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât statele membre trebuie să se asigure că, pe teritoriul lor, lucrările de construcții și lucrările publice sunt proiectate și realizate în așa fel încât să nu afecteze siguranța persoanelor, a animalelor și a bunurilor, respectând în același timp și alte cerințe esențiale în interesul bunăstării generale;

întrucât în statele membre există dispoziții care conțin cerințe privind nu numai siguranța construcțiilor, ci și sănătatea, durabilitatea, economia de energie, protecția mediului, aspectele economice și alte aspecte care prezintă importanță în interesul public;

întrucât cerințele prevăzute anterior, care fac deseori obiectul actelor cu putere de lege și al actelor administrative, au o influență directă asupra naturii produselor pentru construcții folosite și sunt reflectate în standardele naționale, în omologările tehnice și în alte specificații și dispoziții tehnice care, prin deosebirile dintre ele, constituie o barieră în calea comerțului în interiorul Comunității;

întrucât Cartea albă privind realizarea pieței interne, aprobată de Consiliul European din iunie 1985, prevede la punctul 71 că, în cadrul politicii generale, se va pune accentul pe anumite sectoare, și mai ales pe sectorul construcțiilor; întrucât eliminarea barierelor tehnice în domeniul construcțiilor, în măsura în care acestea nu pot fi eliminate prin recunoașterea mutuală a echivalenței dintre toate statele membre, trebuie să urmeze noua abordare prevăzută în rezoluția Consiliului din 7 mai 1985 (4) care impune definirea unor cerințe esențiale privind siguranța și a altor aspecte care prezintă o importanță pentru binele general, fără a reduce nivelurile existente și justificate de protecție în statele membre;

întrucât cerințele esențiale constituie criteriile generale și, în același timp, criteriile specifice față de care trebuie să se alinieze lucrările de construcții; întrucât este necesar ca acestea să fie interpretate în sensul că lucrările de construcții sunt conforme, cu un grad de fiabilitate adecvat, cu una, cu mai multe sau cu toate aceste cerințe în cazul în care există o reglementare care să le prevadă;

întrucât, ca bază pentru standardele armonizate sau pentru alte specificații tehnice la un nivel european și pentru stabilirea și acordarea omologării tehnice europene, vor fi stabilite documente (documente interpretative) în vederea concretizării exigențelor esențiale la un nivel tehnic;

întrucât aceste cerințe esențiale constituie baza pentru stabilirea unor standarde armonizate la nivel european privind produsele pentru construcții; întrucât, pentru a avea o contribuție majoră la o piață internă unică, pentru a permite unui număr cât mai mare de fabricanți să aibă acces la această piață, pentru a-i asigura acesteia maximul de transparență și pentru a crea condițiile unui regim european general armonizat în domeniul construcțiilor, este necesar să fie instaurate, în măsura posibilului și cât mai repede, standarde armonizate; întrucât aceste standarde sunt stabilite de către organisme particulare și trebuie să se mențină în limitele unor texte care nu constrâng; întrucât, pentru aceasta, Comitetul European pentru Standardizare (CEN) și Comitetul european pentru standardizare electrotehnică (Cenelec) sunt recunoscute ca fiind organismele competente pentru a adopta standarde armonizate, în conformitate cu orientările generale privind cooperarea între Comisie și aceste două organisme, semnate la 13 noiembrie 1984; întrucât, în sensul prezentei directive, prin standard armonizat se înțelege o specificație tehnică (standard european sau document armonizat) adoptată de unul din aceste organisme sau de către amândouă, având mandatul Comisiei, în conformitate cu Directiva 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1983, care prevede o procedură de informare în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (5);

întrucât, luând în considerare natura specială a produselor pentru construcții, este necesar ca aceste standarde armonizate să fie formulate într-un mod precis; întrucât este deci necesară stabilirea unor documente interpretative pentru a crea o legătură între mandatele de standardizare și cerințele esențiale; întrucât standardele armonizate, exprimate pe cât posibil în termeni de performanță a produselor, iau în considerare aceste documente interpretative, care sunt stabilite în cooperare cu statele membre;

întrucât nivelurile de performanță pe care trebuie să le atingă în viitor produsele în statele membre și cerințele pe care trebuie să le îndeplinească vor fi repartizate în clase în documentele interpretative și în specificațiile tehnice armonizate, în așa fel încât să ia în considerare diferitele niveluri de cerințe esențiale pe care trebuie să le îndeplinească anumite lucrări și diferențele de condiții existente în statele membre;

întrucât este necesar ca standardele armonizate să conțină clasificări care să permită continuarea introducerii pe piață a produselor pentru construcții care răspund cerințelor esențiale și care sunt fabricate și utilizate legal, în conformitate cu tradițiile tehnice bazate pe condițiile locale, climatice și altele;

întrucât se consideră că un produs îndeplinește condițiile de utilizare dacă este în conformitate cu un standard armonizat, cu o omologare tehnică europeană sau o specificație tehnică nearmonizată recunoscută la nivel comunitar; întrucât, în cazul în care produsele au puțină importanță din punctul de vedere al cerințelor esențiale și nu respectă specificațiile tehnice existente, îndeplinirea condițiilor de utilizare poate fi atestată de un organism desemnat;

întrucât produsele despre care se consideră astfel că îndeplinesc condițiile de utilizare pot fi ușor recunoscute prin marca CE; întrucât este necesar ca acestea să poată circula liber și să poată fi utilizate în conformitate cu destinația lor în toată Comunitatea;

întrucât, în cazul produselor pentru care nu pot fi stabilite sau prevăzute standarde europene într-un termen rezonabil sau în cazul produselor care nu respectă evident un standard, faptul că aceste produse îndeplinesc condițiile de utilizare poate fi demonstrat prin omologări tehnice europene eliberate pe baza unor directive comune; întrucât este necesar ca directivele comune pentru eliberarea omologărilor tehnice să fie adoptate pe baza unor documente interpretative;

întrucât, în absența unor standarde armonizate și a unor omologări tehnice europene, specificațiile tehnice naționale sau altele nearmonizate pot fi considerate o bază adecvată pentru a presupune că sunt îndeplinite cerințele esențiale;

întrucât este necesară asigurarea conformității produselor cu standardele armonizate și cu omologările tehnice nearmonizate recunoscute la nivel european cu ajutorul unor proceduri de control al producției aplicate de către fabricanți și al unor proceduri de monitorizare, de încercare și de certificare aplicate de părți terțe independente și calificate sau de către fabricanții înșiși;

întrucât este necesar să fie prevăzută o procedură specială ca măsură provizorie pentru produsele pentru care nu există încă standarde sau omologări tehnice recunoscute la nivel european; întrucât este necesar ca această procedură să faciliteze recunoașterea rezultatelor încercărilor efectuate într-un alt stat membru în conformitate cu cerințele tehnice ale statului membru de destinație;

întrucât este necesară crearea unui comitet permanent pentru construcții, format din experți desemnați de către statele membre și care să asiste Comisia în cazul problemelor care decurg din punerea în aplicare și aplicarea practică a prezentei directive;

întrucât este necesar ca responsabilitatea statelor membre pentru siguranța, sănătatea și alte aspecte la care se referă cerințele esențiale pe teritoriul acestora să fie recunoscute într-o clauză de salvgardare care să prevadă măsuri de protecție adecvate,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

Domeniul de aplicare – Definiții – Cerințe – Specificații tehnice – Libera circulație a mărfurilor

Articolul 1

(1)   Prezenta directivă se aplică produselor pentru construcții în măsura în care li se aplică cerințele esențiale privind lucrările și care sunt prevăzute la articolul 3 alineatul (1).

(2)   În înțelesul prezentei directive, „produs pentru construcții” înseamnă orice produs care este fabricat în vederea încorporării sale, în mod durabil, în lucrările de construcții, care se referă atât la clădiri, cât și la lucrările publice.

„Produsele pentru construcții” sunt denumite în continuare „produse”; lucrările de construcții, care se referă atât la clădiri, cât și la lucrările publice, sunt denumite în continuare „lucrări”.

Articolul 2

(1)   Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a garanta că produsele prevăzute la articolul 1 și destinate utilizării în lucrări pot fi introduse pe piață numai dacă îndeplinesc condițiile de utilizare prevăzute, adică numai dacă au asemenea caracteristici, încât lucrările în care trebuie încorporate, asamblate, utilizate sau instalate vor putea, cu condiția să fi fost corect proiectate și construite, îndeplinesc cerințele esențiale prevăzute la articolul 3 în cazul în care aceste lucrări fac obiectul unei reglementări care să conțină astfel de cerințe.

(2)   Atunci când produsele fac obiectul altor directive comunitare privind alte aspecte, marca de conformitate CE, denumită în continuare „marca CE”, care este menționată la articolul 4 alineatul (2), indică, în acest caz, că produsele răspund în egală măsură cerințelor acestor directive.

(3)   Atunci când o directivă viitoare privește în principal alte aspecte și doar într-o mică măsură cerințele esențiale menționate în prezenta directivă, este necesar ca aceasta să prevadă dispoziții care să garanteze că răspunde și cerințelor prezentei directive.

(4)   Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a stabili, respectând dispozițiile tratatului, cerințele pe care le consideră necesare pentru asigurarea protecției lucrătorilor atunci când utilizează produsele, cu condiția ca prin aceasta să nu determine o modificare a produselor neprevăzută în prezenta directivă.

Articolul 3

(1)   Cerințele esențiale care se aplică lucrărilor și care pot influența caracteristicile tehnice al unui produs sunt enunțate prin stabilirea unor obiective prevăzute la anexa 1. Una, mai multe sau toate aceste cerințe se pot aplica; ele trebuie respectate în timpul unei durate de viață rezonabile din punct de vedere economic.

(2)   Pentru a se lua în considerare eventualele diferențe în ceea ce privește condițiile geografice sau climatice sau modul de viață, precum și eventualele diferențe de nivel de protecție care există la nivel național, regional sau local, fiecare cerință esențială poate determina stabilirea unor clase de performanță în documentele menționate la alineatul (3) și în specificațiile tehnice prevăzute la articolul 4 pentru respectarea acestei cerințe.

(3)   Cerințele esențiale sunt precizate în documente (documente interpretative) destinate stabilirii legăturilor necesare între cerințele esențiale indicate în alineatul (1) și mandatele de standardizare, mandatele care privesc ghidurile de agrement tehnic european sau recunoașterea altor specificații tehnice în înțelesul articolelor 4 și 5.

Articolul 4

(1)   În sensul prezentei directive, prin „specificații tehnice” se înțelege standardele și agrementele tehnice.

În sensul prezentei directive, prin „standarde armonizate” se înțelege specificațiile tehnice adoptate de către CEN sau Cenelec sau de către aceste două organisme, având mandatul Comisiei dat în conformitate cu Directiva 83/189/CEE pe baza unui aviz emis de către comitetul menționat la articolul 19 și în conformitate cu orientările generale privind cooperarea între Comisie și aceste două organisme, semnate la 13 noiembrie 1984.

(2)   Statele membre consideră că îndeplinesc condițiile de utilizare acele produse care permit lucrărilor pentru care sunt utilizate, cu condiția ca acestea din urmă să fie corect proiectate și construite, să îndeplinească cerințele esențiale prevăzute la articolul 3 și ca aceste produse să poarte marca CE. Marca CE atestă:

(a)	că ele sunt conforme cu standardele naționale care transpun standardele armonizate și ale căror referințe au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Statele membre publică referințele acestor standarde naționale;

(b)	că ele sunt conforme cu un agrement tehnic european eliberat în conformitate cu procedura descrisă în capitolul III;

(c)	sau că ele sunt conforme cu specificațiile tehnice naționale prevăzute la alineatul (3), în măsura în care nu există specificații armonizate; se stabilește o listă a acestor specificații naționale în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 5 alineatul (2).

(3)   Statele membre pot comunica Comisiei textul specificațiilor tehnice naționale pe care le consideră conforme cu cerințele esențiale prevăzute la articolul 3. Comisia comunică de îndată celorlalte state membre aceste specificații tehnice naționale. În conformitate cu procedura prevăzută la articolul 5 alineatul (2), ea notifică statelor membre acele specificații tehnice naționale care beneficiază de prezumția de conformitate cu cerințele esențiale prevăzute la articolul 3.

Procedura este inițiată și urmată de către Comisie, care consultă comitetul menționat la articolul 19.

Statele membre publică referințele specificațiilor tehnice menționate. Comisia le publică tot în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

(4)   Atunci când un fabricant sau reprezentantul autorizat al acestuia stabilit în Comunitate nu a aplicat sau a aplicat parțial specificațiile tehnice existente menționate la alineatul (2), după care, conform criteriilor enunțate în articolul 13 alineatul (4), produsul trebuie să facă obiectul unei declarații de conformitate așa cum este aceasta definită în anexa III punctul 2(ii) a doua și a treia posibilitate, se aplică deciziile corespunzătoare luate în temeiul articolului 13 alineatul (4) și al anexei III și se consideră că un produs îndeplinește condițiile de utilizare în sensul articolului 2 alineatul (1) în conformitate cu procedura stabilită în anexa III punctul 2(ii) a doua posibilitate.

(5)   Comisia, care consultă comitetul menționat la articolul 19, stabilește, gestionează și actualizează periodic o listă a produselor care au o incidență foarte slabă asupra sănătății și securității și pentru care o declarație de conformitate „după regulile artei” ține loc de autorizație de introducere pe piață.

(6)   Marca CE înseamnă că produsele răspund cerințelor formulate în alineatele (2) și (4). Răspunderea aplicării mărcii CE pe produsul respectiv, pe o etichetă lipită pe produs, pe ambalajul acestuia sau pe documentele comerciale de însoțire îi revine fabricantului sau reprezentantului autorizat al acestuia stabilit în Comunitate.

Modelul mărcii CE și condițiile de utilizare sunt precizate în anexa III.

Produsele prevăzute la alineatul (5) nu trebuie să poarte marca CE.

Articolul 5

(1)   Atunci când un stat membru sau Comisia estimează că standardele armonizate sau agrementele tehnice europene prevăzute la articolul 4 alineatul (2) literele (a) și (b) sau mandatele prevăzute în capitolul II nu respectă articolele 2 și 3, acest stat membru sau Comisia sesizează comitetul menționat la articolul 19 și își expune motivele. Comitetul emite un aviz de urgență.

Având în vedere avizul acestui comitet și după consultarea comitetului instituit de Directiva 83/189/CEE, atunci când este vorba de standarde armonizate, Comisia indică statelor membre dacă standardele sau agrementele respective trebuie sau nu retrase din publicațiile prevăzute la articolul 7 alineatul (3).

(2)   După primirea comunicării prevăzute la articolul 4 alineatul (3), Comisia consultă comitetul menționat în articolul 19. Având în vedere avizul acestuia, Comisia indică statelor membre dacă specificația tehnică respectivă trebuie sau nu să beneficieze de prezumția de conformitate și, dacă este cazul, publică referințele acesteia în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

În cazul în care Comisia sau un stat membru estimează că o specificație tehnică nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerată conformă cu articolele 2 și 3, Comisia consultă comitetul menționat la articolul 19. Având în vedere avizul acestuia, Comisia indică statelor membre dacă specificația tehnică națională respectivă trebuie sau nu să beneficieze în continuare de prezumția de conformitate și, dacă nu este cazul, indică dacă referințele menționate la articolul 4 alineatul (3) trebuie retrase.

Articolul 6

(1)   Statele membre nu împiedică libera circulație, introducerea pe piață sau utilizarea pe teritoriul lor a produselor care respectă dispozițiile prezentei directive.

Statele membre veghează ca utilizarea unor astfel de produse, în conformitate cu destinația lor, să nu fie interzisă de reguli sau de condiții impuse de către organisme publice sau de organisme private care acționează în calitate de întreprinderi publice sau de organisme publice de pe o poziție de monopol.

(2)   Statele membre autorizează totuși introducerea pe piață, pe teritoriul lor, a produselor care nu sunt prevăzute la articolul 4 alineatul (2) dacă respectă dispoziții de drept intern conforme cu tratatul și aceasta până când specificațiile tehnice europene prevăzute la capitolele II și III nu dispun altfel. Comisia și comitetul prevăzute la articolul 19 urmăresc și reexaminează cu regularitate evoluția specificațiilor tehnice europene.

(3)   Atunci când specificațiile tehnice europene, prin esența lor sau în temeiul documentelor interpretative prevăzute la articolul 3 alineatul (3), conțin diferite clase care corespund diferitelor niveluri de performanță, statele membre nu pot determina niveluri de performanță care trebuie respectate atât pe teritoriul lor, cât și în cadrul clasificărilor adoptate la nivel comunitar și cu condiția de a utiliza toate clasele, anumite clase sau o singură clasă.

CAPITOLUL II

Standarde armonizate

Articolul 7

(1)   Pentru a se asigura calitatea standardelor armonizate care se aplică produselor, aceste standarde trebuie stabilite de către organismele europene de standardizare în conformitate cu mandatele pe care le primesc de la Comisie conform procedurii prevăzute de Directiva 83/189/CEE și, după consultarea comitetului menționat la articolul 19, conform orientărilor generale privind cooperarea între Comisie și aceste organisme, semnate la 13 noiembrie 1984.

(2)   Este necesar ca standardele stabilite în acest fel, luând în considerare documentele interpretative, să fie exprimate, pe cât posibil, în termeni de performanță a produselor.

(3)   De îndată ce standardele au fost stabilite de către organismele europene de standardizare, Comisia publică referințele acestora în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria C.

CAPITOLUL III

Agrement tehnic european

Articolul 8

(1)   Agrementul tehnic european este aprecierea tehnică favorabilă a îndeplinirii condițiilor de utilizare prevăzută în cazul unui produs, bazat pe respectarea cerințelor esențiale prevăzute pentru lucrările în care trebuie utilizat produsul.

(2)   Agrementul tehnic european poate fi acordat:

(a)	pentru produsele pentru care nu există nici standarde armonizate, nici standarde naționale recunoscute, nici mandat de standard european și pentru care Comisia, după consultarea comitetului menționat la articolul 19, estimează că un standard nu poate fi elaborat sau nu poate fi elaborat deocamdată;

(b)	pentru produsele care fac derogare, într-un mod semnificativ, de la standardele armonizate sau de la standardele naționale recunoscute.

Chiar în cazul în care a fost acordat un mandat pentru un standard armonizat, litera (a) nu exclude acordarea agrementului tehnic european pentru anumite produse pentru care există ghid de omologare tehnică. Această dispoziție se aplică până la intrarea în vigoare a standardului armonizat în statele membre.

(3)   În cazuri speciale, Comisia poate, prin derogare de la alineatul (2) litera (a), să autorizeze eliberarea unui agrement tehnic european, după consultarea comitetului menționat la articolul 19, pentru produsele pentru care există un mandat în vederea unui standard armonizat sau pentru care Comisia a stabilit că poate fi elaborat un standard armonizat. Autorizația este valabilă pentru o perioadă determinată.

(4)   Agrementul tehnic european este acordat, în general, pentru 5 ani. Acest termen poate fi prelungit.

Articolul 9

(1)   Agrementul tehnic european pentru un produs se bazează pe examinări, încercări și pe o apreciere bazată pe documentele interpretative menționate la articolul 3 alineatul (3), precum și pe ghidurile prevăzute la articolul 11 privind acest produs sau familia de produse care îi corespunde.

(2)   Atunci când ghidurile prevăzute la articolul 11 nu există sau nu există încă, poate fi acordat un agrement tehnic european cu trimitere la cerințele esențiale și la documentele interpretative atunci când aprecierea produsului este adoptată de organismele de agrement, care acționează împreună în cadrul organizației menționate la anexa II. Atunci când există un dezacord între organismele desemnate, comitetul menționat la articolul 19 este sesizat cu privire la aceasta.

(3)   Agrementul tehnic european pentru un produs este acordat într-un stat membru, în conformitate cu procedura prevăzută în anexa II, la cererea fabricantului sau a reprezentantului autorizat al acestuia stabilit în Comunitate.

Articolul 10

(1)   Fiecare stat membru comunică celorlalte state membre și Comisiei numele și adresa organismelor care sunt abilitate să acorde agremente tehnice europene.

(2)   Organismele de agrement tehnic trebuie să îndeplinească cerințele prezentei directive și trebuie să fie în măsură:

—	să evalueze îndeplinirea condițiilor de utilizare a produselor noi pe baza unor cunoștințe științifice și practice;

—	să se pronunțe în mod imparțial față de interesele fabricanților implicați sau ale reprezentanților autorizați ai acestora;

—	să realizeze sinteza contribuțiilor tuturor părților interesate în vederea unei aprecieri echilibrate.

(3)   Lista organismelor de agrement competente pentru acordarea agrementelor tehnice europene, precum și orice modificare a listei menționate se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria C.

Articolul 11

(1)   Comisia, după ce a consultat Comitetul menționat la articolul 19, dă organizației care grupează organismele de agrement desemnate de către statele membre mandate pentru stabilirea ghidurilor de agrement tehnic european pentru un produs sau o familie de produse.

(2)   Ghidurile de agrement tehnic european pentru un produs sau o familie de produse implică următoarele elemente:

(a)	lista documentelor interpretative pertinente menționate la articolul 3 alineatul (3);

(b)	cerințele concrete pe care trebuie să le îndeplinească un produs în virtutea cerințelor esențiale prevăzute la articolul 3 alineatul (1);

(c)	metodele de încercare;

(d)	metoda de evaluare și de exploatare a rezultatelor încercărilor;

(e)	procedurile de inspecție și de conformitate care trebuie să răspundă articolelor 13, 14 și 15;

(f)	perioada de validitate a agrementului tehnic european.

(3)   Ghidurile de agrement tehnic european sunt publicate, după consultarea comitetului prevăzut la articolul 19, de către statele membre în limba (limbile) lor oficială(e).

CAPITOLUL IV

Documente interpretative

Articolul 12

(1)   După consultarea Comitetului menționat la articolul 19, Comisia numește comitete tehnice la care participă statele membre în vederea elaborării documentelor interpretative prevăzute la articolul 3 alineatul (3).

(2)   Documentele interpretative:

(a)	precizează cerințele esențiale prevăzute la articolul 3 și definite în anexa I, armonizând terminologia și noțiunile tehnice de bază și indicând clase sau niveluri pentru fiecare cerință, atunci când este necesar și dacă nivelul de cunoștințe științifice și tehnice o permite;

(b)	indică metode de corelare între aceste niveluri sau clase de cerințe și specificațiile tehnice prevăzute la articolul 4: metode de calcul și de determinare, reguli tehnice de proiectare etc.;

(c)	servesc drept referințe pentru stabilirea unor standarde armonizate și a unor ghiduri de agrement tehnic european și pentru recunoașterea specificațiilor tehnice naționale în conformitate cu articolul 4 alineatul (3).

(3)   După consultarea comitetului menționat la articolul 19, Comisia publică documentele interpretative în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria C.

CAPITOLUL V

Atestare de conformitate

Articolul 13

(1)   Răspunderea atestării că produsele sunt conforme cu cerințele unei specificații tehnice în sensul articolului 4 revine fabricantului sau reprezentantului autorizat al acestuia, stabilit în Comunitate.

(2)   Se consideră că produsele care fac obiectul unei atestări de conformitate sunt conforme cu specificațiile tehnice în sensul articolului 4. Această conformitate este stabilită cu ajutorul încercărilor sau al altor verificări pe baza specificațiilor tehnice, în conformitate cu anexa III.

(3)   Atestarea conformității unui produs presupune:

(a)	fie ca fabricantul să dispună, în uzină, de un sistem de control al producției care să permită asigurarea conformității producției cu specificațiile tehnice pertinente;

(b)	fie ca, pentru anumite produse menționate în specificațiile tehnice pertinente, pe lângă sistemul de control al producției aplicat în uzină, să intervină, în evaluarea și monitorizarea controalelor de producție sau a produselor propriu-zise, un organism de certificare desemnat.

(4)   După consultarea comitetului prevăzut la articolul 19, Comisia stabilește care dintre procedurile prevăzute la alineatul (3) se aplică unui produs sau unui grup de produse anume, în conformitate cu dispozițiile speciale indicate în anexa III, în funcție de:

(a)	importanța rolului produsului față de cerințele esențiale și, mai ales, cele care se referă la sănătate și siguranță;

(b)	natura produsului;

(c)	influența pe care o poate avea variabilitatea caracteristicilor produsului respectiv asupra capacităților produsului de a îndeplini funcția pentru care a fost proiectat;

(d)	existența probabilă a unor defecte de fabricație ale produsului.

În fiecare din aceste cazuri, se alege procedura cea mai puțin costisitoare și care să fie compatibilă cu siguranța.

Procedura astfel determinată este indicată în mandate, precum și în specificațiile tehnice sau în textele publicate ale acestora.

(5)   În cazul fabricării la bucată (și nu de serie), este suficientă o declarație de conformitate, așa cum este menționată în anexa III punctul 2(i) a treia posibilitate, în cazul în care nu există dispoziții care să prevadă contrariul în specificațiile tehnice, pentru produsele care au implicații deosebit de importante în ceea ce privește sănătatea și siguranța.

Articolul 14

(1)   În conformitate cu anexa III, procedurile menționate determină:

(a)	în cazul articolului 13 alineatul (3) litera (a), prezentarea, de către fabricant sau de către reprezentantul autorizat al acestuia, stabilit în Comunitate, a unei declarații de conformitate a produsului sau

(b)	în cazul articolului 13 alineatul (3) litera (b), eliberarea, de către organismul de certificare desemnat, a unui certificat de conformitate pentru un sistem de control al producției și de monitorizare sau pentru produsul propriu-zis.

Modalitățile de efectuare a procedurilor în cazul atestării de conformitate sunt stabilite în anexa III.

(2)   Declarația de conformitate a fabricantului sau certificatul de conformitate dau fabricantului sau reprezentantului autorizat al acestuia, stabilit în Comunitate, dreptul de a aplica marca CE pe produsul propriu-zis, pe o etichetă care îl însoțește, pe ambalaj sau pe documentele comerciale de însoțire. Modelul mărcii CE și modalitățile de utilizare a acesteia în cadrul diferitelor proceduri de atestare de conformitate figurează în anexa III.

Articolul 15

(1)   Statele membre supraveghează utilizarea corectă a mărcii CE.

(2)   Atunci când se constată că marca CE a fost aplicată arbitrar pe un produs care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește prezenta directivă, statul membru în care a fost atestată conformitatea interzice, dacă este cazul, marca CE și retrage din circulație produsele care nu au fost vândute sau procedează la ștergerea mărcii, atât timp cât produsul respectiv nu respectă criteriile de conformitate.

Statul membru care este în această situație informează imediat celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta, furnizând toate detaliile calitative și cantitative necesare pentru identificarea produsului care nu este conform cu standardele.

(3)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a interzice aplicarea pe produse sau pe ambalajele acestora a unor mărci care pot fi confundate cu marca CE.

CAPITOLUL VI

Proceduri speciale

Articolul 16

(1)   Atunci când, pentru un produs anume, nu există specificații tehnice așa cum sunt ele definite în articolul 4, statul membru de destinație, procedând pe bază de cerere, de la caz la caz, consideră acest produs ca fiind conform cu dispozițiile naționale în vigoare dacă a satisfăcut condițiile de utilizare în urma încercărilor și controalelor efectuate în statul membru de fabricație de către un organism desemnat în conformitate cu metodele în vigoare în statul membru de destinație sau recunoscute ca fiind echivalente de către acesta din urmă.

(2)   Statul membru de fabricație indică statului membru de destinație, ale cărui reglementări se aplică încercărilor și controalelor de efectuat, organismul pe care are intenția să-l desemneze în acest sens. Statul membru de destinație și statul membru de fabricație își comunică toate informațiile necesare. În urma schimbului de informații, statul membru de fabricație acreditează organismul astfel desemnat. Dacă unul dintre statele membre are îndoieli, el își justifică poziția și informează Comisia.

(3)   Statele membre asigură ca organismele desemnate să își acorde reciproc toată asistența necesară.

(4)   Atunci când un stat membru constată că un organism desemnat nu efectuează încercările și controalele în conformitate cu dispozițiile naționale, el informează statul membru în care a fost desemnat organismul respectiv cu privire la aceasta. Acesta comunică celuilalt stat membru, într-un termen rezonabil, măsurile pe care le-a luat. Dacă acesta din urmă nu consideră că măsurile luate sunt suficiente, el poate să interzică introducerea pe piață și utilizarea produsului respectiv sau le poate accepta, dar în condiții speciale. El informează celălalt stat membru și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 17

Statele membre de destinație consideră că rapoartele stabilite și atestările de conformitate eliberate în statul membru de fabricație, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 16, au aceeași valoare ca și documentele naționale care le corespund.

CAPITOLUL VII

Organismele desemnate

Articolul 18

(1)   Fiecare stat membru trimite Comisiei o listă care să cuprindă numele și adresa organismelor de certificare, a organismelor de inspecție și a laboratoarelor de încercări care au fost desemnate de către acest stat membru pentru sarcinile care trebuie executate în scopul agrementului tehnic, al certificatelor de conformitate, al realizării inspecțiilor și încercărilor în conformitate cu prezenta directivă.

(2)   Organismele de certificare, organismele de inspecție și laboratoarele de încercări trebuie să fie constituite în conformitate cu criteriile enunțate în anexa IV.

(3)   Statele membre trebuie să indice produsele care țin de competența organismelor și a laboratoarelor menționate la alineatul (1) și natura sarcinilor care le sunt încredințate.

CAPITOLUL VIII

Comitetul permanent pentru construcții

Articolul 19

(1)   Se instituie un comitet permanent pentru construcții.

(2)   Comitetul este format din reprezentanți desemnați de către statele membre. El este prezidat de un reprezentant al Comisiei. Fiecare stat membru desemnează doi reprezentanți. Reprezentanții pot fi însoțiți de experți.

(3)   Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.

Articolul 20

(1)   Comitetul menționat la articolul 19 poate, la cererea președintelui sau a unui stat membru, să examineze orice problemă pe care o ridică punerea în aplicare și aplicarea practică a prezentei directive.

(2)   Sunt adoptate dispozițiile necesare pentru:

(a)

stabilirea claselor de cerințe, în măsura în care ele nu figurează în documentele interpretative, precum și definirea procedurii de atestare de conformitate în mandatele de standardizare în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) și cu ghidurile de agrement în conformitate cu articolul 11 alineatul (1);

(b)	stabilirea unor instrucțiuni pentru elaborarea documentelor interpretative prevăzute la articolul 12 alineatul (1) și luarea unor decizii privind documentele interpretative în conformitate cu articolul 12 alineatul (3);

(c)	recunoașterea, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3), a specificațiilor tehnice naționale,

în conformitate cu procedura prevăzută la alineatele (3) și (4).

(3)   Reprezentantul Comisiei supune comitetului un proiect cu măsurile care urmează a fi adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului în cauză. Avizul este emis cu majoritatea prevăzută în articolul 148 alineatul (2) din tratat pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. În cadrul comitetului voturile reprezentanților statelor membre sunt ponderate conform articolului menționat anterior. Președintele nu participă la vot.

(4)   Comisia adoptă măsurile preconizate dacă acestea sunt conforme cu avizul Comitetului.

Dacă măsurile preconizate nu sunt conforme cu avizul comitetului sau în absența avizului, Comisia prezintă Consiliului, fără întârziere, o propunere cu privire la măsurile ce trebuie adoptate. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.

Dacă, la expirarea unui termen de 3 luni începând cu data la care i-a fost prezentată propunerea, Consiliul nu a hotărât, Comisia adoptă măsurile propuse.

CAPITOLUL IX

Clauza de salvgardare

Articolul 21

(1)   Atunci când un stat membru constată că un produs declarat conform cu prezenta directivă nu îndeplinește cerințele articolelor 2 și 3, ia toate măsurile pentru a retrage acest produs de pe piață, pentru a interzice introducerea pe piață sau pentru a restrânge libera circulație a acestuia.

Statul membru respectiv informează imediat Comisia cu privire la această măsură, indicând motivele deciziei luate și precizând dacă neconformitatea rezultă din:

(a)	nerespectarea articolelor 2 și 3, atunci când produsul nu corespunde specificațiilor tehnice prevăzute la articolul 4;

(b)	o aplicare necorespunzătoare a specificațiilor tehnice prevăzute la articolul 4;

(c)	lacune proprii specificațiilor tehnice prevăzute la articolul 4.

(2)   Comisia consultă părțile interesate în cel mai scurt termen posibil. Atunci când Comisia constată că, după această consultare, măsurile luate sunt justificate, ea informează imediat statul membru care a luat măsurile precum și celelalte state membre cu privire la aceasta.

(3)   Atunci când decizia prevăzută la alineatul (1) este motivată de o lacună a standardelor sau a specificațiilor tehnice, Comisia, după consultarea părților interesate, prezintă propunerea Comitetului menționat la articolul 19, precum și comitetului instituit prin Directiva 83/189/CEE în cazul unor lacune ale unui standard armonizat, în termen de 2 luni dacă statul membru care a luat măsurile vrea să le mențină și declanșează procedurile prevăzute la articolul 5 alineatul (2).

(4)   Statul membru respectiv ia orice măsuri consideră că sunt adecvate împotriva celui care a stabilit declarația de conformitate și informează Comisia, precum și celelalte state membre, cu privire la aceasta.

(5)   Comisia asigură ca statele membre să fie informate cu privire la derularea și rezultatele acestei proceduri.

CAPITOLUL X

Dispoziții finale

Articolul 22

(1)   Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de 30 de luni de la notificarea prezentei directive (6). Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de statele membre textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 23

Comisia reexaminează, consultându-se cu Comitetul menționat la articolul 19, până la 31 decembrie 1993, funcționarea procedurilor prevăzute în prezenta directivă și prezintă, dacă este cazul, orice propunere de modificare adecvată.

Articolul 24

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 93, 6.4.1987, p. 1.

(2)  JO C 305, 16.11.1987, p. 74 și

JO C 326, 19.12.1988.

(3)  JO C 95, 11.4.1988, p. 29.

(4)  JO C 136, 4.6.1985, p. 1.

(5)  JO L 109, 26.4.1981, p. 8.

(6)  Prezenta directivă a fost notificată statelor membre la 27 decembrie 1988.

---

ANEXA 1

CERINȚE ESENȚIALE

Produsele pentru construcții trebuie să permită construcția unor lucrări care, ținând cont de aspectele economice, să îndeplinească (în ansamblu și în parte) condițiile de utilizare și care, din acest punct de vedere, să îndeplinească cerințele esențiale indicate în continuare, atunci când acestea există. Sub rezerva unei întrețineri normale a lucrărilor, aceste cerințe trebuie respectate în timpul unei durate de viață rezonabile din punct de vedere economic. Ca regulă generală, ele presupun că acțiunile exercitate asupra lucrării au un caracter previzibil.

1.   Rezistența mecanică și stabilitatea

Lucrarea trebuie proiectată și construită astfel încât sarcinile care pot fi exercitate în timpul construirii și utilizării acesteia să nu ducă la unul din următoarele evenimente:

(a)	prăbușirea întregii lucrări sau a unei părți a acesteia;

(b)	deformarea într-o proporție inadmisibilă;

(c)	deteriorarea altor părți ale lucrării sau a instalațiilor sau a dotărilor ca urmare a unor deformări importante ale elementelor de susținere;

(d)	deteriorări rezultate din evenimente accidentale disproporționate față de cauza lor inițială.

2.   Siguranța în caz de incendiu

Lucrarea trebuie să fie proiectată și construită în așa fel încât, în caz de incendiu:

—	stabilitatea elementelor de susținere a lucrării să poată fi stabilită pe o perioadă determinată;

—	apariția și propagarea focului și a fumului în interiorul lucrării să fie limitate;

—	extinderea focului către lucrările învecinate să fie limitată;

—	ocupanții să poată părăsi lucrarea fără să se accidenteze sau să li poată da ajutor într-un alt mod;

—	să fie luată în considerare siguranța echipelor de prim ajutor.

3.   Igienă, sănătate și protecția mediului

Lucrarea trebuie proiectată și construită în așa fel încât să nu constituie o amenințare pentru igiena și sănătatea ocupanților sau a vecinilor din cauza:

—	unor emanații de gaze toxice;

—	prezenței în aer a unor particule sau gaze periculoase;

—	emisiei de radiații periculoase;

—	poluării sau contaminării apei sau a solului;

—	defectelor de evacuare a apelor, a fumului sau a deșeurilor solide sau lichide;

—	prezenței umidității în anumite părți ale lucrării sau în suprafețele interioare ale lucrării.

4.   Siguranța utilizării

Lucrarea trebuie proiectată și construită în așa fel încât utilizarea sau funcționarea ei să nu prezinte riscuri inacceptabile de accidente, cum ar fi prăbușirile, căderile, șocurile, arderile, electrocutările, rănirile în urma unor explozii.

5.   Protecția față de zgomote

Lucrarea trebuie proiectată și construită în așa fel încât zgomotul perceput de către ocupanți sau de către persoane aflate în apropiere să fie menținut la un nivel la care să nu fie periclitată sănătatea acestora și să le permită să doarmă, să se odihnească și să lucreze în condiții satisfăcătoare.

6.   Economia de energie și izolarea termică

Lucrarea, precum și instalațiile de încălzire, de răcire și de aerare trebuie astfel proiectate și construite, încât consumul de energie necesar pentru utilizarea lucrării să fie moderat, având în vedere condițiile climatice locale, fără să se aducă totuși atingere confortului termic al ocupanților.

---

ANEXA II

AGREMENT TEHNIC EUROPEAN

1.   O cerere de agrement nu poate fi depusă de către un fabricant sau de reprezentantul autorizat al acestuia, stabilit în Comunitate, decât la un singur organism abilitat.

2.   Organismele de agrement desemnate de către statele membre se grupează într-o organizație. Pentru îndeplinirea sarcinilor, este necesar ca această organizație să acționeze în strânsă coordonare cu Comisia, care consultă comitetul menționat la articolul 19 cu privire la problemele importante. Dacă un stat membru desemnează mai mult de un organism de agrement, îi revine sarcina de a asigura coordonarea acestor organisme; acesta desemnează, de asemenea, organismul care este purtătorul de cuvânt în cadrul organizației.

3.   Normele de procedură comune pentru depunerea cererilor, pregătirea și acordarea agrementelor sunt elaborate de organizația formată din diferitele organisme de agrement. Ele sunt adoptate de Comisie pe baza avizului comitetului, în conformitate cu articolul 20.

4.   În cadrul organizației în care sunt grupate, organismele de agrement își acordă reciproc orice sprijin care se dovedește a fi necesar. De asemenea, organizația are responsabilitatea coordonării în cazul problemelor specifice privind agrementele tehnice. Dacă este nevoie, organizația creează subgrupe în acest scop.

5.   Agrementele tehnice europene sunt publicate de organismele de agrement, care informează toate celelalte organisme desemnate cu privire la aceasta. La cererea unui organism de agrement recunoscut, acestuia îi este comunicat pentru informare un exemplar justificativ complet al unui agrement.

6.   Taxele necesare pentru procedura de agrement tehnic european sunt suportate de solicitant în conformitate cu reglementările naționale.

