—

Anularea Deciziei (UE) 2016/195 a Comisiei, C(2015) 5549 final, din 14 august 2015, publicată în Jurnalul Oficial a Uniunii Europene din 18 februarie 2016 în măsura în care prevede [articolul 4 alineatul (5)] că „Italia anulează toate plățile restante aferente ajutorului în cadrul tuturor schemelor menționate la articolul 1, cu efect de la data adoptării prezentei decizii”, precum și în măsura în care o împiedică pe reclamantă să obțină restituirea sumelor plătite către Agenzia delle Entrate care depășesc nivelul de 10 % din situația sa fiscală (anii 1990-1992) în sensul articolului 9 alineatul 17 din Legea nr. 289/2002, drept pe care se întemeiază instanța în sistemul juridic italian.

—

Reclamanta susține în această privință că, atunci când Comisia Europeană constată, precum în decizia atacată, imposibilitatea obiectivă de a recupera (de la celelalte întreprinderi care s-au limitat la plata a 10 % din sumele datorate) ajutoarele de stat considerate ilegale, este un fapt că, în drept, este clar că nu se poate refuza — potrivit principiilor menționate – dreptul reclamantei la rambursarea sumelor excedentare în raport cu dispozițiile Legii nr. 289/2002: în caz contrar ar rezulta o diferență de tratament inadmisibilă și gravă între reclamantă și întreprinderile din Provincia Catania pe care decizia atacată le-a scutit de orice plată a 90 % din impozitul neachitat.

—

Mai mult, decizia atacată a Comisiei Europene are ca efect conferirea unui avantaj concurențial tuturor celorlalte întreprinderi, în defavoarea reclamantei, în legătură cu prejudiciile suferite ca urmare a calamității naturale care s-a produs cu peste 10 ani anterior adoptării deciziei din 14 august 2015. Potrivit dreptului italian, întreprinderile nu sunt obligate să păstreze documentele administrative și contabile mai mult de 10 ani. Rezultă că reclamanta nu ar mai fi în măsură să dovedească faptul că a suferit un prejudiciu, cum o cere articolul 107 TFUE, cu încălcarea flagrantă a principiilor egalității, dreptului a apărare și încrederii legitime (articolul 20 din carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolele 2, 6, 9 și 21 TUE) și o denaturare a concurenței în condiții de egalitate între operatori.