—

pentru Martin Meat kft, de R. Zuberecz, ügyvéd;

—

pentru Géza Simonfay și Ulrich Salburg, de V. Nagy, ügyvéd;

—

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și de A. M. Pálfy, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul austriac, de G. Hesse, în calitate de agent;

—

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de D. Lutostańska, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de J. Enegren și de A. Sipos, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea capitolului 1 alineatele (2) și (13) din anexa X la Actul privind condițiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2003, L 236, p. 33, denumit în continuare „Actul de aderare din 2003”), precum și a articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (JO 1997, L 18, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 29), interpretate în lumina Hotărârii Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Martin Meat kft (denumită în continuare „Martin Meat”), pe de o parte, și domnii Simonfay și Salburg, consilieri juridici, pe de altă parte, cu privire la plata de despăgubiri către Martin Meat pentru amenda pe care aceasta trebuie să o plătească pentru detașarea unor lucrători maghiari în Austria fără să fi obținut un permis de muncă pentru aceștia din urmă.

3

Articolul 24 din Actul de aderare din 2003 prevede:

„Măsurile enumerate în anexele V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII și XIV la prezentul act se aplică noilor state membre în condițiile prevăzute în anexele menționate.”

4

Anexa X la Actul de aderare din 2003 este intitulată „Lista menționată în articolul 24 din Actul de aderare: Ungaria”. Capitolul 1 din această anexă, intitulat „Libera circulație a persoanelor”, prevede la alineatele (1), (2), (5) și (13):

„(1)   [Articolul 45 TFUE și articolul 56 primul paragraf TFUE] se aplică pe deplin numai sub rezerva dispozițiilor tranzitorii stabilite la alineatele 2-14 în legătură cu libera circulație a lucrătorilor și libera prestare a serviciilor care implică circulația temporară a lucrătorilor conform articolului 1 din [Directiva 96/71], între Ungaria, pe de o parte, și Belgia, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Estonia, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Polonia, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Finlanda, Suedia și Regatul Unit, pe de altă parte.

(2)   Prin derogare de la articolele 1-6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 [al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11)] și până la sfârșitul perioadei de doi ani care urmează datei aderării, statele membre actuale vor aplica măsuri naționale sau măsuri care decurg din acordurile bilaterale, reglementând accesul resortisanților maghiari pe piața forței de muncă a acestor state. Statele membre actuale pot continua să aplice aceste măsuri până la sfârșitul perioadei de cinci ani care urmează datei aderării.

[…]

(5)   Statul membru care menține măsuri naționale sau măsuri care decurg din acordurile bilaterale la sfârșitul perioadei de cinci ani menționată în alineatul 2 poate continua să aplice aceste măsuri, notificând în prealabil Comisia, până la sfârșitul perioadei de șapte ani după data aderării, în cazul în care piața forței de muncă din statul respectiv este supusă sau riscă să fie supusă unor perturbări grave. În lipsa acestei notificări, se aplică articolele 1-6 din Regulamentul [nr. 1612/68].”

[…]

(13)   Pentru a face față unor perturbări grave sau amenințărilor în acest sens în anumite sectoare sensibile ale serviciilor pe piața forței de muncă, susceptibile să apară în anumite regiuni în urma prestării transnaționale de servicii, conform articolului 1 din Directiva [96/71], și în măsura în care aplică liberei circulații a lucrătorilor maghiari, în temeiul dispozițiilor transnaționale susmenționate, măsuri naționale sau măsuri care decurg din acorduri bilaterale, Germania și Austria pot deroga, notificând în prealabil Comisia, de la primul paragraf al articolului [56 primul paragraf TFUE] pentru a limita, în contextul prestării de servicii de către companii stabilite în Ungaria, circulația temporară a lucrătorilor al căror drept de a lucra în Germania și Austria este supus măsurilor naționale.