---

ANEXA III

ATESTAREA CONFORMITĂȚII CU SPECIFICAȚIILE TEHNICE

1.   METODE DE CONTROL AL CONFORMITĂȚII

La determinarea procedurilor care trebuie urmate pentru atestarea conformității unui produs cu specificațiile tehnice în conformitate cu articolul 13, se utilizează metodele de control al conformității indicate în continuare. Cerințele prevăzute pentru produsul sau grupa de produse determină alegerea metodelor pentru un sistem dat, precum și combinarea acestora, în conformitate cu criteriile enunțate în articolul 13 alineatele (3) și (4):

(a)	încercări de tip inițiale ale produsului realizate de către fabricant sau de către un organism desemnat;

(b)	încercări ale unor eșantioane prelevate din uzină în conformitate cu un plan de încercări prescris de către fabricant sau de către un organism desemnat;

(c)	încercări prin sondaj ale unor eșantioane prelevate din uzină, în aceasta sau pe un șantier de către fabricant sau de un organism desemnat;

(d)	încercări ale eșantioanelor prelevate dintr-un lot pregătit de către fabricant sau de către un organism desemnat;

(e)	controlul producției în uzină;

(f)	inspecția inițială a uzinei și a controlului producției în uzină efectuată de către un organism desemnat;

(g)	monitorizarea, evaluarea și aprecierea permanentă a controlului producției în uzină de către un organism desemnat.

În cadrul prezentei directive, prin „controlul producției în uzină” se înțelege un control intern permanent al producției, efectuat de către fabricant. Este necesar ca toate elementele, toate cerințele și toate dispozițiile adoptate de către fabricant să fie consemnate sistematic sub formă de reguli și proceduri scrise. Această documentație asupra sistemului de control al producției asigură o înțelegere comună a asigurării de calitate și permite verificarea obținerii caracteristicilor cerute pentru un produs, precum și eficacitatea sistemului de control al producției.

2.   SISTEME DE ATESTARE A CONFORMITĂȚII

Se aplică, de preferință, următoarele sisteme de atestare a conformității:

(i)

Certificarea conformității produsului de către un organism desemnat de certificare: (a) (Sarcinile fabricantului) 1. controlul producției în uzină; 2. încercări complementare ale unor eșantioane prelevate din uzină de către fabricant în conformitate cu un plan de încercări prescris; (b) (Sarcinile organismului desemnat) 3. încercări de tip inițiale ale produsului; 4. inspecția inițială a uzinei și a controlului producției în uzină; 5. monitorizarea continuă, evaluarea și acceptarea controlului producției în uzină; 6. eventual, încercări prin sondaj ale unor eșantioane prelevate din uzină, de pe piață sau de pe șantier.

(ii)

Declarația de conformitate a produsului de către fabricant potrivit următoarelor criterii:   Prima posibilitate: (a) (Sarcinile fabricantului) 1. încercări de tip inițiale ale produsului; 2. controlul producției în uzină; 3. eventual, încercări ale unor eșantioane prelevate din uzină în conformitate cu un plan de încercări prescris; (b) (Sarcinile organismului desemnat) 4. certificarea controlului producției în uzină potrivit următoarelor criterii: — inspecția inițială a uzinei și a controlului producției în uzină; — eventual, monitorizarea, evaluarea și aprobarea permanentă a controlului producției în uzină.   A doua posibilitate: 1. încercări de tip inițiale ale produsului efectuate de către un laborator autorizat; 2. controlul producției în uzină.   A treia posibilitate: 1. încercări de tip inițiale ale produsului efectuate de către fabricant; 2. controlul producției în uzină.

3.   ORGANISMELE INTERESATE DE ATESTAREA CONFORMITĂȚII

În ceea ce privește funcția organismelor interesate de atestare a conformității, se disting:

(i)	organismul de certificare, organism imparțial, guvernamental sau non-guvernamental, având competența și atribuțiile necesare pentru a efectua certificarea conformității potrivit regulilor de procedură și gestionare stabilite;

(ii)

organismul de inspecție, organism imparțial care posedă organizarea, personalul, competența și integritatea necesare pentru a exercita, în conformitate cu criterii bine determinate, operațiuni cum ar fi evaluarea, recomandarea acceptării și auditul care urmează după operațiunile de control al calității efectuat de către fabricant, de selecționare și evaluare a produselor la locul fabricației, în uzină sau în altă parte, în conformitate cu criteriile specifice;

(iii)

laboratorul de încercări, laborator care măsoară, examinează, testează, calibrează sau determină în orice alt mod caracteristicile sau performanțele materialelor sau ale produselor.

În cazul (i) și (ii) (prima posibilitate) din alineatul (2), cele trei funcții 3 (i)-(iii) pot fi exercitate de un singur organism sau de organisme distincte, organismul de inspecție și/sau laboratorul de încercări interesate de atestarea conformității executând în această situație funcțiile pe seama organismului de certificare.

Pentru criteriile de competență, de obiectivitate și de integritate ale organismelor de certificare, ale organismelor de inspecție și ale laboratoarelor de încercări, a se vedea anexa IV.

4.   MARCA DE CONFORMITATE CE, CERTIFICATUL DE CONFORMITATE CE, DECLARAȚIA DE CONFORMITATE CE

4.1.   Marca de conformitate CE

Marca de conformitate CE este constituită de simbolul CE, așa cum apare în continuare.

Aceasta este însoțită de:

—	numele sau marca distinctivă a fabricantului și, dacă este cazul, de:

—	indicații care permit identificarea caracteristicilor produsului, în funcție de specificațiile tehnice;

—	ultimele două cifre ale anului de fabricație;

—	simbolul de identificare a organismului de inspecție respectiv;

—	numărul certificatului de conformitate CE.

4.2.   Certificatul de conformitate CE

Certificatul de conformitate CE indică în special:

—	numele și adresa organismului de certificare;

—	numele și adresa fabricantului sau a reprezentantului autorizat al acestuia, stabilit în Comunitate;

—	descrierea produsului (tip, identificare, utilizare etc.);

—	dispozițiile cărora li se conformează produsul;

—	condițiile speciale de utilizare a produsului;

—	numărul certificatului;

—	condițiile și durata de validitate a certificatului, dacă este cazul;

—	numele și calitatea persoanei abilitate să semneze certificatul.

4.3.   Declarația de conformitate CE

Declarația de conformitate CE indică:

—	numele și adresa fabricantului sau a reprezentantului autorizat al acestuia, stabilit în Comunitate;

—	descrierea produsului (tip, identificare, utilizare etc.);

—	dispozițiile cărora li se conformează produsul;

—	condițiile speciale de utilizare a produsului;

—	numele și adresa organismului desemnat, dacă este cazul;

—	numele și calitatea persoanei abilitate să semneze declarația pe seama fabricantului sau a reprezentantului autorizat al acestuia.

4.4.   Certificatul și declarația de conformitate sunt prezentate în limba (limbile) oficială(e) a(le) statului membru în care urmează să fie utilizat produsul.

---

ANEXA IV

APROBAREA ORGANISMELOR DE CERTIFICARE, A ORGANISMELOR DE INSPECȚIE ȘI A LABORATOARELOR DE ÎNCERCĂRI

Organismele de certificare, organismele de inspecție și laboratoarele de încercări desemnate de către statele membre trebuie să îndeplinească următoarele condiții minime:

1.	disponibilitate în ceea ce privește personalul, precum și echipamentul necesar;

2.	competență tehnică și integritate profesională a personalului;

3.

imparțialitate în executarea încercărilor, în elaborarea rapoartelor, în eliberarea certificatelor și executarea monitorizării prevăzute de prezenta directivă, imparțialitatea persoanelor cu responsabilități și a personalului tehnic față de toate mediile, grupurile sau persoanele direct sau indirect interesate în domeniul produselor pentru construcții;

4.	respectarea secretului profesional de către personal;

5.	încheierea unei asigurări de răspundere civilă, dacă această responsabilitate nu îi revine statului în temeiul dreptului național.

Respectarea condițiilor prevăzute la punctele 1 și 2 este verificată periodic de autoritățile competente ale statelor membre.

---

13/Volumul 09

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

18

---

31989L0107

---

L 040/27

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 21 decembrie 1988

de apropiere a legislațiilor statelor membre privind aditivii alimentari autorizați pentru utilizarea în produsele alimentare destinate consumului uman

(89/107/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100a,

având în vedere propunerea Comisiei,

în colaborare cu Parlamentul European (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât diferențele dintre legislațiile interne privind aditivii alimentari și condițiile de utilizare a acestora împiedică libera circulație a produselor alimentare; întrucât acestea pot crea condiții favorabile concurenței neloiale, prin aceasta afectând direct instituirea sau funcționarea pieței comune;

întrucât este, așadar, necesară apropierea legislațiilor;

întrucât aceste cerințe ar trebui incluse într-o directivă cuprinzătoare, întocmită în etape, dacă este necesar;

întrucât întocmirea listelor cu categoriile de aditivi alimentari care urmează să fie cuprinși în directivă este o problemă care va fi decisă de Consiliu, care hotărăște în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 100a din tratat;

întrucât utilizarea aditivilor alimentari care aparțin acestor categorii ar trebui autorizată numai pe baza unor criterii științifice și tehnologice agreate, stabilite de Consiliu;

întrucât la întocmirea listelor cu aditivi și a condițiilor pentru folosirea lor, Comitetul științific pentru alimentație, instituit prin Decizia 74/234/CEE a Comisiei (3), ar trebui consultat înainte de adoptarea dispozițiilor de natură să influențeze sănătatea publică;

întrucât trebuie să fie posibilă adoptarea listei cu aditivi autorizați în lumina evoluțiilor tehnico-științifice; întrucât, în acest caz, ar fi indicat să existe, pe lângă regulamentul de procedură prevăzut de tratat, un sistem care să permită statelor membre să contribuie, prin adoptarea de măsuri interne tranzitorii, la identificarea unei soluții comunitare;

întrucât stabilirea criteriilor de puritate pentru acești aditivi alimentari și alcătuirea metodelor de analiză și prelevare de probe sunt probleme tehnice care urmează a fi încredințate Comisiei;

întrucât dispozițiile comunitare existente cu privire la coloranți, conservanți, antioxidanți, și emulgatori, stabilizatori, coagulanți și agenți gelifianți vor necesita modificări în funcție de prezenta directivă;

întrucât, în toate cazurile în care Consiliul împuternicește Comisia să pună în aplicare normele referitoare la produsele alimentare, ar trebui să se prevadă o procedură care să instituie o cooperare strânsă între statele membre și Comisie în cadrul Comitetului permanent pentru produsele alimentare, instituit prin Decizia 69/414/CEE a Comisiei (4),

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1)   Prezenta directivă se aplică aditivilor alimentari ale căror diverse categorii sunt prevăzute de anexa I și care sunt folosiți sau urmează a fi folosiți ca ingrediente în procesul de fabricare sau preparare a unui produs alimentar și care sunt încă prezenți în produsul final, chiar dacă într-o formă modificată, numiți în continuare „aditivi alimentari”.

(2)   În sensul prezentei directive, prin „aditiv alimentar” se înțelege orice substanță care în mod obișnuit nu este consumată ca aliment în sine și care în mod obișnuit nu este folosită ca ingredient caracteristic al alimentației, indiferent dacă are sau nu valoare nutritivă, a cărei adăugare intenționată în alimente în scop tehnologic în procesul de fabricare, prelucrare, preparare, tratare, ambalare, transport sau depozitare a acestor alimente are drept rezultat sau este de așteptat să aibă drept rezultat transformarea directă sau indirectă a acestuia sau a produselor sale secundare într-o componentă a produselor alimentare respective.

(3)   Prezenta directivă nu se aplică:

(a)	adjuvanților tehnologici (5);

(b)	substanțelor folosite pentru protejarea plantelor sau a produselor din plante în conformitate cu normele comunitare privind protejarea plantelor;

(c)	aromelor folosite în produsele alimentare, care intră în sfera de aplicare a Directivei 88/388/CEE a Consiliului (6);

(d)	substanțelor adăugate la produsele alimentare ca agenți nutritivi (de exemplu, minerale, oligoelemente sau vitamine).

Articolul 2

(1)   În legătură cu oricare dintre categoriile de aditivi alimentari prevăzute la anexa I, pentru care au fost alcătuite liste în conformitate cu articolul 3 alineatul (3), numai aditivii alimentari incluși în aceste liste pot fi folosiți la producerea sau prepararea produselor alimentare și numai în condițiile de utilizare specificate pentru aceștia.

(2)   Includerea aditivilor alimentari în una dintre categoriile de la anexa I se face pe baza funcției principale atribuite în mod normal aditivului alimentar respectiv. Cu toate acestea, repartizarea aditivului într-o anumită categorie nu exclude posibilitatea ca acesta să fie autorizat pentru mai multe funcțiuni.

(3)   Aditivii alimentari se includ într-o listă în baza criteriilor generale prevăzute la anexa II.

Articolul 3

(1)   Se adoptă dispoziții speciale în legătură cu aditivii din categoriile prezentate în anexa I, în cadrul unei directive cuprinzătoare, incluzând în special directivele specifice existente cu privire la categoriile specifice de aditivi. Cu toate acestea, directiva respectivă poate fi elaborată în etape.

(2)   Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 100a din tratat, adoptă:

(a)	o listă cu aditivii a căror utilizare este autorizată prin excluderea tuturor celorlalți;

(b)	lista produselor alimentare la care pot fi adăugați acești aditivi, condițiile în care pot fi adăugați și, după caz, o limitare a scopului tehnologic al utilizării lor;

(c)	normele cu privire la aditivii folosiți ca substanțe și solvenți purtători, inclusiv criteriile de puritate, după caz.

(3)   Se adoptă următoarele în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 11:

(a)	criteriile de puritate pentru aditivii în cauză;

(b)	după caz, metodele de analiză necesare pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de puritate menționate la litera (a);

(c)	după caz, procedura de prelevare a probelor și metodele de analiză calitativă și cantitativă a aditivilor alimentari din produsele alimentare;

(d)	alte norme necesare pentru asigurarea conformității cu prevederile articolului 2.

Articolul 4

(1)   În cazul în care un stat membru, în urma unor informații noi sau a reevaluării informațiilor existente, efectuate de la adoptarea prezentei directive sau a directivei cuprinzătoare menționate la articolul 3, are temeiuri precise pentru a considera că folosirea aditivilor în produsele alimentare, chiar dacă aceasta se face cu respectarea prezentei directive sau a oricărei liste alcătuite în conformitate cu articolul 3, pune în pericol sănătatea umană, statul membru respectiv poate suspenda sau restrânge temporar aplicarea prevederilor în cauză pe teritoriul său. Statul membru informează de îndată celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta și își motivează decizia.

(2)   Comisia examinează motivele prezentate de statul membru menționat la alineatul (1) cât mai curând posibil în cadrul Comitetului permanent pentru produse alimentare, iar apoi emite avizul și adoptă măsurile corespunzătoare.

(3)   În cazul în care Comisia consideră că sunt necesare modificări la prezenta directivă sau la directiva cuprinzătoare menționată la articolul 3 în vederea rezolvării dificultăților menționate la alineatul (1) și a protejării sănătății umane, aceasta va iniția procedura prevăzută la articolul 11, în scopul adoptării modificărilor respective; statul membru care adoptă măsurile de protecție le poate menține în vigoare în acest caz, până la adoptarea modificărilor.

Articolul 5

(1)   Pentru a ține seama de evoluțiile științifice și tehnice care au avut loc de la adoptarea listei în conformitate cu articolul 3, un stat membru poate autoriza în mod provizoriu comercializarea și folosirea pe teritoriul său a unui aditiv din una dintre categoriile menționate în anexa I și neincluse pe lista relevantă, cu condiția îndeplinirii următoarelor condiții:

(a)	autorizația se limitează la o perioadă de maxim doi ani;

(b)	statul membru se asigură că produsele alimentare care conțin un aditiv pe care l-a autorizat vor fi monitorizate oficial;

(c)	în autorizație, statul membru poate solicita ca produsele alimentare fabricate cu aditivul respectiv să poarte o indicație specială.

(2)   Statul membru comunică celorlalte state membre și Comisiei textul oricărei decizii de autorizare adoptată în conformitate cu alineatul (1), în termen de două luni de la data intrării în vigoare a deciziei.

(3)   Înainte de încheierea perioadei de doi ani prevăzute la alineatul (1) litera (a), statul membru poate solicita Comisiei să includă pe lista adoptată în conformitate cu articolul 3 aditivul care a făcut obiectul autorizării la nivel național în conformitate cu alineatul (1) din prezentul articol. În același timp, statul membru furnizează informațiile care, după părerea sa, justifică această includere și va indica în ce mod va fi folosit aditivul. În cazul în care Comisia consideră că această solicitarea este întemeiată, va pune în funcțiune procedura prevăzută la articolul 100a din tratat în vederea modificării listei adoptate în conformitate cu articolul 3. Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei, în termen de 18 luni de la data la care problema i-a fost sesizată.

(4)   În cazul în care, în termenul de doi ani prevăzut la alineatul (1), Comisia nu înaintează o propunere în conformitate cu alineatul (3) sau dacă Consiliul nu hotărăște în termenul de 18 luni prevăzut la alineatul (3), autorizația emisă la nivel național trebuie anulată. În același timp, orice autorizație acordată de alt stat membru pentru același aditiv trebuie anulată.

(5)   O nouă autorizație națională pentru același aditiv nu se poate acorda decât în cazul în care este justificată de o evoluție științifică sau tehnică care a avut loc de la data anulării prevăzute la alineatul (4).

Articolul 6

Dispozițiile care pot avea efect asupra sănătății publice se adoptă după consultarea Comitetului științific pentru alimentație.

Articolul 7

(1)   Aditivii alimentari care nu sunt destinați vânzării către consumatorul final pot fi comercializați numai dacă ambalajele sau containerele acestora conțin următoarele informații, care trebuie să fie ușor observabile, clar lizibile și indelebile:

(a)

— pentru aditivii alimentari comercializați singuri sau în combinație unul cu celălalt, pentru fiecare aditiv în parte, denumirea stabilită de oricare dintre prevederile comunitare aplicabile și numărul CEE sau, în lipsa unei asemenea dispoziții, o descriere a aditivului suficient de precisă pentru a putea fi deosebit de aditivii cu care ar putea fi confundat, în ordinea descrescătoare a procentului de greutate din total, — în cazul în care în aditivi sunt încorporate alte substanțe, materiale sau ingrediente alimentare pentru a facilita depozitarea, vânzarea, standardizarea, diluarea sau dizolvarea aditivului alimentar sau aditivi alimentari, denumirea aditivului în conformitate cu prima liniuță și indicarea fiecărei componente în ordinea descrescătoare a procentului de greutate din total;

(b)	— precizarea „pentru utilizare în alimentație”, — precizarea „utilizare restrânsă în alimentație” sau — o referire mai specifică la scopul utilizării în alimentație;

(c)	după caz, condițiile de utilizare și depozitare;

(d)	instrucțiunile de folosire, în cazul în care omiterea acestora ar împiedica utilizarea corectă a aditivului;

(e)	o mențiune care să permită identificarea lotului;

(f)	numele sau denumirea comercială și sediul producătorului sau ambalatorului, sau a unui vânzător stabilit în Comunitate;

(g)

indicarea procentului tuturor componentelor care fac obiectul unei limitări cantitative într-un produs alimentar sau informații adecvate cu privire la compoziție pentru a permite cumpărătorului să se conformeze tuturor dispozițiilor comunitare sau, în lipsa acestora, dispozițiilor de drept intern aplicabile alimentului. În cazul în care aceeași limitare cantitativă se aplică unui grup de componente utilizate singure sau în combinație, procentul combinat poate fi indicat printr-o singură cifră;

(h)	cantitatea netă;

(i)	orice alte informații prevăzute de directiva cuprinzătoare menționată la articolul 3.

(2)   Prin derogare de la alineatul (1), informațiile solicitate la litera (a) a doua liniuță și literele de la (d) la (g) pot figura numai în documentele referitoare la transport, care vor fi furnizate o dată cu sau înaintea livrării, cu condiția ca mențiunea „destinat fabricării de produse alimentare și nu vânzării cu amănuntul” să figureze într-un loc vizibil de pe ambalajul sau containerul produsului în cauză.

Articolul 8

Aditivii alimentari destinați vânzării către consumatorul final pot fi comercializați numai în cazul în care pe ambalajele sau containerele acestora figurează următoarele informații care trebuie să fie ușor observabile, clar lizibile și indelebile:

(a)

denumirea sub care se vinde produsul. Această denumire trebuie să fie alcătuită din numele stabilit de oricare dintre dispozițiile comunitare aplicabile produsului în cauză și din numărul CEE sau, în lipsa acestor dispoziții, din descrierea suficient de precisă a produsului pentru a permite deosebirea acestuia de produsele cu care ar putea fi confundat;

(b)	informațiile solicitate la articolul 7 alineatul (1) literele de la (a) la (f) și litera (h);

(c)	data valabilității minime în sensul articolului 9 din Directiva 79/112/CEE a Consiliului (7);

(d)	orice alte informații prevăzute de directiva cuprinzătoare menționată la articolul 3.

Articolul 9

Articolele 7 și 8 nu aduc atingere actelor cu putere de lege sau actelor administrative mai detaliate sau mai cuprinzătoare cu privire la greutăți și dimensiuni sau care se aplică la prezentarea, ambalarea și etichetarea substanțelor și preparatelor periculoase sau la transportul acestor substanțe.

Articolul 10

Statele membre se abțin de la stabilirea unor cerințe mai detaliate decât cele prevăzute la articolele 7 și 8 cu privire la modul în care vor fi indicate mențiunile prevăzute.

Mențiunile prevăzute la articolele 7 și 8 sunt indicate într-un limbaj ușor de înțeles de către cumpărători, în cazul în care nu au fost luate alte măsuri pentru a asigura informarea cumpărătorului. Prezenta dispoziție nu interzice prezentarea mențiunilor în cauză în mai multe limbi.

Articolul 11

(1)   În cazul în care se urmează procedura prevăzută de prezentul articol, președintele sesizează problema Comitetului pentru produse alimentare, fie din proprie inițiativă, fie la cererea reprezentantului unui stat membru.

(2)   Reprezentantul Comisiei supune atenției comitetului un proiect de măsuri care trebuie adoptate. Comitetul își emite avizul asupra proiectului într-un termen pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența situației. Avizul se emite cu majoritatea calificată prevăzută la articolul 148 alineatul (2) din tratat. Președintele nu participă la vot.

(3)

(a) Comisia adoptă măsurile propuse în cazul în care sunt în conformitate cu avizul comitetului; (b) în cazul în care măsurile propuse nu sunt în conformitate cu avizul comitetului sau în lipsa oricărui aviz, Comisia supune de îndată atenției Consiliului o propunere referitoare la măsurile care urmează să fie luate. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.

Dacă, la încheierea a trei luni de la data la care problema i-a fost sesizată, Consiliul nu adoptă nici o măsură, Comisia adoptă măsurile propuse.

Articolul 12

(1)   Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a se asigura că aditivii alimentari care aparțin categoriilor prevăzute în anexa I pot fi comercializați numai în cazul în care sunt conformi cu definițiile și normele stabilite de prezenta directivă și de anexele la aceasta.

(2)   Statele membre nu pot interzice, restrânge sau obstrucționa comercializarea aditivilor alimentari, alimentelor sau ingredientelor alimentare din motive legate de aditivii alimentari, în cazul în care aceștia sunt conformi cu prevederile din prezenta directivă, din directivele specifice existente și din directiva cuprinzătoare menționată la articolul 3.

(3)   Alineatul (2) nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern aplicabile în lipsa dispozițiilor corespunzătoare din directiva cuprinzătoare menționată la articolul 3.

Articolul 13

Măsurile de armonizare a directivelor comunitare cu prezenta directivă se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 11.

Articolul 14

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de 18 luni de la notificarea acesteia. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Măsurile luate:

—	autorizează, după doi ani de la notificarea prezentei directive, comercializarea și folosirea aditivilor alimentari conformi cu prezenta directivă;

—	interzice, în termen de cel mult trei ani de la notificarea (8) prezentei directive, comercializarea și folosirea aditivilor alimentari care nu sunt conformi cu prezenta directivă.

(2)   Alineatul (1) nu aduce atingere dispozițiilor comunitare existente sau dispozițiilor de drept intern care, în lipsa directivei cuprinzătoare menționate la articolul 3, se aplică unora dintre grupele de aditivi alimentari sau prevăd produsele alimentare la care se pot folosi aditivii alimentari conformi cu prezenta directivă.

Articolul 15

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 99, 13.4.1987, p. 65 și JO C 12, 16.01.1989.

(2)  JO C 328, 22.12.1986, p. 5.

(3)  JO L 136, 20.5.1974, p. 1.

(4)  JO L 291, 19.11.1969, p. 9.

(5)  În sensul prezentei directive, prin „adjuvant tehnologic” se înțelege orice substanță care nu este folosită ca ingredient alimentar în sine, folosită în mod intenționat la prelucrarea materiilor prime, a alimentelor ori a ingredientelor acestora pentru a realiza un anumit obiectiv tehnologic în timpul tratării sau prelucrării și care poate avea drept rezultat prezența neintenționată, dar inevitabilă din punct de vedere tehnologic, a reziduurilor acestei substanțe sau a derivatelor sale în produsul final, cu condiția ca aceste reziduuri să nu prezinte riscuri pentru sănătate și să nu aibă efect tehnologice asupra produsului final.

(6)  JO L 184, 15.7.1988, p. 61.

(7)  JO L 33, 8.2.1979, p. 1.

(8)  Prezenta directivă a fost notificată statelor membre la 28 decembrie 1988.

---

ANEXA I

Categorii de aditivi alimentari

Colorant

Conservant

Antioxidant

Emulsificator

Sare de topire

Agent de îngroșare

Gelifiant

Stabilizator (1)

Potențator de aromă

Acidifiant

Corector de aciditate (2)

Antiaglomerant

Amidon modificat

Îndulcitor

Agent de afânare

Antispumant

Agent de glazurare (3)

Ameliorator de făină

Agent de întărire

Agent de umezire

Agent de sechestrare (4)

Enzime (4)  (5)

Agent de încărcare

Gaz propulsor și gaz de ambalare

---

(1)  Această categorie include și stabilizatori spumanți.

(2)  Aceștia pot acționa ca regulatori de aciditate în cele două sensuri.

(3)  Aceste substanțe includ lubrifianții.

(4)  Includerea acestor termeni în lista de față se face fără a aduce atingere viitoarelor decizii sau mențiuni în legătură cu etichetarea produselor alimentare destinate consumatorului final.

(5)  Numai cele folosite ca aditivi.

---

ANEXA II

Criterii generale de utilizare a aditivilor alimentari

1.   Aditivii alimentari se aprobă numai în cazul în care:

—	se poate demonstra o necesitate tehnică rezonabilă, iar scopul nu poate fi atins prin alte mijloace practicabile din punct de vedere economic sau tehnologic;

—	nu reprezintă nici un risc pentru sănătatea consumatorului la nivelul de utilizare propus, atât cât se poate aprecia pe baza dovezilor științifice disponibile;

—	nu induc în eroare consumatorul.

2.   Se poate lua în considerare folosirea aditivilor alimentari, dacă există dovezi că folosirea acestora ar avea avantaje demonstrabile pentru consumator, cu alte cuvinte este necesar să se stabilească situația pentru ceea ce se numește în mod comun „necesitate”. Folosirea aditivilor alimentari ar trebui să servească unuia sau mai multora dintre scopurile menționate la literele de la (a) la (d), numai în cazul în care aceste scopuri nu pot fi atinse prin alte mijloace practicabile din punct de vedere economic și tehnologic și dacă acestea nu reprezintă nici un pericol pentru sănătatea consumatorului:

(a)

pentru a păstra calitatea nutritivă a alimentației; o reducere intenționată a calității nutritive a alimentului se justifică numai dacă acesta nu constituie un element semnificativ al unei diete normale sau dacă aditivul este necesar în producția de alimente pentru grupuri de consumatori cu necesități nutritive speciale;

(b)	pentru a asigura ingredientele sau constituenții din alimentele destinate grupurilor cu necesități nutritive speciale;

(c)	pentru a mări capacitatea de păstrare sau stabilitatea alimentului sau pentru îmbunătățirea proprietăților sale organoleptice, cu condiția ca aceasta să nu modifice natura, esența sau calitatea alimentului astfel încât să înșele consumatorul;

(d)

pentru a ajuta la fabricarea, prelucrarea, prepararea, tratarea, ambalarea, transportul sau depozitarea alimentului, cu condiția ca aditivul să nu fie utilizat pentru camuflarea efectelor utilizării unor materii prime necorespunzătoare sau a unor practici nerecomandabile (inclusiv neigienice) în cursul acestor activități.

3.   Pentru evaluarea posibilelor efecte dăunătoare ale unui aditiv alimentar sau ale derivatelor sale, acesta trebuie supus testelor și evaluărilor toxicologice corespunzătoare. Evaluările ar trebui să ia în considerare, de exemplu, orice efect cumulativ, sinergetic sau de potențare după folosire, precum și fenomenul intoleranței organismului uman față de corpii străini.

4.   Toți aditivii alimentari trebuie menținuți sub observație permanentă și trebuie reevaluați în cazul schimbării condițiilor de utilizare sau în urma apariției de informații științifice noi.

5.   Aditivii alimentari trebuie să respecte în permanență criteriile de puritate aprobate.

6.   Aprobarea pentru aditivii alimentari trebuie:

(a)	să specifice produsele alimentare la care pot fi adăugați, precum și condițiile în care se adaugă;

(b)	să se limiteze la cel mai scăzut nivel de utilizare pentru obținerea efectului dorit;

(c)

să ia în considerare orice consum zilnic acceptabil sau o evaluare echivalentă, stabilită pentru aditivul alimentar respectiv, precum și consumul zilnic probabil din toate sursele. Dacă aditivul alimentar va fi folosit la alimentele destinate grupurilor speciale de consumatori, ar trebui avut în vedere orice consum zilnic posibil al aditivului alimentar de către persoanele din aceste grupuri.

---

13/Volumul 09

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

25

---

31989L0108

---

L 040/34

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 21 decembrie 1988

privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la alimentele congelate rapid destinate consumului uman

(89/108/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100a,

având în vedere propunerea Comisiei,

în cooperare cu Parlamentul European (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât fabricarea și comerțul alimentelor congelate rapid destinate alimentației umane, denumite în continuare „alimente congelate rapid”, ocupă un loc din ce în ce mai important în Comunitate;

întrucât diferențele existente între legislațiile naționale referitoare la alimentele congelate rapid împiedică libera circulație a acestora; întrucât ele pot crea condiții de concurență inegale și au, din această cauză, un efect direct asupra instituirii și funcționării pieței comune;

întrucât este, așadar, necesară apropierea acestor legislații;

întrucât este necesar, în acest scop, să se acorde cel mai extins domeniu de aplicare normelor comunitare, extinzându-l la toate alimentele congelate rapid destinate alimentației umane și incluzând nu numai produsele destinate a fi livrate ca atare consumatorului final, precum și restaurantelor, spitalelor, cantinelor și colectivităților similare, ci și pe cele care trebuie să facă obiectul transformărilor sau prelucrărilor ulterioare;

întrucât, totuși, aceste norme nu trebuie să se aplice unor produse care nu sunt prezentate în comerț ca alimente congelate rapid;

întrucât este necesar, în orice caz, să se stabilească criterii generale pe care trebuie să le îndeplinească orice aliment congelat rapid;

întrucât, prin urmare, dacă este necesar, vor putea să fie stabilite dispoziții particulare pentru anumite grupe de alimente congelate rapid, care să completeze criteriile generale în conformitate cu procedura aplicabilă fiecăruia dintre aceste grupuri;

întrucât congelarea rapidă are drept scop păstrarea caracteristicilor intrinsece ale alimentelor printr-un proces de congelare rapidă și întrucât este necesar să se atingă, în toate punctele produsului, o temperatură egală cu sau mai mică de –18 °C;

întrucât, la o temperatură de –18 °C, orice activitate microbiologică care ar putea altera calitatea unui produs alimentar este suspendată și întrucât rezultă de aici necesitatea de a menține cel puțin această temperatură, cu o anumită toleranță inevitabilă din punct de vedere tehnic, în timpul depozitării și distribuirii alimentelor congelate rapid înainte de punerea în vânzare către consumatorul final;

întrucât unele creșteri ale temperaturii sunt inevitabile din motive tehnice și întrucât ele pot fi astfel tolerate, cu condiția să nu dăuneze calității produselor, ceea ce se poate asigura prin respectarea bunelor practici de depozitare și de distribuție, ținând seama, în special, de nivelul de rotație a stocurilor;

întrucât performanțele anumitor echipamente tehnice utilizate în prezent pentru distribuția locală a alimentelor congelate rapid nu sunt de natură să asigure în toate cazurile respectarea integrală a limitelor de temperatură impuse prin prezenta directivă și întrucât trebuie deci să se prevadă un regim tranzitoriu care să permită amortizarea normală a materialului existent;

întrucât prezenta directivă se poate limita la enunțarea obiectivelor care trebuie atinse în ceea ce privește atât echipamentul utilizat pentru operația de congelare rapidă, cât și temperaturile care trebuie respectate în instalațiile și echipamentele de antrepozitare, de manipulare, de transport și de distribuție;

întrucât le revine statelor membre obligația de a se asigura, prin intermediul controalelor oficiale, că materialul utilizat răspunde acestor obiective;

întrucât asemenea controale fac inutil orice sistem de certificare oficială pentru schimburile comerciale;

întrucât este de dorit să se prevadă posibilitatea de a utiliza fluide criogene, ceea ce presupune contactul lor cu alimentele congelate rapid; întrucât aceste fluide trebuie deci să fie suficient de inerte pentru a nu ceda alimentelor constituenți într-o cantitate care ar putea prezenta un pericol pentru sănătatea umană, produce o modificare inacceptabilă a compoziției alimentelor sau altera caracterele lor organoleptice;

întrucât, pentru a atinge acest obiectiv, este necesar să se stabilească lista substanțelor respective și să se fixeze criteriile de puritate, precum și condițiile utilizării lor;

întrucât alimentele congelate rapid destinate consumatorului final, precum și restaurantelor, spitalelor, cantinelor și altor colectivități similare sunt supuse, în ceea ce privește etichetarea lor, normelor stabilite prin Directiva 79/112/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1978 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor alimentare destinate consumatorului final (3), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 86/197/CEE (4); întrucât prezenta directivă poate, prin urmare, să se limiteze la a prevedea mențiuni specifice în cazul alimentelor congelate rapid;

întrucât, în scopul de a facilita schimburile, este necesar să se stabilească, de asemenea, norme de etichetare a alimentelor congelate rapid care nu sunt destinate a fi livrate ca atare consumatorului final, nici restaurantelor, spitalelor, cantinelor și altor colectivități similare;

întrucât, pentru a simplifica și a accelera procedura, este necesar să se încredințeze Comisiei adoptarea de măsuri de aplicare cu caracter tehnic;

întrucât, în toate cazurile pentru care Consiliul împuternicește Comisia să pună în aplicare normele stabilite în domeniul produselor alimentare, trebuie să se prevadă o procedură care să instaureze o cooperare strânsă între statele membre și Comisie în cadrul Comitetului permanent pentru produse alimentare, instituit prin Decizia 69/414/CEE (5) a Consiliului,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1)   Prezenta directivă se aplică produselor congelate rapid destinate alimentației umane, denumite în continuare „alimente congelate rapid”.

(2)   În înțelesul prezentei directive, „alimente congelate rapid” înseamnă produsele alimentare:

—

care au fost supuse unui proces corespunzător de congelare numit „congelare rapidă”, care permite depășirea cât mai rapidă, în funcție de natura produsului, a zonei de cristalizare maximă, având drept efect faptul că temperatura produsului în toate punctele sale – după stabilizarea termică – este menținută fără întrerupere la valori egale cu sau mai mici decât –18 °C și

—	care sunt comercializate astfel încât să indice că ele posedă această caracteristică.

Înghețata nu este considerată „aliment congelat rapid” în înțelesul prezentei directive.

(3)   Prezenta directivă se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor comunitare cu privire la:

(a)	organizarea comună a piețelor în domeniile agriculturii și pescuitului;

(b)	igiena veterinară.

Articolul 2

Numai produsele definite la articolul 1 alineatul (2) pot să poarte denumirile prevăzute la articolele 8 și 9.

Articolul 3

(1)   Materiile prime utilizate pentru fabricarea alimentelor congelate rapid trebuie să fie de calitate bună, originală și comercială și să prezinte gradul necesar de prospețime.

(2)   Prepararea produselor care trebuie tratate și congelarea rapidă pot fi efectuate fără întârziere, cu ajutorul unui echipament tehnic corespunzător, astfel încât să se reducă la minimum modificările chimice, biochimice și microbiologice.

Articolul 4

Mediile criogene a căror utilizare în contact direct cu alimentele congelate rapid este autorizată, cu excepția tuturor celorlalte, sunt următoarele:

—

aerul;

—

azotul;

—	anhidrida carbonică.

Prin derogare de la primul paragraf, statele membre pot să mențină până la 31 decembrie 1992 legislațiile interne care autorizează utilizarea ca mediu criogen a diclorodifluorometanului (R 12).

Criteriile de puritate pe care trebuie să le îndeplinească aceste medii criogene sunt stabilite la nevoie de procedura prevăzută la articolul 12.

Articolul 5

(1)   Temperatura alimentelor congelate rapid trebuie să fie stabilă și menținută, în toate punctele produsului, la –18 °C sau mai scăzută, eventual cu scurte fluctuații în sus de maximum 3 °C în timpul transportului.

(2)   Cu toate acestea, în conformitate cu bunele practici de păstrare și de distribuție, sunt admise toleranțe la temperatura produsului în timpul distribuției locale și în vitrinele de vânzare către consumatorul final, în următoarele condiții:

(a)	aceste toleranțe nu trebuie să depășească 3 °C;

(b)

ele pot, totuși, să atingă 6 °C în frigiderele pentru vânzarea către consumatorul final, dacă și în măsura în care statele membre decid acest lucru. În acest caz, statele membre aleg temperatura în funcție de rotația stocurilor sau a produselor în comerțul cu amănuntul și informează Comisia cu privire la măsurile luate, indicând motivele care le justifică. Comisia va reexamina toleranța prevăzută la prezentul punct în funcție de evoluțiile tehnice și va prezenta, dacă este necesar, propuneri Consiliului, înainte de 1 ianuarie 1993.

(3)   În termen de opt ani de la notificarea prezentei directive, statele membre pot, pentru distribuția locală, să autorizeze toleranțe care pot merge până la 6 °C.

Articolul 6

(1)   Statele membre:

(a)	se asigură că echipamentele utilizate pentru congelarea rapidă, antrepozitare, transport, distribuție locală și vitrinele de vânzare sunt apte să garanteze respectarea cerințelor prevăzute de prezenta directivă;

(b)	efectuează, prin sondaj, un control oficial al temperaturii alimentelor congelate rapid.

(2)   Statele membre se abțin să ceară ca, în vederea sau cu ocazia comercializării alimentelor congelate rapid, respectarea dispozițiilor alineatului (1) să fie atestată de un certificat oficial.

Articolul 7

Alimentele congelate rapid destinate să fie livrate consumatorului final trebuie să fie ambalate de către fabricant sau de către ambalator în preambalaje corespunzătoare care le protejează împotriva contaminărilor exterioare microbiene sau de altă natură și împotriva uscării.

Articolul 8

(1)   Directiva 79/112/CEE se aplică produselor care intră sub incidența prezentei directive și destinate să fie livrate ca atare consumatorului final, precum și restaurantelor, spitalelor, cantinelor și altor colectivități similare, cu următoarele condiții:

(a)

denumirea de vânzare trebuie să fie completată de mențiunea sau mențiunile următoare: în limba spaniolă: „ultracongelado” sau „congelado rapidamente”; în limba daneză: „dybfrossen”; în limba germană: „tiefgefroren” sau „Tiefkühlkost” sau „tiefgekühlt” sau „gefrostet”; în limba greacă: „βαθείας κατάψυξης” sau „ταχείας κατάψυξης” sau „υπερ- κατεψυγμένα”; în limba engleză: „quick-frozen”; în limba franceză: „surgelé”; în limba italiană: „surgelato”; în limba olandeză: „diepvries”; în limba portugheză: „ultracongelado”;

(b)	indicarea termenului de valabilitate minim trebuie să fie însoțită de indicarea perioadei în care produsele congelate rapid trebuie să fie antrepozitate de către destinatar și de indicarea temperaturii de păstrare și/sau a echipamentului de păstrare necesar;

(c)	etichetarea oricărui aliment congelat rapid trebuie să conțină o mențiune care să permită identificarea lotului;

(d)	eticheta oricărui aliment congelat rapid trebuie să conțină o comunicare clară de genul „a nu se recongela după decongelare”.

Articolul 9

(1)   Etichetarea produselor definite la articolul 1 alineatul (2) și care nu sunt destinate să fie livrate consumatorului final și nici restaurantelor, spitalelor, cantinelor și altor colectivități similare conține numai următoarele mențiuni obligatorii:

(a)	denumirea de vânzare completată în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (a);

(b)	cantitatea netă exprimată în unitate de masă;

(c)	o mențiune care să permită identificarea lotului;

(d)	numele sau denumirea și adresa fabricantului sau ambalatorului sau a unui vânzător stabilit în interiorul Comunității.

(2)   Mențiunile prevăzute la alineatul (1) trebuie să figureze pe ambalaj, recipient sau pe o etichetă aplicată acestora.

(3)   Prezentul articol nu aduce atingere dispozițiilor comunitare mai detaliate sau mai cuprinzătoare în materie de metrologie.

Articolul 10

Statele membre nu pot, pentru motive legate de caracteristicile lor de fabricare, de ambalarea sau de etichetarea lor, să interzică sau să restrângă comercializarea produselor definite la articolul 1 alineatul (2) și conforme cu prezenta directivă și cu măsurile luate pentru aplicarea ei.

Articolul 11

Modalitățile referitoare la prelevarea eșantioanelor, la controlul temperaturii alimentelor congelate rapid și la controlul temperaturii din mijloacele de transport și din mijloacele de antrepozitare și de stocare sunt stabilite în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 12, înainte de expirarea unui termen de douăzeci și patru de luni de la notificarea prezentei directive.

Articolul 12

(1)   Dacă trebuie urmată procedura prevăzută la prezentul articol, Comitetul permanent pentru produsele alimentare este sesizat de către președinte, fie la inițiativa acestuia, fie la cererea reprezentantului unui stat membru.

(2)   Reprezentantul Comisiei prezintă comitetului un proiect cu măsurile ce urmează să fie adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect într-un termen pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului în cauză. El se pronunță cu majoritatea calificată prevăzută la articolul 148 alineatul (2) din tratat. Președintele nu participă la vot.

(3)

(a) Comisia adoptă măsurile preconizate, dacă acestea sunt conforme cu avizul comitetului; (b) dacă măsurile preconizate nu sunt conforme cu avizul comitetului sau în absența avizului, Comisia prezintă Consiliului, fără întârziere, o propunere cu privire la măsurile ce trebuie adoptate. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată; (c) dacă, la expirarea unui termen de trei luni de la data prezentării la Consiliu, acesta nu a luat măsuri, măsurile propuse sunt adoptate de către Comisie.

Articolul 13

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive. Ele informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Aceste măsuri trebuie:

—	să admită, cel târziu la optsprezece luni după notificarea (6) directivei, comerțul cu produsele conforme cu prezenta directivă;

—	să interzică, cel târziu la douăzeci și patru de luni după notificarea directivei, comerțul cu produsele neconforme cu prezenta directivă.

(2)   În ceea ce privește vitrinele pentru vânzarea către consumatorul final, statele membre pot, în termen de opt ani de la notificarea prezentei directive, să mențină legislațiile existente în momentul aplicării prezentei directive.

În acest caz, statele membre informează Comisia cu privire la aceasta, indicând motivele care le justifică decizia.

Articolul 14

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 175, 15.7.1985, p. 296 și JO C 12, 16.1.1989.

(2)  JO C 104, 25.4.1985, p. 17.

(3)  JO L 33, 8.2.1979, p. 1.

(4)  JO L 144, 29.5.1986, p. 38.

(5)  JO L 291, 19.11.1969, p. 9.

(6)  Prezenta directivă a fost notificată statelor membre la 10 ianuarie 1989.

---

13/Volumul 09

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

29

---

31989L0174

---

L 064/10

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

A UNSPREZECEA DIRECTIVĂ A COMISIEI

din 21 februarie 1989

de adaptare la progresul tehnic a anexelor II, III, IV, V, VI și VII la Directiva 76/768/CEE a Consiliului privind apropierea legislației statelor membre cu privire la produsele cosmetice

(89/174/CEE)

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere Directiva 76/768/CEE a Consiliului din 27 iulie 1976 privind apropierea legislației statelor membre cu privire la produsele cosmetice (1), modificată ultima dată de Directiva 88/667/CEE (2), în special articolul 8 alineatul (2),

întrucât, pe baza informațiilor existente, anumiți agenți coloranți permiși provizoriu, substanțe, conservanți și filtre de ultraviolete pot fi permiși definitiv, în timp ce alții trebuie interziși definitiv sau permiși pentru o perioadă ce urmează a fi specificată ulterior;

întrucât, pentru a proteja sănătatea publică, este necesară interzicerea utilizării substanței Padimat A (INN), folosită ca filtru pentru ultraviolete, a peroxidului de benzoil și a tuturor hormonilor estrogeni în produsele cosmetice, precum și în anumite substanțe folosite drept coloranți pentru păr;

întrucât, pe baza informațiilor existente, trebuie extins domeniul de folosire al 8-chinolinolului și bisulfatului de 8-hidroxichinolină;

întrucât, pe baza celor mai recente cercetări științifice și tehnice, folosirea glutaraldehidei drept conservant și a 2,4,6-trianilino-(p-carbo-2′-etilhexil-1′-oxi)-1,3,5-triazinei ca filtru pentru ultraviolete poate fi permisă în produsele cosmetice sub anumite restricții și condiții;

întrucât, pentru a proteja sănătatea publică, se recomandă reducerea concentrației amestecului de 5-cloro-2-metil-3(2H)-izotiazolonă și 2-3(2H)-metilizotiazolonă cu clorură de magneziu și nitrat de magneziu folosit drept conservant în produsele cosmetice;

întrucât măsurile prevăzute de prezenta directivă sunt în conformitate cu avizul Comitetului pentru adaptarea la progresul tehnic a directivelor privind înlăturarea barierelor tehnice din calea comerțului din sectorul produselor cosmetice,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Directiva 76/768/CEE se modifică după cum urmează:

1.	În anexa II: — la nr. 260 se elimină „cu excepția celor enumerate la anexa V”; — se adaugă următoarele numere: 381. 4-Dimetilaminobenzoat de amil, izomerii micști [Padimat A (INN)]; 382. Peroxid de benzoil; 383. 2-Amino-4-nitrofenol; 384. 2-Amino-5-nitrofenol.

2.

În anexa III partea 1, la versiunea în limba franceză, literele (a) și (b): (a) la nr. curent 1, acid boric „produse pentru îngrijirea gurii” în coloana c litera (b) se înlocuiește cu „produse pentru igiena cavității bucale”; (b) la nr. curent 12, peroxid de hidrogen, „Preparate pentru îngrijirea pielii” din coloana c litera (b) se înlocuiește cu „Preparate pentru igiena pielii”; (c) la nr. curent 53, acid etidronic, se elimină cuvintele din coloana f.

3.	În anexa IV partea 1: cuvintele din coloana „Alte restricții și condiții” se elimină de la numerele: 12 700, 15 800, 20 470, 42 170, 45 190 și 47 000.

4.

În anexa III partea 2, la numărul 1 se adaugă: a b c d e f g „1 8-chinolinol și bisulfat de 8-hidroxichinolină (a)   Preparate pentru igiena pielii care nu se clătesc după folosire 0,02 % calculat ca bază   (a) (b) (c) conține 8-chinolinol 31.12.1990   (b)   Preparate pentru igiena picioarelor care nu se clătesc după folosire 0,04 % calculat ca bază         (c)   Produse pentru igiena cavității bucale 0,01 % calculat ca bază”

5.

În anexa IV partea 2: (a) se anulează numerele 15 800, 19 120, 20 470, 21 115, 42 170, 45 190, 47 000, 73 905 și 75 660; (b) „31.12.1988” din coloana „Admis până la” se înlocuiește cu „31.12.1989” pentru următoarele numere: 13 065, 21 110, 26 100, 42 045, 42 535, 44 045, 61 554, 73 900 și 74 180; (c) pentru agentul colorant CI 42 535 se adaugă în coloana „Alte limitări și cerințe”, „Numai în preparatele pentru păr pentru o concentrație maximă de 100 ppm”.

6.	În anexa V, se anulează poziția (a) de la numărul curent 3, estronă, estradiol și esterii săi, estriol și esterii săi.

7.

În anexa VI partea 1: (a) în versiunea în limba franceză: la nr. curent 5, formaldehidă și paraformaldehidă, cuvintele din coloana c se înlocuiesc cu următoarele:   „0,2 % (cu excepția celor pentru igiena cavității bucale)   0,1 % (pentru igiena cavității bucale) concentrații exprimate ca formaldehidă liberă”; (b) concentrația maximă autorizată în coloana c pentru numărul curent 39, 5-clor-2metil-3(2H)-izotiazolonă și 2-metil-3(2H)-izotiazolonă cu clorură de magneziu și azotat de magneziu se înlocuiește cu 0,0015 %; (c) la numărul curent 20, se elimină din coloana d 5-brom-5-nitro-1,3 dioxan, „vezi anexa VI partea 2 nr. curent 7”.

8.

În anexa VI partea 2: (a) se adaugă următorul număr curent: a b c d e f „26 Glutaraldehidă 0,1 % Interzisă în aerosoli (spray-uri) Conține glutaraldehidă, atunci când concentrația glutaraldehidei în produsul finit depășește 0,05 % 31.12.1991” (b) se anulează următoarele numere curente: — 1. Acid boric (+); — 3. Dibrompropamidină (INN) și sărurile sale (inclusiv izetionatul); — 5. Iodură de 3-heptil-2-(3-heptil-4-metil-4-tiazolin-2-ilidenmetil)-4-metiltiazolin; — 19. Ester benzilic al acidului 4-hidroxibenzoic; — 25. 1,3,5-Tri(2hidroxietil)hexahidro-1,3,5-triazină; (c) „31.12.1988” din coloana f se înlocuiește cu „31.12.1989” pentru următoarele numere: — 4. Bromură și clorură de alchil (C12-C22) trimetilamoniu [inclusiv bromură de cetrimoniu (INN) (+)]; — 15. Clorură de benzetoniu (INN)(+); — 16. Clorură (INN)(+), bromură și zaharinat (+) de benzalconiu; — 20. Hexamidină (INN) și sărurile sale (inclusiv izetionat și 4-hidroxi-benzoat) (+).

9.

În anexa VII partea 2, se anulează următoarele numere curente: — 3. Padimat A (INN); — 7. 3,3,5-Trimetilciclohexil-2- acetamidobenzoat; — 8. Cinamat de potasiu; — 9. Săruri ale acidului 4-metoxicinamic (săruri de potasiu, sodiu și dietanolamină); — 10. 4-metoxicinamat de propil; — 11. Săruri ale acidului salicilic (de potasiu, sodiu și trietanol-amină); — 14. Cinoxat (INN); — 15. Trioleat de acid 3,4-dihidroxi-5-trihidroxibenzoiloxibenzoic; — 18. 2-Etilhexil 2-4-fenilbenzoilbenzoat; — 19. 5-Metil-2-fenilbenzoxazol; — 20. 3,4-dimetoxifenilglicoxilat de sodiu; — 21. 1,3-di-4-metoxifenil-1,3 propandionă; — 22. 5-(3,3-Dimetil-8,9,10-trinorborn-2-iliden)3-penten-2-onă; — 23. Acid alfa'-(2-oxoborn-3-iliden)-p-xilen-2-sulfonic; — 27. Acid alfa-ciano-4-metoxicinamic și esterul său hexilic; — 30. 4-Metoxicinamat de ciclohexil.

10.	Anexa VII partea 2 se înlocuiește cu textul din anexa la prezenta directivă.

Articolul 2

(1)   Fără să aducă atingere datelor permise menționate la articolul 1 punctele 4, 5, 8 și 10, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura ca începând cu 1 ianuarie 1990 pentru substanțele menționate la articolul 1 punctul 1 și începând cu 1 ianuarie 1991 pentru substanțele menționate la articolul 1 punctele 2, 4, 5, 7, 8 și 10, nici producătorii, nici importatorii stabiliți pe teritoriul Comunității să nu introducă pe piață produse care nu îndeplinesc cerințele prezentei directive.

(2)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că produsele menționate în primul paragraf nu pot fi vândute sau puse la dispoziția consumatorului final după 31 decembrie 1990, în cazul în care conțin substanțele menționate la articolul 1 punctul 1 și începând cu 31 decembrie 1992 în cazul în care conțin substanțele menționate la articolul 1 punctele 2, 4, 5, 7, 8 și 10.

Articolul 3

(1)   Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1989. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate, de către statele membre, textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 4

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO L 262, 27.9.1976, p. 169.

(2)  JO L 382, 31.12.1988, p. 46.

---

ANEXĂ

---

(1)  Nu este necesar în cazul în care concentrația este 0,5 % sau mai mică și când se folosește numai cu scopul protejării produsului.”

---

13/Volumul 09

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

33

---

31989L0173

---

L 067/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 21 decembrie 1988

de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la anumite componente și caracteristici ale tractoarelor agricole și forestiere pe roți

(89/173/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 100a,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în colaborare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât este important să se adopte măsuri în scopul creării progresive a unei piețe interne într-o perioadă ce expiră la 31 decembrie 1992; întrucât piața internă cuprinde o zonă fără frontiere interne care asigură libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

întrucât cerințele tehnice pe care trebuie să le îndeplinească tractoarele, conform legislațiilor interne, privesc, între altele, dimensiunile și masele, regulatoarele de turație, protecția componentelor de acționare, a părților proeminente și a roților, comanda frânelor pentru vehiculele remorcate, parbrizele și alte geamuri, cuplarea mecanică dintre tractor și vehiculul remorcat, precum și amplasarea și metodele de fixare a plăcuțelor regulamentare și a marcajelor pe corpul tractorului;

întrucât aceste cerințe diferă de la un stat membru la altul; întrucât se impune ca aceleași cerințe să fie adoptate de către toate statele membre, fie în completarea, fie în locul reglementărilor lor actuale, pentru a permite în primul rând punerea în aplicare, pentru fiecare tip de tractor, a procedurii de omologare CEE de tip care face obiectul Directivei 74/150/CEE a Consiliului din 4 martie 1974 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la omologarea tractoarelor agricole și forestiere pe roți (4), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 82/890/CEE (5);

întrucât, în special datorită cerințelor tehnice legate de geamurile de siguranță – parbrize și alte geamuri – este necesară conformitatea cu o parte din modificările adoptate de către Comisia Economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Europa în Regulamentul nr. 43 („Dispoziții uniforme privind omologarea geamurilor de siguranță și a altor elemente din sticlă”) care este un addendum la Acordul din 20 martie 1958 privind adoptarea de condiții uniforme de omologare și astfel recunoașterea reciprocă a omologării echipamentelor și pieselor pentru autovehicule (6),

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1)   Se înțelege prin tractor (agricol sau forestier) orice autovehicul cu roți sau șenile și care are cel puțin două axe, a cărui funcție principală constă în mod esențial în forța sa de tracțiune și care este special conceput pentru tractarea, împingerea, purtarea sau acționarea anumitor utilaje, mașini sau remorci destinate să fie folosite în exploatarea agricolă sau forestieră. Acesta poate fi amenajat pentru a transporta o încărcătură și însoțitori.

(2)   Prezenta directivă se aplică numai tractoarelor definite la alineatul (1), montate pe pneuri, care au două axe și o viteză maximă prin construcție cuprinsă între 6 și 30 km/h.

Articolul 2

(1)   Statele membre nu pot refuza omologarea CEE de tip sau omologarea de tip la scară națională a unui tractor ori să refuze înmatricularea sau să interzică vânzarea, punerea în circulație sau utilizarea unui tractor din motive referitoare la:

—	dimensiuni și mase remorcabile;

—	regulatoare de turație și protecția componentelor de acționare, a părților proeminente și a roților;

—	parbrize și alte geamuri;

—	cuplajele mecanice dintre tractor și vehiculul remorcat, inclusiv sarcina verticală în punctul de cuplare;

—	amplasarea și metoda de fixare a plăcuțelor și inscripțiilor regulamentare pe corpul tractorului;

—	comanda frânelor pentru vehiculele remorcate,

în cazul în care acestea corespund cerințelor din anexele la prezenta directivă și când parbrizele și alte geamuri sau cuplaje mecanice poartă marca de omologare CEE de tip pentru componente.

(2)   Prin derogare de la dispozițiile paragrafului referitor la utilizarea tractorului, statele membre pot aplica în continuare, din motive legate de masa remorcabilă sau masele remorcabile, propriile dispoziții de drept intern, care să reflecte, în special, cerințele deosebite legate de natura reliefului solului pe teritoriul național, în limitele masei remorcabile indicate în lista de la punctul 2.2 din anexa I, în măsura în care aceasta nu implică modificări ale tractorului sau o omologare națională de tip suplimentară.

Articolul 3

(1)   Statele membre acordă omologare CEE, pentru componente, pentru orice tip de parbriz sau alte geamuri și/sau cuplaje mecanice care îndeplinesc cerințele de construcție și cerințele de încercare stabilite în anexele III și/sau IV.

(2)   Statul membru care a acordat omologarea CEE de tip pentru componente ia măsurile necesare pentru a verifica, în măsura în care este necesar și, atunci când este necesar, împreună cu autoritățile competente din alte state membre, dacă modelele produse sunt conforme cu tipul omologat. Astfel de verificări se limitează la verificări prin sondaj.

Articolul 4

Pentru fiecare tip de parbriz sau alte geamuri sau tip de cuplaj mecanic omologate în conformitate cu articolul 3, statele membre eliberează constructorului tractorului, parbrizului sau dispozitivului de cuplare mecanică sau reprezentantului său autorizat o marcă de omologare CEE de tip pentru componente conform modelelor din anexele III sau IV.

Statele membre iau măsurile necesare pentru a preveni folosirea mărcilor care pot produce confuzii între tipul de echipament pentru care s-a acordat omologare CEE de tip pentru componente în conformitate cu articolul 3 și echipamentele de alte tipuri.

Articolul 5

(1)   Statele membre nu pot interzice introducerea pe piață a parbrizelor sau a altor geamuri sau a cuplajelor mecanice din motive legate de construcția lor, în cazul în care acestea poartă marca omologării CEE de tip pentru componente.

(2)   Cu toate acestea, un stat membru poate interzice introducerea pe piață a geamurilor sau a cuplajelor mecanice care poartă marca omologării CEE de tip pentru componente în cazul în care acestea nu corespund tipului omologat.

Statul membru în cauză informează celelalte state membre și Comisia cu privire la măsurile luate, specificând motivele adoptării acestei decizii.

Articolul 6

În termen de o lună, autoritățile competente din fiecare stat membru trimit autorităților competente din celelalte state membre o copie a certificatelor de omologare de tip pentru componente, după modelul prezentat în anexele III sau IV, completate pentru fiecare tip de geam sau cuplaj mecanic pentru care se aprobă sau se refuză omologarea.

Articolul 7

(1)   Atunci când statul membru care acordă omologare CEE de tip pentru componente constată că un număr de geamuri sau cuplaje mecanice care poartă aceeași marcă de omologare CEE de tip pentru componente nu sunt conforme cu tipul care a fost omologat, acesta ia măsurile necesare pentru a se asigura că modelele produse sunt conforme cu tipul omologat. Autoritățile competente ale statului respectiv informează autoritățile din celelalte state membre despre măsurile luate, care pot include retragerea omologării CEE de tip pentru componente, în cazul în care nerespectarea conformității este gravă și repetată. Autoritățile competente iau aceleași măsuri în cazul în care sunt informate de către autoritățile competente ale altui stat membru despre o astfel de lipsă de conformitate.

(2)   În termen de o lună de la retragerea omologării CEE de tip pentru componente acordată, autoritățile competente ale statelor membre se informează reciproc cu privire la această retragere și la motivele luării acestei măsuri.

Articolul 8

Orice decizie luată în conformitate cu dispozițiile adoptate în vederea aplicării prezentei directive, în sensul refuzului sau retragerii omologării CEE de tip sau interzicerii introducerii pe piață sau utilizării acestora, trebuie să conțină motive detaliate. Astfel de decizii se notifică părții interesate care, simultan, este informată și despre căile de atac și termenele de introducere a acțiunii din legislația internă a statelor membre.

Articolul 9

Modificările necesare pentru adaptarea cerințelor din anexă la progresul tehnic se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 13 din Directiva 74/150/CEE.

Articolul 10

(1)   Statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru a se conforma prezentei directive până pe data de 31 decembrie 1989. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 11

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 218, 17.8.1987, p. 1.

(2)  JO C 281, 19.10.1987, p. 180 și

JO C 326, 18.12.1988.

(3)  JO C 319, 30.11.1987, p. 25.

(4)  JO L 84, 28.3.1974, p. 10.

(5)  JO L 378, 31.12.1982, p. 45.

(6)  

Doc	E/ECE/234,	REV 1/ADD 42/REV/1.
	E/ECE/TRANS/505

---

LISTA ANEXELOR

ANEXA I:

Dimensiuni și mase remorcabile

Apendice:

Anexă la certificatul de omologare CEE de tip

ANEXA II:

Regulator de turație și protecția componentelor de acționare, a părților proeminente și a roților

Apendice:

Anexă la certificatul de omologare CEE de tip

ANEXA III A:

Parbrize și alte geamuri – cerințe privind echipamentele, definiții, cerere pentru obținerea omologării de tip pentru componente, omologare de tip pentru componente, marcaje, specificații generale, încercări și conformitatea producției

Apendice:

Exemple de mărci de omologare de tip pentru componente

ANEXA III B:

Comunicare cu privire la omologarea CEE de tip pentru componente, refuzul omologării CEE de tip pentru componente, prelungirea perioadei de valabilitate a omologării CEE de tip pentru componente și retragerea omologării de tip pentru componente

Apendice 1:

Parbrize din sticlă securizată monostrat

Apendice 2:

Geamuri din sticlă uniform securizată monostrat, altele decât parbrizele

Apendice 3:

Parbrize din sticlă securizată multistrat

Apendice 4:

Geamuri din sticlă securizată multistrat, altele decât parbrizele

Apendice 5:

Parbrize cu acoperire din plastic multistrat

Apendice 6:

Geamuri cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele

Apendice 7:

Unități cu vitraj dublu

Apendice 8:

Conținutul listei de parbrize

ANEXA III C:

Condiții generale de încercare

ANEXA III D:

Parbrize din sticlă securizată monostrat

ANEXA III E:

Geamuri din sticlă uniform securizată monostrat, altele decât parbrizele

ANEXA III F:

Parbrize din sticlă securizată multistrat obișnuită

ANEXA III G:

Geamuri din sticlă securizată multistrat, altele decât parbrizele

ANEXA III H:

Parbrize din sticlă securizată multistrat tratată

ANEXA III I:

Geamuri din sticlă securizată cu acoperire din plastic la interior

ANEXA III J:

Parbrize cu acoperire din plastic multistrat

ANEXA III K:

Geamuri cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele

ANEXA III L:

Unități cu vitraj dublu

ANEXA III M:

Gruparea parbrizelor pentru încercări în vederea omologării de tip pentru componente

ANEXA III N:

Măsurarea înălțimilor segmentului și poziția punctelor de impact

ANEXA III O:

Verificarea conformității producției

ANEXA III P:

Anexă la certificatul de omologare CEE de tip

ANEXA IV:

Cuplaje mecanice între tractor și vehiculul remorcat și sarcina verticală în punctul de cuplare

Apendice 1:

Desenele componentelor cuplajului mecanic

Apendice 2:

Metoda de încercare dinamică

Apendice 3:

Metoda de încercare statică

Apendice 4:

Marca de omologare de tip pentru componente

Apendice 5:

Model de certificat de omologare CEE de tip pentru componente

Apendice 6:

Condițiile de acordare a omologării CEE de tip

Apendice 7:

Anexă la certificatul de omologare CEE de tip

ANEXA V:

Amplasarea și metoda de fixare a plăcuțelor și inscripțiilor regulamentare pe corpul tractorului

Apendice:

Anexă la certificatul de omologare CEE de tip

ANEXA VI:

Comanda frânelor vehiculelor remorcate și cuplarea sistemului de frânare între tractor și vehiculele remorcate

Apendice:

Anexă la certificatul de omologare CEE de tip

ANEXA I

DIMENSIUNI ȘI MASE REMORCABILE

1.   DEFINIȚII

1.1.   „Lungime” înseamnă:

—	lungimea tractorului măsurată între planurile verticale în unghi drept față de axa longitudinală a tractorului și care trec prin punctele extreme ale acestuia, dar excluzând: — toate oglinzile retrovizoare; — toate manivelele de demarare; — toate lămpile de poziție frontale sau laterale.

1.2.   „Lățime” înseamnă:

—

lățimea tractorului măsurată între planurile verticale paralele cu axa longitudinală a tractorului și care trec prin punctele extreme ale acestuia, dar excluzând: — orice oglinzi retrovizoare; — orice indicatoare de direcție; — orice lămpi de poziție din față, spate sau lateral; orice lămpi de staționare; — orice deformare a pneurilor cauzată de greutatea tractorului; — orice componente rabatabile, precum treapta rabatabilă a scării sau apărătoarele de noroi flexibile.

1.3.   „Înălțime” înseamnă:

—	distanța verticală dintre sol și punctul tractorului aflat la cea mai mare distanță de sol, exclusiv antena. La stabilirea înălțimii, tractorul trebuie: — să fie echipat cu pneuri noi, cu cea mai mare rază de rulare specificată de către constructor.

1.4.   „Masa remorcabilă admisă”

înseamnă masa pe care un tractor o poate remorca. De exemplu, poate fi formată din una sau mai multe remorci sau alte utilaje agricole sau forestiere care se remorchează. Se face o distincție între masa remorcabilă admisă din punct de vedere tehnic, indicată de către constructor, și masa remorcabilă autorizată specificată la punctul 2.2 de mai jos.

1.5.   „Dispozitiv de remorcare”

înseamnă o componentă a tractorului destinată să asigure o legătură mecanică între tractor și vehiculul remorcat.

1.6.   „Masa neîncărcată a tractorului în stare de funcționare (Mt)”

înseamnă masa definită la punctul 2.4 din anexa I la Directiva 74/150/CEE.

1.7.   Masa remorcabilă admisă (masele remorcabile admise) din punct de vedere tehnic:

—	masa remorcabilă fără frânare;

—	masa remorcabilă cu frânare independentă (conform definiției de la punctul 1.12 din anexa I la Directiva 76/432/CEE a Consiliului (1);

—	masa remorcabilă cu frânare prin inerție (conform definiției de la punctul 1.14 din anexa I la Directiva 76/432/CEE a Consiliului);

—	masa remorcabilă echipată cu frânare hidraulică sau pneumatică: acest tip de frânare poate fi continuu, semicontinuu sau independent asistat, conform punctelor 1.9, 1.10 și, respectiv, 1.11 din anexa I la Directiva 76/432/CEE.

2.   CERINȚE

2.1.   Dimensiuni

Dimensiunile maxime ale tractorului sunt următoarele:

lungime: 12 m;

lățime: 2,5 m;

înălțime: 4 m.

2.1.4.   Măsurătorile pentru verificarea acestor dimensiuni se realizează după cum urmează:

—	cu tractorul neîncărcat, în stare de funcționare, după cum se indică la punctul 1.6;

—	pe o suprafață plană orizontală;

—	cu tractorul în staționare și motorul oprit;

—	cu pneuri noi, la presiunea normală recomandată de către constructor;

—	cu ușile și ferestrele închise;

—	cu volanul în poziția de mers în linie dreaptă;

—	fără utilaje agricole sau forestiere atașate de tractor.

2.2.   Masa remorcabilă admisă

Masa remorcabilă admisă nu trebuie să depășească:

2.2.1.1.   masa remorcabilă admisă din punct de vedere tehnic, după cum este definită la punctul 1.7, recomandată de către constructorul tractorului;

2.2.1.2.   masa remorcabilă stabilită pentru dispozitivul de remorcare conform omologării CEE de tip pentru componente.

2.2.2.   Atunci când un stat membru aplică articolul 2 alineatul (2), masele remorcabile trebuie specificate în certificatul de înmatriculare al tractorului.

---

(1)  JO L 122, 8.5.1976, p. 1.

ANEXA II

REGULATOR DE TURAȚIE ȘI PROTECȚIA COMPONENTELOR DE ACȚIONARE, A PĂRȚILOR PROEMINENTE ȘI A ROȚILOR

1.   REGULATOR DE TURAȚIE

1.1.   Dacă acest dispozitiv este montat de către constructor în cursul producției, el trebuie instalat și proiectat astfel încât tractorul să corespundă dispozițiilor Directivei 74/152/CEE (1) cu privire la viteza maximă prevăzută prin proiect.

2.   PROTECȚIA COMPONENTELOR DE ACȚIONARE, A PĂRȚILOR PROEMINENTE ȘI A ROȚILOR

2.1   Dispoziții generale

2.1.1.   Componentele de acționare, părțile proeminente și roțile tractorului trebuie proiectate, montate și protejate astfel încât, în condiții normale de utilizare, să prevină accidentarea persoanelor.

2.1.2.   Cerințele de la punctul 2.1.1 se consideră ca fiind îndeplinite dacă se respectă condițiile de la punctul 2.3. Se pot autoriza și alte soluții decât cele descrise la punctul 2.3 dacă constructorul dovedește că acestea sunt cel puțin echivalente cu cerințele de la punctul 2.3

2.1.3.   Dispozitivele de protecție trebuie fixate ferm pe tractor. „Fixare fermă” înseamnă ca îndepărtarea acestor dispozitive să fie posibilă numai cu ajutorul unor scule.

2.1.4.   Capotele, capacele și panourile a căror închidere accidentală poate provoca răniri trebuie realizate astfel încât să se evite închiderea lor accidentală (de exemplu, cu ajutorul unor dispozitive de siguranță, prin fixarea lor corespunzătoare sau printr-o proiectare adecvată).

2.1.5.   Același dispozitiv de protecție poate proteja mai multe puncte periculoase. Cu toate acestea, dacă dispozitivele de reglare, menținere sau de antiparazitare care se acționează atunci când funcționează motorul se află sub un dispozitiv de protecție comun, atunci se prevăd dispozitive de protecție suplimentare.

2.1.6.   Dispozitivele de siguranță (de exemplu: cleme cu arc sau închizători)

—	pentru reținerea elementelor de legătură ușor detașabile (de exemplu, știft de prindere) și elementele

—	dispozitivelor de protecție care se pot deschide fără ajutorul sculelor (de exemplu, capota motorului)

trebuie fixate ferm fie de elementul de legătură al tractorului, fie de dispozitivul de protecție.

2.2.   Definiții

Termenii și expresiile de mai jos, au următorul înțeles

„Dispozitiv de protecție” înseamnă un dispozitiv destinat să protejeze piesele periculoase. În înțelesul acestei directive, dispozitivele de protecție includ cartere, capace și apărătoare.

2.2.1.1.   „Scut” înseamnă un dispozitiv de protecție așezat imediat în fața unei piese periculoase și care, fie singur, fie împreună cu alte piese ale mașinii, asigură protecție, din toate părțile, împotriva contactului cu piesa periculoasă.

2.2.1.2.   „Panou sau capotă” înseamnă un dispozitiv de protecție așezat în fața piesei periculoase și care asigură protecție împotriva contactului cu piesa periculoasă în partea deschisă.

2.2.1.3.   „Apărătoare” înseamnă un dispozitiv de protecție care, prin șine, grilaje sau alte dispozitive similare, asigură distanța de siguranță necesară pentru a împiedica contactul cu piesele periculoase.

„Piesă periculoasă” înseamnă orice punct care, datorită locului de amplasare sau modului de proiectare a pieselor fixe sau mobile ale tractorului, implică riscul unei accidentări. Piesele periculoase sunt, în special, punctele cu risc de înțepare, de retezare, de tăiere, de străpungere, de penetrare, de agățare, de intrare și de atac.

2.2.2.1.   „Punct cu risc de înțepare” înseamnă orice punct periculos în care unele piese se mișcă una în funcție de cealaltă sau de alte piese fixe și prezintă risc de înțepare pentru persoane sau părți ale corpului acestora.

2.2.2.2.   „Punct cu risc de retezare” înseamnă orice punct periculos în care unele piese se deplasează una de-a lungul celeilalte sau de-a lungul altor piese și prezintă risc de înțepături sau retezări pentru persoane sau părți ale corpului acestora.

2.2.2.3.   „Puncte cu risc de tăiere, străpungere sau penetrare” înseamnă orice punct periculos în care unele piese, cu margini ascuțite, colțuroase sau nefinisate, fixe sau mobile, prezintă risc de rănire pentru persoane sau părți ale corpului acestora.

2.2.2.4.   „Punct cu risc de agățare” înseamnă orice punct periculos în care proeminențe ascuțite, dinți, vârfuri, șuruburi și bolțuri, nipluri de ungere, axe, capete de ax sau orice altă piesă se mișcă astfel încât prezintă risc de agățare și antrenare pentru persoane, părți ale corpului acestora sau îmbrăcămintea acestora.

2.2.2.5.   „Punct cu risc de intrare sau de atac” înseamnă orice punct periculos în care unele piese, prin mișcare, îngustează o deschidere prin care o persoană, unele părți ale corpului acesteia sau îmbrăcămintea acesteia pot fi prinse.

2.2.3.   „Distanță de atingere” înseamnă distanța maximă la care poate ajunge o persoană sau unele părți ale corpului său, în sus, în jos, în interior, în lateral, de jur împrejur, sau de-a curmezișul, fără ajutorul altor obiecte (figura 1).

2.2.4.   „Distanța de siguranță” înseamnă distanța corespunzătoare dimensiunii corpului sau celei de atingere plus o marjă de siguranță (figura 1).

2.2.5.   „Comandă” înseamnă orice dispozitiv care prin acțiunea sa directă modifică starea sau funcționarea tractorului sau a altor echipamente cuplate la acesta.

2.3.   Distanțe de siguranță pentru evitarea contactului cu părțile periculoase

2.3.1.   Distanța de siguranță se măsoară din acele puncte la care se poate ajunge pentru a acționa, întreține sau inspecta tractorul și, de asemenea, de la nivelul solului. „Inspectarea și întreținerea tractorului” înseamnă numai munca depusă în mod normal de către cel care îl conduce, singur, în conformitate cu instrucțiunile de utilizare. Pentru a determina distanța de siguranță, principiul de bază este acela că tractorul se află în starea pentru care a fost proiectat și că nu se folosește nici o sculă pentru a se atinge părțile periculoase.

Distanțele de siguranță sunt stabilite la punctele 2.3.2.1–2.3.2.5. În anumite zone specifice sau pentru anumite componente specifice un nivel de siguranță corespunzător este prevăzut în cazul în care tractorul corespunde cerințelor stabilite la punctele 2.3.2.6–2.3.2.14.

2.3.2.   Protecția punctelor periculoase

Partea de sus

Limita de siguranță în partea de sus este de 2 500 mm (figura 1) în cazul unei persoane care stă în picioare.

2.3.2.2.   Partea de jos, deasupra

Limita de siguranță pentru a ajunge deasupra unui obstacol este:

a= de la nivelul solului până la punctul periculos;

b= înălțimea obstacolului sau a dispozitivului de protecție;

c= distanța orizontală dintre punctul periculos și obstacol (figura 2).

Când se ating atât limitele de jos cât și cele de sus, trebuie respectate distanțele de siguranță stabilite în Tabelul 1.

TABEL 1

(mm)
a: Distanța de la sol la punctul periculos	Înălțimea dintre obstacol și dispozitivul de protecție b
	2 400	2 200	2 000	1 800	1 600	1 400	1 200	1 000
	Distanța orizontală c de la punctul periculos
2 400	-	100	100	100	100	100	100	100
2 200	-	250	350	400	500	500	600	600
2 000	-	-	350	500	600	700	900	1 100
1 800	-	-	-	600	900	900	1 000	1 100
1 600	-	-	-	500	900	900	1 000	1 300
1 400	-	-	-	100	800	900	1 000	1 300
1 200	-	-	-	-	500	900	1 000	1 400
1 000	-	-	-	-	300	900	1 000	1 400
800	-	-	-	-	-	600	900	1 300
600	-	-	-	-	-	-	500	1 200
400	-	-	-	-	-	-	300	1 200
200	-	-	-	-	-	-	200	1 100

2.3.2.3.   Distanța de atingere de jur-împrejur

Limitele de siguranță din Tabelul 2 de mai jos trebuie cel puțin menținute dacă partea respectivă a corpului nu trebuie să atingă punctul periculos. La aplicarea limitei de siguranță se presupune că articulația principală a părții respective a corpului este ferm împinsă în marginea dispozitivului de siguranță. Se consideră că limitele de siguranță sunt respectate dacă împiedică avansarea sau penetrarea părților corpului dincolo de ele.

TABELUL 2

2.3.2.4.   Penetrarea și atingerea pe diagonală

Dacă este posibilă penetrarea prin sau peste deschideri și până la piesele periculoase, trebuie respectată distanța minimă de siguranță prevăzută în Tabelele 3 și 4.

Piesele în mișcare una față de cealaltă sau piesele care se mișcă de-a lungul pieselor fixe nu sunt considerate ca factori de risc cu condiția ca distanța dintre ele să nu fie mai mică de 8 mm.

TABELUL 3

Limitele de siguranță pentru deschideri paralele și alungite

a este cea mai mică dimensiune a deschiderii

b este distanța de siguranță față de punctul periculos

TABELUL 4

Limitele de siguranță pentru deschideri pătrate sau circulare

a este deschiderea/diametrul sau lungimea laturii

b este distanța de siguranță de la punctul de pericol

2.3.2.5.   Limitele de siguranță față de punctele cu risc de înțepare

Un punct cu risc de înțepare nu este considerat periculos pentru partea corpului arătată în ilustrația de mai jos dacă distanțele de siguranță nu sunt mai mici decât cele precizate în Tabelul 5 și dacă se asigură faptul că partea adiacentă, mai mare, a corpului nu încape în acel spațiu.