Lista sectoarelor de servicii care pot fi vizate de această derogare este după cum urmează:

[…]

[Servicii horticole, lucrări de tăiere, fasonare și finisare a pietrei, confecționarea de construcții metalice și componente ale acestora, construcții, inclusiv domenii conexe, activități în domeniul securității, curățenie pentru imobile, îngrijire la domiciliu, activități de asistență socială fără cazare]

[…]”

5

Anexa XII la Actul de aderare din 2003 este intitulată „Lista menționată în articolul 24 din Actul de aderare: Polonia”. Aceasta cuprinde, în ceea ce privește Republica Polonă, dispoziții care sunt în esență identice cu dispozițiile privind Republica Ungară.

6

Articolul 1 din Directiva 96/71 are următorul cuprins:

„(1)   Prezenta directivă se aplică întreprinderilor înființate într‑un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, conform alineatului (3), pe teritoriul unui stat membru.

[…]

(3)   Prezenta directivă se aplică în măsura în care întreprinderile menționate la alineatul (1) iau una dintre următoarele măsuri cu caracter transnațional:

7

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Legea privind punerea la dispoziție a lucrătorilor (Arbeitskräfteüberlassungsgesetz, BGBl. 196/1988, denumită în continuare „AÜG”), punerea la dispoziție a forței de muncă constă în punerea la dispoziția unui terț a unor lucrători în vederea efectuării unei prestații de muncă.

8

Articolul 4 din AÜG are următorul cuprins:

„(1)   Pentru a stabili existența punerii la dispoziție a unor lucrători, o anumită situație trebuie apreciată prin luarea în considerare a naturii economice veritabile a acesteia, iar nu a naturii sale aparente.

(2)   Există de asemenea punere la dispoziție a unor lucrători în special atunci când lucrătorii respectivi își efectuează prestația de muncă în cadrul întreprinderii comitente în executarea unor contracte de antrepriză, însă:

9

Articolul 18 alineatele (1)-(11) din Legea privind angajarea cetățenilor străini (Ausländerbeschäftigungsgesetz, BGBl. 218/1975), în versiunea aplicabilă la data faptelor din cauza principală (denumită în continuare „AuslBG”), prevede cazurile în care un străin trebuie să obțină un permis de muncă sau de detașare.

10

Articolul 18 alineatul (12) din AuslBG prevede:

„Cetățenii străini care sunt detașați în Austria de către o întreprindere care își are sediul principal de desfășurare a activității într‑un alt stat membru al Spațiului Economic European în scopul prestării unei munci cu caracter temporar nu necesită permis de muncă sau de detașare dacă:

11

Articolul 32a alineatul (6) din AuslBG este o dispoziție tranzitorie care privește statele membre care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004. Acesta prevede următoarele:

„Articolul 18 alineatele (1)-(11) este aplicabil în ceea ce privește încadrarea în muncă a cetățenilor [Uniunii] în sensul alineatului (1) sau a resortisanților țărilor terțe, detașați în Austria de către un angajator care are sediul principal de desfășurare a activității în Republica Cehă, în Republica Estonia, în Republica Letonia, în Republica Lituania, în Republica Ungară, în Republica Polonă, în Republica Slovenia sau în Republica Slovacă, în scopul prestării unor servicii cu caracter temporar și care intră sub incidența unui sector de servicii în care se pot institui restricții privind libera prestare a serviciilor prevăzută la articolul [56 TFUE] în aplicarea alineatului (13) din capitolul consacrat liberei circulații a persoanelor din Tratatul de aderare (listă care figurează în anexele V, VI, VIII-X, precum și XII-XIV, menționată la articolul 24 din Actul de aderare [din 2003]).”

12

În cursul anului 2007, Alpenrind GmbH (denumită în continuare „Alpenrind”), societate de drept austriac specializată în tranșarea cărnii și în comercializarea cărnii prelucrate, a încheiat un contract cu Martin Meat, societate stabilită în Ungaria. În temeiul acestui contract, Martin Meat trebuia să prelucreze 25 de jumătăți de carcase de bovine pe săptămână și să condiționeze această carne în vederea comercializării sale.