TABELUL 5

2.3.2.6.   Comenzile

Spațiul dintre două pedale și găurile prin care trec dispozitivele de comandă nu sunt considerate drept puncte cu risc de înțepare sau retezare.

2.3.2.7.   Cuplarea posterioară în 3 puncte

2.3.2.7.1.   Într-un sistem de cuplare în 3 puncte, dincolo de planul care trece prin planul median al articulațiilor pivotante ale tijelor de ridicare, trebuie respectată o limită de siguranță minimă de 25 mm între piesele în mișcare, pentru fiecare punct sau fiecare cursă a dispozitivului de ridicare – dar nu și pentru capete în poziția superioară și inferioară 0,1 n - împreună cu o distanță de 25 mm sau un unghi minim de 30o pentru piesele cu risc de retezare care pot cauza schimbarea unghiului (a se vedea figura 3). Cursa n′, redusă cu 0,1 n, atât la capătul superior cât și la cel inferior, este definită după cum urmează (a se vedea figura 4).

2.3.2.7.2.   Pentru cursa n a unității de ridicare hidraulice, poziția inferioară, A, a punctului de cuplare a articulației inferioare este limitată la dimensiunea „14” în conformitate cu standardul ISO 730, Partea 1, în timp ce poziția superioară, B, este limitată la cursa hidraulică maximă. Cursa n′ corespunde cursei n reduse în sus și în jos cu 0,1 n,și reprezintă distanța verticală între punctele A′ și B′.

2.3.2.7.3.   De asemenea, în cadrul cursei n′ trebuie menținută o limită minimă de siguranță de 25 mm față de piesele adiacente din jurul profilului tijelor de ridicare.

2.3.2.7.4.   Dacă, în cazul unui sistem de cuplare în 3 puncte, între tractor și elementul tractat se utilizează dispozitive de cuplare care nu necesită prezența unui operator (de exemplu, în cazul unei cuplări rapide), atunci dispozițiile de la punctul 2.3.2.7.3 nu se aplică.

2.3.2.7.5.   Manualul de funcționare trebuie să conțină informații specifice asupra punctelor periculoase situate în fața planului definit la prima teză de la punctul 2.3.2.7.1.

2.3.2.8.   Cuplarea frontală în 3 puncte

2.3.2.8.1.   În fiecare punct al cursei n′ a unității de ridicare – cu excepția capetelor superioare și inferioare care ajung la 0,1 n – trebuie menținută o limită minimă de siguranță de 25 mm și un unghi minim de 30° față de piesele antrenate simultan sau o limită minimă de siguranță de 25 mm, în cazul schimbării unghiului, datorită mișcării pieselor una față de cealaltă. Cursa n′ redusă cu 0,1 n, atât la capătul inferior cât și la cel superior, este definită după cum urmează (a se vedea și figura 4).

2.3.2.8.2.   Pentru cursa n a unității hidraulice de ridicare, poziția inferioară A a punctului de cuplare a articulației inferioare este limitată la dimensiunea „14”, conform standardului ISO 8759, partea 2, în timp ce poziția superioară B este limitată la cursa hidraulică maximă. Cursa n′ redusă la capătul superior și inferior cu 0,1 n reprezintă distanța verticală între A′ și B′.

2.3.2.8.3.   Dacă, pentru articulațiile inferioare ale unui sistem de cuplare frontal în 3 puncte se folosesc dispozitive de cuplare (cum ar fi în cazul unei cuplări cu acțiune rapidă) care nu necesită prezența unei persoane între tractor și elementul tractat în timpul realizării cuplării, atunci dispozițiile de la 2.3.2.8.1. nu se aplică în limita unei raze de 250 mm din punctele unde articulațiile inferioare sunt cuplate cu tractorul. Cu toate acestea, trebuie asigurată o limită minimă de siguranță de 25 mm față de piesele învecinate cursei, definite prin n′, în special în spațiul exterior cursei de deplasare a cilindrilor/tijelor.

2.3.2.9.   Scaunul conducătorului și spațiul adiacent

Atunci când conducătorul este în poziția așezat, toate punctele cu risc de înțepare sau retezare trebuie să fie în afara razei de acțiune a mâinilor sau picioarelor acestuia. Această cerință este considerată îndeplinită dacă se respectă următoarele condiții:

2.3.2.9.1.   Scaunul conducătorului se află poziționat în punctul median al razei de reglare longitudinale și verticale. Zona de acțiune a conducătorului este împărțită între zonele A și B. Un punct central circular al acestor zone se află la 60 de mm în fața și la 580 mm deasupra punctului de referință al scaunului (a se vedea figura 5). Zona A reprezintă o sferă cu diametrul de 550 mm iar zona B este localizată între această sferă și o altă sferă cu raza de 1 000 mm.

2.3.2.9.2.   În apropierea punctelor cu risc de înțepare și de retezare se menține o distanță de siguranță de 120 mm în zona A și de 25 mm în zona B și un unghi minim de 30° în cazul pieselor cu risc de retezare ce pot cauza o schimbare a unghiului.

2.3.2.9.3.   În zona A, se iau în considerare numai punctele cu risc de înțepare și retezare datorate pieselor acționate de o sursă de energie exterioară.

2.3.2.9.4.   Dacă un punct reprezintă un risc de pericol din cauza prezenței unei componente aferente scaunului, atunci între componenta respectivă și scaun trebuie menținută o distanță de siguranță de cel puțin 25 mm. Nu există puncte periculoase între spătarul scaunului și componentele aferente localizate în spatele acestui spătar, dacă aceste componente sunt netede iar spătarul scaunului este rotunjit și nu are puncte ascuțite.

2.3.2.10.   Scaunul pasagerului (după caz)

2.3.2.10.1.   Dacă anumite componente constituie un pericol pentru picioare, trebuie asigurate dispozitive de protecție pe o rază semicirculară de 800 mm începând de la marginea frontală a pernei scaunului și orientată în jos.

2.3.2.10.2.   Conform celor descrise la punctul 2.3.2.9 (a se vedea figura 6), piesele periculoase din zonele A și B trebuie protejate pe o rază circulară al cărei centru este situat la 670 mm deasupra centrului marginii frontale a scaunului pasagerului.

2.3.2.11.   Tractoare cu ecartament îngust (tractoare al căror ecartament este definit conform articolului 1 a doua liniuță din Directiva 87/402/CEE)

2.3.2.11.1.   În cazul tractoarelor cu ecartament îngust, nu se aplică dispozițiile secțiunii 2.3.2.9 pentru zona situată sub un plan înclinat la 45°, orientat spre spate, transversal pe direcția de mers, care trece printr-un punct situat la 230 mm în spatele punctului de poziționare al scaunului (PPS) (a se vedea figura 7). Dacă în această zonă există puncte periculoase de orice natură, se amplasează pe tractor avertismente corespunzătoare.

2.3.2.11.2.   Secțiunile II.1 și II.2 din anexa I la Directiva 80/720/CCE se aplică accesului la scaunul conducătorului.

2.3.2.11.3.   Punctul 1.6 din anexa I la Directiva 80/720/CEE se aplică dispozitivelor de comandă.

2.3.2.11.4.   În fața planului de referință care trece în unghi drept față de axa longitudinală a vehiculului și prin centrul pedalei în poziție liberă (ambreiaj și/sau frână de serviciu), componentele foarte fierbinți ale sistemului de evacuare trebuie protejate, dacă sunt localizate pe o rază de 300 mm în zona superioară (700 mm deasupra nivelului solului) și la 150 mm în zona inferioară (a se vedea figura 8). În lateral, zona de protecție este limitată de marginea exterioară a tractorului și de marginea exterioară a sistemului de evacuare.

Componentele sistemului de evacuare care se încălzesc foarte tare și care trec pe sub treapta de acces trebuie acoperite pe verticală sau protejate termic în alt mod.

2.3.2.12.   Dispunerea și marcarea furtunurilor hidraulice flexibile

2.3.2.12.1.   Furtunurile hidraulice flexibile trebuie astfel dispuse încât să prevină producerea de avarii mecanice sau termice.

2.3.2.12.2.   Furtunurile hidraulice flexibile trebuie să poată fi clar identificate și marcate permanent cu următoarele informații:

—	marca constructorului furtunului flexibil;

—	data fabricației (anul și luna);

—	depășirea maximă a presiunii dinamice admisă în funcționare.

2.3.2.12.3.   Furtunurile hidraulice flexibile aflate în vecinătatea scaunului conducătorului sau pasagerului trebuie dispuse sau protejate astfel încât, în cazul unei defecțiuni, să nu reprezinte un pericol pentru nici o persoană.

2.3.2.13.   Direcție și axă oscilantă

Piese aflate în mișcare una față de cealaltă sau față de piesele fixe trebuie protejate dacă se află în zona definită la punctele 2.3.2.9 și 2.3.2.10.

În cazul tractoarelor cu mecanism de direcție articulat, pe ambele părți ale tractorului trebuie să existe marcaje clare și permanente cu privire la raza de articulare, indicând, prin semne ilustrative sau în cuvinte, că nu este permisă staționarea în raza neprotejată de articulare. Indicațiile corespunzătoare trebuie incluse și în manualul de utilizare.

2.3.2.14.   Arbori de transmisie fixați pe tractor

Arborii de transmisie (de exemplu, pentru tractoarele cu tracțiune pe 4 roți la care arborele de transmisie se poate roti numai atunci când tractorul se află în mișcare), trebuie protejați dacă sunt amplasați în zonele definite la secțiunile 2.3.2.9. și 2.3.2.10.

2.3.2.15.   Zona de siguranță din jurul roților motoare

2.3.2.15.1.   Zona de siguranță a apărătoarelor roților trebuie să respecte condițiile următoare.

„Zonă de siguranță” înseamnă spațiul care trebuie să rămână liber în jurul pneurilor roților motoare față de piesele adiacente ale vehiculului.

Zona de siguranță a roților motoare, atunci când vehiculul este echipat cu pneuri de cele mai mari dimensiuni, trebuie să corespundă dimensiunilor specificate în figura 9 și în tabelul 6.

TABELUL 6

Tractoare standard		Tractoare cu ecartament îngust
a mm	b mm	a mm	b mm
50	60	15	30

O zonă de siguranță mai mică decât cea ilustrată în figura 9 și în tabelul 6 este permisă în zonele menționate în secțiunile 2.3.2.9 și 2.3.2.10 în cazul tractoarelor cu ecartament îngust, acolo unde apărătoarele folosesc și la înlăturarea pământului prins de roți.

2.4.   Metoda de determinare a punctului de poziționare a scaunului

2.4.1.   Generalități

Metoda și dispozitivul folosit la definirea punctului de poziționare pentru orice tip de scaun netapițat sunt descrise în cele ce urmează.

2.4.2.   Definiții

Punct de poziționare a scaunului (PPS):

Punct situat în planul vertical longitudinal median al dispozitivului de poziționare a scaunului (PPS), reprezentat în figura 10, situat pe scaunul conducătorului conform punctelor 2.4.4 și 2.4.6.

Punctul de poziționare a scaunului se stabilește în funcție de vehicul și nu se modifică (rămâne fix) prin reglarea scaunului și/sau datorită vibrațiilor produse.

2.4.3.   Dispozitiv pentru determinarea PPS

Dispozitivul de determinare a PPS este în conformitate cu imaginea din figura 10. Masa dispozitivului este de 6 ± 1 kg, iar suprafața inferioară a acestuia trebuie să fie netedă și lustruită.

2.4.4.   Așezarea scaunului pentru determinarea punctului de poziționare

Dacă este un scaun cu înălțime reglabilă, atunci, înaintea determinării punctului de poziționare, acesta se reglează după cum urmează:

(a)	toate reglajele – spate/față, înălțime și înclinare – trebuie aduse în poziție mediană. Dacă acest lucru nu este posibil, se vor utiliza reglajele cele mai apropiate, superioare sau inferioare, de poziția mediană;

(b)	suspensiile reglabile trebuie reglate astfel încât suspensia să fie la jumătatea cursei, cu dispozitivul de determinare fixat pe poziție și încărcat. Suspensia poate fi blocată mecanic în acea poziție pe durata determinării PPS;

(c)	suspensiile nereglabile pot fi blocate în poziția verticală care se obține cu ajutorul dispozitivului de determinare fixat pe poziție și încărcat;

(d)	dacă reglajele menționate anterior nu sunt în concordanță cu instrucțiunile specificate de către constructor, atunci acestea trebuie respectate astfel încât să se obțină reglajele recomandate pentru un conducător cu o masă de 75 de kg.

NB: Un conducător de 75 kg reprezintă o aproximație a dispozitivului de poziționare în poziția de fixare și sub o sarcină de 65 kg.

2.4.5.   Determinarea celor 3 axe de referință x′, y′ și z′ pentru PPS

Coordonatele se stabilesc după cum urmează:

(a)	poziționarea, pe o latură a suportului scaunului, a găurii de fixare aferente, respectiv în poziția cea mai din spate;

(b)	dacă axa acestei găuri este paralelă cu axa pivotului de pe dispozitiv, atunci această axă va fi considerată drept axa y′, (privind de la stânga la dreapta față de un conducător în poziția așezat – a se vedea figura 11);

(c)

dacă axa acestei găuri este paralelă cu planul vertical ce trece prin linia mediană a scaunului, atunci linia dreaptă este considerată drept axa x′ care merge în paralel cu axa pivotului menționat și trece prin punctul de intersecție dintre planul bazei de susținere a scaunului și axa găurii menționate (a se vedea figura 12);

(d)	în toate celelalte cazuri, axa y′ se stabilește în conformitate cu parametrii rezultați din măsurarea scaunului;

(e)	axele x′ și z′ se definesc drept intersecții ale planurilor orizontal și vertical, care trec prin y′, cu planul vertical care trece prin mediana scaunului. Axele x′ și z′ sunt orientate în față și în sus (a se vedea figurile 11 și 12).

2.4.6.   Metoda de determinare a PPS

PPS se determină prin folosirea dispozitivului din figura 10 și prin respectarea următoarelor etape:

(a)	se acoperă scaunul cu o pânză pentru a facilita poziționarea corectă a dispozitivului;

(b)	dispozitivul este poziționat pe perna scaunului (fără adăugarea altei mase suplimentare) prin împingerea spătarului spre spate;

(c)	se adaugă alte mase pentru a se aduce masa totală a dispozitivului de la 6 ± 1 kg la 26 ± 1 kg Centrul forței verticale trebuie să fie la 40 mm în fața semnului care marchează PPS de pe latura orizontală a dispozitivului (a se vedea figura 10);

(d)	dispozitivului i se aplică de două ori o forță orizontală de 100 N în punctul care marchează poziția, după cum indică figura 10;

(e)	se adaugă alte mase pentru a aduce masa totală a dispozitivului de la 26 ± 1 kg la 65 ± 1 kg Centrul forței verticale a maselor adăugate trebuie să fie la 40 mm în fața semnului care marchează PPS de pe partea orizontală a dispozitivului (a se vedea figura 10);

(f)

pe ambele laturi ale scaunului, în două planuri verticale echidistante față de linia mediană longitudinală a scaunului, se măsoară cu o precizie de ± 1 mm coordonatele intersecției acelor planuri cu axele PPS marcate pe dispozitiv, definite la punctul 2.4.5. Valorile medii aritmetice ale măsurătorilor făcute în cele două plane se notează drept coordonate PPS;

(g)	se notează condițiile care rezultă din metoda de determinare, și care pot diferi de procedura stabilită în anexă, sau care pot fi sursa unor erori cu privire la rezultatele lor, ca și cauzele lor.

---

(1)  JO L 84, 28.3.1974, p. 33.

ANEXA III A

PARBRIZE ȘI ALTE GEAMURI

CERINȚE PRIVIND ECHIPAMENTELE, DEFINIȚII, CERERE PENTRU OBȚINEREA OMOLOGĂRII DE TIP PENTRU COMPONENTE, OMOLOGAREA DE TIP PENTRU COMPONENTE, MARCAJE, SPECIFICAȚII GENERALE, ÎNCERCĂRI ȘI CONFORMITATEA PRODUCȚIEI

1.   CERINȚE PRIVIND ECHIPAMENTELE

Tractoarele agricole sau forestiere pot fi echipate, la alegerea constructorului, cu:

1.1.1.   parbrize și geamuri, altele decât parbrizele care fac obiectul dispozițiilor prezentei anexe;

1.1.2.   parbrize care fac obiectul cerințelor pentru geamuri, altele decât parbrizele cuprinse în prezenta anexă, cu excepția cerințelor de la punctul 9.1.4.2 din anexa III C la prezenta directivă (geamuri cu un factor de transmisie normală a luminii mai mic de 70 %).

2.   DEFINIȚII

În sensul prezentei directive, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

2.1.   „geam din sticlă securizată monostrat”: un geam din sticlă format dintr-un singur strat de sticlă care a fost supusă unui tratament special pentru creșterea rezistenței mecanice și pentru controlarea fragmentării după spargere;

„geam din sticlă securizată multistrat”: un geam din sticlă format din două sau mai multe straturi de sticlă menținute împreună prin intermediul unuia sau mai multor straturi intermediare de material plastic; sticla poate fi:

2.2.1.   „obișnuită”, când nici unul dintre straturi nu a fost tratat, sau

2.2.2.   „tratată”, când cel puțin unul dintre straturi a fost tratat special pentru a crește rezistența mecanică și a controla fragmentarea după spargere;

2.3.   „geam din sticlă securizată cu acoperire din plastic”: un geam din sticlă conform definiției de la punctele 2.1 sau 2.2, cu un strat de material plastic aplicat pe suprafața interioară;

2.4.   „geam din sticlă securizată cu acoperire din plastic multistrat”: un geam din sticlă securizată multistrat având un strat de sticlă și unul sau mai multe straturi de material plastic dintre care cel puțin unul acționează ca strat intermediar. La montarea pe tractor, straturile de plastic trebuie să fie spre interior;

„grup de parbrize”: un lot care cuprinde parbrize de diferite dimensiuni și forme, supuse examinării proprietăților lor mecanice, modului de fragmentare și comportamentului la încercările de rezistență;

2.5.1.   „parbriz plat”: un parbriz fără nici o curbură din care să rezulte un segment cu o înălțime ce depășește 10 mm pe metru linear;

2.5.2.   „parbriz curbat”: un parbriz cu o curbură nominală din care rezultă un segment cu o înălțime ce depășește 10 mm pe metru linear;

2.6.   „geam dublu”: un ansamblu din două geamuri instalate separat în aceeași deschizătură pe tractor;

„vitraj dublu”: un ansamblu compus din două geamuri asamblate în fabrică în mod permanent și separate printr-un spațiu uniform;

2.7.1.   „vitraj dublu simetric”: vitraj dublu unde cele două geamuri componente sunt de același tip (sticlă securizată monostrat sau multistrat etc.) și au caracteristici principale și secundare identice;

2.7.2.   „vitraj dublu asimetric”: vitraj dublu unde cele două geamuri sunt de tipuri diferite (sticlă securizată monostrat sau multistrat) sau prezintă caracteristici principale și/sau secundare diferite;

2.8.   „caracteristică principală”: o caracteristică ce modifică apreciabil proprietățile optice și/sau mecanice ale unui geam din sticlă într-un mod care nu afectează rolul pe care geamul respectiv trebuie să îl îndeplinească pe tractor. Acest termen acoperă și denumirea comercială sau marca;

2.9.   „caracteristică secundară”: o caracteristică capabilă să modifice proprietățile optice și/sau mecanice ale geamului din sticlă într-un mod care afectează rolul pe care geamul respectiv trebuie să îl îndeplinească pe tractor. Aceste modificări sunt determinate în funcție de indicii de dificultate;

2.10.   „indicii de dificultate” acoperă un sistem de gradare în două etape, care se aplică modificărilor observate în practică pentru fiecare caracteristică secundară. O schimbare de la indicele „1” la indicele „2” indică necesitatea unor încercări suplimentare;

2.11.   „suprafața desfășurată a unui parbriz”: suprafața dreptunghiulară minimă a plăcii de sticlă din care se poate fabrica parbrizul;

„unghiul de înclinare a parbrizului” reprezintă unghiul dintre o linie verticală și o linie dreaptă care trec prin extremitatea superioară și, respectiv, inferioară a parbrizului, ambele linii fiind situate într-un plan vertical de-a lungul axei longitudinale a tractorului.

2.12.1.   Măsurarea unghiului de înclinare se realizează pe un tractor neîncărcat care staționează pe o suprafață plană.

2.12.2.   Tractoarele echipate cu suspensie hidro-pneumatică, hidraulică sau pneumatică sau cu un dispozitiv de reglare automată a gărzii la sol în funcție de încărcătură sunt încercate în condiții normale de funcționare, specificate de către constructor;

2.13.   „înălțimea segmentului, h”: distanța maximă, măsurată aproximativ în unghi drept față de geam, ce separă suprafața interioară a geamului de un alt geam care trece prin capetele acestuia, (a se vedea anexa III N, Figura 1);

„tip de geam”: un geam, după cum este definit la punctele 2.1 până la 2.4, fără deosebiri esențiale, în special în ceea ce privește caracteristicile principale și secundare menționate în anexele III D până la III L.

2.14.1.   Dacă o schimbare adusă caracteristicilor principale înseamnă un nou tip de produs, se recunoaște că, în anumite cazuri, o schimbare a formei și dimensiunii nu necesită neapărat realizarea unui set complet de încercări. Pentru anumite încercări, prescrise în anexele individuale, geamurile din sticlă pot fi grupate dacă este evident faptul că au caracteristici principale similare.

2.14.2.   Geamurile din sticlă ce prezintă diferențe numai în ceea ce privește caracteristicile secundare pot fi considerate ca fiind de același tip; dacă rezultatele acestor încercări sunt stipulate clar în cadrul cerințelor de încercare, atunci unele încercări se pot efectua pe mostre ale unor astfel de geamuri;

2.15.   „curbura, r” reprezintă valoarea aproximativă a celei mai mici raze de arc a parbrizului, măsurată în zona de curbură maximă.

3.   CERERE PENTRU OBȚINEREA OMOLOGĂRII DE TIP PENTRU COMPONENTE

3.1.   Cererea pentru obținerea omologării CEE de tip pentru componente pentru un tip de geam din sticlă se depune de către constructorul geamului din sticlă securizată sau de către reprezentantul său autorizat pentru fiecare tip de geam din sticlă securizată. Cererea se depune numai într-un singur stat membru.

Pentru fiecare tip de geam din sticlă securizată, cererea este însoțită de documentele de mai jos, în trei exemplare, precum și de următoarele specificații:

o descriere tehnică cuprinzând toate caracteristicile secundare și principale; și,

3.2.1.1.   în cazul unor geamuri, altele decât parbrizele, desene într-un format care nu depășește A4 sau pliate la dimensiunile acestui format, arătând:

—	suprafața maximă;

—	unghiul minim dintre două laturi adiacente ale geamului din sticlă și

—	înălțimea maximă a segmentului, dacă este cazul;

În cazul parbrizelor:

3.2.1.2.1.   o listă a modelelor de parbriz pentru care se solicită omologare pentru componente, indicându-se denumirea constructorului tractorului și tipul (tipurile) de tractor;

desene la scara de 1:10 și diagrame ale parbrizelor și schema de montaj pe tractor, cu detalii suficiente pentru a arăta:

3.2.1.2.2.1.   poziția parbrizului față de punctul R, după cum este definit în punctul 1.2 în anexa privind „câmpul vizual” a Directivei 74/347/CEE a Consiliului din 25 iunie 1974 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la câmpul vizual și la ștergătoarele de parbriz ale tractoarelor agricole sau forestiere pe roți;

3.2.1.2.2.2.   unghiul de înclinare a parbrizului;

3.2.1.2.2.3.   unghiul de înclinare a spătarului scaunului;

3.2.1.2.2.4.   amplasarea și dimensiunea zonei în care sunt verificate calitățile optice și, după caz, zona supusă unei securizări diferențiate;

3.2.1.2.2.5.   suprafața desfășurată a parbrizului;

3.2.1.2.2.6.   înălțimea maximă a segmentului parbrizului;

3.2.1.2.2.7.   curbura parbrizului (numai în scopul grupării parbrizelor);

3.2.1.3.   în cazul vitrajelor duble, desene într-un format care să nu depășească A4, sau pliate în acest format, care să cuprindă, în plus față de informațiile cerute la punctul 3.2.1.1:

—	tipul fiecărui geam din sticlă component;

—	tipul legăturii (organică, sticlă-sticlă sau sticlă-metal);

—	grosimea nominală a spațiului dintre cele două geamuri.

3.3.   În plus, solicitantul trebuie să depună un număr suficient de piese și de mostre de încercare din geamurile finite din modelul respectiv, numărul acestora fiind convenit cu serviciul tehnic ce efectuează încercările.

3.4.   Autoritatea competentă trebuie să verifice existența unor modalități satisfăcătoare pentru asigurarea controlului efectiv al conformității producției înainte de a fi acordată omologarea de tip pentru componente.

4.   MARCAJE

4.1.   Fiecare geam din sticlă securizată, inclusiv mostrele și piesele de încercare prezentate în vederea obținerii omologării de tip pentru componente, trebuie să poarte denumirea comercială sau marca constructorului. Inscripționarea acesteia trebuie să fie lizibilă și permanentă.

5.   OMOLOGARE DE TIP PENTRU COMPONENTE

5.1.   Dacă mostrele prezentate în vederea obținerii omologării pentru componente îndeplinesc cerințele de la punctele 5 până la 7 de mai jos, atunci respectivul tip de geam din sticlă securizată este omologat.

5.2.   Se atribuie un număr de omologare pentru componente pentru fiecare tip definit în anexele III E, III G, III K și III L, sau, în cazul parbrizelor, pentru fiecare grup omologat. Primele două cifre ale acestui număr (în prezent 00 pentru prezenta directivă în forma sa inițială) indică seria modificărilor care cuprind ultime schimbări tehnice majore aduse prezentei directive în momentul acordării omologării. Un stat membru nu poate atribui același număr pentru un alt tip sau grup de geamuri din sticlă securizată.

Omologarea de tip pentru componente, prelungirea, refuzul, omologarea unui tip de geam din sticlă securizată în conformitate cu dispozițiile acestei directive se transmite statelor membre prin intermediul unei comunicări formulate după modelul indicat în anexa III B la prezenta directivă și în apendicele aferente acesteia.

5.3.1.   În cazul parbrizelor, comunicarea pentru omologarea CEE de tip pentru componente trebuie însoțită de un document care cuprinde lista tuturor modelelor de parbriz din grupul omologat, împreună cu caracteristicile grupului, conform apendicelui 8 din anexa III B.

În plus față de marcajele specificate la punctul 4.1, pe toate geamurile din sticlă securizată se va aplica, la loc vizibil, un marcaj de omologare CEE de tip pentru componente, precum și pe unitățile cu vitraj dublu care sunt conforme cu un tip omologat în conformitate cu prezenta directivă. Se aplică orice alt marcaj special privind omologarea de tip pentru fiecare geam component al vitrajelor duble.

Un astfel de marcaj de omologare pentru componente constă din:

5.4.1.   litera „e” înscrisă într-un dreptunghi, urmată de codul distinctiv al țării care a acordat omologarea (1);

5.4.2.   numărul omologării pentru componente, în partea dreaptă a dreptunghiului descris la punctul 5.4.1.

Următoarele simboluri suplimentare se aplică imediat deasupra marcajului de omologare CEE:

5.5.1.   în cazul unui parbriz:

I: pentru sticlă securizată monostrat (I/P dacă este acoperit) (2),

II: pentru sticlă securizată multistrat obișnuită (II/P dacă este acoperit) (2),

III: pentru sticlă securizată multistrat tratată (III/P dacă este acoperit) (2),

IV: pentru geamuri cu acoperire din plastic multistrat;

V: în cazul unui geam din sticlă, altul decât parbrizul prevăzut de dispozițiile de la punctul 9.1.4.2 din anexa III C;

VI: în cazul unei unități cu vitraj dublu;

T: în cazul unui parbriz care îndeplinește cerințele pentru geamuri, altele decât parbrizele, cu excepția acelora care cad sub incidența dispozițiilor de la punctul 9.1.4.2 din anexa III C a prezentei directive (geamuri cu un factor de transmisie normală a luminii mai mic de 70 %). Totuși, în cazul parbrizelor care îndeplinesc cerințele pentru geamuri, altele decât parbrizele, simbolul „T” poate fi marcat doar după efectuarea încercărilor definite la punctul 3.3.2 din anexa III G a prezentei directive, înălțimea de cădere fiind de 4,0 m + 25/- 0 mm.

5.6.   Marcajul de omologare CEE de tip pentru componente și simbolul trebuie să fie lizibile și permanente.

5.7.   Apendicele 1 al prezentei anexe oferă exemple de marcaje de omologare pentru componente.

6.   CERINȚE GENERALE

6.1.   Toate plăcile din sticlă, și în mod deosebit, acelea folosite la fabricarea parbrizelor, trebuie să fie de o calitate suficientă pentru a reduce riscul unor accidentări în eventualitatea spargerii geamului. Sticla trebuie să fie suficient de rezistentă la incidentele ce pot să apară în traficul normal și la condițiile atmosferice și de temperatură, la acțiunile agenților chimici, la ardere sau la abraziuni.

6.2.   În plus, geamul din sticlă trebuie să fie suficient de transparent, să nu provoace distorsiuni semnificative ale obiectelor privite prin parbriz și nu trebuie să creeze nici o confuzie între culorile folosite la semafoare și semnalizări. În cazul în care parbrizul se sparge, conducătorul trebuie să poată vedea clar drumul pentru a putea frâna și opri tractorul în condiții de siguranță.

7.   CERINȚE SPECIALE

Toate tipurile de geamuri din sticlă securizată trebuie, în funcție de categoria din care fac parte, să fie în conformitate cu următoarele cerințe speciale:

7.1.   în ceea ce privește parbrizele din sticlă securizată monostrat, cu cerințele din anexa III D;

7.2.   în ceea ce privește geamurile din sticlă uniform securizată monostrat, altele decât parbrizele, cu cerințele din anexa III E;

7.3.   în ceea ce privește parbrizele din sticlă securizată multistrat obișnuită, cu cerințele din anexa III F;

7.4.   în ceea ce privește geamurile din sticlă securizată multistrat obișnuită, altele decât parbrizele, cu cerințele din anexa III G;

7.5.   în ceea ce privește parbrizele din sticlă securizată multistrat tratată, cu cerințele din anexa III H;

7.6.   în ceea ce privește geamurile din sticlă securizată cu acoperire din plastic, în plus față de cerințele relevante enumerate mai sus, cu cerințele din anexa III I;

7.7.   în ceea ce privește parbrizele cu acoperire din plastic multistrat, cu cerințele din anexa III J;

7.8.   în ceea ce privește geamurile cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele, cu cerințele din anexa III K;

7.9.   în ceea ce privește vitrajele duble, cu cerințele din anexa III L.

8.   ÎNCERCĂRI

Se recomandă următoarele încercări:

8.1.1.   Fragmentarea

Scopul acestei încercări este:

8.1.1.1.   de a se asigura că fragmentele și cioburile rezultate în urma spargerii geamului din sticlă reprezintă un pericol minim de rănire;

8.1.1.2.   în cazul parbrizelor, de a verifica vizibilitatea reziduală după spargere.

8.1.2.   Rezistența mecanică

8.1.2.1.   Încercarea la impactul cu o bilă

Această încercare se efectuează în două forme: cu o bilă de 227 g și cu o bilă de 2 260 g.

8.1.2.1.1.   Încercarea cu bila de 227 g: scopul acestei încercări este de a evalua aderența stratului intermediar din sticla securizată multistrat și rezistența mecanică a sticlei uniform securizate monostrat.

8.1.2.1.2.   Încercarea cu bila de 2 260 g: scopul acestei încercări este de a evalua rezistența la penetrare a sticlei laminate.

8.1.2.2.   Încercarea la impactul cu capul

Scopul acestei încercări este de a verifica dacă geamurile din sticlă corespund cerințelor referitoare la limitarea rănirilor în caz de impact al capului cu parbrizul, geamurile din sticlă securizată multistrat sau cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele, precum și la unitățile cu vitraj dublu folosite ca geamuri laterale.

8.1.3.   Rezistența la mediu

8.1.3.1.   Încercarea la abraziune

Scopul acestei încercări este de a determina dacă rezistența la abraziune a geamului din sticlă securizată depășește o valoare specificată.

8.1.3.2.   Încercarea la temperaturi ridicate

Scopul acestei încercări este de a verifica dacă nu apar bule sau alte defecte în stratul intermediar din geamul din sticlă securizată multistrat sau geamul securizat cu acoperire din plastic multistrat în condiții de expunere îndelungată la temperaturi ridicate.

8.1.3.3.   Încercarea de rezistență la radiații

Scopul acestei încercări este de a determina dacă se reduce semnificativ factorul de transmisie a luminii al geamurilor din sticlă securizată multistrat, cu acoperire din plastic multistrat sau al geamurilor din sticlă cu acoperire din plastic, în condiții de expunere îndelungată la radiații sau dacă se produce o diminuare a proprietăților cromatice.

8.1.3.4.   Încercarea de rezistență la umiditate

Scopul acestei încercări este de a determina dacă geamurile din sticlă securizată multistrat, cu acoperire din plastic multistrat sau geamurile din sticlă cu acoperire din plastic rezistă, fără deteriorări semnificative, în condiții de expunere îndelungată la umiditatea atmosferică.

8.1.3.5.   Rezistența la schimbările de temperatură

Scopul acestei încercări este de a determina dacă materialul sau materialele din plastic utilizat(e) pentru geamurile din sticlă securizată, așa cum sunt definite la punctele 2.3 și 2.4, rezistă fără deteriorări semnificative expunerii prelungite la temperaturi extreme.

8.1.4.   Proprietăți optice

8.1.4.1.   Încercarea de transmisie a luminii

Scopul acestei încercări este de a stabili dacă factorul de transmisie normală al geamurilor din sticlă securizată depășește o anumită valoare specificată.

8.1.4.2.   Încercarea de distorsiune optică

Scopul acestei încercări este de a se asigura că deformarea obiectelor văzute prin parbriz nu atinge proporții care riscă să deruteze conducătorul auto.

8.1.4.3.   Încercarea de separare a imaginii secundare

Scopul acestei încercări este de a verifica dacă unghiul care separă imaginea secundară de cea primară nu depășește o anumită valoare specificată.

8.1.4.4.   Încercarea de identificare a culorilor

Scopul acestei încercări este de a demonstra că, privind prin parbriz, nu există nici un risc de a confunda culorile.

8.1.5.   Încercarea de rezistență la foc

Scopul acestei încercări este de a se asigura că partea interioară a geamului din sticlă securizată descris la punctele 2.3 și 2.4 are o rată de ardere suficient de scăzută.

8.1.6.   Rezistența la agenți chimici

Scopul acestei încercări este de a stabili dacă partea interioară a geamului din sticlă securizată descris la punctele 2.3 și 2.4 rezistă fără deteriorări la expunerea la substanțele chimice care ar putea exista în tractor sau care ar putea fi utilizate în acesta (de exemplu, agenți de curățare).

8.2.   Încercări prevăzute pentru geamurile din sticlă din categoriile definite la punctele 2.1 până la 2.4

8.2.1.   Geamurile din sticlă securizată sunt supuse încercărilor menționate în tabelul de mai jos:

		PARBRIZE							GEAMURI, ALTELE DECÂT PARBRIZE
		Sticlă securizată monostrat		Sticlă securizată multistrat obișnuită		Sticlă securizată multistrat tratată		Cu acoperire din plastic multi strat	Sticlă securizată monostrat	Sticlă securizată multi strat	Cu acoperire din plastic multi strat
		I	I/P	II	II/P	III	III/P	IV
Fragmentare		D/2	D/2	-	-	H/4	H/4	-	E/2	-	-
Rezistență mecanică:	- bilă de 227 g	-	-	F/4.3.	F/4.3.	F/4.3	F/4.3.	F/4.3.	E/3.1.	G/4	G/4
	- bilă de 2 260 g	-	-	F/4.2.	F/4.2.	F/4.2	F/4.2.	-	-	-	-
Încercare la impact cu capul (3)		D/3	D/3	F/3	F/3	F/3	F/3	J/3	-	G/3 (5)	K/3 (5)
Abraziune	- fața exterioară	-	-	F/5.1.	F/5.1.	F/5.1.	F/5.1.	F/5.1.	-	F/5.1.	F/5.1.
	- fața interioară	-	I/2	-	I/2	-	I/2	I/2	I/2 (4)	I/2 (4)	I/2
Temperatură ridicată		-	-	C/5	C/5	C/5	C/5	C/5	-	C/5	C/5
Radiații		-	C/6	C/6	C/6	C/6	C/6	C/6	-	C/6	C/6
Umiditate		-	C/7	C/7	C/7	C/7	C/7	C/7	C/7 (4)	C/7	C/7
Transmisia luminii		C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1
Distorsiune optică		C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	-	-	-
Imagine secundară		C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	-	-	-
Identificarea culorilor		C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	-	-	-
Rezistență la schimbările de temperatură		-	C/8	-	C/8	-	C/8	C/8	C/8 (4)	C/8 (4)	C/8
Rezistență la foc		-	C/10	-	C/10	-	C/10	C/10	C/10 (4)	C/10 (4)	C/10
Rezistență la agenți chimici		-	C/11	-	C/11	-	C/11	C/11	C/11 (4)	C/11 (4)	C/11
NB: Trimiterea K 3/3 din tabel indică anexa III K și punctul 3 al acesteia, dacă este descrisă încercarea relevantă și dacă se impun cerințe de acceptare.

8.2.2.   Omologarea pentru componente se emite pentru un geam din sticlă securizată dacă acesta îndeplinește toate cerințele prevăzute în dispozițiile relevante și la care se face trimitere în tabelul de mai sus.

9.   MODIFICAREA SAU PRELUNGIREA OMOLOGĂRII PENTRU UN TIP DE GEAM DIN STICLĂ DE SIGURANȚĂ

Toate modificările aduse unui tip de geam din sticlă securizată sau, în cazul parbrizelor, toate parbrizele adăugate unui lot, trebuie aduse la cunoștința departamentului administrativ care a omologat respectivul tip de geam din sticlă securizată. În acest caz, departamentul administrativ poate:

9.1.1.   fie să considere că nu este posibil ca modificările aduse geamului parbrizului să aibă vreun efect contrar considerabil, că noul tip adăugat se integrează grupului de parbrize omologat și că, indiferent de situație, geamul din sticlă securizată corespunde cerințelor,

9.1.2.   fie să solicite un alt raport serviciului tehnic care se ocupă cu efectuarea încercărilor.

9.2.   Comunicarea

9.2.1.   Confirmarea, refuzul sau prelungirea omologării pentru componente se comunică statelor membre în conformitate cu procedura stipulată la punctul 5.3.

9.2.2.   Autoritatea competentă care a acordat o prelungire a omologării pentru componente trebuie să atribuie un număr de serie fiecărei comunicări referitoare la o prelungire.

10.   CONFORMITATEA PRODUCȚIEI

10.1.   Geamurile din sticlă securizată pentru care s-a acordat omologarea în conformitate cu prezenta anexă și cu anexele următoare trebuie fabricate astfel încât să respecte tipul omologat și să corespundă cerințelor de la punctele 6, 7 și 8.

10.2.   Pentru a verifica îndeplinirea cerințelor de la punctul 10.1, se efectuează controale constante în procesul de producție.

Deținătorul unei omologări pentru componente trebuie, în special:

10.3.1.   să se asigure că există proceduri pentru controlul calității produsului;

10.3.2.   să aibă acces la echipamentul necesar verificării conformității pentru fiecare tip omologat;

10.3.3.   să înregistreze datele rezultate din încercările efectuate și să pună la dispoziție documentele aferente (6) pentru o perioadă ce este stabilită de comun acord cu departamentul administrativ;

10.3.4.   să analizeze rezultatele fiecărui tip de încercare, pentru a verifica și asigura consecvența caracteristicilor produsului, în funcție de variațiile (toleranțele) admise în procesul de fabricație industrială;

10.3.5.   să se asigure că, pentru fiecare tip de produs, se efectuează cel puțin încercările prevăzute în anexa III O;

10.3.6.   să se asigure că se preiau și sunt încercate noi mostre, ori de câte ori mostrele sau piesele de încercare se dovedesc neconforme cu tipul de încercare efectuată.

Trebuie luate toate măsurile necesare pentru restabilirea conformității în fabricația în cauză.

Autoritatea competentă poate, în orice moment, să controleze metodele de verificare a conformității aplicabile fiecărei unități de producție (a se vedea punctul 1.3 din anexa III O).

10.4.1.   La fiecare inspecție, inspectorului i se vor prezenta rezultatele încercărilor efectuate și evidențele procesului de fabricație.

10.4.2.   Inspectorul poate alege, prin sondaj, mostre pentru a fi încercate în laboratorul constructorului. Numărul minim de mostre se stabilește în funcție de rezultatele obținute din verificările efectuate de constructor.

10.4.3.   Dacă standardul de calitate nu este satisfăcător sau dacă este necesar să se verifice valabilitatea încercărilor efectuate la punctul 10.4.2, inspectorul poate selecta mostre care se trimit serviciului tehnic care a efectuat încercările în vederea acordării omologării de tip pentru componente.

10.4.4.   Autoritatea competentă poate efectua oricare dintre încercările prevăzute în prezenta directivă.

10.4.5.   Frecvența normală a inspecțiilor este de două ori pe an. Dacă rezultatele constatate în timpul inspecției sunt nesatisfăcătoare, atunci autoritatea competentă trebuie să se asigure că se iau toate măsurile necesare pentru restabilirea conformității procesului de fabricație cât mai rapid posibil.

11.   PENALITĂȚI PENTRU NECONFORMITATEA PRODUCȚIEI

11.1.   Omologarea de tip pentru componente acordată pentru un tip de geam din sticlă securizată în conformitate cu prezenta directivă poate fi retrasă atunci când nu este îndeplinită cerința de la punctul 10.1.

11.2.   În cazul în care un stat membru retrage o omologare acordată anterior, acest lucru este imediat notificat celorlalte state membre printr-o copie a certificatului de omologare de tip pentru componente cu mențiunea „OMOLOGARE PENTRU COMPONENTE RETRASĂ” adăugată cu litere mari în subsolul certificatului, semnată și datată.

12.   FABRICAȚIE OPRITĂ DEFINITIV

Dacă deținătorul omologării pentru componente încetează fabricarea unui tip de geam din sticlă securizată omologat în conformitate cu prezenta directivă, atunci acesta trebuie să informeze în acest sens autoritatea care a acordat omologarea. La rândul său, autoritatea respectivă notifică în acest sens celelalte state membre, printr-o copie a comunicării privind omologarea pentru componente, în conformitate cu modelul indicat în anexa III B la prezenta directivă.

13.   DENUMIRILE ȘI ADRESELE SERVICIILOR TEHNICE CARE RĂSPUND DE EFECTUAREA ÎNCERCĂRILOR ÎN VEDEREA OMOLOGĂRII PENTRU COMPONENTE ȘI ALE DEPARTAMENTELOR ADMINISTRATIVE CARE ACORDĂ ASTFEL DE OMOLOGĂRI

Fiecare stat membru trebuie să comunice celorlalte state membre și Comisiei denumirea și adresele serviciilor tehnice care răspund de efectuarea încercărilor în vederea omologării pentru componente și ale departamentelor administrative ce acordă omologări CEE de tip pentru componente, către care urmează să fie trimise certificatul de omologare pentru componente și certificatele indicând refuzul sau retragerea omologărilor pentru componente emise în celelalte state membre.

---

(1)  1 pentru Republica Federală Germania, 2 pentru Franța, 3 pentru Italia, 4 pentru Țările de Jos, 6 pentru Belgia, 9 pentru Spania, 11 pentru Regatul Unit, 13 pentru Luxemburg, 18 pentru Danemarca, 21 pentru Portugalia, IRL pentru Irlanda și EL pentru Grecia.

(2)  Conform definiției de la punctul 2.3.

(3)  Încercarea se aplică și vitrajelor duble în conformitate cu punctul 3 din apendicele 1.

(4)  Dacă este placat cu material plastic.

(5)  Se efectuează cu o înălțime de cădere de 4 m + 25/- 0 mm în loc de 1,5 m + 25/- 0 mm când geamurile sunt folosite ca parbrize.

NB: Trimiterea K 3/3 din tabel indică anexa III K și punctul 3 al acesteia, dacă este descrisă încercarea relevantă și dacă se impun cerințe de acceptare.

(6)  Rezultatele încercării de fragmentare trebuie înregistrate chiar dacă nu se cere fotografierea.

ANEXA III B

ANEXA III C

CONDIȚII GENERALE DE ÎNCERCARE

1.   ÎNCERCĂRI DE FRAGMENTARE

1.1.   Geamul din sticlă ce urmează a fi încercat nu trebuie fixat rigid; totuși, se poate fixa peste un alt geam din sticlă identic printr-o bandă adezivă aplicată de jur împrejurul marginii.

1.2.   Pentru a obține fragmentarea, se folosește un ciocan de aproximativ 75 g sau un alt instrument similar. Raza curburii punctului de impact este de 0,2 ± 0,05 mm.

1.3.   Se efectuează o încercare în fiecare punct de impact prestabilit.

1.4.   Se realizează o examinare a fragmentelor pe hârtie fotosensibilă, expunerea începând cu nu mai mult de 10 secunde și încheindu-se cu nu mai mult de 3 minute după impact. Se iau în considerare numai liniile cele mai închise la culoare, reprezentând fracturarea inițială. Laboratorul trebuie să păstreze reproduceri fotografice ale fragmentării obținute.

2.   ÎNCERCĂRI LA IMPACT CU BILA

2.1.   Încercare cu bila de 227 g

2.1.1.   Dispozitivul de încercare

2.1.1.1.   Bilă din oțel călit cu masa de 227 ± 2 g și un diametru de aproximativ 38 mm.

2.1.1.2.   Dispozitiv de cădere liberă a bilei de la o înălțime ce urmează a fi stabilită, sau un dispozitiv de proiectare a bilei care să confere acesteia o viteză echivalentă cu cea obținută prin cădere liberă. Dacă se folosește un dispozitiv de proiectare a bilei, abaterea de viteză trebuie să fie ± 1 % din viteza echivalentă cu aceea obținută prin cădere liberă.

2.1.1.3.   Suport, ilustrat în figura 1, compus din două cadre de oțel cu muchii prelucrate de 15 mm lățime, montate unul peste celălalt și prevăzute cu garnituri de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime și 15 mm lățime și duritate de 50 IRHD.

Cadrul inferior se sprijină pe o casetă de oțel înaltă de aproximativ 150 mm. Piesa de încercare este menținută în poziție de cadrul superior, care are o masă de aproximativ 3 kg Suportul este sudat pe o foaie de oțel de aproximativ 12 mm grosime așezată pe sol, între acestea fiind interpus un strat de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime și duritate 50 IRHD.

2.1.2.   Condiții de încercare

—	Temperatură: 20 ± 5 °C.

—	Presiune: 860-1 060 mbar.

—	Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

2.1.3.   Piesa de încercare

Piesa de încercare trebuie să fie un pătrat plat, cu latura de 300 + 10/- 0 mm.

2.1.4.   Procedura de încercare

Se aclimatizează piesa de încercare la temperatura specificată timp de cel puțin 4 ore înainte de începerea încercării.

Se poziționează piesa de încercare în suport (2.1.1.3). Planul piesei de încercare trebuie să fie perpendicular, în limita a 3o, pe direcția bilei cu care se intersectează.

Punctul de impact trebuie să fie situat într-un perimetru de 25 mm față de centrul geometric al piesei de încercare, pentru o înălțime de cădere de 6 m sau mai puțin, și la 50 mm de centrul piesei de încercare pentru o înălțime de cădere mai mare de 6 m. Bila trebuie să lovească acea parte a piesei de încercare care reprezintă fața exterioară a geamului din sticlă securizată, când acesta este montat pe vehicul. Se permite un singur impact cu bila.

2.2.   Încercare cu bila de 2 260 g

2.2.1.   Dispozitivul de încercare

2.2.1.1.   Bilă din oțel călit cu masa de 2 260±20 g și un diametru de aproximativ 82 mm.

2.2.1.2.   Dispozitiv de cădere a bilei de la o înălțime ce urmează a fi specificată, sau un dispozitiv de proiectare a bilei care să confere bilei o viteză echivalentă cu aceea obținută prin cădere liberă. Dacă se folosește un dispozitiv de proiectare a bilei, abaterea de viteză trebuie să fie ± 1 % din viteza echivalentă cu aceea obținută prin cădere liberă.

2.2.1.3.   Suportul este ilustrat în figura 1, identic cu cel descris la punctul 2.1.1.3.

2.2.2.   Condiții de încercare

—	Temperatură: 20 ± 5 °C.

—	Presiune: 860-1 060 mbar.

—	Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

2.2.3.   Piesa de încercare

Piesa de încercare trebuie să fie un pătrat plat cu latura 300 + 10/-0 mm sau să fie decupată din partea cea mai plată a parbrizului sau din alt geam curbat din sticlă securizată.

La alegere, se poate încerca întregul parbriz sau alt geam curbat din sticlă securizată. În acest caz, trebuie avut grijă să se asigure contactul adecvat între geamul din sticlă securizată și suport.

2.2.4.   Procedura de încercare

Se aclimatizează piesa de încercare la temperatura specificată timp de cel puțin 4 ore înainte de începerea încercării.

Se poziționează piesa de încercare în suport (2.1.1.3). Planul piesei de încercare trebuie să fie perpendicular, în limita a 3o, pe direcția bilei cu care se intersectează.

În caz geamului cu acoperire din plastic multistrat, piesa de încercare se prinde de suport cu cleme.

Punctul de impact trebuie să fie situat într-un perimetru de 25 mm față de centrul geometric al piesei de încercare. Bila trebuie să lovească acea parte a piesei de încercare care reprezintă fața interioară a geamului din sticlă securizată când acesta este montat pe vehicul. Se permite un s ingur impact cu bila.

3.   ÎNCERCARE LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Dispozitivul de încercare

3.1.1.   Se folosește o greutate sub formă de cap, rotundă sau semirotundă, realizată din lemn laminat de esență tare, acoperit cu pâslă înlocuibilă și cu sau fără o grindă transversală din lemn. Se folosește cu o piesă intermediară sub formă de gât, între partea sferică și grinda transversală și o tijă de fixare de cealaltă parte a grinzii.

Dimensiunile sunt în conformitate cu figura 2.

Masa totală a dispozitivului este de 10 ± 0,2 kg.

3.1.2.   Dispozitiv de cădere a greutății sub formă de cap de la o înălțime ce urmează a fi specificată, sau un dispozitiv de proiectare a greutății care să-i confere greutății o viteză echivalentă cu aceea obținută prin cădere liberă.

Dacă se folosește un dispozitiv de proiectare a greutății, abaterea de viteză trebuie să fie ± 1 % din viteza echivalentă cu aceea obținută prin cădere liberă.

3.1.3.   Suport, ilustrat în figura 3, pentru încercarea pieselor plate. Dispozitivul se compune din două cadre de oțel, cu muchii prelucrate de 15 mm lățime, montate unul peste celălalt și prevăzute cu garnituri de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime, 15 ± 1 mm lățime și o duritate de 70 IRHD.

Cadrul superior este ferm fixat de cadrul inferior cu cel puțin 8 bolțuri.

3.2.   Condiții de încercare

—	Temperatura: 20 ± 5 C.

—	Presiune: 860-1 060 mbar.

—	Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

3.3.   Procedura de încercare

3.3.1.   Încercarea cu o piesă plată

Piesa de încercare plată, cu o lungime de 1 100 +5/- 2 mm și o lățime de 500 + 5/-2 mm este păstrată la o temperatură constantă de 20 ± 5 °C cel puțin 4 ore înainte de încercare. Se fixează piesa de încercare în cadrele suport (3.1.3); se stâng bolțurile astfel încât deplasarea piesei de încercare să nu depășească 2 mm în timpul încercării. Planul piesei de încercare trebuie să fie perfect perpendicular pe direcția greutății cu care se intersectează. Greutatea trebuie să lovească piesa de încercare la o distanță maximă de 40 mm față de centrul său geometric, pe acea parte care reprezintă fața interioară a geamului din sticlă securizată când acesta este montat pe vehicul, și nu este permis decât un singur impact.

Stratul de pâslă se înlocuiește după 12 încercări.

3.3.3.   Încercări pe parbrizul întreg (aplicat numai pentru o înălțime de cădere mai mică sau egală cu 1,5 m)

Se poziționează parbrizul liber pe un suport cu o bandă de cauciuc interpusă, cu duritate de 70 IRHD și de aproximativ 3 mm grosime, lățimea contactului pe întreg perimetrul fiind de aproximativ 15 mm. Suportul constă într-o piesă rigidă, de forma parbrizului, astfel încât greutatea sub formă de cap să lovească suprafața interioară. Dacă este necesar, suportul se poate rezema pe un stativ rigid, între care se interpune un strat de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime și duritate 70 IRHD.

Suprafața parbrizului trebuie să fie perfect perpendiculară pe direcția greutății sub formă de cap cu care se intersectează.

Greutatea sub formă de cap trebuie să lovească parbrizul la o distanță maximă de 40 mm față de centrul său geometric, pe acea parte care reprezintă fața interioară a geamului din sticlă securizată atunci când acesta este montat pe vehicul, și nu este permis decât un singur impact.

Stratul de pâslă se înlocuiește după 12 încercări.

4.   ÎNCERCAREA LA ABRAZIUNE

4.1.   Dispozitivul de încercare

4.1.1.   Dispozitivul de abraziune (1), ilustrat schematic în figura 4, constă din:

—	o placă turnantă orizontală, cu o clemă de centru, care se rotește în sens invers acelor de ceasornic, cu 65 până la 75 rpmși

—	două brațe calibrate paralele, fiecare braț fiind prevăzut cu câte un disc abraziv, prevăzut cu rulmenți speciali, ce se rotește liber în jurul unui ax; fiecare disc se sprijină pe piesa de încercare, sub presiunea exercitată de o masă de 500 g.

Placa turnantă a dispozitivului de abraziune trebuie să se rotească uniform, pe cât posibil într-un singur plan (devierea de la acest plan să nu depășească ± 0,5 mm la o distanță de 1,6 mm de marginea plăcii turnante). Discurile trebuie să fie în așa fel montate încât, atunci când vin în contact cu piesa de încercare, să se rotească în direcție opusă acesteia, spre a exercita — de două ori la fiecare rotație a piesei de încercare — o acțiune abrazivă și de compresie de-a lungul profilurilor curbate, pe o suprafață circulară de aproximativ 30 cm2.

4.1.2.   Discuri abrazive (2), fiecare cu diametrul între 45 și 50 mm și o grosime de 12,5 mm, compuse dintr-un material abraziv special, cu particule fine, încastrate într-un cauciuc semidur. Discurile trebuie să aibă o duritate de 72 ± 5 IRHD, măsurată în 4 puncte echidistante de pe centrul suprafeței abrazive, presiunea fiind aplicată vertical de-a lungul unui diametru al discului, iar rezultatele măsurării se citesc la 10 secunde după aplicarea completă a presiunii.

Pentru a fi utilizate, discurile abrazive se pregătesc printr-o rotație lentă peste o placă de sticlă, pentru a se asigura că suprafața lor este perfect plană.

4.1.3.   Sursă de lumină constând dintr-o lampă cu incandescență, cu filamentul într-un tub paralel, cu dimensiunile 1,5 mm × 1,5 mm × 3 mm. Tensiunea trebuie stabilizată în limita a ± 1/1 000 V. Instrumentul folosit la verificarea tensiunii trebuie să aibă o precizie adecvată.

4.1.4.   Sistem optic constând dintr-o lentilă cu distanța focală, f, de cel puțin 500 mm și reglată în funcție de aberațiile cromatice. Apertura completă a lentilei nu trebuie să depășească f/20. Se reglează distanța dintre lentilă și sursa de lumină pentru a obține un fascicul de lumină perfect paralel. Se introduce o diafragmă pentru a limita diametrul fasciculului de lumină la 7 mm ± 1 mm. Această diafragmă trebuie să fie situată la o distanță de 100 ± 50 mm de lentilă, pe partea situată mai departe de sursa de lumină.

4.1.5.   Echipament pentru măsurarea luminii difuze (a se vedea Figura 5), constând dintr-o celulă fotoelectrică cu sferă Ulbright integrată (pentru măsurări fotometrice) cu diametrul între 200-250 mm. Sfera este echipată cu orificii de intrare și de ieșire pentru lumină. Orificiul de intrare trebuie să fie circular și să aibă un diametru cel puțin dublu față de cel al fasciculului de lumină. Orificiul de ieșire al sferei este prevăzut fie cu un captor de lumină, fie cu un dispozitiv standard de reflexie, conform procedurii descrise la punctul 4.4.3 de mai jos. Captorul de lumină absoarbe toată lumina, când sub raza fasciculului de lumină nu se află nici o piesă de încercare.

Axa fasciculului de lumină trebuie să treacă prin centrul orificiilor de intrare și de ieșire. Diametrul orificiului de ieșire a luminii (b) trebuie să fie egal cu 2a x tan 4o, unde a este diametrul sferei. Celula fotoelectrică trebuie montată în așa fel încât lumina care vine direct prin orificiul de intrare sau prin dispozitivul standard de reflexie să nu poată ajunge la ea.

Suprafețele interiorului sferei Ulbright integrate și dispozitivul standard de reflexie trebuie să aibă reflexie perfect egală, să fie la fel de mate și de neselective. Semnalul de ieșire al celulei fotoelectrice trebuie să fie liniar în limita a ± 2 % peste gama de intensități luminoase folosite.

Alcătuirea instrumentului trebuie să fie de așa natură încât să nu existe deviere galvanometrică atunci când sfera este de culoare închisă. Întregul mecanism trebuie verificat la intervale regulate prin standarde de calibrare a opacității determinate. Dacă măsurătorile de opacitate se efectuează folosind echipament sau metode diferite de cele definite mai sus, rezultatele trebuie ajustate — dacă e cazul — pentru a fi puse în concordanță cu acelea obținute de mecanismul descris mai sus.

4.2.   Condiții de încercare

4.2.1.   Temperatură: 20 ± 50 °C.

4.2.2.   Presiune: 860-1 060 mbar.

4.2.3.   Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

4.3.   Piesele de încercare

Piesele de încercare trebuie să fie pătrate plate cu latura de 100 mm, cu ambele suprafețe perfect plane și paralele, și -- dacă e cazul -- să fie prevăzute în centru cu un orificiu de fixare cu diametrul de 6,4 + 0,2/- 0 mm.

4.4.   Procedura de încercare

Încercarea la abraziune se efectuează pe acea suprafață a piesei de încercare care reprezintă partea exterioară a geamului din sticlă securizată atunci când acesta e montat pe vehicul, și, de asemenea, pe partea interioară, în cazul geamului din sticlă cu acoperire din plastic.

4.4.1.   Imediat înainte și după efectuarea abraziunii, piesele de încercare se curăță astfel:

(a)	se șterg cu o cârpă din in, sub un jet de apă curată;

(b)	se limpezesc cu apă distilată sau demineralizată;

(c)	se usucă prin suflare cu oxigen sau azot;

(d)	se înlătură posibilele urme de apă prin tamponare ușoară cu o cârpă umedă din in. Dacă e cazul, se usucă prin apăsare ușoară între două cârpe din in.

Trebuie evitată orice tratare cu echipament ultrasonic. După curățare, piesele de încercare trebuie mânuite de margini și depozitate astfel încât să se împiedice orice deteriorare sau contaminare a suprafețelor.

4.4.2.   Se aclimatizează piesele de încercare cel puțin 48 de ore la o temperatură de 20 ± 5 °C și la o umiditate relativă de 60 ± 20 %.

4.4.3.   Se așează piesa de încercare în dreptul orificiului de intrare în sfera de integrare. Unghiul format între perpendiculara pe suprafața piesei de încercare și raza de lumină nu trebuie să depășească 8°.

Se fac patru măsurători după cum este indicat în tabelul următor:

Citiri	Cu piesa de încercare	Cu captorul de lumină	Cu standard de reflexie	Cantitatea reprezentată
T1	Nu	Nu	Da	Lumină incidentă
T2	Da	Nu	Da	Cantitate totală de lumină transmisă de piesa de încercare
T3	Nu	Da	Nu	Lumina difuzată de instrument
T4	Da	Da	Nu	Lumina difuzată de instrument și de piesa de încercare

Se repetă citirile T1, T2, T3 și T4 cu alte poziții specificate ale piesei de încercare, pentru uniformitate.

Se calculează factorul de transmisie totală Tt = T2/T1.

Se calculează factorul de transmisie de difuzie Td după cum urmează:

Se calculează procentul de întunecare sau luminozitate sau amândouă, după cum urmează:

Se măsoară atenuarea inițială a vizibilității piesei de încercare în minimum patru puncte echidistante din suprafața nesupusă abraziunii, folosind formula de mai sus. Se face media rezultatelor pentru fiecare piesă de încercare. În locul celor patru măsurători, se poate obține o valoare medie rotind piesa uniform la o viteză de rotație de 3 rot/sec sau mai multe.

Pentru fiecare geam din sticlă securizată se efectuează trei încercări. Se utilizează atenuarea vizibilității ca măsură a abraziunii suprafeței, după ce piesa a fost supusă încercării la abraziune.

Se măsoară lumina difuzată pe traiectoria supusă abraziunii în minimum patru puncte echidistante situate în suprafața șlefuită, folosind formula de mai sus. Se face media rezultatelor pentru fiecare piesă de încercare. În locul celor patru măsurători, se poate obține o valoare medie rotind piesa uniform la o viteză de rotație de 3 rot/sec sau mai multe.

4.5.   Modul de efectuare a încercării la abraziune se decide de către laboratorul care efectuează încercarea pe baza informațiilor puse la dispoziția acestuia, de exemplu, schimbările din stratul intermediar sau grosimea materialului nu vor mai necesita efectuarea de încercări suplimentare.

4.6.   Indicii de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

5.   ÎNCERCAREA LA TEMPERATURI RIDICATE

5.1.   Procedura de încercare

Se încălzesc trei mostre de încercare la 100 °C sau trei piese de încercare de minimum 300 x 300 mm prelevate de laborator din trei parbrize sau trei geamuri, altele decât parbrize, una dintre dimensiunile acestora corespunzând marginii superioare a geamului.

Se menține această temperatură timp de două ore, apoi se lasă mostrele să ajungă la temperatura camerei. Dacă geamul din sticlă securizată are ambele suprafețe externe din material anorganic, încercarea se efectuează prin imersarea mostrelor în apă clocotită, pentru perioada specificată de timp, având grijă să se evite șocul termic. Dacă mostrele sunt decupate din parbrize, una dintre muchiile fiecărei mostre de încercare va fi o parte dintr-o margine a parbrizului.

5.2.   Indicii de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea stratului intermediar:	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

5.3.   Interpretarea rezultatelor

5.3.1.   Rezultatul încercării de rezistență la temperaturi ridicate este considerat pozitiv dacă nu se formează bule sau nu apar alte defecte, la o distanță mai mare de 15 mm de la o muchie netăiată sau la 25 mm de la o muchie tăiată a mostrei de încercare sau la mai mult de 10 mm de orice fisură apărută în timpul încercării.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al încercării la temperaturi ridicate, acel set de piese sau mostre de încercare prezentate pentru obținerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplinește oricare dintre următoarele condiții:

5.3.2.1.   dacă rezultatele tuturor încercărilor sunt satisfăcătoare sau

5.3.2.2.   dacă rezultatele unei încercări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul este satisfăcător la o următoare serie de încercări efectuate asupra unui nou set de piese de încercare.

6.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA RADIAȚII

6.1.   Metoda de încercare

6.1.1.   Dispozitivul de încercare

6.1.1.1.   O sursă de radiații constând într-o lampă cu arc în vapori de mercur la presiune medie, cu un tub de cuarț de tipul fără ozon; axa becului este verticală. Dimensiunile nominale ale lămpii sunt de 360 mm lungime și 9,5 mm diametru. Lungimea arcului este de 300 ± 4 mm. Lampa trebuie alimentată la 750 ± 50 W.

Se poate utiliza orice altă sursă de radiații care produce aceleași efecte ca lampa descrisă mai sus. Pentru a verifica dacă efectele altei surse sunt identice, se face o comparație măsurând energia emisă în gama de lungime de undă între 300 și 450 mm, toate celelalte lungimi de undă fiind eliminate prin utilizarea de filtre. Cu aceste filtre se folosește o sursă de alimentare alternativă.

În cazul geamurilor din sticlă securizată, pentru care nu există o corelație satisfăcătoare între această încercare și condițiile de utilizare, este necesar să se revizuiască condițiile de încercare.

6.1.1.2.   Transformatorul și condensatorul de alimentare trebuie să furnizeze lămpii (6.1.1.1.) o tensiune de pornire de 1 100 V minimum și o tensiune de lucru de 500 ± 50 V.

6.1.1.3.   Pentru a asigura o expunere uniformă la radiații, se utilizează un dispozitiv de prindere și rotire cu 1-5 rpm a pieselor de încercare în jurul sursei de radiații care este amplasată în poziție centrală.

6.1.2.   Piesele de încercare

6.1.2.1.   Dimensiunea pieselor de încercare este de 76 × 300 mm.

6.1.2.2.   Piesele de încercare sunt tăiate în laborator din partea superioară geamurilor din sticlă în așa fel încât:

—	pentru geamuri, altele decât parbrize, partea superioară a piesei de încercare să coincidă cu marginea superioară a geamului;

—	pentru parbrize, marginea superioară a piesei de încercare să coincidă cu limita superioară a zonei în care se verifică și se determină transmisia normală a luminii conform punctului 9.1.2.2 din prezenta anexă.

6.1.3.   Procedura de încercare

Înainte de expunere, se verifică factorul de transmisie normală a luminii la trei piese de încercare în conformitate cu punctele 9.1.1 și 9.1.2 din prezenta anexă. Se protejează de radiație o porțiune din fiecare piesă de încercare și apoi se pune piesa în dispozitivul de încercare la 230 mm de și paralel cu axa lămpii. Pe durata încercării se menține o temperatură 45 ± 5 °C a piesei de încercare. Fața mostrei care se va afla în exteriorul tractorului va fi îndreptată spre lampă. Pentru tipul de lampă specificat la punctul 6.1.1.1, timpul de expunere este de 100 de ore. După expunere, se măsoară din nou transmisia normală a luminii pe suprafața expusă a fiecărei piese de încercare.

6.1.4.   Fiecare piesă sau mostră de încercare (trei în total) este supusă, conform procedurii de mai sus, la radiații, astfel încât radiația din fiecare punct al piesei sau mostrei de încercare să producă în stratul intermediar un efect similar cu cel produs de o radiație solară de 1 400 W/m2 timp de 100 de ore.

6.2.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea sticlei	2	1
Colorarea stratului intermediar	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

6.3.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul încercării de rezistență la radiații este considerat pozitiv dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

factorul de transmisie totală a luminii măsurat în conformitate cu punctele 9.1.1 și 9.1.2. din prezenta anexă nu coboară sub 95 % față de valoarea inițială înaintea expunerii la radiații și, în nici un caz, nu coboară mai jos de:

6.3.1.1.1.   70 % în cazul geamurilor din sticlă, altele decât parbrize, care îndeplinesc condițiile referitoare la câmpul vizual al conducătorului auto în toate direcțiile;

6.3.1.1.2.   75 % în cazul parbrizelor în zona în care se poate controla factorul de transmisie normală a luminii, după cum este definit în punctul 9.1.2.2 de mai jos;

6.3.1.2.   cu toate acestea, este posibil ca piesa sau mostra de încercare să prezinte o colorare ușoară după iradiere când examinarea se face pe un fond alb, fără a exista alte defecte.

Se consideră satisfăcător, din punctul de vedere al încercării la temperaturi ridicate, acel set de piese sau mostre de încercare prezentate pentru obținerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplinește oricare dintre următoarele condiții:

6.3.2.1.   dacă rezultatele tuturor încercărilor sunt satisfăcătoare sau

6.3.2.2.   dacă rezultatele unei încercări sunt nesatisfăcătoare, dar, la o următoare serie de încercări efectuate asupra unui nou set de piese de încercare, rezultatul este satisfăcător.

7.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA UMIDITATE

7.1.   Procedura de încercare

Trei mostre sau trei piese de încercare, de forma unui pătrat cu latura de cel puțin 300 x 300 mm, se țin în poziție verticală, timp de două săptămâni, într-un container închis, la o temperatură constantă de 50 ± 2 °C și umiditate de 95 % ± 4 % (3).

Se pregătește piesa de încercare astfel încât:

—	una dintre marginile fiecărei piese de încercare să fie o parte a marginii originale a parbrizului;

—	dacă sunt încercate simultan mai multe piese de încercare, între acestea se va lăsa un spațiu corespunzător.

Trebuie luate măsuri pentru a preveni căderea condensului de pe pereții sau de pe tavanul containerului pe piesele de încercare.

7.2.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea stratului intermediar	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

7.3.   Interpretarea rezultatelor

7.3.1.   Geamurile din sticlă securizată sunt considerate a fi satisfăcătoare din punctul de vedere al rezistenței la umiditate dacă nu se observă nici o schimbare semnificativă la mai mult de 10 mm de marginile netăiate sau la mai mult de 15 mm de marginile tăiate, după păstrarea timp de 2 ore în mediul ambiant, în cazul geamurilor laminate obișnuite și tratate, și timp de 48 ore în cazul geamurilor din sticlă cu acoperire din plastic și a geamurilor din plastic.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al încercării de rezistență la umiditate, acel set de piese sau mostre de încercare prezentate pentru obținerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplinește oricare dintre următoarele condiții:

7.3.2.1.   dacă rezultatele tuturor încercărilor sunt satisfăcătoare sau

7.3.2.2.   dacă rezultatele unei încercări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul la o următoare serie de încercări efectuate asupra unui nou set de piese de încercare este satisfăcător.

8.   ÎNCERCAREA REZISTENȚEI LA SCHIMBĂRILE DE TEMPERATURĂ

8.1.   Metoda de încercare

Două piese de încercare, de forma unui pătrat cu latura de 300 x 300 mm, se țin într-o cameră închisă timp de 6 ore, la o temperatură de –40 ± 5 °C; apoi, se țin timp de o oră la o temperatura camerei de 23 ± 2 °C, sau până când piesa de încercare a ajuns la o temperatură stabilă. Apoi se țin într-un curent de aer la o temperatură de 72 ± 2 °C timp de 3 ore. Piesele de încercare se lasă să se răcească până ce ajung la temperatura camerei de 23 ± 2 °C și se examinează.

8.2.   Indici de dificultate ai caracteristicii secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea stratului intermediar de plastic sau a placării cu plastic	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

8.3.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul încercării de rezistență la schimbările de temperatură este considerat pozitiv dacă piesele de încercare nu prezintă fisuri, opacități, exfolieri sau alte deteriorări vizibile.

9.   PROPRIETĂȚI OPTICE

9.1.   Încercarea de transmisie a luminii

9.1.1.   Dispozitivul de încercare

9.1.1.1.   O sursă de lumină constând dintr-o lampă cu incandescență având filamentul introdus într-un paralelipiped cu laturile de 1,5 x 1,5 x 3 mm. Tensiunea filamentului trebuie să fie astfel încât temperatura de culoare să fie de 2 856±50 K. Această tensiune este stabilizată cu o toleranță de ±. Instrumentul de verificare a tensiunii trebuie să aibă o precizie corespunzătoare.

9.1.1.2.   Un sistem optic constând dintr-o lentilă cu o distanță focală de cel puțin 500 mm și corectată împotriva aberațiilor cromatice. Întreaga apertură a lentilelor nu trebuie să depășească f/20. Distanța dintre lentile și sursa de lumină trebuie să fie reglată astfel încât să se obțină un fascicul de lumină perfect paralel.

O diafragmă de interpunere pentru a limita diametrul razei de lumină la 7 ± 1 mm. Această diafragmă se amplasează la o distanță de 100 ± 50 mm față de lentilele de pe partea opusă sursei de lumină. Punctul de măsurare se ia la centrul fasciculului de lumină.

9.1.1.3.   Echipament de măsurare. Receptorul trebuie să aibă o sensibilitate spectrală relativă în perfectă concordanță cu eficiența luminoasă spectrală relativă pentru fotometrul standard ICI (4). Se acoperă suprafața sensibilă a receptorului cu un mediu de difuziune având o secțiune de cel puțin două ori mai mare decât secțiunea razei de lumină emise de sistemul optic. Dacă se folosește o sferă de integrare, apertura acestei sfere trebuie să aibă o arie a secțiunii cel puțin de două ori mai mare decât cea a porțiunii paralele a fasciculului.

Liniaritatea receptorului și instrumentul aferent indicat trebuie să fie mai mare de 2 % din partea utilă a scalei.

9.1.2.   Procedura de încercare

Se reglează instrumentul care indică răspunsul receptorului astfel încât acesta să indice 100 de diviziuni atunci când geamul din sticlă securizată nu se află în calea luminii. Când pe receptor nu cade nici o rază de lumină, instrumentul trebuie să indice 0.

Se așează geamul din sticlă securizată la o distanță de receptor egală cu aproximativ de cinci ori diametrul receptorului. Se introduce geamul din sticlă securizată între diafragmă și receptor și se orientează astfel încât unghiul de incidență a razei de lumină să fie egal cu 0° ± 5°. Se măsoară factorul de transmisie a luminii la geamul din sticlă securizată, iar pe instrumentul indicator se citește numărul de diviziuni n pentru fiecare punct măsurat. Transmisia normală a luminii τr este egală cu n/100.

9.1.2.1.   În cazul parbrizelor, se pot aplica metode de încercare alternative, folosind fie o mostră de încercare prelevată din cea mai plată parte a parbrizului sau un geam plat din sticlă, pătrat, pregătit special, cu caracteristici de material și de grosime identice cu cele ale parbrizului real, măsurătorile făcându-se perpendicular pe geamul din sticlă.

9.1.2.2.   Încercarea se efectuează în zona I, specificată la punctul 9.2.5.2 din prezenta anexă.

9.1.2.3.   În cazul tractoarelor la care nu este posibil să se determine zona I, încercarea se efectuează în zona I′, în conformitate cu punctul 9.2.5.3 din prezenta anexă.

9.1.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea sticlei	1	2
Colorarea stratului intermediar (în cazul parbrizelor laminate)	1	2

	neinclus	inclus
Benzi de umbră și/sau alte benzi obscure	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

9.1.4.   Interpretarea rezultatelor

9.1.4.1.   Factorul de transmisie a luminii măsurat în conformitate cu punctul 9.1.2 în cazul parbrizelor trebuie să nu fie mai mic de 75 %, iar în cazul gemurilor, altele decât parbrize, să nu fie mai mic de 70 %.

9.1.4.2.   În cazul ferestrelor situate în puncte care nu sunt importante pentru câmpul vizual al șoferului (de exemplu, plafon din sticlă), factorul de transmisie a luminii poate fi mai mic de 70 %. Geamurile cu un factor de transmisie a luminii mai mic de 70 % trebuie marcate cu un simbol adecvat în acest sens.

9.2.   Încercarea de distorsiune optică

9.2.1.   Domeniul de aplicare

Metoda specificată este metoda proiecției care permite evaluarea distorsiunii optice a unui geam din sticlă securizată.

9.2.1.1.   Definiții

9.2.1.1.1.   Deviație optică: unghiul dintre direcția reală și cea aparentă a punctului văzut prin geamul din sticlă securizată, magnitudinea unghiului fiind în funcție de unghiul de incidență al liniei de vizibilitate, grosimea și înclinarea geamului și raza de curbură în punctul de incidență.

9.2.1.1.2.   Distorsiune optică pe direcția MM′: diferența algebrică a deviației unghiulare, Δα, măsurată între două puncte, M și M′, pe suprafața geamului din sticlă securizată, distanța dintre cele două puncte fiind astfel încât proiecțiile lor într-un plan perpendicular pe direcția de vizibilitate sunt separate de o distanță dată, Δx, (Figura 6).

Deviația în sens invers acelor de ceasornic este considerată pozitivă, iar cea în sensul acelor de ceasornic negativă.

9.2.1.1.3.   Distorsiunea optică în punctul M: distorsiunea maximă din punctul M pentru toate direcțiile MM′.

9.2.1.2.   Dispozitivul de încercare

Această metodă se bazează pe proiectarea unui raster pe un ecran de proiecție, prin geamul din sticlă securizată supus încercării.

9.2.1.2.1.   Proiectorul, de calitate superioară, cu o sursă de lumină de intensitate mare, are de exemplu caracteristicile de mai jos:

—	distanța focală de cel puțin 90 mm;

—	apertură de 1/2,5;

—	lampă cu halogen și bec de cuarț de 150 W (dacă se utilizează fără filtru);

—	lampă cu halogen și bec de cuarț de 250 W (dacă se utilizează cu filtru verde).

Schema proiectorului este arătată în figura 7. Diafragma de 8 mm se așează la aproximativ 10 mm față de lentilele din față.

9.2.1.2.2.   Rasterele, constând, de exemplu, dintr-o paletă de forme circulare luminoase pe un fond de culoare închisă (figura 8). Rasterul trebuie să fie de foarte bună calitate, având un contrast foarte bun, care să permită ca măsurătorile să fie efectuate cu o eroare mai mică de 5 %. În absența geamului din sticlă securizată care trebuie încercat, dimensiunile formelor circulare trebuie să fie astfel încât, atunci când sunt proiectate, să formeze o paletă de cercuri cu diametru egal cu

Δx, unde Δx este egal cu 4 mm (figurile 6 și 9).

9.2.1.2.3.   Suport care să permită mișcarea pe verticală și pe orizontală a geamului din sticlă securizată, precum și rotirea acestuia.

9.2.1.2.4.   Șablon de control pentru măsurarea schimbărilor de dimensiune când este necesară o evaluare rapidă. Figura 10 ilustrează o formă adecvată.

9.2.1.3.   Procedura de încercare

9.2.1.3.1.   Generalități

Se montează geamul din sticlă securizată pe standul de încercare (9.2.1.2.3), la unghiul de înclinare stabilit. Se proiectează imaginea de încercare prin suprafața de examinat. Se rotește geamul din sticlă securizată sau se mișcă pe orizontală sau pe verticală pentru a examina toată suprafața.

9.2.1.3.2.   Evaluare cu șablon de control

Dacă este suficientă o evaluare rapidă cu o marjă de eroare de până la 20 %, se calculează valoarea lui A (a se vedea figura 10) din valoarea limită ΔαL pentru schimbarea deviației și valoarea R2, distanța de la geamul din sticlă securizată la ecranul de proiecție:

Relația dintre schimbarea în diametru a imaginii proiectate Δd și schimbarea deviației unghiulare Δα este dată de relația:

unde:

Δd este exprimat în milimetri;

A este exprimat în milimetri;

ΔαL este exprimat în minute de arc;

Δα este exprimat în minute de arc;

R2 este exprimat în metri.

9.2.1.3.3.   Măsurare cu dispozitiv fotoelectric

Când se dorește o măsurare precisă, cu o marjă de eroare mai mică de 10 % din valoarea limită impusă, se măsoară Δd pe axa de proiecție, valoarea lățimii spotului fiind măsurată în punctul în care luminanța este de 0,5 ori valoarea maximă a luminanței spotului.

9.2.1.4.   Exprimarea rezultatelor

Distorsiunea optică a geamurilor din sticlă securizată se apreciază măsurând Δd în orice punct al suprafeței și în toate direcțiile pentru a găsi valoarea maximă a Δd.

9.2.1.5.   Metodă alternativă

În plus, se poate folosi o tehnică strioscopică ca alternativă la tehnica de proiecție, cu condiția să se păstreze precizia de măsurare impusă la punctele 9.2.1.3.2. și 9.2.1.3.3.

9.2.1.6.   Distanța Δx trebuie să fie de 4 mm.

9.2.1.7.   Parbrizul trebuie să fie montat sub același unghi ca pe tractor.

9.2.1.8.   Axa de proiecție trebuie menținută în plan orizontal, aproximativ perpendiculară pe proiecția parbrizului în acel plan.

Măsurările se efectuează în zona I, conform descrierii de la punctul 9.2.5.2 din prezenta anexă.

9.2.2.1.   În cazul tractoarelor la care nu este posibil să se determine zona I, încercarea se efectuează în zona I′, conform definiției de la punctul 9.2.5.3 din prezenta anexă.

9.2.2.2.   Tipul tractorului

Încercarea trebuie repetată dacă parbrizul se va monta pe un tip de tractor cu câmp de vizibilitate diferit de cel al tractorului pentru care a fost omologat.

9.2.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

9.2.3.1.   Natura materialului

Sticlă (turnată) șlefuită	Sticlă flotată	Sticlă plană
1	1	2

9.2.3.2.   Alte caracteristici secundare

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

9.2.4.   Numărul de mostre

Se pun la dispoziție patru mostre pentru încercare.

9.2.5.   Definirea zonei de vizibilitate a parbrizelor tractoarelor

Zona de vizibilitate este definită pe baza:

9.2.5.1.1.   punctului de referință, după cum este definit la punctul 1.2 din anexa „Câmp vizual” din Directiva 74/347/CEE a Consiliului din 25 iunie 1974 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la câmpul vizual și la ștergătoarele de parbriz ale tractoarelor agricole sau forestiere pe roți. În cele ce urmează, acest punct este notat cu O;

9.2.5.1.2.   liniei drepte, OQ, care este o linie orizontală dreaptă care trece prin punctul de referință, perpendiculară pe planul longitudinal median al tractorului.

9.2.5.2.   Zona I este zona de pe parbriz determinată de intersecția acestuia cu cele 4 planuri definite mai jos:

P1— un plan vertical care trece prin O și formează un unghi de 15° în stânga planului longitudinal median al tractorului;

P2— un plan vertical simetric cu P1, față de planul longitudinal median al tractorului.

Dacă acest lucru nu este posibil (de exemplu, în absența unui plan longitudinal median simetric) P2 este planul simetric cu P1 față de planul longitudinal al tractorului care trece prin punctul de referință;

P3— un plan care trece prin linia dreaptă OQ și formează un unghi de 10° deasupra planului orizontal;

P4— un plan care trece prin linia dreaptă OQ și formează un unghi de 8° sub planul orizontal.

9.2.5.3.   În cazul tractoarelor la care nu este posibil să se determine zona I, după cum este definită la punctul 9.2.5.2 din prezenta anexă, zona I′ constă în toată suprafața parbrizului.

9.2.6.   Interpretarea rezultatelor

Un tip de parbriz este considerat satisfăcător în ceea ce privește distorsiunile optice dacă, la cele patru mostre puse la dispoziție pentru încercare, distorsiunea optică nu depășește valoarea de 2 minute de arc, fie în zona I, fie în I′.

9.2.6.1.   Nu se fac măsurători într-o zonă periferică de 100 mm.

9.2.6.2.   În cazul parbrizelor divizate, nu se fac măsurători pe o porțiune cu lățimea de 35 mm, măsurată de la marginea geamului.

9.3.   Încercarea de separare a imaginii secundare

9.3.1.   Scopul

Sunt recunoscute două metode de încercare:

—	încercarea cu țintă și

—	încercarea cu colimator.

Aceste metode de încercare pot fi folosite pentru obținerea omologării de tip pentru componente, controlul calității sau evaluarea produselor, după caz.

9.3.1.1.   Încercarea cu țintă

9.3.1.1.1.   Dispozitivul de încercare

Această metodă implică vizualizarea unei ținte iluminate prin geamul din sticlă securizată. Ținta se realizează astfel încât rezultatele încercării să poată fi evaluate foarte simplu.

De preferință, ținta este de unul dintre următoarele tipuri:

(a)	țintă circulară iluminată al cărei diametru exterior, D, subîntinde un arc de n minute la un punct situat la o distanță de x metri (figura 11a) sau

(b)	țintă circulară cu spot în mijloc, astfel dimensionată încât distanța D de la un punct de pe marginea spotului până la cel mai apropiat punct de pe circumferința interioară subîntinde un arc de n minute la un punct situat la o distanță de x metri (figura 11b),

unde:

n este valoarea limită a separării imaginii secundare;

x este distanța de la geamul din sticlă securizată la țintă (nu mai puțin de 7 metri);

D este dat de formula

Ținta iluminată constă dintr-o casetă de lumină de aproximativ 300 × 300 × 150 mm, a cărei parte din față este construită din sticlă acoperită cu hârtie neagră și opacă sau vopsită cu vopsea neagră mată. Caseta este iluminată de o sursă de lumină corespunzătoare. Interiorul casetei este vopsit cu vopsea albă mată. Se pot utiliza și alte forme de țintă, după cum este arătat în figura 14. Se poate înlocui sistemul țintă cu un sistem de proiecție, iar rezultatele se pot afișa pe un ecran.

9.3.1.1.2.   Procedura de încercare

Se montează geamul din sticlă securizată la unghiul de înclinare corespunzător, pe un suport astfel încât să fie posibilă observarea în planul orizontal care trece prin centrul țintei.

Caseta de lumină trebuie privită într-o încăpere întunecoasă, dinspre fiecare latură a suprafeței examinate, în vederea detectării unor imagini secundare asociate cu ținta iluminată. Se rotește geamul din sticlă securizată pentru a se asigura că se păstrează direcția de observare corectă. Pentru a privi ținta se poate folosi un monoclu.

9.3.1.1.3.   Exprimarea rezultatelor

Se determină dacă:

—	folosind ținta (a) (figura 11a), imaginea primară și cea secundară a țintei circulare sunt separate, respectiv, dacă se depășește valoarea limită a lui n sau

—	folosind ținta (b) (figura 11b), imaginea secundară a spotului depășește punctul de tangență din partea interioară a țintei circulare, respectiv, dacă se depășește valoarea limită a lui n.

9.3.1.2.   Încercarea cu colimator

Dacă este necesar, se aplică procedura descrisă în această secțiune.

9.3.1.2.1.   Dispozitivul de încercare

Constă dintr-un colimator și un telescop și poate fi realizat conform figurii 13. Totuși, se poate folosi orice alt sistem optic echivalent.

9.3.1.2.2.   Procedura de încercare

Telescopul formează la infinit imaginea sistemului de coordonate polare cu un punct luminos în centru (a se vedea figura 14). În planul focal al telescopului de observare, se amplasează un mic spot opac cu un diametru puțin mai mare decât cel al punctului strălucitor proiectat pe axa optică, eclipsând astfel punctul luminos.

9.3.1.2.2.   Dacă o piesă de încercare, care prezintă o imagine secundară, este plasată între telescop și colimator, atunci apare un al doilea punct mai puțin luminos la o anumită distanța de centrul sistemului de coordonate polare. Separarea imaginii secundare se poate citi ca distanță între punctele văzute prin telescopul de observare (a se vedea figura 14). (Distanța între spotul întunecat și punctul luminos din centrul sistemului coordonatelor polare reprezintă deviația optică).

9.3.1.2.3.   Exprimarea rezultatelor

Geamul din sticlă securizată este mai întâi examinat printr-o simplă tehnică de scanare pentru a stabili zona în care se produce cea mai puternică imagine secundară. Apoi, acea zonă se examinează cu ajutorul colimatorului, sub unghiul optim de incidență. Se măsoară separarea maximă a imaginii secundare.

9.3.1.3.   Direcția de observare din plan orizontal trebuie menținută aproximativ perpendicular pe direcția parbrizului din acel plan.

Măsurătorile se fac în conformitate cu categoria de tractor, în zonele definite la punctul 9.2.2.

9.3.2.1.   Tip de tractor

Încercarea trebuie repetată dacă parbrizul respectiv se montează pe un tip de tractor care are un câmp frontal de vizibilitate diferit de cel al tractorului pentru care s-a omologat deja parbrizul respectiv.

9.3.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

9.3.3.1.   Natura materialului:

Sticlă (turnată) șlefuită	Sticlă flotată	Sticlă plană
1	1	2

9.3.3.2.   Alte caracteristici secundare

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

9.3.4.   Numărul de mostre

Se supun încercării patru mostre.

9.3.5.   Interpretarea rezultatelor

Un tip de parbriz este considerat satisfăcător în ceea ce privește separarea imaginii secundare dacă, la cele patru mostre puse la dispoziție pentru încercare, separarea imaginii secundare de cea primară nu depășește un arc de o valoare maximă de 15′.

9.3.5.1.   Nu se efectuează nici o măsurătoare într-o bandă periferică de 100 mm.

9.3.5.2.   În cazul parbrizelor divizate, nu se face nici o măsurătoare pe o bandă de 35 mm lățime începând din marginea geamului care poate fi adiacentă cu linia de separație dintre diviziunile parbrizului.

9.4.   Identificarea încercărilor de culoare

Dacă un parbriz este colorat în zonele definite la punctele 9.2.5.2 sau 9.2.5.3, se supun încercării patru parbrize pentru identificarea următoarelor culori:

alb;

galben selectiv;

roșu;

verde;

albastru;

galben auto.

10.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA FOC

10.1.   Scopul și domeniul de aplicare

Această metodă permite determinarea ratei de ardere pe orizontală a materialelor folosite în compartimentul ocupantului tractorului în urma expunerii la o flacără mică. Această metodă permite încercarea, separat sau în combinație, a materialelor și componentelor echipamentului din interiorul tractorului de o grosime de până la 15 mm. Metoda este folosită pentru a aprecia uniformitatea lotului de fabricație în ceea ce privește comportamentul la ardere. Din cauza diferențelor mari care există între situațiile reale (scopul utilizării tractorului, condiții de utilizare, sursa de foc etc.) și cele teoretice, stabilite pentru condițiile de încercare menționate anterior, această metodă nu poate fi considerată adecvată pentru evaluarea precisă a caracteristicilor de ardere ale materialelor tractorului.

10.2.   Definiții

10.2.1.   Rata de ardere: raportul dintre distanța arsă, măsurată conform acestei metode, și timpul necesar arderii acestei distanțe.

Este exprimată în milimetri pe minut.

10.2.2.   Material compozit: un material compus din mai multe straturi de materiale, similare sau diferite, strâns îmbinate pe întreaga suprafață prin cimentare, metalizare, lipire, sudură etc. Dacă mai multe materiale sunt îmbinate prin puncte de îmbinare (de exemplu, prin îmbinare, sudură de înaltă frecvență, nituire), atunci, pentru a se permite pregătirea mostrelor individuale conform secțiunii 10.5, acest gen de materiale nu sunt considerate materiale compozite.

10.2.3.   Parte expusă: partea care este orientată spre compartimentul ocupantului (compartimentul pasagerului) când materialul este montat pe tractor.

10.3.   Principiul

Se ia o mostră și se fixează în poziție orizontală într-un suport în formă de „U” și se expune timp de 15 secunde acțiunii unei flăcări de putere calorică mică, într-o cameră de ardere, flacăra acționând la capătul liber al mostrei. Prin încercare se determină dacă și când se stinge flacăra sau timpul necesar flăcării să înainteze de-a lungul unei distanțe măsurate.

10.4.   Dispozitivul de încercare

10.4.1.   Camera de ardere (figura 15), de preferință din oțel inoxidabil, cu dimensiunile indicate în figura 16. Partea frontală a camerei de ardere este prevăzută cu geam rezistent la ardere, care poate acoperi întreaga parte din față sau poate fi construit ca un panou de sticlă distinct.

Partea din spate este prevăzută cu orificii de ventilație, iar partea de sus cu fante de ventilație de jur împrejur. Camera de ardere se așează pe 4 suporți de 10 mm înălțime.

La unul din capete, camera poate avea un orificiu pentru introducerea suportului cu mostra fixată; la capătul opus, este prevăzut un alt orificiu pentru conducta de alimentare cu gaz. Materialul topit este colectat în tava de colectare (figura 17), care se află în partea de jos a camerei de ardere, între orificiile de ventilație, fără a acoperi însă zonele de ventilație.

10.4.2.   Suportul pentru mostre, constând din două plăci de metal în formă de U sau cadre dintr-un material anticoroziv. Dimensiunile sunt date în figura 18.

Placa inferioară este prevăzută cu știfturi, iar cea superioară cu orificii corespunzătoare, pentru fixarea solidă a mostrei. Știfturile servesc și ca puncte de măsură la începutul și la sfârșitul distanței de ardere.

Există un suport furnizat sub formă de fire metalice rezistente la căldură, cu secțiune de 0,25 mm, ce se înfășoară în jurul părții inferioare a cadrului în formă de „U” la distanțe de 25 mm (a se vedea figura 19).

Planul părților inferioare ale mostrei trebuie să fie la 178 mm deasupra solului. Distanța dintre marginea frontală a suportului mostrei, față de capătul camerei de ardere, trebuie să fie de 22 mm; distanța dintre laturile longitudinale ale suportului mostrei și laturile camerei trebuie să fie de 50 mm (toate sunt dimensiuni interioare). (A se vedea figurile 15 și 16).

10.4.3.   Arzătorul de gaz. Sursa de ardere este un arzător BUNSEN cu un diametru interior de 9,5 mm. Acesta se amplasează în spațiul de efectuare a încercării astfel încât centrul ștuțului de ardere să fie la o distanță 19 mm de centrul marginii inferioare a capătului liber al mostrei (a se vedea figura 16).

10.4.4.   Gazul folosit pentru încercare. Gazul care alimentează arzătorul trebuie să aibă o valoare calorică de aproximativ 38 de MJ/m3 (de exemplu, gazul natural).

10.4.5.   Pieptănul metalic trebuie să aibă cel puțin 110 mm lungime, cu 7 sau 8 dinți rotunjiți per 25 mm.

10.4.6.   Cronometru cu precizie de 0,5 sec.

10.4.7.   Hotă de tiraj. Camera de ardere poate fi plasată într-o hotă de tiraj, cu condiția ca volumul intern al hotei de tiraj să fie mai mare de cel puțin 20 de ori, dar nu mai mult de 110 ori, decât volumul camerei de ardere, și cu condiția ca nici înălțimea, lățimea sau lungimea acestei hote, luate separat, să nu fie mai mari de peste două ori și jumătate față de oricare dintre celelalte două dimensiuni.

Înainte de efectuarea încercării, se măsoară viteza verticală a curentului de aer la trecerea prin hota de tiraj, la distanță de 100 de mm de la intrarea și de la ieșirea din camera de ardere. Viteza trebuie să fie între 0,10 și 0,30 m/s, pentru a evita orice disconfort al operatorului din cauza produșilor de ardere. Se poate folosi și o hotă de tiraj cu ventilație naturală și viteză a curentului de aer adecvată.

10.5.   Mostre

10.5.1.   Formă și dimensiuni

Forma și dimensiunile mostrelor sunt indicate în figura 20. Grosimea mostrei corespunde grosimii produsului ce urmează a fi încercat și nu trebuie să fie mai mare de 13 mm. Dacă este posibil, mostrele prelevate trebuie să aibă secțiunea constantă pe toată lungimea lor. Dacă forma și dimensiunile unui produs nu permit prelevarea de mostre de mărimea menționată, atunci se respectă următoarele dimensiuni minime:

(a)	pentru mostre cu lățimea între 3 și 60 mm, lungimea trebuie să fie de 356 mm. În acest caz, materialul este încercat pe întreaga lățime a produsului;

(b)	pentru mostre cu lățimea între 60 și 100 mm, lungimea trebuie să fie de cel puțin 138 mm. În acest caz, distanța potențială de ardere corespunde cu lungimea mostrei, iar măsurătorile încep de la primul punct de măsurare;

(c)	mostrele care au mai puțin de 60 mm lățime și 356 mm lungime și mostrele cu lățime între 60 și 100 mm și lungime mai mică de 138 mm nu pot fi încercate conform acestei metode, la fel ca și mostrele cu o lățime mai mică de 3 mm.

10.5.2.   Prelevarea de mostre

Din materialul ce urmează a fi încercat se prelevează cel puțin 5 mostre. Pentru materialele care au rate de ardere diferite în funcție de direcția de ardere a materialului (determinată prin încercări preliminare), mostrele trebuie luate și puse în dispozitivul de încercare în așa fel încât să se poată măsura cea mai mare rată de ardere. Dacă materialul pus la dispoziție are lățimi fixe, se va tăia un segment cu o lungime de aproximativ 500 mm, pe toată lățimea materialului. Din acest segment tăiat, se vor preleva mostre de la nu mai puțin de 100 mm de la marginea materialului și la distanțe egale.

Mostrele trebuie prelevate în același fel și de la produsele finite, dacă forma unui asemenea produs permite acest lucru. Dacă grosimea produsului este mai mare de 13 mm, aceasta se reduce la 13 mm printr-un proces mecanic aplicat unei laturi care nu afectează compartimentul pasagerului.

Materialele compozite (punctul 10.2.2) trebuie încercate ca și cum ar fi omogene.

În cazul materialelor alcătuite din straturi suprapuse cu compoziții diferite și care nu sunt materiale compozite, toate straturile de materiale situate în limita lățimii de 13 mm de la suprafață și orientate cu fața către interiorul compartimentului pasagerului sunt încercate individual.

10.5.3.   Aclimatizarea

Imediat înainte de a fi încercate, mostrele sunt supuse unui proces de aclimatizare timp de cel puțin 24 de ore, dar nu mai mult de 7 zile, la o temperatură de 23 ± 2 °C și o umiditate relativă de 50 ± 5 %.

10.6.   Procedura de încercare

10.6.1.   Se așează mostrele cu suprafețe plușate sau tapisate pe o suprafață plană și se periază de două ori în sensul invers al firelor (10.4.5).

10.6.2.   Se așează mostra pe suportul metalic (10.4.2) cu fața ce trebuie expusă orientată în jos, către flacără.

10.6.3.   Se reglează flacăra gazului la o înălțime de 30 mm, folosind marcajul din camera de ardere, arzătorul având ștuțul de aspirație a aerului închis. Înainte de a efectua prima încercare, flacăra trebuie să ardă cel puțin un minut, pentru stabilizare.

10.6.4.   Se împinge suportul în camera de ardere astfel încât capătul mostrei să fie expus flăcării, iar după 15 secunde se oprește gazul.

10.6.5.   Măsurarea timpului de ardere începe din momentul în care baza flăcării trece de primul punct de măsurare. Se va observa propagarea flăcării pe latura (superioară sau inferioară) care arde mai repede.

10.6.6.   Măsurarea timpului de ardere se încheie atunci când flacăra ajunge la ultimul punct de măsurare sau când flacăra se stinge înainte de a ajunge în acel punct. Dacă flacăra nu ajunge la ultimul punct de măsurare, se măsoară distanța arsă până la punctul în dreptul căruia s-a stins flacăra. Distanța arsă reprezintă porțiunea din mostră distrusă prin ardere, în exterior sau în interior.

10.6.7.   Dacă mostra nu ia foc sau nu arde continuu după ce s-a stins arzătorul, sau dacă flacăra se stinge înainte de a ajunge la primul punct de măsurare și nu se poate măsura timpul de ardere, în raportul de încercare se notează că arderea este de 0 mm/min.

10.6.8.   La efectuarea sau la repetarea mai multor serii de încercări, înaintea de începerea oricărei încercări, asigurați-vă că temperatura în camera de ardere și a suportului pentru mostre nu depășește 30 °C.

10.7.   Calcularea

Rata de ardere, B, în milimetri pe minut, este dată de formula:

unde:

s este distanța arsă, în milimetri;

t este timpul, în secunde, necesar arderii distanței s.

10.8.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

10.9.   Interpretarea rezultatelor

Se consideră că geamurile din sticlă securizată cu acoperire din plastic (2.3) sau cu acoperire plastic multistrat (2.4) sunt satisfăcătoare din punct de vedere al comportamentului (sau rezistenței) la ardere dacă rata de ardere nu depășește 250 mm/minut.

11.   ÎNCERCAREA REZISTENȚEI LA AGENȚI CHIMICI

11.1.   Agenți chimici recomandați

11.1.1.   Soluții de săpun non-abrazive: în concentrație de 1 % din masă oleat de potasiu în apă deionizată.

11.1.2.   Produse de curățare a geamurilor: soluție apoasă de izopropanol și dipropilenol, glicol, monometileter, fiecare într-o concentrație de 5 % până la 10 % și de hidroxid de amoniu într-o concentrație de 1 % până la 5 %.

11.1.3.   Alcool denaturat nediluat: o parte de alcool metilic la zece părți de alcool etilic, (v/v).

11.1.4.   Amestec de benzină în proporție de 50 % toluen, 30 % 2,2,4-trimetilpentan, 15 % 2,2,4-trimetil-1-pentan și 5 % alcool etilic.

11.1.5.   Petrol lampant: amestec de 50 % de n-octan și 50 % n-decan.

11.2.   Metoda de încercare

Sunt încercate cu agenți chimici două piese de încercare de 180 x 25 mm în conformitate cu punctul 11.1, pentru fiecare încercare și produs folosindu-se o altă piesă de încercare. După fiecare încercare, piesele de încercare se schimbă în conformitate cu instrucțiunile constructorului și se aclimatizează 48 de ore la o temperatură de 23 ± 2 °C și o umiditate relativă de 50 ± 5 %. Aceste condiții trebuie menținute pe durata încercărilor. Piesele de încercare se cufundă complet în lichidul de încercare timp de un minut și se usucă imediat cu o cârpă de bumbac curată, absorbantă.

11.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare:

	Incolor	Colorat
Colorarea straturilor intermediare din plastic sau de protecție	1	2

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

11.4.   Interpretarea rezultatelor

11.4.1.   Încercarea de rezistență la agenți chimici este considerată satisfăcătoare dacă piesele de încercare nu suferă modificări de textură, grosime, fisuri sau pierderea aparentă a transparenței.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al încercării la temperaturi ridicate, un set de piese de încercare prezentate pentru obținerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplinește oricare dintre următoarele condiții:

11.4.2.1.   dacă rezultatele tuturor încercărilor sunt satisfăcătoare sau

11.4.2.2.   dacă rezultatele unei încercări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul este satisfăcător la o următoare serie de încercări efectuate asupra unui nou set de piese de încercare.

---

(1)  Un dispozitiv de abraziune adecvat este furnizat de Teledyne Taber (S.U.A.).

(2)  Discuri abrazive adecvate se pot obține de la Teledyne Taber (S.U.A.).

(3)  Condițiile de încercare exclud formarea de condens pe piesele de încercare.

(4)  Comisia Internațională de Iluminat.

ANEXA III D

PARBRIZE DIN STICLĂ SECURIZATĂ MONOSTRAT

1.   DEFINIȚIA TIPULUI

Se consideră că parbrizele din sticlă securizată monostrat aparțin unor tipuri diferite dacă se deosebesc prin cel puțin una dintre următoarele caracteristici principale sau secundare:

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

forma și dimensiunea.

Parbrizele din sticlă securizată monostrat sunt considerate ca aparținând uneia dintre cele două grupe în funcție de caracteristicile de fragmentare sau de proprietățile mecanice:

1.1.2.1.   parbrize plate și

1.1.2.2.   parbrize curbate;

1.1.3.   categoriile de grosime care se încadrează în grosimea nominală „e” (cu o toleranță de fabricație de ± 0,2 mm):

— categoria I		e ≤ 4,5 mm
— categoria II	4,5 mm <	e ≤ 5,5 mm
— categoria III	5,5 mm <	e ≤ 6,5 mm
— categoria IV	6,5 mm <	e

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului [sticlă (turnată) șlefuită, sticlă flotată, sticlă plană etc.];

1.2.2.   culoare (sticlă colorată, incoloră);

1.2.3.   cu sau fără conductori încorporați;

1.2.4.   cu sau fără benzi opace încorporate.

2.   ÎNCERCAREA DE FRAGMENTARE

2.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

2.1.1.   Se ia în considerare numai natura materialului.

2.1.2.   Se consideră că sticla flotată și sticla plană au același indice de dificultate.

2.1.3.   Încercarea de fragmentare se repetă dacă se trece de la sticlă (turnată) șlefuită la sticlă flotată sau plană și invers.

2.1.4.   Încercările se repetă dacă se folosesc benzi opace, altele decât cele vopsite.

2.2.   Număr de mostre

Se încearcă 6 mostre prelevate din geamurile cu cea mai mare suprafață desfășurată și 6 mostre din geamurile cu cea mai mică suprafață desfășurată, selectate în conformitate cu dispozițiile din anexa III M.

2.3.   Zone diferite din geam

Un parbriz din sticlă securizată monostrat cuprinde două zone principale „FI” și „FII”, precum și o zonă intermediară „FIII”.

Aceste zone sunt definite mai jos:

2.3.1.   zona „FI” este zona periferică de fragmentare fină, de cel puțin 7 cm lățime de jur împrejurul marginii parbrizului și care include o bandă exterioară de 2 cm lățime care nu se supune evaluărilor;

zona „FII” este zona de vizibilitate, cu fragmentare variabilă, care cuprinde întotdeauna o porțiune dreptunghiulară cu înălțime de cel puțin 20 cm și lățime de 50 cm.

2.3.2.1.

Centrul dreptunghiului se află în interiorul unui cerc cu raza de 10 cm cu centrul în proiecția punctului de referință.

2.3.2.2.

În cazul tractoarelor pentru care nu este posibilă determinarea punctului de referință, poziția zonei de vizibilitate trebuie indicată în raportul de încercări.

2.3.2.3.

Înălțimea dreptunghiului menționat anterior poate fi redusă la 15 cm pentru parbrizele care au o înălțime mai mică de 44 cm;

2.3.3.   zona „FIII” este zona intermediară între zonele „FI” și „FII”, cu o lățime maximă de 5 cm.

2.4.   Metoda de încercare

Este cea descrisă la punctul 1 din anexa III C.

2.5.   Puncte de impact (a se vedea anexa III N, figura 2)

2.5.1.   Punctele de impact sunt alese după cum urmează:

punctul 1: în partea centrală a zonei „FII”, fie în porțiunea de solicitare maximă, fie în cea de solicitare minimă;

punctul 2: în zona „FIII”, cât se poate de aproape de planul vertical de simetrie al zonei „FII”;

punctele 3 și 3′: la 3 cm de la marginea unei mediane a mostrei; dacă există un marcaj, unul din punctele de spargere va fi lângă marginea pe care se află marcajul, iar celalalt lângă marginea opusă;

punctul 4: acolo unde raza de curbură este cea mai mică pe linia mediană cea mai lungă;

punctul 5: la 3 cm de la marginea mostrei în locul unde raza de curbură a marginii este cea mai mică, fie în dreapta, fie în stânga.

2.5.2.   Încercarea de fragmentare se efectuează în fiecare dintre punctele 1, 2, 3, 3′, 4 și 5.

2.6.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul unei încercări este considerat satisfăcător dacă încercarea de fragmentare îndeplinește toate condițiile conform punctelor 2.6.1.1, 2.6.1.2 și 2.6.1.3 prezentate mai jos.

2.6.1.1.   Zona FI

2.6.1.1.1.   Numărul de fragmentări pe orice porțiune de 5 × 5 cm2 nu este mai mic de 40 dar nici mai mare de 350; dar, dacă numărul este mai mic de 40 și dacă pe orice porțiune de 10 × 10 cm2, care cuprinde porțiunea de 5 × 5 cm2, numărul de fragmente nu este mai mic de 160, atunci parbrizul se consideră acceptabil.

2.6.1.1.2.   În sensul regulii de mai sus, un fragment de spargere care trece dincolo de o latură a pătratului se consideră ca fiind o jumătate de fragment.

2.6.1.1.3.   Fragmentarea nu se încearcă pe o porțiune 2 cm din jurul marginii mostrei, această porțiune reprezentând rama parbrizului, după cum nu se încearcă nici porțiunea de pe o rază de 7,5 cm de la punctul de impact.

2.6.1.1.4.   Se permite un număr maxim de trei fragmentări pe o suprafață de 3 cm2. Nu se permite să existe două astfel de fragmente în aceeași porțiune circulară cu diametrul de 10 cm.

2.6.1.1.5.   Se permit fragmente alungite cu condiția ca muchiile lor să nu arate ca o lamă de cuțit și lungimea să nu depășească 7,5 cm, cu excepția cazurilor prevăzute la punctul 2.6.2.2. Dacă aceste fragmente alungite se extind până la marginea geamului, unghiul format de acestea cu marginea geamului nu trebuie să fie mai mare de 45°.

2.6.1.2.   Zona FII

2.6.1.2.1.   Se verifică vizibilitatea reziduală după spargere pe suprafața rectangulară definită la punctul 2.3.2. În acest dreptunghi, suprafața totală cu fragmente mai mari de 2 cm2 trebuie să reprezinte minimum 15 % din aria dreptunghiului; cu toate acestea, pentru parbrize cu înălțimea mai mică de 44 cm sau al căror unghi de instalare este mai mic de 15° față de verticală, procentul de vizibilitate trebuie să fie egal cu cel puțin 10 % din suprafața respectivului dreptunghi.

2.6.1.2.2.   Nici un fragment nu trebuie să aibă o suprafață mai mare de 16 cm2, cu excepția cazurilor prezentate la punctul 2.6.2.2.

2.6.1.2.3.   Pe o rază de 10 cm de la punctul de impact, dar numai în partea cercului cuprinsă în zona FII, se acceptă trei fragmente având o suprafață mai mare de 16 cm2, dar mai mică de 25 cm2.

Fragmentele trebuie să fie regulate ca formă și fără puncte ca acelea descrise la punctul 2.6.1.2.4.1. Cu toate acestea, nu se acceptă mai mult de 10 fragmente neregulate pe o porțiune dreptunghiulară de 50 × 20 cm și nu mai mult de 25 de fragmente pe suprafața totală a parbrizului.

Nici unul dintre aceste fragmente nu trebuie să prezinte un vârf cu lungime mai mare de 35 mm, măsurată în conformitate cu punctul 2.6.1.2.4.1.

2.6.1.2.4.1.   Un fragment este considerat neregulat dacă nu poate fi înscris într-un cerc cu diametrul de 40 mm, dacă prezintă cel puțin un vârf cu o lungime de peste 15 mm, măsurată din capătul vârfului până la secțiunea a cărei lățime este egală cu grosimea geamului și dacă are unul sau mai multe vârfuri cu un unghi ascuțit mai mic de 40°.

2.6.1.2.5.   Se acceptă fragmente de formă alungită în zona FII, cu condiția să nu depășească 10 cm lungime, cu excepția cazurilor descrise la punctul 2.6.2.2.

2.6.1.3.   Zona FIII

Fragmentările în această zonă trebuie să aibă caracteristicile intermediare între cele ale fragmentărilor acceptate pentru celelalte două zone învecinate (FI și FII).

Un parbriz prezentat în vederea obținerii omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al fragmentării dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:

2.6.2.1.   dacă toate încercările efectuate folosind punctele de impact definite la 2.5.1 au rezultate satisfăcătoare;

2.6.2.2.   dacă o singură încercare dintre toate celelalte efectuate folosind punctele de impact a avut un rezultat nesatisfăcător, ținând seama de abateri care nu depășesc următoarele limite:

zona FI, nu mai mult de 5 fragmente, între 7,5 și 15 cm lungime;

zona FII, nu mai mult de 3 fragmente pe o suprafață între 16 și 20 cm2, situate în zona din afara cercului cu o rază de 10 cm cu centrul în punctul de impact;

zona FIII, nu mai mult de 4 fragmente între 10 și 17,5 cm lungime;

fragmentarea se repetă cu o nouă mostră care îndeplinește cerințele de la punctul 2.6.1 sau prezintă abateri cuprinse în limitele de mai sus;

2.6.2.3.   dacă două încercări dintre toate încercările efectuate care folosesc punctele de impact descrise la punctul 2.5.1 au rezultate nesatisfăcătoare, pentru abateri care nu depășesc limitele specificate la punctul 2.6.2.2 și dacă se efectuează alte încercări pe un nou set de mostre, conform cerințelor de la punctul 2.6.1, sau nu mai mult de două mostre din noul set care să prezinte abateri între limitele specificate la punctul 2.6.2.2.

2.6.3.   Dacă se constată că se produc abaterile menționate mai sus, acestea vor fi notate în raportul de încercare și se atașează fotografii ale părților relevante ale parbrizului.

3.   ÎNCERCAREA LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

3.2.   Numărul de mostre

3.2.1.   Pentru fiecare lot de parbrize din sticlă securizată monostrat sunt încercate 4 mostre din geamurile cu cea mai mică suprafață desfășurată și 4 mostre din geamurile cu cea mai mare suprafață desfășurată, toate cele 8 mostre fiind de același tip cu cele alese pentru încercarea de fragmentare.

3.2.2.   Ca opțiune, la latitudinea laboratorului care efectuează încercările, pentru fiecare categorie de grosime a parbrizelor se mai supun încercării 6 piese de încercare (1 100 × 500 mm + 5/- 2 mm).

3.3.   Metoda de încercare

3.3.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 3 din anexa III C.

3.3.2.   Înălțimea de cădere este de 1,50 m + 0/-5 mm.

3.4.   Interpretarea rezultatelor

3.4.1.   Se consideră că rezultatul încercării este satisfăcător dacă parbrizul sau piesa de încercare se fragmentează.

Un set de mostre prezentat pentru obținerea omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al încercării la impactul cu capul, dacă este îndeplinită oricare dintre cele două condiții de mai jos:

3.4.2.1.   dacă rezultatele tuturor încercărilor sunt satisfăcătoare sau

3.4.2.2.   dacă rezultatele unei încercări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul este satisfăcător la o următoare serie de încercări efectuate asupra unui nou set de piese de încercare.

4.   PROPRIETĂȚI OPTICE

Cerințele în ceea ce privește calitățile optice sunt descrise la punctul 9 din anexa III C și se aplică fiecărui tip de parbriz.

ANEXA III E

GEAMURI DIN STICLĂ UNIFORM SECURIZATĂ MONOSTRAT, ALTELE DECÂT PARBRIZELE (1)

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră că geamurile din sticlă uniform securizată monostrat aparțin diferitelor tipuri dacă diferă cel puțin prin una dintre următoarele caracteristici principale sau secundare.

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   natura procesului de securizare (termic sau chimic);

categoria de formă; se disting două categorii:

1.1.3.1.   geamuri plate din sticlă;

1.1.3.2.   geamuri plate și curbate din sticlă;

1.1.4.   categoria de grosime care se încadrează în grosimea nominală „e” (se acceptă o toleranță de fabricație de ± 2 mm):

— categoria I:		e ≤ 3,5 mm;
— categoria II:	3,5 mm <	e ≤ 4,5;
— categoria III:	4,5 mm <	e ≤ 6,5;
— categoria IV:	6,5 mm <	e.

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului [sticlă (turnată) șlefuită, sticlă flotată, sticlă plană];

1.2.2.   culoare (incoloră sau colorată);

1.2.3.   cu sau fără conductori încorporați.

2.   ÎNCERCAREA DE FRAGMENTARE

2.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Material	Indice de dificultate
Sticlă turnată	2
Sticlă flotată	1
Sticlă plană	1

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

2.2.   Selectarea mostrelor

Mostrele din fiecare categorie de formă și din fiecare categorie de grosime greu de produs se selectează pentru încercare în conformitate cu următoarele criterii:

în cazul geamurilor plate din sticlă, se asigură două seturi de mostre care să corespundă:

2.2.1.1.1.   geamurilor cu cea mai mare arie desfășurată;

2.2.1.1.2.   celui mai mic unghi dintre două laturi adiacente;

în cazul geamurilor plate și curbate din sticlă se asigură trei seturi de mostre corespunzătoare:

2.2.1.2.1.   geamurilor cu cea mai mică suprafață desfășurată;

2.2.1.2.2.   celui mai mic unghi dintre două laturi adiacente;

2.2.1.2.3.   celui mai înalt segment.

2.2.2.   Încercările efectuate pe mostrele care corespund geamurilor cu cea mai mare suprafață desfășurată, S, se consideră ca fiind aplicabile oricăror altor geamuri cu suprafață desfășurată mai mică decât S + 5 %.

2.2.3.   Dacă mostrele supuse încercării prezintă un unghi γ mai mic de 30°, încercările se consideră ca fiind aplicabile pentru toate geamurile din sticlă produse cu un unghi mai mare de γ - 5°.

Dacă mostrele supuse încercărilor prezintă un unghi γ mai mare sau egal cu 30°, încercările se consideră ca fiind aplicabile tuturor geamurilor din sticlă produse cu un unghi mai mare sau egal cu 30°.

2.2.4.   Dacă înălțimea h a segmentului mostrei supuse încercării este mai mare de 100 mm, încercările se consideră aplicabile tuturor geamurilor din sticlă produse cu o înălțime a segmentului mai mică decât h + 30 mm.

Dacă înălțimea segmentului mostrei supuse încercării este mai mică sau egală cu 100 mm, încercările sunt considerate ca fiind aplicabile tuturor geamurilor din sticlă cu o înălțime a segmentului mai mică sau egală cu 100 mm.

2.3.   Numărul de mostre pe set

Numărul de mostre din fiecare grup este după cum urmează, în conformitate cu categoriile de forme definite mai sus la punctul 1.1.3:

Tipul de geam din sticlă	Numărul de mostre
Plat (două seturi)	4
Plat și curbat (trei seturi)	5

2.4.   Metoda de încercare

2.4.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 1 din anexa III C.

2.5.   Puncte de impact (a se vedea anexa III N, figura 3)

2.5.1.   Pentru geamurile plate și curbate din sticlă, punctele de impact prezentate în anexa III N, figurile 3a și 3b și respectiv în anexa III N figura 3 c, sunt după cum urmează:

punctul 1: la 3 cm de marginea geamului, acolo unde raza de curbură a marginii este cea mai mică;

punctul 2: la 3 cm de marginea uneia dintre mediane, fiind selectată marginea cu marcaje (dacă există);

punctul 3: în centrul geometric al geamului;

punctul 4: numai în cazul geamurilor curbate din sticlă; acest punct este ales pe cea mai lungă mediană în acea parte a geamului unde este cea mai mică rază de curbură.

2.5.2.   Se efectuează o singură încercare pentru fiecare punct de impact descris mai sus.

2.6.   Interpretarea rezultatelor

Se consideră că o încercare are un rezultat satisfăcător dacă încercarea de fragmentare îndeplinește următoarele condiții:

2.6.1.1.   dacă numărul de fragmente în oricare pătrat de 5 × 5 cm2 este mai mare de 40 dar nu mai mare de 400, sau 450 de fragmente în cazul geamurilor mai groase de 3,5 mm;

2.6.1.2.   în sensul regulii de mai sus, un fragment care trece dincolo de o latură a pătratului se consideră o jumătate de fragment;

2.6.1.3.   nu este încercată fragmentarea pe o bandă de 2 cm lățime în jurul marginilor mostrei, această bandă reprezentând rama geamului, după cum nu este încercată nici pe o rază de 7,5 mm în jurul punctului de impact;

2.6.1.4.   nu se acceptă fragmente cu o suprafață mai mare de 3 cm2, cu excepția cazurilor definite la punctul 2.6.1.3.

2.6.1.5.   Se acceptă fragmente de formă alungită cu condiția ca:

—	extremitățile acestora să nu fie ca lama de cuțit;

—	dacă acestea se extind spre marginea geamului, să nu formeze un unghi mai mare de 45° cu aceasta,

și dacă lungimea lor nu depășește 7,5 cm, cu excepția cazurilor prevăzute la punctul 2.6.2.2 de mai jos.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al fragmentării, un set de mostre prezentate în vederea omologării de tip pentru componente dacă este îndeplinită cel puțin una dintre condițiile de mai jos:

2.6.2.1.   dacă toate încercările efectuate folosind punctele de impact descrise la punctul 2.5.1 au rezultate satisfăcătoare;

2.6.2.2.   dacă rezultatul uneia dintre încercările efectuate folosind punctele de impact prezentate la punctul 2.5.1 are un rezultat nesatisfăcător, ținând cont de abateri care nu depășesc următoarele limite:

—	nu mai mult de cinci fragmente între 6 și 7,5 cm lungime;

—	nu mai mult de cinci fragmente între 7,5 și 10 cm lungime,

și se repetă pe o altă mostră care îndeplinește cerințele de la punctul 2.6.1 sau prezintă abateri în limitele specificate mai sus;

2.6.2.3.   dacă două dintre toate încercările efectuate folosind punctele de impact descrise la punctul 2.5.1 au un rezultat nesatisfăcător, ținând cont de abateri ce nu depășesc limitele specificate la punctul 2.6.2.2, și sunt necesare alte încercări pe alte mostre conform limitelor specificate la punctul 2.6.1, sau dacă din noul set supus încercării numărul mostrelor care prezintă abateri între limitele specificate mai sus la punctul 2.6.2.2 nu este mai mare de 2.

2.6.3.   Dacă se constantă abaterile mai sus menționate, acestea se consemnează în raportul de încercare și se atașează fotografii reprezentative ale geamului respectiv.

3.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ MECANICĂ

3.1.   Încercarea cu bila de 227 g

3.1.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Material	Indice de dificultate	Culoare	Indice de dificultate
Sticlă șlefuită	2	Incoloră	1
Sticlă flotată	1	colorată	2
Sticlă plană	1

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare (respectiv, cu sau fără conductori încorporați).

3.1.2.   Numărul de piese de încercare

Pentru fiecare categorie de grosime, definită la punctul 1.1.4 de mai sus, se supun încercării șase piese de încercare.

3.1.3.   Metoda de încercare

3.1.3.1.   Metoda de încercare este cea descrisă la punctul 2.1 din anexa III C.

3.1.3.2.   Înălțimea de cădere (măsurată de la suprafața inferioară a bilei până la suprafața superioară a piesei de încercare) este indicată în tabelul următor, în funcție de grosimea geamului din sticlă:

Grosimea nominală a geamului din sticlă (e)	Înălțimea de cădere
e ≤ 3,5 mm	2,0 m + 5/- 0 mm
3,5 mm < e	2,5 m + 5/- 0 mm

3.1.4.   Interpretarea rezultatelor

3.1.4.1.   Rezultatul încercării se consideră satisfăcător dacă piesa de încercare nu s-a rupt.

Un set de piese de încercare prezentate în vederea omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al rezistenței mecanice dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele două condiții:

3.1.4.2.1.   dacă rezultatul este nesatisfăcător la cel mult o singură încercare,

3.1.4.2.2.   dacă rezultatul a două încercări este nesatisfăcător, dar sunt satisfăcătoare rezultatele altei serii de încercări efectuate pe un alt set de 6 piese de încercare.

4.   PROPRIETĂȚI OPTICE

4.1.   Cerințele în ceea ce privește factorul de transmisie a luminii stabilite la punctul 9.1 din anexa III C se aplică geamurilor din sticlă uniform securizată monostrat sau acelor părți ale geamurilor situate în poziții esențiale pentru vizibilitatea șoferului.

---

(1)  Acest tip de sticlă uniform securizată monostrat se poate folosi și pentru parbrize de tractor.

ANEXA III F

PARBRIZE DIN STICLĂ SECURIZATĂ MULTISTRAT OBIȘNUITĂ

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră că parbrizele din sticlă securizată multistrat obișnuită aparțin unor categorii diferite dacă se deosebesc prin cel puțin una din următoarele caracteristici principale sau secundare.

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   forma și dimensiunea.

În scopul încercării caracteristicilor mecanice și a rezistenței la mediu se consideră că parbrizele din sticlă securizată multistrat obișnuită aparțin unui singur grup;

1.1.3.   numărul straturilor de sticlă;

1.1.4.   la grosimea nominală „e” a parbrizului se acceptă o toleranță de fabricație de 0,2 n mm (n fiind numărul de straturi de sticlă din care este alcătuit parbrizul) mai mare sau mai mică față de valoarea nominală;

1.1.5.   grosimea nominală a stratului (straturilor) intermediar(e);

1.1.6.   natura sau tipul stratului (straturilor) intermediar(e) [respectiv, PVB sau alte materiale plastice folosite ca strat(uri) intermediar(e)].

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului [sticlă (turnată) șlefuită, sticlă flotată, sticlă plană];

1.2.2.   colorarea (totală sau parțială) a stratului sau straturilor intermediare (colorate sau incolore);

1.2.3.   colorarea sticlei (colorată sau incoloră);

1.2.4.   cu sau fără conductori încorporați;

1.2.5.   cu sau fără benzi opace încorporate.

2.   GENERALITĂȚI

2.1.   În cazul parbrizelor din sticlă securizată multistrat obișnuită, se efectuează încercări, altele decât încercările la impactul cu capul (punctul 3.2) și încercările pentru proprietăți optice, pe piese de încercare care sunt tăiate fie din parbrizul respectiv, fie sunt făcute special în acest scop. În oricare dintre cele două cazuri, piesele de încercare trebuie să fie reprezentative pentru tipul de parbriz pentru care se solicită omologarea de tip pentru componente.

2.2.   Înainte de fiecare încercare, piesele de încercare se păstrează cel puțin 4 ore la o temperatură de 23 °C ± 2 °C. Încercările se efectuează cât se poate de repede după ce piesele de încercare sunt scoase din spațiul unde au fost păstrate.

3.   ÎNCERCAREA LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

3.2.   Încercarea la impactul cu capul pe parbrizul întreg

3.2.1.   Numărul de mostre

Se supun încercării patru mostre din seria de parbrize cu cea mai mare suprafață desfășurată și 4 mostre din seria de parbrize cu cea mai mică suprafață desfășurată, în conformitate cu dispozițiile anexei III M.

3.2.2.   Metoda de încercare

3.2.2.1.   Metoda de încercare folosită este cea descrisă la punctul 3.3.2 din anexa III C.

3.2.2.2.   Înălțimea de cădere este de 1,5 m + 0/- 5 mm.

3.2.3.   Interpretarea rezultatelor

Se consideră că rezultatul încercării este pozitiv dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

3.2.3.1.1.   mostrele prezintă fisuri circulare, aproximativ concentrice cu punctul de impact, fisurile cele mai apropiate de punctul de impact fiind la maximum 80 mm față de acesta;

3.2.3.1.2.   straturile de sticlă rămân lipite de stratul intermediar de material plastic. Se acceptă una sau mai multe separații parțiale față de stratul intermediar, mai mici de 4 mm, de o parte și de alta a fisurii, situate în afara unui cerc cu diametru de 60 mm diametru, al cărui centru este în punctul de impact.

Pe partea impactului:

3.2.3.1.3.1.   straturile intermediare nu sunt descoperite pe o suprafață mai mare de 20 cm2;

3.2.3.1.3.2.   se acceptă o fisură de până la 35 mm în straturile intermediare.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al încercării la impactul cu capul, un set de mostre prezentate în vederea obținerii omologării, dacă este îndeplinită una dintre următoarele două condiții:

3.2.3.2.1.   dacă toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

3.2.3.2.2.   dacă una dintre încercări are un rezultat nesatisfăcător, dar rezultatul încercărilor pe un nou set de piese de încercare este satisfăcător.

3.3.   Încercarea la impactul cu capul aplicată pe piese de încercare plate

3.3.1.   Numărul de piese de încercare

Se supun încercării șase piese de încercare plate, cu dimensiuni de 1 100 mm × 500 mm + 5/- 2 mm.

3.3.2.   Metoda de încercare

3.3.2.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 3.3.1 din anexa III C.

3.3.2.2.   Înălțimea de cădere este de 4 m + 25/- 0 mm.

3.3.3.   Interpretarea rezultatelor

Se consideră că această încercare are un rezultat satisfăcător dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

3.3.3.1.1.   dacă piesele de încercare cedează și se sparg, formând numeroase fisuri circulare, aproximativ concentrice cu punctul de impact;

3.3.3.1.2.   se acceptă crăpături în straturile intermediare cu condiția ca în timpul încercării capul manechinului să nu treacă prin piesa de încercare;

3.3.3.1.3.   nu se desprind bucăți mari de sticlă din straturile intermediare.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al încercării la impactul cu capul, un set de piese de încercare prezentate pentru obținerea omologării, dacă este îndeplinită una dintre următoarele două condiții:

3.3.3.2.1.   dacă toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

3.3.3.2.2.   dacă una dintre încercări are un rezultat nesatisfăcător, dar rezultatul încercărilor pe un nou set de piese de încercare este satisfăcător.

4.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ MECANICĂ

4.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

4.2.   Încercarea cu bila de 2 260 g

4.2.1.   Numărul de piese de încercare

Se supun încercării șase piese de încercare pătrate cu latura de 300 mm + 10/- 0 mm.

4.2.2.   Metoda de încercare

4.2.2.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 2.2 din anexa III C.

4.2.2.2.   Înălțimea de cădere (măsurată de la suprafața inferioară a bilei până la suprafața superioară a piesei de încercare) este de 4 m + 25/- 0 mm.

4.2.3.   Interpretarea rezultatelor

4.2.3.1.   Se consideră că încercarea are un rezultat satisfăcător dacă bila nu trece prin geam în primele cinci secunde din momentul impactului.

Se consideră satisfăcătoare, din punct de vedere al încercării la impact cu o bilă de 2 260 g, un set de piese prezentate pentru obținerea omologării de tip pentru componente, dacă este îndeplinită una dintre următoarele două condiții:

4.2.3.2.1.   dacă toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

4.2.3.2.2.   dacă una dintre încercări are un rezultat nesatisfăcător, dar rezultatul încercărilor pe un nou set de piese de încercare este satisfăcător.

4.3.   Încercarea cu bila de 227 g

4.3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

4.3.2.   Numărul de piese de încercare

Sunt supuse încercării 20 piese de încercare pătrate cu latura de 300 mm + 10/- 0 mm.

4.3.3.   Metoda de încercare

4.3.3.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 2.1 din anexa III C. 10 dintre mostre sunt încercate la o temperatură de 40 ± 2 °C iar 10 la o temperatură de –20 ± 2 °C.

4.3.3.2.   Înălțimea de cădere pentru geamurile din diversele categorii de grosime și masa fragmentelor desprinse sunt indicate în tabelul de mai jos:

Grosimea piesei de încercare	+40 °C		-20 °C
mm	Înălțimea de cădere	Masa maximă admisă a fragmentelor	Înălțimea de cădere	Masa maximă admisă a fragmentelor
	m (1)	g	m (1)	g
e ≤ 4,5	9	12	8,5	12
4,5 < e ≤ 5,5	10	15	9	15
5,5 < e ≤ 6,5	11	20	9,5	20
e > 6,5	12	25	10	25

4.3.4.   Interpretarea rezultatelor

4.3.4.1.   se consideră că încercarea are rezultate satisfăcătoare dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

—	bila nu trece prin piesa de încercare;

—	piesa de încercare nu se sparge în mai multe bucăți;

—	dacă stratul intermediar nu este spart, greutatea fragmentelor detașate din geam de pe partea opusă punctului de impact nu depășește valorile specificate la punctul 4.3.3.2.

Un set de piese de încercare prezentate în vederea omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al încercării la impact cu o bilă de 227 g dacă se îndeplinește una dintre următoarele condiții:

4.3.4.2.1.   cel puțin opt încercări, efectuate la cele două valori ale temperaturii, au rezultate satisfăcătoare sau

4.3.4.2.2.   mai mult de două încercări, efectuate la cele două valori ale temperaturii, au rezultate nesatisfăcătoare, dar au rezultate satisfăcătoare la încercările efectuate ulterior pe un alt set de piese.

5.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA MEDIU

5.1.   Încercarea de rezistență la abraziune

5.1.1.   Indici de dificultate și metoda de încercare

Cerințele specificate la punctul 4 din anexa III C se aplică și în acest caz, iar încercările se continuă cu 1 000 de cicluri.

5.1.2.   Interpretarea rezultatelor

Geamul din sticlă securizată este considerat satisfăcător in ceea ce privește rezistența la abraziune dacă lumina difuzată ca rezultat al procesului de abraziune a piesei de încercare nu depășește 2 %.

5.2.   Încercarea de rezistență la temperaturi ridicate

Se aplică cerințele de la punctul 5 din anexa III C.

5.3.   Încercarea de rezistență la radiații

5.3.1.   Cerințe generale

Încercarea se efectuează numai dacă laboratorul consideră necesar, în funcție de informațiile de care dispune cu privire la straturile intermediare.

5.3.2.   Se aplică cerințele de la punctul 6 din anexa III C.

5.4.   Încercarea de rezistență la umiditate

Se aplică cerințele de la punctul 7 din anexa III C.

6.   PROPRIETĂȚI OPTICE

Cerințele privind proprietățile optice, definite la punctul 9 din anexa III C, se aplică tuturor tipurilor de parbrize.

---

(1)  Se acceptă o toleranță de + 25/- 0 mm a înălțimii de cădere.

ANEXA III G

GEAMURI DIN STICLĂ SECURIZATĂ MULTISTRAT, ALTELE DECÂT PARBRIZELE (1)

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră că geamurile din sticlă securizată multistrat, altele decât parbrizele, aparțin unor tipuri diferite dacă se deosebesc prin cel puțin una dintre următoarele caracteristici secundare sau principale.

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   categoria de grosime a geamului care se înscrie în grosimea nominală „e”, fiind permisă o toleranță de fabricație de ± 0,2 n mm (unde n reprezintă numărul straturilor de sticlă ale geamului):

categoria I:		e ≤ 5,5 mm;
categoria II:	5,5 mm <	e ≤ 6,5 mm;
categoria III:	6,5 mm <	e;

1.1.3.   grosimea nominală a stratului (straturilor) intermediar(e);

1.1.4.   natura sau tipul stratului (straturilor) intermediar(e), respectiv strat (straturi) interior (interioare) din PVB sau alte materiale plastice;

1.1.5.   orice tratament special la care a fost supus oricare dintre aceste straturi.

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului [sticlă (turnată) șlefuită, flotată sau plată];

1.2.2.   colorarea (totală sau parțială) a stratului (straturilor) intermediar(e) (colorate sau incolore);

1.2.3.   colorarea sticlei (colorată sau incoloră).

2.   GENERALITĂȚI

2.1.   În cazul geamurilor din sticlă securizată multistrat, altele decât parbrizele, încercările sunt efectuate pe piese de încercare plate care fie sunt tăiate din geamurile respective, fie sunt făcute special pentru acest scop. În oricare dintre cazuri, piesele de încercare trebuie să fie reprezentative pentru geamurile din sticlă pentru a căror producție se solicită omologare de tip pentru componente.

2.2.   Înainte de fiecare încercare, piesele de încercare din sticlă securizată multistrat se păstrează timp de 4 ore la o temperatură de 23 ± 2 °C. Piesele sunt supuse încercării imediat ce sunt scoase din spațiul de păstrare.

2.3.   Dispozițiile prezentei anexe sunt considerate a fi îndeplinite dacă geamul prezentat pentru obținerea omologării de tip pentru componente are aceeași compoziție cu parbrizul deja omologat, în conformitate cu dispozițiile anexelor III F, III H sau III I.

3.   ÎNCERCAREA LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

3.2.   Numărul de piese de încercare

Sunt încercate șase piese plate, cu dimensiuni de 1 100 x 500 mm (+ 25/- 0 mm).

3.3.   Metoda de încercare

3.3.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 3 din anexa III C.

3.3.2.   Înălțimea de cădere este 1,50 m + 0/- 5 mm. Această înălțime crește la 4 m + 25/- 0 mm pentru geamurile din sticlă folosite ca parbrize de tractor.

3.4.   Interpretarea rezultatelor

Încercarea este considerată ca având rezultat satisfăcător dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

3.4.1.1.   piesa de încercare cedează și se crapă prezentând numeroase fisuri circulare, aproximativ concentrice cu punctul de impact;

3.4.1.2.   se acceptă fisuri în stratul intermediar, dar capul manechinului nu trebuie să treacă prin piesa de încercare;

3.4.1.3.   nu se desprind fragmente mari de geam din stratul intermediar.

Un set de piese de încercare care fac obiectul încercării în vederea omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al încercării la impact cu capul dacă este îndeplinită una dintre următoarele două condiții:

3.4.2.1.   toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

3.4.2.2.   dacă o încercare are un rezultat nesatisfăcător, se efectuează o nouă serie de încercări pe un nou set de piese, iar rezultatele sunt satisfăcătoare.

4.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ MECANICĂ – ÎNCERCAREA CU BILA DE 227 g

4.1.   Indicii de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

4.2.   Numărul de piese de încercare

Se supun încercării patru piese plate și pătrate cu latura de 300 mm (+ 10/-0 mm).

4.3.   Metoda de încercare

4.3.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 2.1 din anexa III C.

Grosimea nominală	Înălțimea de cădere
e ≤ 5,5 mm	5 m	+ 25/- 0 mm
5,5 mm < e ≤ 6,5 mm	6 m
6,5 mm < e	7 m

4.4.   Interpretarea rezultatelor

4.4.1.   Se consideră că încercarea a avut un rezultat satisfăcător dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

—	bila nu trece prin piesa de încercare;

—	piesa de încercare nu se rupe în mai multe bucăți;

—	greutatea totală a fragmentelor care se desprind de pe suprafața opusă punctului de impact nu depășește 15 g.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al încercării la impactul cu capul, un set de piese care fac obiectul unei încercări în vederea omologării de tip pentru componente, dacă este îndeplinită una din următoarele două condiții:

4.4.2.1.   dacă toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

4.4.2.2.   dacă una dintre încercări are un rezultat nesatisfăcător, dar rezultatul încercărilor ulterioare efectuate pe un nou set de piese de încercare este satisfăcător.

5.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA MEDIU

5.1.   Încercarea de rezistență la abraziune

5.1.1.   Indici de dificultate și metoda de încercare

Se aplică cerințele de la punctul 4 din anexa III C, iar încercările se continuă cu 1 000 de cicluri.

5.1.2.   Interpretarea rezultatelor

Geamul din sticlă securizată este considerat satisfăcător din punct de vedere al rezistenței la abraziune dacă lumina difuzată în urma încercării la abraziune nu depășește 2 %.

5.2.   Încercarea de rezistență la temperaturi ridicate

Se aplică cerințele prevăzute la punctul 5 din anexa III C.

5.3.   Încercarea de rezistență la radiații

5.3.1.   Cerințe generale

Această încercare se efectuează numai dacă laboratorul consideră necesar, în funcție de informațiile puse la dispoziție cu privire la straturile intermediare.

5.3.2.   Se aplică cerințele de la punctul 6 din anexa III C.

5.4.   Încercarea de rezistență la umiditate

5.4.1.   Se aplică cerințele de la punctul 7 din anexa III C.

6.   PROPRIETĂȚI OPTICE

6.1.   Factor de transmisie a luminii

Dispozițiile în ceea ce privește factorul de transmisie a luminii, stabilite la punctul 9.1 din anexa III C, se aplică geamurilor din sticlă, altele decât parbrizele, sau părților geamurilor din sticlă amplasate în poziții esențiale pentru vizibilitatea șoferului.

---

(1)  Acest tip de geam cu acoperire din plastic multistrat se poate folosi și pentru parbrize pentru tractor.

ANEXA III H

PARBRIZE DIN STICLĂ SECURIZATĂ MULTISTRAT TRATATĂ

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră parbrizele din sticlă securizată multistrat tratată ca fiind de tipuri diferite dacă se deosebesc prin cel puțin una dintre următoarele caracteristici secundare sau principale:

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   formă și dimensiuni.

Din punct de vedere al fragmentării, proprietăților mecanice și rezistenței la mediu, se consideră că parbrizele din sticlă securizată multistrat tratată aparțin aceluiași grup;

1.1.3.   numărul straturilor de sticlă;

1.1.4.   grosimea nominală „e” a parbrizului, cu o toleranță de fabricație de ± 0,2 n mm față de valoarea nominală (unde n reprezintă numărul straturilor de sticlă ale parbrizului);

1.1.5.   orice tratament special la care este supus oricare dintre straturile de sticlă;

1.1.6.   grosimea nominală a stratului (straturilor) intermediar(e);

1.1.7.   natura și tipul stratului sau straturilor intermediare [respectiv, strat(uri) intermediar(e) din PVB sau alt material plastic].

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului [sticlă (turnată) șlefuită, flotată sau plată];

1.2.2.   colorarea (totală sau parțială) a stratului (straturilor) intermediar(e) (incolore sau colorate);

1.2.3.   colorarea geamului (incolor sau colorat);

1.2.4.   cu sau fără conductori încorporați;

1.2.5.   cu sau fără benzi opace.

2.   GENERALITĂȚI

2.1.   În cazul parbrizelor din sticlă securizată multistrat tratată, se efectuează încercări, altele decât cele la impactul cu capul sau de încercare a proprietăților optice, pe mostre și/sau piese de încercare special construite în acest scop. Piesele de încercare trebuie să fie reprezentative pentru producția de parbrize pentru care se solicită omologare de tip pentru componente.

2.2.   Înainte de fiecare încercare, piesele de încercare sau mostrele se păstrează minimum 4 ore la o temperatură de 23 ± 2 °C. Încercările se efectuează imediat după ce piesele de încercare sau mostrele sunt scoase din spațiul de depozitare.

3.   ÎNCERCĂRI PRESCRISE

Parbrizele din sticlă securizată multistrat tratată sunt supuse la:

3.1.   încercările prescrise în anexa III F, pentru parbrizele din sticlă securizată multistrat obișnuită;

3.2.   încercarea de fragmentare descrisă la punctul 4 de mai jos.

4.   ÎNCERCAREA DE FRAGMENTARE

4.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare:

Material	Indice de dificultate
Sticlă turnată	2
Sticlă flotată	1
Sticlă plană	1

4.2.   Numărul pieselor de încercare sau mostrelor

Pentru fiecare punct de impact, este încercată o singură piesă, măsurând 1 100 × 500 mm (+ 5/– 2 mm), sau o singură mostră.

4.3.   Metoda de încercare

Metoda folosită este cea descrisă la punctul (I) din anexa III C.

4.4.   Punctul (punctele) de impact

Geamul din sticlă este lovit pe exteriorul fiecărei părți tratate, în centrul piesei de încercare sau a mostrei.

4.5.   Interpretarea rezultatelor

Pentru fiecare punct de impact, încercarea de fragmentare se consideră ca fiind satisfăcătoare dacă suprafața totală a fragmentelor, pe o zonă de maximum 2 cm2, cuprinsă într-un dreptunghi definit la punctul 2.3.2 din anexa III D, reprezintă minimum 15 % din suprafața acelui dreptunghi.

4.5.1.1.   În cazul unei mostre:

4.5.1.1.1.   centrul dreptunghiului este situat într-un cerc cu raza de 10 cm concentric cu proiecția punctului de referință, definit la punctul 1.2 din anexa „Câmpul vizual” din Directiva 74/347/EEC de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la câmpul vizual și la ștergătoarele de parbriz ale tractoarelor agricole sau forestiere pe roți;

4.5.1.1.2.   în cazul tractoarelor pentru care nu este posibilă determinarea punctului de referință, poziția zonei de vizibilitate trebuie indicată în raportul de încercare;

4.5.1.1.3.   înălțimea dreptunghiului poate fi redusă la 15 cm pentru parbrizele cu înălțime mai mică de 44 cm sau al căror unghi de instalare este mai mic de 15° față de verticală; procentul de vizibilitate trebuie să fie egal cu cel puțin 10 % din aria dreptunghiului corespunzător;

4.5.1.2.   În cazul piesei de încercare, centrul dreptunghiului trebuie să fie situat pe axa cea mai lungă a piesei încercare, la o distanță de 450 mm de una dintre margini.

Se consideră satisfăcătoare, din punct de vedere al fragmentării, piesa sau mostra de încercare prezentată în vederea omologării de tip pentru componente, dacă sunt îndeplinite oricare dintre următoarele condiții:

4.5.2.1.   dacă rezultatul încercării este satisfăcător pentru fiecare punct de impact sau

4.5.2.2.   dacă pentru fiecare punct de impact sunt satisfăcătoare rezultatele celor patru încercări ulterioare, repetate pe un alt set de patru piese de încercare, pentru care rezultatele încercărilor inițiale nu au fost satisfăcătoare.

ANEXA III I

GEAMURI DIN STICLĂ SECURIZATĂ CU ACOPERIRE DIN PLASTIC LA INTERIOR

1.   DEFINIREA TIPULUI

Materialele pentru geamurile din sticlă securizată, așa cum sunt definite în anexele III D - III H, dacă sunt placate la interior cu un strat de material plastic, atunci ele trebuie să fie conforme nu numai cerințelor anexelor aferente, ci și cerințelor următoare.

2.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA ABRAZIUNE

2.1.   Indici de dificultate și metode de încercare

Placarea cu plastic se supune unei încercări la abraziune la 100 de cicluri, în conformitate cu cerințele specificate la punctul 4 din anexa III C.

2.2.   Interpretarea rezultatelor

Se consideră satisfăcătoare placarea cu plastic la interior din punctul de vedere al încercării de rezistență la abraziune dacă dispersia luminii piesei de încercare, ca rezultat al acțiunii de abraziune, nu depășește 4 %.

3.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA UMIDITATE

3.1.   În cazul placării cu strat de plastic și a materialelor de securizare, acestea trebuie supuse unei încercări de rezistență la umiditate.

3.2.   Se aplică cerințele punctului 7 din anexa III C.

4.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA SCHIMBĂRILE DE TEMPERATURĂ

Se aplică cerințele punctului 8 din anexa III C.

5.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA FOC

Se aplică cerințele punctului 10 din anexa III C.

6.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA AGENȚI CHIMICI

Se aplică cerințele punctului 11 din anexa III C.

ANEXA III J

PARBRIZE CU ACOPERIRE DIN PLASTIC MULTISTRAT

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră că parbrizele cu acoperire din plastic multistrat sunt diferite dacă se deosebesc prin cel puțin una din următoarele caracteristici principale sau secundare.

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   formă și dimensiuni.

În scopul încercării rezistenței mecanice, rezistenței la factorii de mediu, la schimbările de temperatură și la agenții chimici, se consideră că parbrizele cu acoperire din plastic multistrat aparțin unui singur grup;

1.1.3.   numărul straturilor de plastic;

1.1.4.   grosimea nominală „e” a parbrizului, cu o toleranță de fabricație acceptată de ± 0,2 mm;

1.1.5.   grosimea nominală a stratului de sticlă;

1.1.6.   grosimea nominală a straturilor de plastic, considerate straturi intermediare;

1.1.7.   natura și tipul stratului (straturilor) de plastic considerat(e) strat(uri) intermediar(e) (respectiv, PVB sau alte materiale plastice) și a stratului de plastic de pe suprafața interioară;

1.1.8.   orice tratament special la care este supus geamul din sticlă.

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului (sticlă turnată, flotată sau plană);

1.2.2.   colorarea (totală sau parțială) a oricărui strat de plastic (incolor sau colorat);

1.2.3.   colorarea geamului (totală sau parțială);

1.2.4.   cu sau fără conductori încorporați;

1.2.5.   cu sau fără benzi opace.

2.   GENERALITĂȚI

2.1.   În cazul parbrizelor cu acoperire din plastic multistrat, încercările, altele decât încercările la impactul cu capul (3.2) și încercările pentru caracteristicile optice, se efectuează pe piese de încercare plate care sunt fie tăiate din parbrizul respectiv, fie special construite în acest scop. În oricare dintre aceste două cazuri, piesele de încercare trebuie să fie reprezentative pentru producția de parbrize pentru care se solicită omologare de tip pentru componente.

2.2.   Înainte de fiecare încercare, piesele de încercare se păstrează minimum 4 ore la o temperatură de 23 ± 2 °C. Încercările se efectuează imediat după ce piesele de încercare sunt scoase din spațiul de păstrare.

3.   ÎNCERCAREA LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

3.2.   Încercarea la impactul cu capul pe un parbriz întreg

3.2.1.   Număr de mostre

Sunt încercate patru mostre din seriile de parbrize cu cea mai mică suprafață desfășurată și patru mostre din seriile de parbrize cu cea mai mare suprafață desfășurată, selectate în conformitate cu dispozițiile din anexa III M.

3.2.2.   Metoda de încercare

3.2.2.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 3.3.2 din anexa III C.

3.2.2.2.   Înălțimea de cădere este de 1,5 m + 0/- 5 mm.

3.2.3.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul acestei încercări se consideră satisfăcător dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

3.2.3.1.1.   stratul de sticlă se sparge, prezentând numeroase fisuri circulare, aproximativ concentrice cu punctul de impact, cea mai apropiată fisură de punctul de impact fiind la o distanță maximă de 80 mm de acesta;

3.2.3.1.2.   stratul de sticlă rămâne lipit de stratul de plastic intermediar. Se acceptă una sau mai multe separații parțiale de stratul intermediar, nu mai mare de 4 mm înălțime, de o parte sau de alta a fisurii situate în afara unui cerc cu diametrul de 60 mm cu centrul în punctul de impact;

3.2.3.1.3.   se acceptă o fisură de maximum 35 mm lungime în stratul intermediar pe partea de impact.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al încercării la impactul cu capul, un set de piese de încercare prezentate în vederea omologării de tip pentru componente dacă sunt îndeplinite oricare dintre următoarele condiții:

3.2.3.2.1.   dacă sunt satisfăcătoare rezultatele tuturor încercărilor sau

3.2.3.2.2.   dacă sunt satisfăcătoare rezultatele unor încercări ulterioare, repetate pe un alt set de piese de încercare.

3.3.   Încercarea la impactul cu capul pe piesele plate

3.3.1.   Numărul de piese de încercare

Se supun încercării șase piese plate cu dimensiuni de 1 100 × 500 mm (+ 5/- 2 mm).

3.3.2.   Metoda de încercare

3.3.2.1.   Metoda de încercare este cea descrisă la punctul 3.3.1 din anexa III C.

3.3.2.2.   Înălțimea de cădere este de 4 m + 25/- 0 mm.

3.3.3.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul încercării se consideră satisfăcător dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

3.3.3.1.1.   straturile de sticlă cedează și se sparg formând numeroase fisuri circulare, aproximativ concentrice cu punctul de impact;

3.3.3.1.2.   se acceptă fisuri în stratul intermediar, dar capul manechinului nu trebuie să treacă prin geam;

3.3.3.1.3.   nu se desprind fragmente mari de sticlă din stratul intermediar.

Se consideră satisfăcător, din punctul de vedere al încercării la impact cu capul, un set de piese de încercare prezentat în vederea omologării de tip pentru componente dacă este îndeplinită oricare din următoarele condiții:

3.3.3.2.1.   dacă toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

3.3.3.2.2.   dacă este satisfăcător rezultatul unor încercări ulterioare efectuate pe un alt set de piese de încercare.

4.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ MECANICĂ

4.1.   Indici de dificultate, metoda de încercare și interpretarea rezultatelor

Se aplică cerințele punctului 4 din anexa III F.

4.2.   Cu toate acestea, cerința a treia menționată la punctul 4.3.4.1 din anexa III F nu se aplică.

5.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA MEDIU

5.1.   Încercarea de rezistență la abraziune

5.1.1.   Încercarea de rezistență la abraziune pe suprafața exterioară

5.1.1.1.   Se aplică cerințele punctului 5.1 din anexa III F.

5.1.2.   Încercarea de rezistență la abraziune pe suprafața interioară

5.1.2.1.   Se aplică cerințele punctului 2 din anexa III I.

5.2.   Încercarea de rezistență la temperaturi ridicate

Se aplică cerințele punctului 5 din anexa III C.

5.3.   Încercarea de rezistență la radiații

Se aplică cerințele punctului 6 din anexa III C.

5.4.   Încercarea de rezistență la umiditate

Se aplică cerințele punctului 7 din anexa III C.

5.5.   Încercarea de rezistență la schimbări de temperatură

Se aplică cerințele punctului 8 din anexa III C.

6.   PROPRIETĂȚI OPTICE

Pentru toate tipurile de parbrize se aplică cerințele privind proprietățile optice menționate la punctul 9 din anexa III C.

7.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA FOC

Se aplică cerințele punctului 10 din anexa III C.

8.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA AGENȚI CHIMICI

Se aplică cerințele punctului 11 din anexa III C.

ANEXA III K

GEAMURI CU ACOPERIRE DIN PLASTIC MULTISTRAT, ALTELE DECÂT PARBRIZELE (1)

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră că geamurile cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele, aparțin unor tipuri diferite dacă se deosebesc prin cel puțin una dintre următoarele caracteristici principale sau secundare:

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   pentru categoriile de grosime care se înscriu în grosimea nominală „e”, se acceptă o toleranță de fabricație de ± 0,2 mm:

— categoria I:		e ≤ 3,5 mm;
— categoria II:	3,5 mm	< e ≤ 4,5 mm;
— categoria III:	4,5 mm	< e;

1.1.3.   grosimea nominală a stratului (straturilor) de material plastic care se consideră ca strat(uri) intermediar(e);

1.1.4.   grosimea nominală a geamului;

1.1.5.   tipul stratului (straturilor) de material plastic intermediar(e) (respectiv PVB sau alte materiale plastice) și a stratului de plastic de pe fața interioară;

1.1.6.   orice tratament special la care este supus stratul de sticlă.

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului (sticlă turnată, flotată sau plană),

1.2.2.   colorarea (totală sau parțială) a oricărui strat de plastic (incolor sau colorat),

1.2.3.   colorarea sticlei (colorată sau incoloră).

2.   GENERALITĂȚI

2.1.   În cazul geamurilor cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele, încercările se efectuează pe piese plate care sunt fie tăiate din parbriz, fie sunt special construite pentru această încercare. În oricare dintre cele două cazuri, piesele de încercare trebuie să fie reprezentative pentru producția de geamuri pentru care se solicită omologare de tip pentru componente.

2.2.   Înainte de fiecare încercare, piesele de încercare cu acoperire din plastic multistrat se păstrează cel puțin 4 ore la o temperatură de 23 ± 2 °C. Încercările trebuie se efectuează imediat după ce piesele de încercare sunt scoase din spațiul de păstrare.

2.3.   Dispozițiile acestei anexe sunt considerate ca fiind îndeplinite dacă geamul din sticlă prezentat pentru obținerea omologării de tip pentru componente are aceeași compoziție cu aceea a parbrizului deja omologat, conform dispozițiilor din anexa III J.

3.   ÎNCERCAREA LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

3.2.   Numărul de piese de încercare

Sunt încercate șase piese de încercare plate cu dimensiuni de 1 100 × 500 mm (+ 5/- 2 mm).

3.3.   Metoda de încercare

3.3.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 3 din anexa III C.

3.3.2.   Înălțimea de cădere este de 1,50 m + 0/- 5 mm. (Această înălțime este mărită la 4 m + 25/- 0 mm pentru geamurile din sticlă folosite ca parbrize de tractor).

3.4.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul acestei încercări se consideră satisfăcător dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

3.4.1.1.   stratul de sticlă se sparge, formând numeroase fisuri;

3.4.1.2.   se acceptă fisuri în stratul intermediar, cu condiția ca în timpul încercării capul manechinului să nu treacă prin piesa de încercare;

3.4.1.3.   nu se desprind fragmente mari de sticlă din stratul intermediar.

Se consideră satisfăcător, din punctul de vedere al încercării la impactul cu capul, un set de piese de încercare prezentat pentru obținerea omologării de tip pentru componente dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiții:

3.4.2.1.   dacă toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

3.4.2.2.   dacă este satisfăcător rezultatul unor încercări ulterioare efectuate pe un alt set de piese de încercare.

4.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ MECANICĂ CU BILA DE 227 g

4.1.   Se aplică dispozițiile punctului 4 din anexa III G și în acest caz, cu excepția tabelului de la punctul 4.3.2 care se înlocuiește cu următorul tabel:

Grosimea nominală	Înălțimea de cădere
e ≤ 3,5 mm	5 m	+ 25/- 0 mm
3,5 mm < e ≤ 4,5 mm	6 m
e > 4,5 mm	7 m

4.2.   Cerințele de la liniuța a treia de la punctul 4.4.1 din anexa III G nu sunt relevante.

5.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA MEDIU

5.1.   Încercarea de rezistență la abraziune

5.1.1.   Încercarea de rezistență la abraziune pe suprafața exterioară

Se aplică cerințele punctului 5.1 din anexa III G.

5.1.2.   Încercarea de rezistență la abraziune pe suprafața interioară

Se aplică cerințele punctului 2.1 din anexa III I.

5.2.   Încercarea de rezistență la temperaturi ridicate

Se aplică cerințele punctului 5 din anexa III C.

5.3.   Încercarea de rezistență la radiații

Se aplică cerințele punctului 6 din anexa III C.

5.4.   Încercarea de rezistență la umiditate

Se aplică cerințele punctului 7 din anexa III C.

5.5.   Încercarea de rezistență la schimbările de temperatură

Se aplică cerințele punctului 8 din anexa III C.

6.   PROPRIETĂȚI OPTICE

Cerințele în ceea ce privește factorul de transmisie a luminii, stabilite la punctul 9.1 din anexa III C, se aplică geamurilor din sticlă sau porțiunilor din geamurile din sticlă amplasate în poziții esențiale pentru vizibilitatea șoferului.

7.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA FOC

Se aplică cerințele punctului 10 din anexa III C.

8.   ÎNCERCAREA DE REZISTENȚĂ LA AGENȚI CHIMICI

Se aplică cerințele punctului 11 din anexa III C.

---

(1)  Acest tip de geam cu acoperire din plastic multistrat se poate folosi și pentru parbrize pentru tractor.

ANEXA III L

UNITĂȚI CU VITRAJ DUBLU

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră că unitățile cu vitraj dublu aparțin diferitelor tipuri dacă se deosebesc prin cel puțin una dintre următoarele caracteristici principale sau secundare.

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   structura unității cu vitraj dublu (simetrică, asimetrică);

1.1.3.   tipul fiecărui geam din sticlă component al unității, așa cum este definit la punctul 1 din anexele III E, III G sau III K;

1.1.4.   lățimea nominală a spațiului dintre cele două geamuri;

1.1.5.   tipul de etanșare (organică, sticlă pe sticlă sau sticlă pe metal).

1.2.   Caracteristicile secundare sunt:

1.2.1.   caracteristicile secundare ale fiecărui geam din sticlă component sunt cele definite la punctul 1.2 din anexele III E, III G sau III K.

2.   GENERALITĂȚI

2.1.   Fiecare geam din sticlă component al unității cu vitraj dublu trebuie fie să aibă omologare de tip, fie să respecte cerințele stabilite în anexele relevante (III E, III G sau III K).

2.2.   Încercările efectuate pe unitățile cu vitraj dublu, cu o lățime nominală „e” a spațiului dintre ele, sunt considerate aplicabile tuturor unităților cu vitraj dublu care au aceleași caracteristici și lățimea nominală „e” a spațiului dintre geamuri de „e” +/- 3 mm. Cu toate acestea, pot fi încercate mostre cu cea mai mică distanță și cea mai mare distanță între geamuri.

2.3.   În cazul unităților cu vitraj dublu, alcătuite din cel puțin un geam din sticlă securizată multistrat și un geam cu acoperire din plastic multistrat, piesele de încercare se păstrează cel puțin 4 ore înaintea încercării la o temperatură de 23 ± 2 °C. Încercările trebuie efectuate imediat după ce piesele sunt scoase din spațiul de păstrare.

3.   ÎNCERCĂRILE LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

3.2.   Numărul de piese de încercare

Sunt încercate șase piese de încercare cu dimensiuni de 1 100 × 500 mm (+ 5/- 2 mm) pentru fiecare categorie de grosime a geamurilor componente și pentru fiecare grosime a spațiului dintre geamuri, așa cum sunt definite la punctul 1.1.4 de mai sus.

3.3.   Metoda de încercare

3.3.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 3 din anexa III C.

3.3.2.   Înălțimea de cădere este de 1,5 m (+ 0/- 5 mm).

3.3.3.   În cazul geamurilor duplex asimetrice, se efectuează trei încercări pe fiecare parte.

3.4.   Interpretarea rezultatelor

3.4.1.   Geamurile duplex compuse din 2 geamuri din sticlă uniform securizată monostrat.

Rezultatul încercării se consideră satisfăcător dacă se sparg ambele geamuri componente.

Geamurile duplex compuse din 2 geamuri din sticlă securizată multistrat, altele decât parbrizele.

Rezultatul încercării se consideră satisfăcător dacă se îndeplinește una din următoarele condiții:

3.4.2.1.   ambele componente ale piesei de încercare cedează și se sparg, prezentând numeroase fisuri circulare aproximativ concentrice cu punctul de impact;

3.4.2.2.   se acceptă fisuri în straturile intermediare, cu condiția ca în timpul încercării capul manechinului să nu treacă prin piesa de încercare;

3.4.2.3.   dacă nu se desprind fragmente mari de geam din stratul intermediar.

Geam duplex format dintr-un geam din sticlă uniform securizată monostrat și un geam din sticlă securizată multistrat sau un geam cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizul.

Rezultatul încercării se consideră satisfăcător dacă se îndeplinesc următoarele condiții:

3.4.3.1.   se sparge geamul din sticlă securizată monostrat;

3.4.3.2.   dacă geamul din sticlă securizată multistrat sau cel cu acoperire din plastic multistrat cedează și se sparge, prezentând numeroase fisuri circulare, aproximativ concentrice cu punctul de impact;

3.4.3.3.   se acceptă prezența fisurilor în stratul (straturile) intermediar(e), cu condiția ca în timpul încercării capul manechinului să nu treacă prin piesa de încercare;

3.4.3.4.   nu se desprind bucăți mari de sticlă din straturile intermediare.

Se consideră satisfăcător, din punctul de vedere al comportării la impactul cu capul, un set de piese de încercare prezentat pentru obținerea omologării de tip pentru componente dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiții:

3.4.4.1.   dacă toate încercările au rezultate satisfăcătoare sau

3.4.4.2.   dacă este satisfăcător rezultatul unor încercări ulterioare efectuate pe un alt set de piese de încercare.

4.   PROPRIETĂȚI OPTICE

Cerințele privind factorul de transmisie a luminii, stabilite la punctul 9.1 din anexa III C, se aplică unităților cu vitraj dublu sau porțiunilor de geam amplasate în zone esențiale pentru vizibilitatea șoferului.

ANEXA III M

GRUPAREA PARBRIZELOR PENTRU ÎNCERCĂRI ÎN VEDEREA OMOLOGĂRII DE TIP PENTRU COMPONENTE

Caracteristicile luate în considerare sunt:

1.1.   suprafața desfășurată a parbrizului;

1.2.   înălțimea segmentului;

1.3.   curbura.

2.   Un grup reprezintă o categorie de grosime.

3.   Clasificarea se realizează în ordinea crescătoare a suprafețelor desfășurate.

Se selectează 5 cele mai mici suprafețe desfășurate și 5 cele mai mari suprafețe desfășurate și se numerotează după cum urmează:

1 pentru cea mai mare	1 pentru cea mai mică
2 următoarea cea mai mică după 1	2 următoarea cea mai mare după 1
3 următoarea cea mai mică după 2	3 următoarea cea mai mare după 2
4 următoarea cea mai mică după 3	4 următoarea cea mai mare după 3
5 următoarea cea mai mică după 4	5 următoarea cea mai mare după 4

4.   Pentru fiecare dintre cele două serii definite la punctul 3 de mai sus, înălțimile segmentelor sunt indicate după cum urmează:

1 pentru cea mai mare înălțime a segmentului;

2 pentru următoarea cea mai mică;

3 pentru următoarea cea mai mică etc.

5.   În fiecare dintre cele două serii definite la punctul 3 de mai sus, razele de curbură sunt indicate după cum urmează:

1 pentru cea mai mică rază de curbură;

2 pentru următoarea cea mai mare;

3 pentru următoarea cea mai mare etc.

Numerele atribuite fiecărui parbriz din cele două serii de la punctul 3 de mai sus se adună.

6.1.   Se selectează acel parbriz, dintre cele 5 cele mai mari, care însumează cel mai mic total, și acel parbriz, dintre cele 5 cele mai mici, care însumează cel mai mic total, pentru a fi supuse tuturor încercărilor definite în anexele III D, III F, III H, III I sau III J.

6.2.   Celelalte parbrize din aceleași serii sunt încercate pentru a se verifica proprietățile optice, definite în punctul 9 din anexa III C.

7.   Câteva parbrize ai căror parametri prezintă, în ceea ce privește forma și/sau raza de curbură, importante diferențe în raport cu cazurile extreme ale grupei selecționate pot fi și ele supuse la încercări, dacă serviciul tehnic care efectuează aceste încercări consideră că parametrii în discuție pot avea efecte contrare semnificative.

8.   Extremele grupului se determină după suprafața desfășurată a parbrizului. Dacă un parbriz prezentat în vederea omologării de tip pentru componente are o suprafață desfășurată în afara limitelor stabilite și/sau o înălțime a segmentului semnificativ mai mare sau o rază de curbură semnificativ mai mică, atunci se consideră că este un nou tip și se supune unor încercări suplimentare, dacă se consideră că acestea sunt necesare, în funcție de informațiile puse deja la dispoziție în privința produsului și materialului folosit.

Dacă constructorul care deține o omologare de tip pentru componente fabrică ulterior orice alt model de parbriz dintr-o categorie de grosime deja omologată, atunci:

9.1.   trebuie certificat dacă acel model poate fi inclus în grupul respectiv între cele cinci cele mai mari și cele cinci cele mai mici selectate pentru omologarea de tip pentru componente;

9.2.   se face din nou numerotarea prin metoda definită la punctele 3, 4, 5;

dacă totalul cifrelor atribuite parbrizului nou introdus în seria celor cinci cele mai mari sau a celor cinci cele mai mici:

se constată că este cel mai mic, atunci se efectuează următoarele încercări:

pentru parbriz din sticlă securizată monostrat:

9.3.1.1.1.   încercarea de fragmentare;

9.3.1.1.2.   încercarea la impactul cu capul;

9.3.1.1.3.   încercarea de distorsiune optică;

9.3.1.1.4.   încercarea de separare a imaginii secundare;

9.3.1.1.5.   încercarea de transmisie a luminii;

pentru parbriz din sticlă securizată multistrat sau cu acoperire din plastic multistrat:

9.3.1.2.1.   încercarea la impactul cu capul;

9.3.1.2.2.   încercarea de distorsiune optică;

9.3.1.2.3.   încercarea de separare a imaginii secundare;

9.3.1.2.4.   încercarea de transmisie a luminii;

9.3.1.3.   pentru parbrize din sticlă securizată multistrat tratată, se aplică încercările specificate la punctele 9.3.1.1.1, 9.3.1.1.2 și 9.3.1.2;

9.3.1.4.   pentru parbrizele cu acoperire din plastic, se aplică încercările de la punctele 9.3.1.1 sau 9.3.1.2, după caz;

9.3.2.   se constată că nu este cel mai mic, iar în acest caz se efectuează numai încercările prescrise pentru verificarea proprietăților optice, definite la punctul 9 din anexa III C.

ANEXA III N

MĂSURAREA ÎNĂLȚIMILOR SEGMENTULUI ȘI POZIȚIA PUNCTELOR DE IMPACT

ANEXA III O

VERIFICAREA CONFORMITĂȚII PRODUCȚIEI

1.   DEFINIȚII

În sensul prezentei anexe:

1.1.   „tip de produs” înseamnă toate geamurile din sticlă având aceleași caracteristici principale;

1.2.   „categorie de grosime” înseamnă toate geamurile din sticlă ale căror componente au o grosime care se încadrează în limitele toleranțelor acceptate;

1.3.   „unitate de producție” înseamnă toate instalațiile de fabricație existente în același loc pentru producerea unuia sau mai multor tipuri de geamuri; pot include mai multe linii de producție;

1.4.   „schimb” înseamnă o perioadă de producție realizată de aceeași linie de producție pe durata orelor de muncă zilnice;

1.5.   „durată de producție” înseamnă o perioadă continuă de fabricație a aceluiași tip de produs, în același schimb;

1.6.   „bucăți” înseamnă numărul geamurilor din sticlă de același tip fabricate de același schimb;

1.7.   „producție” înseamnă numărul geamurilor din sticlă de același tip fabricat pe durata de producție.

2.   ÎNCERCĂRI

Geamurile din sticlă se supun următoarelor încercări:

2.1.   Parbrize din sticlă securizată monostrat

2.1.1.   Încercarea de fragmentare, în conformitate cu cerințele punctului 2 din anexa III D.

2.1.2.   Măsurarea factorului de transmisie a luminii, în conformitate cu cerințele punctului 9.1 din anexa III C.

2.1.3.   Încercarea de distorsiune optică, în conformitate cu cerințele punctului 9.2 din anexa III C.

2.1.4.   Încercarea de separare a imaginii secundare, în conformitate cu cerințele punctului 9.3 din anexa III C.

2.2.   Geamuri din sticlă uniform securizată monostrat

2.2.1.   Încercarea de fragmentare, în conformitate cu cerințele punctului 2 din anexa III D.

2.2.2.   Măsurarea factorului de transmisie a luminii, în conformitate cu cerințele punctului 9.1 din anexa III C.

În cazul geamurilor din sticlă folosite ca parbrize:

2.2.3.1.   încercarea de distorsiune optică, în conformitate cu cerințele punctului 9.2 din anexa III C;

2.2.3.2.   încercarea de separare a imaginii secundare, în conformitate cu cerințele punctul 9.3 din anexa III C.

2.3.   Parbrizele din sticlă securizată multistrat obișnuită și parbrizele cu acoperire din plastic multistrat

2.3.1.   Încercarea la impactul cu capul, în conformitate cu cerințele punctului 3 din anexa III F.

2.3.2.   Încercarea cu bila de 2 260 g, în conformitate cu cerințele punctului 4.2 din anexa III F și punctului 2.2 din anexa III C.

2.3.3.   Încercarea de rezistență la temperaturi ridicate, în conformitate cu cerințele punctului 5 din anexa III C.

2.3.4.   Măsurarea factorului de transmisie a luminii, în conformitate cu cerințele punctului 9.1 din anexa III C.

2.3.5.   Încercarea de distorsiune optică, în conformitate cu cerințele punctului 9.2 din anexa III C.

2.3.6.   Încercarea de separare a imaginii secundare, în conformitate cu cerințele punctului 9.3 din anexa III C.

Numai în cazul parbrizelor cu acoperire din plastic multistrat:

2.3.7.1.   Încercarea de rezistență la abraziune, în conformitate cu cerințele punctului 2.1 din anexa III I.

2.3.7.2.   Încercarea de rezistență la umiditate, în conformitate cu cerințele punctului 3 din anexa III I.

2.3.7.3.   Încercarea de rezistență la agenți chimici, în conformitate cu cerințele punctului 11 din anexa III C.

2.4.   Geamuri din sticlă securizată multistrat obișnuită și geamuri din sticlă securizată cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele

2.4.1.   Încercarea cu bila de 227 g, în conformitate cu cerințele punctului 4 din anexa III G.

2.4.2.   Încercarea de rezistență la temperaturi ridicate, în conformitate cu cerințele punctului 5 din anexa III C.

2.4.3.   Măsurarea factorului de transmisie a luminii, în conformitate cu cerințele punctului 9.1 din anexa III C.

Numai în cazul geamurilor cu acoperire din plastic multistrat:

2.4.4.1.   încercarea de rezistență la abraziune, în conformitate cu cerințele punctului 2.1 din anexa III I;

2.4.4.2.   încercarea de rezistență la umiditate, în conformitate cu cerințele punctului 3 din anexa III I;

2.4.4.3.   încercarea de rezistență la agenți chimici, în conformitate cu cerințele punctului 11 din anexa III C.

2.4.5.   Dispozițiile de mai sus se consideră îndeplinite dacă încercările menționate se efectuează pe un parbriz cu aceeași compoziție.

2.5.   Parbrize din sticlă securizată multistrat tratată

2.5.1.   În plus față de încercările descrise la punctul 2.3, se efectuează o încercare de fragmentare, în conformitate cu cerințele punctului 4 din anexa III H.

2.6.   Geamuri cu acoperire din plastic

În plus față de încercările descrise în diferitele secțiuni din prezenta anexă, se efectuează următoarele încercări:

2.6.1.   încercarea de rezistență la abraziune, în conformitate cu cerințele punctului 2.1 din anexa III I;

2.6.2.   încercarea de rezistență la umiditate, în conformitate cu cerințele punctului 3 din anexa III I;

2.6.3.   încercarea de rezistență la agenți chimici, în conformitate cu cerințele punctului 11 din anexa III C.

2.7.   Unitățile cu vitraj dublu

Încercările care trebuie efectuate sunt cele specificate în prezenta anexă pentru fiecare geam din sticlă care compune unitatea cu vitraj dublu, respectând aceeași frecvență și aceleași cerințe.

3.   FRECVENȚA ȘI REZULTATELE ÎNCERCĂRILOR

3.1.   Fragmentarea

3.1.1.   Încercări

3.1.1.1.   Se efectuează o primă serie de încercări constând într-o spargere la fiecare punct de impact specificat de această directivă, cu realizarea unei amprente fotografice la începutul fabricației fiecărui tip nou de geam din sticlă, pentru determinarea celui mai sever punct de spargere.

Cu toate acestea, pentru parbrizele din sticlă securizată monostrat, această primă serie de încercări se efectuează numai dacă producția anuală a acestui tip de geam din sticlă depășește 200 de bucăți.

3.1.1.2.   Pe parcursul duratei de producție, se efectuează încercări de verificare, folosind punctul de spargere determinat în conformitate cu punctul 3.1.1.1.

3.1.1.3.   Încercarea de verificare se efectuează la începutul fiecărei durate de producție sau după o schimbare a culorii.

3.1.1.4.   Pe parcursul duratei de producție, încercările de verificare se efectuează cu următoarea frecvență minimă:

Parbrize din sticlă securizată monostrat	Geamuri din sticlă securizată monostrat, altele decât parbrizele	Parbrize din sticlă securizată multistrat tratată
Bucăți ≤ 200: o spargere pe durata de producție	Producție ≤ 500: unul pe schimb	0,1 % pe tip
Bucăți > 200: o spargere la fiecare 4 ore de producție	Producție > 500: două pe schimb	-

3.1.1.5.   Se efectuează o încercare de verificare la sfârșitul duratei de producție pe unul dintre ultimele geamuri fabricate.

3.1.1.6.   Pentru o producție < 20 bucăți, este necesară numai o singură încercare de fragmentare.

3.1.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele, inclusiv cele fără amprentă fotografică.

În plus, se va realiza o amprentă fotografică o dată pe schimb, cu excepția unei producții ≤ 500 bucăți. În acest ultim caz, se realizează o singură amprentă fotografică pe durata de producție.

3.2.   Încercarea la impactul cu capul

3.2.1.   Încercări

Încercarea se efectuează pe mostre reprezentând cel puțin 0,5 % din producția zilnică de parbrize din sticlă securizată multistrat a unei singure linii de producție. Sunt încercate cel mult 15 parbrize pe zi.

Alegerea mostrelor trebuie să fie reprezentativă pentru producția diverselor tipuri de parbrize.

Cu acordul serviciului administrativ, aceste încercări pot fi înlocuite cu încercarea la impactul cu bila de 2 260 g (a se vedea punctul 3.3 de mai jos). Comportamentul la încercarea la impactul cu capul se verifică pe cel puțin 2 mostre pentru fiecare categorie de grosime, pe an.

3.2.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele.

3.3.   Încercarea la impact cu bila de 2 260 g

3.3.1.   Încercarea

Frecvența minimă pentru verificare constă într-o încercare completă pe lună, pentru fiecare categorie de grosime.

3.3.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele.

3.4.   Încercarea la impact cu bila de 227 g

3.4.1.   Încercări

Piesele de încercare trebuie prelevate din mostre. Cu toate acestea, din motive practice, încercările se efectuează pe produse finite sau pe părți ale acestora.

Verificarea se realizează pe un grup de mostre reprezentând cel puțin 0,5 % din producția unui singur schimb, pe un număr maxim de 10 mostre pe zi.

3.4.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele.

3.5.   Temperaturi ridicate

3.5.1.   Încercări

Piesele de încercare se prelevează din mostre. Cu toate acestea, din motive practice, încercările se efectuează pe produse finite sau pe părți ale acestora. Acestea sunt selectate astfel încât toate straturile intermediare să fie încercate proporțional cu gradul lor de utilizare.

Verificarea se face pe cel puțin trei mostre extrase din producția zilnică, pentru fiecare culoare a stratului intermediar.

3.5.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele.

3.6.   Transmisia luminii

3.6.1.   Încercări

Sunt încercate mostre reprezentative ale produselor colorate finite.

Verificarea se face cel puțin la începutul fiecărei durate de producție, dacă există schimbări ale caracteristicilor geamurilor din sticlă care pot afecta rezultatele încercării.

Sunt exceptate de la această încercare geamurile din sticlă având un factor de transmisie a luminii de minimum 80 % în cazul parbrizelor și de 75 % în cazul geamurilor din sticlă, altele decât parbrizele, iar geamurile din sticlă din categoria V sunt exceptate de la această încercare.

În același timp, pentru geamurile din sticlă securizată monostrat, se eliberează un certificat de conformitate de către furnizorul de sticlă.

3.6.2.   Rezultate

Valoarea factorul de transmisie a luminii trebuie înregistrată. De asemenea, pentru parbrizele prevăzute cu benzi parasolare sau opace, se verifică, în conformitate cu desenele menționate la punctul 3.2.1.2.2.3 din anexa III A, dacă aceste benzi sunt în afara zonei I.

3.7.   Distorsiunea optică și separarea imaginii secundare

3.7.1.   Încercările

Fiecare parbriz trebuie examinat pentru depistarea de defecte vizuale. În plus, folosind metodele specificate sau orice altă metodă care ar conduce la rezultate similare, trebuie făcute măsurări în diversele zone de vizibilitate, la următoarele intervale minime de frecvență:

—	oricare dintre metode, dacă numărul de bucăți este ≤ 200, o singură mostră pe schimb;

—	sau, dacă numărul de bucăți este > 200, două mostre pe schimb;

—	sau 1 % din producția totală, mostrele selectate fiind reprezentative pentru întreaga producție.

3.7.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele.

3.8.   Rezistența la abraziune

3.8.1.   Încercări

Se supun acestei încercări numai geamurile cu acoperire din plastic și cele cu acoperire din plastic multistrat. Se realizează cel puțin o încercare pe lună pentru fiecare tip de material plastic folosit pentru placare sau ca strat intermediar.

3.8.2.   Rezultate

Se înregistrează măsurarea dispersiei luminii.

3.9.   Rezistența la umiditate

3.9.1.   Încercări

Se supun acestei încercări numai geamurile cu acoperire din plastic și cele cu acoperire din plastic multistrat. Se realizează cel puțin o încercare pe lună pentru fiecare tip de material plastic folosit pentru placare sau ca strat intermediar.

3.9.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele.

3.10.   Rezistența la agenți chimici

3.10.1.   Încercări

Se supun acestei încercări numai geamurile cu acoperire din plastic și cele cu acoperire din plastic multistrat. Se realizează cel puțin o încercare pe lună pentru fiecare tip de material plastic folosit pentru placare sau ca strat intermediar.

3.10.2.   Rezultate

Se înregistrează toate rezultatele.

ANEXA III P

MODEL

ANEXA IV

CUPLAJE MECANICE ÎNTRE TRACTOR ȘI VEHICULUL REMORCAT ȘI SARCINA VERTICALĂ ÎN PUNCTUL DE CUPLARE

1.   Definiții

Termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

1.1.   „Cuplarea mecanică dintre tractor și vehiculul remorcat”: toate componentele instalate pe tractor și pe vehiculul remorcat pentru a asigura cuplarea mecanică dintre aceste două vehicule, în condiții bune.

Prezenta directivă se referă numai la componentele mecanice de cuplare.

În cadrul numeroaselor tipuri de componente de cuplare mecanică pentru tractoare, se face o distincție fundamentală între:

—	clemă de remorcare (a se vedea figurile 1 și 2 din apendicele 1);

—	cârlig de remorcare (a se vedea figura 3 din apendicele 1);

—	bara de tracțiune a tractorului (a se vedea figura 4 din apendicele 1).

„Tipul cuplării mecanice între tractor și vehiculul remorcat”: componente care nu diferă unele de altele sub aspectele esențiale, cum ar fi:

1.2.1.   natura componentei de cuplare mecanică;

1.2.2.   inelele barei de tracțiune (cu diametrul de 40 mm și/sau de 50 mm);

1.2.3.   forma exterioară, dimensiuni sau mod de funcționare (automată sau neautomată);

1.2.4.   material;

1.2.5.   valoarea lui D după cum este definită în apendicele 2, pentru încercarea efectuată prin metoda dinamică, sau masa remorcii după cum este definită în apendicele 3, pentru încercările efectuate prin metoda statică și, de asemenea, sarcina verticală pe punctul (S) de cuplare.

1.3.   „Centrul de referință al cuplării mecanice”: punctul de pe axa pivotului, care, în cazul unei furci, este echidistant față de aripi, și punctul rezultat din intersectarea planului de simetrie al cârligului cu generatoarea părții concave a cârligului, la nivelul contactului cu inelul, când acesta se află în poziție de tractare.

1.4.   „Înălțimea față de sol a cuplării mecanice (h)”: distanța dintre planul orizontal care trece prin centrul de referință a cuplării mecanice și planul orizontal pe care se sprijină roțile tractorului.

1.5.   „Proiecția cuplării mecanice (c)”: distanța dintre centrul de referință al componentei cuplării mecanice și planul vertical care trece prin axa pe care sunt montate roțile din spate ale tractorului.

1.6.   „Sarcina verticală în punctul de cuplare (S)”: sarcina transmisă, în condiții statice, pe centrul de referință al cuplării mecanice.

1.7.   „Automatic”: o componentă de cuplare mecanică, care se închide și se auto-asigură atunci când este acționat mecanismul glisant al inelelor barei de tracțiune, fără nici o altă intervenție suplimentară.

1.8.   „Ampatamentul tractorului (l)”: distanța dintre planurile verticale, perpendiculare pe planul median longitudinal al tractorului, care trec prin axele tractorului.

1.9.   „Sarcina pe axa din față a tractorului (a)”: acea parte din greutatea tractorului care, în condiții statice, este transmisă solului de axa din față a tractorului.

2.   Cerințe generale

2.1.   Componentele mecanice de cuplare pot fi proiectate să funcționeze în mod automat sau neautomat.

2.2.   Componentele mecanice de cuplare ale tractorului trebuie să fie în conformitate cu cerințele de dimensiuni și de rezistență stipulate la punctele 3.1 și 3.2 și cu cerințele pentru sarcina verticală în punctul de cuplare de la punctul 3.3.

2.3.   Componentele cuplării mecanice trebuie să fie astfel proiectate și executate încât, în condiții de exploatare normală, acestea să funcționeze în mod satisfăcător și să își păstreze caracteristicile stipulate de prezenta directivă.

2.4.   Toate reperele componentelor mecanismului de cuplare trebuie fabricate din materiale de o calitate corespunzătoare, care să reziste la încercările menționate la punctul 3.2, și trebuie să aibă caracteristici de rezistență durabile.

2.5.   Toate sistemele de cuplare și mecanismele de blocare ale acestora trebuie să se cupleze și să se decupleze ușor și trebuie proiectate astfel încât, în condiții normale de funcționare, să nu fie posibilă nici o decuplare accidentală.

Pentru componentele sistemului de cuplare automată, poziția de blocare se asigură prin două dispozitive de blocare cu acționare independentă. Cu toate acestea, acestea din urmă se decuplează de la același dispozitiv de comandă.

2.6.   Inelul barei de tracțiune trebuie să aibă posibilitate de rabatare în plan orizontal, la cel puțin 600 pe ambele părți ale axului longitudinal al dispozitivului de cuplare neîncorporat. În plus, se impune o mobilitate permanentă pe verticală, de 200, în sus și în jos. (A se vedea și apendicele 1.)

Unghiurile articulației nu trebuie să fie atinse în același timp.

2.7.   Gheara de prindere trebuie să permită inelelor barei de tracțiune să se rotească în plan axial la cel puțin 90o spre stânga și spre dreapta în jurul axului longitudinal al cuplajului, cu un moment de frânare staționar cuprins între 30 și 150 Nm.

Cârligul de remorcare trebuie să permită inelului barei de tracțiune să se rotească în plan axial la cel puțin 20o spre dreapta sau spre stânga în jurul axului longitudinal al cârligului.

3.   Cerințe speciale

3.1.   Dimensiuni

Dimensiune componentelor cuplării mecanice de pe tractor trebuie să fie în conformitate cu apendicele 1, figurile 1-4. Se pot alege orice dimensiuni, dacă acestea nu sunt indicate în figurile menționate.

3.2.   Rezistența

3.2.1.   Pentru a realiza verificarea rezistenței, componentele cuplării mecanice trebuie să fie supuse unei încercări dinamice, în condițiile stabilite în apendicele 2, sau unei încercări statice, în condițiile stabilite în apendicele 3.

3.2.2.   Încercarea nu trebuie să producă nici o deformare permanentă, ruperi sau uzuri.

3.3.   Sarcina verticală în punctul de cuplare (S)

3.3.1.   Sarcina verticală statică maximă este stabilită de constructor. Cu toate acestea, în nici un caz aceasta nu trebuie să depășească 3 tone.

Condiții de acceptare:

3.3.2.1.   sarcina verticală statică admisă, nu trebuie să depășească sarcina verticală tehnic admisă, recomandată de constructorul tractorului, și nici sarcina verticală statică stabilită pentru dispozitivul de remorcare, în conformitate cu omologarea CEE de tip pentru componente;

3.3.2.2.   trebuie respectate cerințele punctului 2 din anexa I la Directiva 74/151/CEE, dar fără a depăși sarcina maximă pe axele din spate.

3.4.   Înălțimea de la sol a dispozitivului de cuplare (h)

(a se vedea figura de mai jos)

3.4.1.   Toate tractoarele trebuie să fie echipate cu un dispozitiv de cuplare a cărui înălțime de la sol trebuie să fie conformă cu una din următoarele relații:

sau

unde:

mt	:	masa tractorului (a se vedea anexa I, punctul 1.6);
mlt	:	masa tractorului (a se vedea anexa I, punctul 1.6) cu greutate suplimentară pe axa din față;
ma	:	greutatea de pe axa din față a tractorului neîncărcat (a se vedea anexa IV, punctul 1.9);
mla	:	greutatea de pe axa din față a tractorului (a se vedea anexa IV, punctul 1.9) cu greutate suplimentară pe axa din față;
l	:	ampatamentul tractorului (a se vedea anexa IV, punctul 1.8);
S	:	sarcina verticală în punctul de cuplare (a se vedea anexa IV, punctul 1.6);
c	:	distanța dintre centrul de referință al cuplării mecanice și planul vertical care trece prin axa roților din spate a tractorului (a se vedea anexa IV, punctul 1.5).

4.   Cererea de omologare CEE de tip pentru componente

4.1.   Cererea de omologare CEE de tip pentru componentele unui tractor cu privire la dispozitivul de cuplare se depune de către constructorul dispozitivului sau de către reprezentantul autorizat al acestuia.

4.2.   Pentru fiecare tip de componente de cuplare mecanică, cererea trebuie să fie însoțită de următoarele documente și detalii:

—	desene la scară ale dispozitivului de cuplare (3 exemplare). Aceste desene trebuie să indice în detaliu, în mod special, atât dimensiunile cerute, cât și măsurătorile necesare pentru montarea dispozitivului;

—	o scurtă descriere tehnică a dispozitivului de cuplare, specificând tipul constructiv și materialul folosit;

—	o recomandare a valorii lui D, după cum se stipulează în apendicele 2, pentru încercarea dinamică, sau a valorii lui T (forța de tracțiune), după cum se stipulează în apendicele 3 pentru încercarea statică și, de asemenea, sarcina verticală în punctul de cuplare S;

—	unul sau mai multe dispozitive–mostră, conform cerințelor serviciului tehnic.

5.   Inscripții

Fiecare componentă a cuplării mecanice, care este în conformitate cu tipul pentru care s-a acordat omologare CEE de tip pentru componente, trebuie să poarte următoarele inscripții:

5.1.1.   denumirea comercială sau marca;

5.1.2.   marca de omologare CEE de tip pentru componente în conformitate cu modelul din apendicele 4;

5.1.3.   dacă se verifică rezistența conform apendicelui 2 (încercarea dinamică):

valoarea acceptată a lui D;

valoarea sarcinii verticale statice S;

5.1.4.   dacă se verifică rezistența conform apendicelui 3 (încercarea statică):

masa remorcabilă și sarcina verticală în punctul de cuplare S.

5.2.   Datele trebuie să fie scrise vizibil, lizibil și permanent.

6.   Instrucțiuni de folosire

Toate cuplajele mecanice trebuie să fie însoțite de instrucțiunile de folosire ale constructorului. Aceste instrucțiuni trebuie să cuprindă numărul omologării CEE de tip pentru componente, precum și valorile lui D sau T, în funcție de încercarea la care a fost supus sistemul de cuplare.

ANEXA V

AMPLASAREA ȘI METODA DE FIXARE A PLĂCUȚELOR ȘI INSCRIPȚIILOR REGULAMENTARE PE CORPUL TRACTORULUI

1.   GENERALITĂȚI

1.1.   Toate tractoarele forestiere și agricole trebuie să fie prevăzute cu plăcuțe și inscripții regulamentare, descrise în secțiunea următoare. Plăcuțele și inscripțiile sunt atașate atât de către constructor, cât și de către reprezentantul său autorizat.

2.   PLĂCUȚA DE IDENTIFICARE A CONSTRUCTORULUI

Plăcuța de identificare a constructorului, după modelul prezentat în apendicele la prezenta anexă, trebuie atașată ferm, într-o poziție vizibilă și ușor accesibilă, pe o piesă care nu este destinată să fie înlocuită în timpul exploatării. Ea trebuie să indice, lizibil și permanent, următoarele informații în ordinea indicată.

2.1.1.   Numele constructorului.

2.1.2.   Tipul tractorului (și varianta, dacă este necesar).

2.1.3.   Numărul omologării CEE de tip.

Acest număr este compus din litera minusculă „e”, urmată în ordine de numărul distinctiv sau literele distinctive ale țării care a acordat omologarea CEE de tip (1 pentru Germania, 2 pentru Franța, 3 pentru Italia, 4 pentru Țările de Jos, 6 pentru Belgia, 9 pentru Spania, 11 pentru Regatul Unit al Marii Britanii, 13 pentru Luxemburg, 18 pentru Danemarca, 21 pentru Portugalia, EL pentru Grecia, IRL pentru Irlanda) și de certificatul de omologare al tipului de vehicul. Un asterisc este plasat între litera „e” și numărul sau literele distinctive ale țării care a acordat omologarea CEE de tip, precum și între acest număr sau literele respective și numărul omologării CEE de tip.

2.1.4.   Numărul de identificare al tractorului.

2.1.5.   Valorile maxime și minime pentru sarcina de încărcare maximă admisă a tractorului, în funcție de gama de tipuri posibile de pneuri cu care poate fi echipat tractorul.

2.1.6.   Sarcina maximă admisă a vehiculului pe fiecare axă a tractorului, în conformitate cu tipurile posibile de pneuri cu care poate fi echipat; aceste informații trebuie indicate în următoarea ordine: din față către spate.

2.1.7.   Masa (masele) remorcabilă (remorcabile) admisă (admise) din punct de vedre tehnic: conform referințelor de la punctul 1.7 din anexa I.

2.1.8.   De asemenea, statele membre pot cere, pentru tractoarele importate pe piețele lor, ca, alături de denumirea constructorului, să fie indicată și țara unde s-a realizat asamblarea finală, dacă aceasta s-a făcut în altă țară decât în țara constructorului, dar nu într-un stat membru al Comunității.

2.2.   Constructorul poate da informații suplimentare mai jos sau în partea laterală a inscripțiilor obligatorii, la exteriorul unui dreptunghi marcat în mod clar care cuprinde numai informațiile menționate de la punctul 2.1.1 la punctul 2.1.7 (a se vedea exemplul de mai jos al plăcuței constructorului).

3.   NUMĂRUL DE IDENTIFICARE AL TRACTORULUI

Numărul de identificare al tractorului este o combinație fixă de caractere, atribuită de constructor fiecărui tractor. Scopul său este să asigure – fără a mai fi nevoie de alte indicații – identificarea precisă a fiecărui tractor, și în special a tipului acestuia, prin intermediul constructorului, pentru o perioadă de 30 de ani.

Trebuie să fie marcat pe plăcuța de identificare a constructorului și, de asemenea, pe șasiu sau pe o structură similară.

3.1.1.   Trebuie să fie marcat, pe cât posibil, pe un singur rând.

3.1.2.   Trebuie să fie marcat pe șasiu sau pe altă structură similară, pe partea frontală dreaptă a vehiculului.

3.1.3.   Trebuie să fie situat într-o poziție ușor vizibilă și accesibilă, printr-o metodă cum ar fi ciocănirea sau ștanțarea, astfel încât să nu poată fi șters sau deteriorat.

4.   CARACTERE

4.1.   Pentru toate inscripțiile prevăzute la punctele 2 și 3 se utilizează alfabetul latin si cifrele arabe. Cu toate acestea, literele romane prevăzute la punctele 2.1.1 și 2.1.3 și la punctul 3 trebuie să fie majuscule.

Pentru indicațiile numărului de identificare al tractorului:

4.2.1.   nu este permisă folosirea literelor „I”,„O” și „Q” și a cratimelor, asteriscurilor și altor semne speciale;

înălțimea minimă a literelor și cifrelor trebuie să fie următoarea:

4.2.2.1.   7 mm pentru caracterele marcate direct pe șasiu, cadru sau altă structură similară a tractorului,

4.2.2.2.   4 mm pentru caracterele de pe plăcuța de identificare a constructorului.

Exemplu de plăcuță de identificare a constructorului

ANEXA VI

COMANDA FRÂNELOR VEHICULELOR REMORCATE ȘI CUPLAREA SISTEMULUI DE FRÂNARE ÎNTRE TRACTOR ȘI VEHICULELE REMORCATE

1.   Dacă tractorul dispune de un sistem de comandă a frânei pentru vehiculul remorcat, acesta trebuie să poată fi acționat atât cu mâna, cât și cu piciorului, acționarea și operarea lui fiind posibilă de pe scaunul șoferului, fără ca funcționarea sa să fie afectată de funcționarea vreunui alt sistem de comandă.

Dacă tractorul este echipat cu un sistem de cuplare hidraulic sau pneumatic, situat între tractor și masa remorcabilă, se prevede o comandă unică pentru frâna de serviciu a celor două vehicule.

2.   Sistemele de frânare utilizate pot fi sisteme ale căror caracteristici sunt definite la punctul 1.7 din anexa I a Directivei 76/432/CEE privind sistemele de frânare ale tractoarelor agricole sau forestiere pe roți.

Echipamentul trebuie să fie proiectat și realizat în așa fel încât să asigure că operarea tractorului nu este afectată negativ în cazul unei avarii sau a unei defecțiuni a dispozitivului de frânare a vehiculului remorcat sau în cazul rupturii cuplajului.

Când cuplajul dintre tractor și vehiculul remorcat este hidraulic sau pneumatic, trebuie să fie îndeplinite una dintre următoarele condiții:

3.1.   Cuplajul hidraulic:

Cuplajul hidraulic trebuie să aibă o comandă unică.

Aceasta trebuie să fie compatibilă cu standardul ISO/5676 din 1983, partea proeminentă fiind situată pe tractor.

Acționarea sistemului de comandă trebuie să permită transmiterea de presiune 0 către capul de cuplaj aflat în poziție de repaus; presiunea de lucru trebuie să fie de cel puțin 10 și de cel mult 15 MPa.

Nu trebuie să fie posibilă deconectarea sursei de energie de la motor.

3.2.   Cuplajul pneumatic:

Cuplajul dintre tractor și vehiculul remorcat trebuie să dispună de două tipuri de comandă: comandă automată și comandă de frânare directă, care funcționează pe baza creșterii presiunii.

Capul de cuplaj trebuie să fie compatibil cu standardul ISO 1728 din 1980.

Prin acționarea sistemului de comandă, presiunea de lucru trebuie să fie de cel puțin 0,65 și de cel mult 0,8 MPa pentru a fi transmisă capului de cuplaj.

---