13

Operațiunile de prelucrare și de condiționare se desfășurau în localurile abatorului din Alpenrind, situate în Salzburg (Austria). Aceste localuri și mașinile utilizate în scopul respectivelor operațiuni erau închiriate de Martin Meat, care plătea o chirie forfetară societății Alpenrind. Aceasta din urmă plătea cheltuielile de funcționare aferente localurilor. Materialul utilizat în cadrul operațiunilor menționate, precum cuțitele, fierăstraiele și îmbrăcămintea de protecție, aparținea Martin Meat.

14

Aceste operațiuni erau realizate de angajații maghiari ai Martin Meat. Șeful de echipă al Alpenrind transmitea șefului de echipă al Martin Meat instrucțiuni referitoare la carcasele care trebuiau prelucrate și la modul de prelucrare a acestora. Apoi, șeful de echipă al Martin Meat organiza munca acestor angajați, cărora le dădea instrucțiuni. Alpenrind controla calitatea muncii efectuate.

15

Remunerația pentru serviciile furnizate de Martin Meat era stabilită în funcție de cantitatea de carne prelucrată. Remunerația respectivă era redusă în cazul în care această carne era de o calitate insuficientă.

16

În urma cererilor de confirmare a detașării depuse de Martin Meat la autoritățile austriece, acestea din urmă au înștiințat‑o că, în opinia lor, raportul contractual cu Alpenrind nu consta într‑o detașare a forței de muncă accesorie unei prestări de servicii, care nu necesită decât o confirmare de detașare în temeiul articolului 18 alineatul (12) din AuslBG, ci într‑o punere la dispoziție a forței de muncă în sensul articolului 4 din AÜG, pentru care era necesară obținerea unui permis de muncă, în conformitate cu dispozițiile tranzitorii ale Actului de aderare din 2003 în materia accesului la piața forței de muncă, astfel cum sunt transpuse la articolul 32a alineatul (6) din AuslBG.

17

Prin urmare, societății Alpenrind i‑a fost impusă o amendă într‑un cuantum de peste 700000 de euro. În temeiul contractului încheiat între Alpenrind și Martin Meat, obligația de plată a amenzii respective îi revenea acesteia din urmă.

18

Martin Meat a decis să inițieze o acțiune în răspundere împotriva consilierilor săi juridici, domnii Simonfay și Salburg, în fața instanței de trimitere. Aceștia din urmă i‑au făcut cunoscut Martin Meat, înainte de încheierea contractului respectiv, că executarea sa, care prevedea angajarea de lucrători maghiari în abatorul austriac, nu impunea obținerea unor permise de muncă. Ei au considerat astfel că activitatea în discuție în litigiul principal nu intra sub incidența sectoarelor de servicii calificate drept sensibile prin Actul de aderare din 2003 și că raportul contractual avut în vedere nu implica punerea la dispoziție a forței de muncă.

19

În aceste condiții, Pesti központi kerületi bírόság (Tribunalul Central Districtual din Pesta) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie examinată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă capitolul 1 alineatele (2) și (13) din anexa X la Actul de aderare din 2003 trebuie interpretat în sensul că Republica Austria are dreptul să restricționeze punerea la dispoziție a forței de muncă pe teritoriul său, în conformitate cu capitolul 1 alineatul (2) din această anexă, chiar dacă această punere la dispoziție nu ar privi un sector sensibil, în sensul capitolului 1 alineatul (13) din anexa menționată.

21

În această privință, trebuie amintit că capitolul 1 alineatul (2) din anexa X la Actul de aderare din 2003 derogă de la libera circulație a lucrătorilor înlăturând, cu titlu tranzitoriu, aplicarea articolelor 1-6 din Regulamentul nr. 1612/68 în privința resortisanților maghiari. Această dispoziție prevede că, pentru o perioadă de doi ani începând de la 1 mai 2004, statele membre pot aplica măsuri naționale sau măsuri care decurg din acordurile bilaterale, reglementând accesul resortisanților maghiari pe piața forței de muncă a acestor state. Dispoziția menționată prevede de asemenea că statele membre pot continua să aplice aceste măsuri până la sfârșitul perioadei de cinci ani care urmează datei aderării la Uniune a Republicii Ungare.

22

Capitolul 1 alineatul (13) din anexa X la actul menționat derogă, la rândul său, de la libera prestare a serviciilor atunci când aceasta implică o circulație temporară a unor lucrători. El nu este aplicabil decât Republicii Federale Germania și Republicii Austria și este rezultatul unor negocieri inițiate de aceste state membre în scopul de a se prevedea un regim tranzitoriu pentru toate prestările de servicii vizate la articolul 1 alineatul (3) din Directiva 96/71 (a se vedea prin analogie Hotărârea Vicoplus și alții, C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 40). Acest capitol enumeră sectoarele sensibile în care cele două state membre au dreptul să restricționeze libera prestare a serviciilor care implică o circulație temporară a unor lucrători. Punerea la dispoziție a forței de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, constituie o asemenea prestare de servicii.

23

În Hotărârea Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 32), Curtea a statuat, în ceea ce privește o serie de măsuri pe care Regatul Țărilor de Jos le‑a adoptat în privința lucrătorilor polonezi, că o reglementare a unui stat membru care condiționează punerea la dispoziție a forței de muncă străine de eliberarea unor permise de muncă trebuie considerată ca fiind o măsură care reglementează accesul resortisanților polonezi pe piața forței de muncă din același stat membru în sensul capitolului 2 alineatul (2) din anexa XII la Actul de aderare din 2003, care este, în ceea ce privește Republica Polonă, o dispoziție identică, în esență, cu capitolul 1 alineatul (2) din anexa X la acest act, aplicabil în prezenta cauză.

24

Din această constatare rezulta că dreptul de a restricționa punerea la dispoziție a unor lucrători, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, nu era rezervat Republicii Federale Germania și Republicii Austria, care au negociat o derogare specifică în această privință, ci se extindea și la toate celelalte state care erau deja membre ale Uniunii la data aderării Republicii Polone (a se vedea în acest sens Hotărârea Vicoplus și alții, C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 40).

25

Întrucât capitolul 2 alineatele (2) și (13) din anexa XII la Actul de aderare din 2003 este identic, în esență, cu capitolul 1 alineatele (2) și (13) din anexa X la acest act, raționamentele referitoare la Republica Polonă care figurează în Hotărârea Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64) sunt aplicabile prin analogie Republicii Ungare.

26

Rezultă că statele care erau deja membre ale Uniunii la data aderării Republicii Ungare au dreptul să restricționeze punerea la dispoziție a forței de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, în temeiul capitolului 1 alineatul (2) din anexa X la Actul de aderare din 2003.

27

Împrejurarea că Republica Federală Germania și Republica Austria au negociat o derogare specifică, preluată în capitolul 1 alineatul (13) din anexa X la acest act, referitoare la anumite sectoare sensibile în care aceste două state membre au dreptul să restricționeze libera prestare a serviciilor care implică circulația lucrătorilor, nu poate totuși să le priveze de dreptul de a restricționa punerea la dispoziție a forței de muncă în conformitate cu capitolul 1 alineatul (2) din anexa X la actul menționat care, contrar capitolului 1 alineatul (13) din anexa X la același act, nu este limitat la anumite sectoare sensibile.

28

O asemenea concluzie este conformă cu finalitatea capitolului 1 alineatul (2) din anexa X, care vizează evitarea producerii de perturbări pe piața forței de muncă a vechilor state membre, ca urmare a aderării la Uniune a unor noi state membre, din cauza sosirii imediate a unui număr ridicat de lucrători resortisanți ai acestor noi state (a se vedea prin analogie Hotărârea Vicoplus și alții, C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 34).

29

În plus, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 34 din concluzii, nu se poate considera că derogarea negociată de Republica Federală Germania și de Republica Austria, care au fost printre primele state membre ce au prevăzut măsuri tranzitorii în scopul protejării piețelor forței de muncă de afluxul preconizat de lucrători proveniți din noile state membre după aderarea acestora din urmă la Uniune, le conferă o marjă mai mică de acțiune decât cea de care dispun statele membre care nu au negociat o asemenea derogare pentru a reglementa afluxul de lucrători maghiari pe teritoriul lor.

30

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că capitolul 1 alineatele (2) și (13) din anexa X la Actul de aderare din 2003 trebuie interpretat în sensul că Republica Austria are dreptul de a restricționa punerea la dispoziție a forței de muncă pe teritoriul său, în conformitate cu capitolul 1 alineatul (2) din această anexă, chiar dacă această punere la dispoziție nu ar privi un sector sensibil, în sensul capitolului 1 alineatul (13) din anexa menționată.

31

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, atunci când Curtea este sesizată cu o trimitere preliminară, funcția sa constă în lămurirea instanței naționale cu privire la sensul reglementărilor de dreptul Uniunii pentru a‑i permite acesteia să aplice corect aceste reglementări faptelor cu privire la care este sesizată această instanță, iar nu să le aplice Curtea însăși, cu atât mai mult cu cât nu dispune în mod necesar de toate elementele indispensabile în această privință (Hotărârea Omni Metal Service, C‑259/05, EU:C:2007:363, punctul 15).

32

În aceste condiții, prima întrebare trebuie înțeleasă în sensul că, prin intermediul ei, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească care sunt, în cazul existenței unui raport contractual precum cel în discuție în litigiul principal, elementele relevante care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă acest raport contractual trebuie calificat ca fiind o punere la dispoziție a forței de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71.

33

În această privință, din cuprinsul Hotărârii Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 51) reiese că există o punere la dispoziție a forței de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, atunci când sunt îndeplinite trei condiții. În primul rând, punerea la dispoziție a forței de muncă este o prestare de servicii furnizată în schimbul unei remunerații pentru care lucrătorul rămâne în serviciul întreprinderii prestatoare, fără ca vreun contract de muncă să fi fost încheiat cu întreprinderea utilizatoare. În al doilea rând, această punere la dispoziție se caracterizează prin împrejurarea că deplasarea lucrătorului în statul membru gazdă constituie obiectul însuși al prestării de servicii efectuate de întreprinderea prestatoare. În al treilea rând, în cadrul unei asemenea puneri la dispoziție, lucrătorul își îndeplinește sarcinile sub supravegherea și sub conducerea întreprinderii utilizatoare.

34

În primul rând, în ceea ce privește cea de a doua condiție, care implică o analiză a obiectului însuși al prestării de servicii efectuate de întreprinderea prestatoare, trebuie să se țină seama de orice element care indică faptul că deplasarea lucrătorului în statul membru gazdă constituie sau nu constituie obiectul prestării de servicii respective.

35

În această privință, trebuie amintit că un prestator de servicii trebuie, în principiu, să furnizeze o prestare de servicii conformă cu ceea ce s‑a prevăzut în contract, astfel încât consecințele furnizării unei prestări de servicii neconforme acestui contract trebuie să fie suportate de respectivul prestator. Rezultă că, pentru a stabili dacă obiectul însuși al prestării de servicii este detașarea lucrătorului în statul membru gazdă, trebuie să se țină seama în special de orice element de natură să indice că prestatorul de servicii nu suportă consecințele executării neconforme a prestației stipulate în contract.

36

Astfel, în cazul în care din obligațiile prevăzute de acest contract rezultă că prestatorul de servicii este obligat să execute în mod corespunzător prestația stipulată în contractul menționat, este, în principiu, mai puțin probabil să fie vorba despre o punere la dispoziție a forței de muncă decât în cazul în care prestatorul nu este obligat să suporte consecințele executării neconforme a prestației respective.

37

În speță, revine instanței naționale sarcina să verifice întinderea obligațiilor respective ale părților la contract pentru a identifica partea care trebuie să suporte consecințele executării neconforme a acestei prestații, fiind de la sine înțeles că împrejurarea că remunerația prestatorului de servicii variază nu numai în funcție de cantitatea de carne prelucrată, ci și de calitatea acesteia tinde să indice că acest prestator este obligat să execute în mod corespunzător prestația respectivă.

38

În plus, împrejurarea că prestatorul de servicii este liber să stabilească numărul de lucrători pe care consideră util să îi trimită în statul membru gazdă, situație care pare să se regăsească în cauza principală, astfel cum au menționat în ședință pârâții din litigiul principal, este de natură să indice că obiectul prestării avute în vedere nu este deplasarea unor lucrători în statul membru gazdă, ci că această deplasare este accesorie realizării prestației stipulate în contractul în cauză și că este vorba, așadar, despre o detașare a unor lucrători, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din Directiva 96/71.

39

În schimb, în cauza principală, nici împrejurarea că prestatorul de servicii nu are decât un singur client în statul membru gazdă, nici faptul că acest prestator închiriază localurile în care se efectuează prestarea de servicii, precum și mașinile nu furnizează nicio indicație utilă pentru a răspunde la întrebarea dacă obiectul real al prestării de servicii avute în vedere este deplasarea unor lucrători în acest stat membru.

40

În al doilea rând, în ceea ce privește cea de a treia condiție stabilită de Curte în Hotărârea Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 51), trebuie precizat, așa cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, că trebuie să se facă distincție între supravegherea și conducerea exercitate asupra lucrătorilor înșiși și verificarea de către un client a executării adecvate a unui contract de prestări servicii. Astfel, este normal, în cadrul unei prestări de servicii, ca un client să verifice dacă prestarea de servicii furnizată este conformă cu contractul. În plus, în cadrul unei prestări de servicii, un client poate da lucrătorilor angajați de prestatorul de servicii anumite instrucțiuni generale, fără ca acest lucru să implice exercitarea unei atribuții de conducere și de supraveghere asupra acestor lucrători, în sensul celei de a treia condiții enunțate în Hotărârea Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 51), cu condiția ca prestatorul de servicii să le dea instrucțiuni precise și individuale pe care le consideră necesare în scopul executării serviciilor în discuție.

41

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că, în cazul existenței unui raport contractual precum cel în discuție în litigiul principal, pentru a stabili dacă acest raport contractual trebuie calificat ca fiind o punere la dispoziție a forței de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, trebuie să se țină seama de orice element care indică faptul că deplasarea lucrătorului în statul membru gazdă este sau nu este obiectul însuși al prestării de servicii la care se referă raportul contractual menționat. Constituie, în principiu, indicii privind aspectul că o asemenea deplasare nu este obiectul însuși al prestării de servicii în cauză, printre altele, faptul că prestatorul de servicii suportă consecințele executării neconforme a prestației stipulate în contract, precum și împrejurarea că acest prestator este liber să stabilească numărul de lucrători pe care consideră util să îi trimită în statul membru gazdă. În schimb, împrejurarea că întreprinderea beneficiară a acestei prestări supraveghează conformitatea cu contractul menționat a prestării respective sau că poate să dea instrucțiuni generale lucrătorilor angajați de prestatorul în cauză nu permite, ca atare, să se concluzioneze în sensul existenței unei puneri la dispoziție a forței de muncă.

42

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: