–

pentru AFMB Ltd și alții, de M. van Dam, advocaat;

–

pentru Raad van bestuur van de Sociale verzekeringsbank, de H. van der Most și M. Wickenhagen, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, P. Huurnink și J. Hoogveld, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil și J. Pavliš, în calitate de agenți,

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquères, A. Daly și R. Coesme, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul cipriot, de N. Ioannou și D. Kalli, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, M. Tátrai și V. Kiss, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul austriac, de J. Schmoll și G. Hesse, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul Regatului Unit, de Z. Lavery, în calitate de agent, asistată de K. Apps, barrister;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și M. van Beek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 14 alineatul (1) litera (a) și a articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea sa modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 631/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004 (JO 2004, L 100, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 32) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”), precum și a articolului 12 și a articolului 13 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 (JO 2012, L 149, p. 4) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AFMB Ltd, societate cu sediul în Cipru, precum și șoferi pentru transportul internațional rutier, pe de o parte, și Raad van bestuur van de Sociale verzekeringsbank (Consiliul de administrație al Băncii Asigurărilor Sociale, Țările de Jos, denumit în continuare „Svb”), pe de altă parte, în legătură cu deciziile prin care Svb a declarat aplicabilă acestor șoferi pentru transportul rutier legislația neerlandeză în materie de securitate socială.

3

Titlul II din Regulamentul nr. 1408/71, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, conține articolele 13-17 din acesta.

4

Articolul 13 din acest regulament, intitulat „Reguli generale”, prevede:

„(1)   Sub rezerva articolelor 14c și 14f, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu.

(2)   Sub rezerva articolelor 14-17:

[…]”

5

Articolul 14 din regulamentul menționat prevede:

„Regula enunțată la articolul 13 alineatul (2) litera (a) se aplică având în vedere următoarele exceptări și particularități:

[…]

[…]”

6

Potrivit articolului 84a din Regulamentul nr. 1408/71, instituțiile și persoanele vizate de acest regulament au obligația reciprocă de a se informa și colabora, cu scopul de a asigura buna aplicare a regulamentului menționat.

7

Articolul 12a din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 647/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005 (JO 2005, L 117, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 211) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 574/72”), prevede printre altele norme privind schimbul de informații dintre autoritățile naționale competente în vederea aplicării articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71.

8

Considerentele (1), (4), (18a) și (45) ale Regulamentului nr. 883/2004 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

9

Articolul 2 din acest regulament, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Prezentul regulament se aplică resortisanților unuia dintre statele membre, apatrizilor și refugiaților care sunt rezidenți într‑un stat membru și care se află sau s‑au aflat sub incidența legislației unuia sau mai multor state membre, precum și membrilor de familie și urmașilor acestora.”

10

Titlul II din regulamentul menționat, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, cuprinde articolele 11-16 din acesta.

11

Articolul 11 din același regulament, intitulat „Reguli generale”, prevede:

„(1)   Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.

[…]

(3)   Sub rezerva articolelor 12-16:

[…]”

12

Articolul 12 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Reguli speciale”, are următorul cuprins:

„(1)   Persoana care desfășoară o activitate salariată într‑un stat membru, pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească 24 de luni și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată.

(2)   Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate independentă într‑un stat membru și care se deplasează în alt stat membru pentru a desfășura o activitate similară continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească 24 de luni.”

13

Potrivit articolului 13 alineatul (1) din acest regulament:

„Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul:

[…]”

14

Titlul V din regulamentul menționat, intitulat „Dispoziții diverse”, prevede la articolul 76 din acesta, intitulat „Cooperarea”, în special diverse posibilități și obligații reciproce de informare și de cooperare pentru instituțiile și pentru persoanele reglementate de regulamentul menționat.

15

Titlul VI din același regulament, referitor la dispozițiile tranzitorii și finale, conține articolele 87-91 din acesta.

16

Articolul 90 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Abrogarea”, prevede la alineatul (1):

„Regulamentul [nr. 1408/71] se abrogă de la data aplicării prezentului regulament.

Cu toate acestea, Regulamentul [nr. 1408/71] rămâne în vigoare și continuă să aibă efect juridic, în sensul următoarelor:

[…]

17

Articolul 16 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004 (JO 2009, L 284, p. 1) prevede, astfel cum rezultă din titlul său, o procedură de punere în aplicare a articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004.

18

AFMB, societate constituită la 10 mai 2011 în Cipru, a încheiat cu întreprinderi de transport cu sediul în Țările de Jos convenții de administrare a flotei în temeiul cărora se angaja, în schimbul plății unui comision, să asigure administrarea camioanelor exploatate de aceste întreprinderi în cadrul activităților lor, pe seama și pe riscul întreprinderilor menționate. AFMB a încheiat de asemenea, pentru perioade variabile, cuprinse între 1 octombrie 2011 și 26 mai 2015, contracte de muncă cu șoferi pentru transportul internațional rutier cu reședința în Țările de Jos. Potrivit acestor contracte, AFMB era desemnată drept angajatorul acestor lucrători, iar dreptul cipriot al muncii era declarat aplicabil.

19

Potrivit constatărilor instanței de trimitere, înainte de încheierea acestor contracte de muncă, șoferii pentru transportul internațional rutier vizați nu locuiseră niciodată și nici nu lucraseră în Cipru. În cursul executării acestor contracte, aceștia au continuat să locuiască în Țările de Jos și și‑au desfășurat activitatea, pe seama respectivelor întreprinderi de transport, în două sau mai multe state membre sau chiar, în ceea ce privește unii dintre acești șoferi pentru transportul rutier, și în unul sau mai multe state ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS). Din decizia de trimitere reiese de asemenea că, în această perioadă, acești șoferi pentru transportul rutier nu desfășurau în Țările de Jos o parte substanțială a activităților lor. Pe de altă parte, unii erau anterior salariați ai acelorași întreprinderi.

20

AFMB a solicitat Svb, în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 987/2009, să confirme că, în aceeași perioadă, șoferii pentru transportul internațional rutier cu care încheiase contractele de muncă menționate nu intrau, în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 883/2004, sub incidența legislației neerlandeze în materie de securitate socială. Ea a indicat în această privință în special că instituția cipriotă competentă nu putea elibera certificate A 1 pentru acești șoferi pentru transportul rutier atât timp cât Svb nu confirmase că legislația neerlandeză în materie de securitate socială nu le era aplicabilă.

21

Prin decizii adoptate în cursul lunii octombrie a anului 2013, Svb a declarat legislația neerlandeză în materie de securitate socială aplicabilă șoferilor pentru transportul rutier și a eliberat certificate A 1 în acest sens.

22

Aceste decizii au fost confirmate, după o reclamație formulată de AFMB, prin decizii ale Svb adoptate în cursul lunii iulie a anului 2014.

23

AFMB și un anumit număr de șoferi pentru transportul rutier care au încheiat contracte de muncă cu aceasta au sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) cu o acțiune împotriva acestor din urmă decizii ale Svb. Prin hotărârea din 25 martie 2016, această instanță a respins această acțiune.

24

AFMB și o parte dintre acești șoferi pentru transportul rutier au formulat apel la instanța de trimitere.

25

În urma acțiunii menționate, procedura de dialog și conciliere care fusese inițiată, în legătură cu certificatele A 1 eliberate de Svb, de instituția cipriotă competentă în conformitate cu Decizia nr. A 1 a Comisiei administrative pentru coordonarea sistemelor de securitate socială din 12 iunie 2009 în ceea ce privește stabilirea unei proceduri de dialog și conciliere privind validitatea documentelor, determinarea legislației aplicabile și acordarea de prestații în conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004 (JO 2010, C 106, p. 1) a fost suspendată.

26

În cadrul litigiului principal, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă șoferii pentru transportul rutier din litigiul principal trebuie considerați „membrii ai personalului” AFMB sau al întreprinderilor de transport, în sensul articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, și ca având drept „angajator” pe cea dintâi sau pe cele din urmă, în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 883/2004. Această instanță urmărește astfel să stabilească întreprinderea sau întreprinderile cărora trebuie să li se recunoască calitatea de angajator al șoferilor menționați în vederea aplicării acestor dispoziții, precum și criteriile care trebuie luate în considerare în acest scop. Această chestiune ar prezenta o importanță decisivă pentru litigiul principal, în măsura în care ar permite să se identifice legislația națională în materie de securitate socială aplicabilă acestor șoferi.

27

În această privință, instanța de trimitere observă că Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 883/2004 nu definesc noțiunea de „angajator” și nici nu fac trimitere la legislațiile naționale în acest scop.

28

Această instanță apreciază însă că există numeroase elemente care militează în favoarea unei interpretări a dreptului Uniunii în sensul că, într‑o cauză precum cea principală, întreprinderilor de transport trebuie să li se recunoască calitatea de angajator al șoferilor pentru transportul rutier, dar arată că o asemenea interpretare prezintă și inconveniente în ceea ce privește identificarea legislației naționale aplicabile în materie de securitate socială.

29

În al doilea rând, în ipoteza în care Curtea ar aprecia că o întreprindere care a încheiat contracte de muncă cu șoferii pentru transportul rutier precum AFMB trebuie considerată angajatorul lor, instanța de trimitere ridică problema unei eventuale aplicări prin analogie la situația din speță a condițiilor specifice regimului de detașare prevăzut de Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 883/2004.

30

În al treilea rând, în ipoteza evocată la punctul precedent și în cazul în care răspunsul la a doua întrebare ar fi negativ, instanța de trimitere ridică problema dacă împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal constituie un abuz de drept. În această privință, ea arată că, în speță, deși dreptul Uniunii consacră libertatea de stabilire, întreprinderile de transport din litigiul principal și AFMB aveau în mod vădit ca obiectiv esențial comun eludarea legislației și a reglementării neerlandeze, creând în mod artificial condițiile care să permită să se profite de beneficiile oferite de dreptul Uniunii. În cazul în care s‑ar constata un asemenea abuz, această instanță ridică problema consecințelor care ar trebui deduse pentru soluționarea litigiului principal.

31

În aceste condiții, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică, Țările de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

32

Guvernele ceh, cipriot și austriac și cel al Regatului Unit pun la îndoială aplicabilitatea ratione temporis a Regulamentului nr. 1408/71 în litigiul principal pentru motivul că perioadele de activitate vizate sunt toate ulterioare datei la care acest regulament a fost înlocuit prin Regulamentul nr. 883/2004. În opinia lor, Curtea ar trebui, prin urmare, să răspundă la întrebările adresate numai în măsura în care privesc Regulamentul nr. 883/2004.

33

În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 18 din prezenta hotărâre, perioadele în care șoferii pentru transportul rutier din litigiul principal erau legați de AFMB printr‑un contract de muncă sunt toate ulterioare datei de 1 mai 2010, dată la care Regulamentul nr. 1408/71 a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul nr. 883/2004.

34

Rezultă că acest din urmă regulament este aplicabil situației șoferilor pentru transportul rutier din litigiul principal care își desfășurau activitatea profesională în două sau mai multe state membre.

35

În ceea ce privește șoferii pentru transportul rutier din litigiul principal care își desfășurau activitatea profesională atât în unul sau în mai multe state membre, cât și în unul sau în mai multe state AELS, trebuie amintit că, potrivit articolului 90 din Regulamentul nr. 883/2004, Regulamentul nr. 1408/71 a rămas în vigoare și a continuat să aibă efect juridic, în sensul printre altele al Acordului privind Spațiul Economic European și al Acordului dintre Uniunea Europeană și statele membre, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, cu privire la libera circulație a persoanelor, atât timp cât acordurile menționate nu au fost modificate în funcție de Regulamentul nr. 883/2004. Or, acest din urmă regulament nu a devenit aplicabil, ca urmare a unor asemenea modificări, decât de la 1 aprilie 2012 în Confederația Elvețiană și începând de la 1 iunie 2012 în Islanda, în Liechtenstein și în Norvegia.

36

Rezultă că Regulamentul nr. 1408/71 era încă în vigoare în aceste state AELS, într‑o parte din perioadele în discuție în litigiul principal, și că, în cazul în care, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, șoferii pentru transportul rutier și‑au desfășurat activitatea pe teritoriul unuia dintre aceste state în perioade anterioare uneia dintre aceste date, regulamentul menționat ar fi aplicabil în această măsură.

37

În aceste condiții, pentru a furniza toate elementele de răspuns utile instanței de trimitere, este necesar să se ia în considerare, în contextul prezentei cauze, atât Regulamentul nr. 1408/71, cât și Regulamentul nr. 883/2004.

38

Prin intermediul primei sale întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 și articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretate în sensul că angajatorul unui șofer pentru transportul internațional rutier, în sensul acestor dispoziții, este întreprinderea de transport care a recrutat acest șofer, căreia acesta îi stă efectiv și pe deplin la dispoziție, care exercită autoritatea efectivă asupra șoferului menționat și căreia îi revine în fapt sarcina salarială corespunzătoare sau întreprinderea cu care șoferul pentru transport rutier menționat a încheiat un contract de muncă și care îi plătește salariul în temeiul unei convenții încheiate cu întreprinderea de transport.

39

Din decizia de trimitere reiese că această întrebare își are originea într‑un dezacord între părțile din litigiul principal cu privire la legislația națională în materie de securitate socială aplicabilă șoferilor pentru transportul internațional rutier, titulari ai unui contract de muncă cu AFMB, dar care își desfășoară activitatea pe seama întreprinderilor de transport în discuție în litigiul principal. Astfel, Svb apreciază că numai aceste întreprinderi de transport, cu sediul în Țările de Jos, trebuie să fie calificate drept angajatori ai acestor șoferi, astfel încât legislația neerlandeză este aplicabilă acestora din urmă, în timp ce AFMB și șoferii pentru transportul rutier menționați consideră că AFMB trebuie calificată drept angajator și că, în măsura în care sediul său social se află în Cipru, le este aplicabilă legislația cipriotă.

40

În această privință, trebuie amintit că dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, din care face parte articolul 14 alineatul (2) litera (a) din acesta, precum și cele ale titlului II din Regulamentul nr. 883/2004, din care face parte articolul 13 alineatul (1) litera (b) din acesta, constituie sisteme complete și uniforme de norme privind conflictul de legi. Astfel, dispozițiile menționate au ca scop nu doar să evite aplicarea simultană a mai multe legislații naționale și complicațiile care pot apărea din aceasta, ci și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al unuia dintre aceste regulamente să fie private de protecție în materie de securitate socială, în lipsa unei legislații care să le fie aplicabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 februarie 2017, Tolley, C‑430/15, EU:C:2017:74, punctul 58, și Hotărârea din 25 octombrie 2018, Walltopia, C‑451/17, EU:C:2018:861, punctul 41).

41

Astfel, atunci când o persoană intră în domeniul de aplicare personal al Regulamentului nr. 1408/71 sau al Regulamentului nr. 883/2004, astfel cum este definit la articolul 2 din fiecare dintre aceste regulamente, este, în principiu, aplicabilă regula unicității prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 și, respectiv, la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, iar legislația națională aplicabilă este stabilită conform dispozițiilor titlului II din unul dintre aceste regulamente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 februarie 2017, Tolley, C‑430/15, EU:C:2017:74, punctul 59, și Hotărârea din 25 octombrie 2018, Walltopia, C‑451/17, EU:C:2018:861, punctul 42).

42

În acest scop, articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 și articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 stabilesc principiul potrivit căruia persoana care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislației statului respectiv.

43

Acest principiu este însă formulat, în prima dintre aceste dispoziții, „[s]ub rezerva articolelor 14-17” din Regulamentul nr. 1408/71, iar în a doua dintre aceste dispoziții, „[s]ub rezerva articolelor 12-16” din Regulamentul nr. 883/2004. Astfel, în anumite situații specifice, aplicarea pur și simplu a principiului menționat ar risca să nu elimine, ci, dimpotrivă, să creeze, atât pentru lucrător, cât și pentru angajator și pentru organismele de securitate socială, complicații administrative care ar putea avea ca efect împiedicarea exercitării liberei circulații a persoanelor vizate de aceste regulamente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2017, X, C‑570/15, EU:C:2017:674, punctul 16, precum și Hotărârea din 6 februarie 2018, Altun și alții, C‑359/16, EU:C:2018:63, punctul 31).

44

Printre aceste situații specifice figurează cea prevăzută la articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 și, respectiv, la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, a persoanei care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre.

45

În special, conform articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, o persoană care este membru al personalului de călătorie al unei întreprinderi care, pe seama altcuiva sau în nume propriu, prestează servicii de transporturi internaționale pentru mărfuri pe cale rutieră și are sediul pe teritoriul unui stat membru se supune legislației acestui stat dacă, precum în cazul șoferilor pentru transportul rutier din litigiul principal cărora acest regulament are vocație să li se aplice, această persoană nu este încadrată în principal pe teritoriul statului membru în care are reședința, caz în care ea s‑ar supune legislației statului său membru de reședință.

46

În ceea ce privește articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, acesta prevede la litera (b) punctul (i) că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre și care nu desfășoară o parte substanțială a acestei activități în statul membru de reședință face obiectul legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, dacă persoana este angajată de o întreprindere sau de un angajator. Curtea a precizat în această privință că o persoană nu poate intra în domeniul de aplicare al acestui articol 13 decât cu condiția să desfășoare în mod obișnuit activități semnificative pe teritoriul a două sau mai multe state membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2017, X, C‑570/15, EU:C:2017:674, punctele 18 și 19). Astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, această condiție este îndeplinită în cazul șoferilor pentru transportul rutier din litigiul principal.

47

Din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că întreprinderile de transport în discuție în litigiul principal au toate sediul în Țările de Jos. În ceea ce privește AFMB, instanța menționată subliniază că trebuie să se considere că sediul acesteia este situat în Cipru, astfel încât este necesar să se pornească de la această premisă.

48

În aceste condiții și astfel cum a arătat în esență instanța de trimitere, interpretarea noțiunii de „persoană care este membru al personalului […] unei întreprinderi”, în sensul articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, și a noțiunii de „angajator”, în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, noțiune căreia trebuie să îi fie asimilată, în acest context, cea de „întreprindere”, utilizată de aceeași dispoziție a acestui din urmă regulament, are o importanță decisivă pentru stabilirea legislației naționale privind securitatea socială aplicabile șoferilor pentru transportul rutier din litigiul principal.

49

În această privință, trebuie arătat că aceste regulamente nu fac nicio trimitere, pentru a stabili semnificația noțiunilor menționate, la legislațiile sau la practicile naționale.

50

Or, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de termenii acesteia, ci și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (Hotărârea din 19 martie 2020, Compañía de Tranvías de La Coruña, C‑45/19, EU:C:2020:224, punctul 14 și jurisprudența citată).

51

Întrucât noțiunile vizate la punctul 48 din prezenta hotărâre joacă un rol determinant în identificarea legislației naționale aplicabile în materie de securitate socială în temeiul normelor privind conflictul de legi prevăzute la articolul 14 din Regulamentul nr. 1408/71 și, respectiv, la articolul 13 din Regulamentul nr. 883/2004, o interpretare autonomă a acestor noțiuni este cu atât mai importantă, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 39 din concluziile sale, dată fiind regula unicității amintită la punctul 41 din prezenta hotărâre, potrivit căreia trebuie desemnată aplicabilă legislația unui singur stat membru.

52

În ceea ce privește, mai întâi, termenii utilizați, trebuie, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, să se țină seama de sensul lor obișnuit în limbajul curent, în lipsa oricărei definiții, în Regulamentul nr. 1408/71 sau în Regulamentul nr. 883/2004, a noțiunilor corespondente de „persoană care este membru al personalului […] unei întreprinderi”, în sensul articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, și de „angajator”, în sensul articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 septembrie 2014, Deckmyn și Vrijheidsfonds, C‑201/13, EU:C:2014:2132, punctul 19, precum și jurisprudența citată).

53

În ceea ce privește sensul obișnuit al acestor termeni, trebuie să se arate că, în general, relația dintre un „angajator” și „personalul” său salariat implică existența unei legături de subordonare între aceștia.

54

În continuare, în ceea ce privește contextul în care se înscriu noțiunile menționate la punctul 48 din prezenta hotărâre, trebuie amintit de la bun început că aplicarea sistemului de norme privind conflictul de legi instituit de regulamentele în care se inserează aceste noțiuni nu depinde decât de situația obiectivă în care se află lucrătorul interesat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2015, Fischer‑Lintjens, C‑543/13, EU:C:2015:359, punctul 38 și jurisprudența citată).

55

În plus, în cadrul interpretării regulamentelor în materie de securitate socială care au precedat Regulamentul nr. 883/2004, în special al interpretării dispozițiilor referitoare la normele privind conflictul de legi în cazul detașării lucrătorilor, cuprinse la articolul 13 litera (a) din Regulamentul nr. 3 al Consiliului CEE din 25 septembrie 1958 privind securitatea socială a lucrătorilor migranți (JO 1958, 30, p. 561), apoi la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, Curtea a statuat în esență că întreprinderea „de care aparține în mod normal” lucrătorul, în sensul dispozițiilor menționate, este cea sub autoritatea căreia este plasat, o asemenea condiție deducându‑se din ansamblul împrejurărilor încadrării în muncă în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 1967, van der Vecht, 19/67, EU:C:1967:49, p. 457, și Hotărârea din 10 februarie 2000, FTS, C‑202/97, EU:C:2000:75, punctul 24).

56

Curtea a statuat în special că o întreprindere care a detașat un lucrător salariat pe teritoriul unui alt stat membru pentru a presta acolo o muncă la o altă entitate trebuia considerată drept singurul angajator al acestui lucrător, în special având în vedere continuitatea, pe toată durata încadrării în muncă, a legăturii de subordonare dintre lucrătorul menționat și acest angajator, astfel încât trebuia să se considere că această muncă a fost efectuată pentru întreprinderea respectivă, în sensul articolului 13 litera (a) din Regulamentul nr. 3. Curtea a precizat că această legătură de subordonare rezulta în special din faptul că întreprinderea în discuție îi plătea salariul și îl putea concedia pe același lucrător ca urmare a erorilor pe care le‑ar fi săvârșit în îndeplinirea sarcinilor sale în cadrul entității utilizatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 1970, Manpower, 35/70, EU:C:1970:120, punctele 17, 18 și 20).

57

Curtea a subliniat de asemenea că, pentru a aprecia dacă un lucrător intră în sfera noțiunii de „lucrător care desfășoară în mod normal o activitate salariată pe teritoriul a două sau mai multe state membre”, în sensul articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71, noțiune care figurează în prezent la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, trebuie să se țină seama de existența eventuală a unei divergențe între, pe de o parte, informațiile prevăzute de contractele de muncă în cauză și, pe de altă parte, modul în care obligațiile au fost executate în practică în cadrul acestor contracte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2012, Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe, C‑115/11, EU:C:2012:606, punctul 41).

58

În special, Curtea a precizat că instituția vizată poate, dacă este cazul, să țină seama, pe lângă modul de redactare a documentelor contractuale, de elemente precum modul în care contractele de muncă dintre angajator și lucrătorul în cauză au fost executate în practică în trecut, împrejurările care însoțesc încheierea acestor contracte și, mai general, caracteristicile și modalitățile activităților desfășurate de întreprinderea în cauză, în măsura în care aceste elemente pot clarifica natura reală a muncii în discuție (Hotărârea din 4 octombrie 2012, Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe, C‑115/11, EU:C:2012:606, punctul 45).

59

Curtea a adăugat că, dacă reiese din alte elemente relevante decât documentele contractuale că situația unui lucrător salariat diferă, în fapt, de cea descrisă în aceste documente, obligația de a aplica în mod corect Regulamentul nr. 1408/71 înseamnă că, indiferent de modul de redactare a documentelor contractuale, instituția vizată trebuie să își întemeieze constatările pe situația reală a lucrătorului salariat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2012, Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe, C‑115/11, EU:C:2012:606, punctul 46).

60

Având în vedere elementele menționate la punctele 52-59 din prezenta hotărâre, este necesar, în ceea ce privește noțiunile menționate la punctul 48 din această hotărâre, să se țină seama de situația obiectivă în care se află lucrătorul salariat vizat și de ansamblul împrejurărilor încadrării sale în muncă.

61

În acest context, deși încheierea unui contract de muncă între lucrătorul salariat și o întreprindere poate fi un indicator al existenței unei legături de subordonare între cel dintâi și cea din urmă, această împrejurare nu poate, prin ea însăși, să permită să se concluzioneze în mod decisiv în sensul existenței unei asemenea legături. Astfel, pentru a ajunge la o asemenea concluzie, trebuie să se țină seama nu numai de informațiile conținute în mod formal în contractul de muncă, ci și de modul în care obligațiile care revin atât lucrătorului, cât și întreprinderii în discuție sunt executate în practică în cadrul acestui contract. Prin urmare, oricare ar fi modul de redactare a documentelor contractuale, este necesar să se identifice entitatea sub autoritatea efectivă a căreia este plasat lucrătorul, căreia îi revine, în fapt, sarcina salarială corespunzătoare și care dispune de puterea efectivă de a concedia acest lucrător.

62

Trebuie subliniat că interpretarea expusă la punctele 60 și 61 din prezenta hotărâre este confirmată de obiectivele urmărite de dispozițiile menționate la punctul 48 din această hotărâre, precum și, mai general, de Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 883/2004 în ansamblu.

63

În această privință, trebuie amintit că obiectivul Regulamentului nr. 1408/71 este de a asigura libera circulație a lucrătorilor salariați și a celor care desfășoară activități independente în Uniunea Europeană, respectând totodată caracteristicile proprii ale legislațiilor naționale privind securitatea socială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2006, Piatkowski, C‑493/04, EU:C:2006:167, punctul 19). De asemenea, astfel cum reiese în special din considerentele (1) și (45) ale acestuia, Regulamentul nr. 883/2004 are drept obiectiv asigurarea unei coordonări între sistemele naționale de securitate socială ale statelor membre pentru a garanta exercitarea efectivă a liberei circulații a persoanelor și pentru a contribui astfel la îmbunătățirea nivelului de trai și a condițiilor de încadrare în muncă a persoanelor care se deplasează în cadrul Uniunii (Hotărârea din 13 iulie 2017, Szoja, C‑89/16, EU:C:2017:538, punctul 34). Astfel, acest din urmă regulament a procedat la modernizarea și la simplificarea normelor conținute în Regulamentul nr. 1408/71, păstrând totodată același obiectiv ca acesta din urmă (Hotărârea din 6 iunie 2019, V, C‑33/18, EU:C:2019:470, punctul 41 și jurisprudența citată).

64

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 42-44 din prezenta hotărâre, articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 se înscrie în acest obiectiv, întrucât prevede norme derogatorii de la regula statului membru de încadrare în muncă prevăzută la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din acest regulament tocmai pentru a evita complicațiile care, în caz contrar, ar putea rezulta din aplicarea acestei din urmă reguli unor situații care implică desfășurarea de activități în două sau mai multe state membre. Același lucru este valabil în ceea ce privește articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, care a simplificat normele care figurau la articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71, urmărind totodată, precum această din urmă dispoziție, să evite aceleași complicații.

65

Din această perspectivă, normele derogatorii prevăzute în dispozițiile menționate la punctul 48 din prezenta hotărâre urmăresc să asigure că, în conformitate cu regula unicității amintită la punctul 41 din această hotărâre, lucrătorii salariați care desfășoară activități în două sau mai multe state membre nu se supun decât legislației unui singur stat membru, stabilind în acest scop criterii de legătură care iau în considerare situația obiectivă a acestor lucrători pentru a facilita libertatea lor de circulație.

66

Or, o interpretare a noțiunilor utilizate în aceste dispoziții care nu ar ține seama de situația obiectivă a lucrătorului salariat, ci ar fi întemeiată numai pe considerații de formă, precum încheierea unui contract de muncă, ar echivala cu a permite întreprinderilor să deplaseze locul care trebuie reținut ca relevant pentru stabilirea legislației naționale aplicabile privind securitatea socială, fără ca o asemenea deplasare să se înscrie, în realitate, în obiectivul care constă în garantarea exercitării efective a liberei circulații a lucrătorilor.

67

În plus, să se permită întreprinderilor să deplaseze locul care trebuie reținut ca relevant pentru stabilirea legislației naționale aplicabile privind securitatea socială, în modul prezentat la punctul precedent, ar echivala cu a nu se ține seama de faptul că, astfel cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 54 din prezenta hotărâre, normele privind conflictul de legi prevăzute în special la articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 și la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 nu depind de libera alegere a lucrătorului salariat, a întreprinderilor sau a autorităților naționale competente, ci de situația obiectivă în care se află acest lucrător.

68

Desigur, sistemul instituit de fiecare dintre aceste regulamente este doar un sistem de coordonare a legislațiilor statelor membre în materie de securitate socială, iar nu o armonizare a legislațiilor menționate. Or, este inerent unui asemenea sistem să subziste diferențe între regimurile de securitate socială ale statelor membre, în special în ceea ce privește nivelul cotizațiilor sociale care trebuie achitate pentru desfășurarea unei anumite activități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 1986, Pinna, 41/84, EU:C:1986:1, punctul 20, precum și Hotărârea din 9 martie 2006, Piatkowski, C‑493/04, EU:C:2006:167, punctul 20 și jurisprudența citată).

69

Cu toate acestea, obiectivul regulamentelor menționate, astfel cum a fost amintit la punctul 63 din prezenta hotărâre, ar risca să fie compromis dacă interpretarea reținută a noțiunilor menționate la punctul 48 din această hotărâre ar echivala cu a le facilita întreprinderilor posibilitatea de a folosi aranjamente pur artificiale pentru a utiliza reglementarea Uniunii cu unicul scop de a profita de diferențele care există între regimurile naționale. În special, o asemenea utilizare a acestei reglementări ar risca să exercite o presiune în sens descendent asupra sistemelor de securitate socială ale statelor membre și eventual, în cele din urmă, asupra nivelului de protecție oferit de acestea.

70

În sfârșit, considerațiile care precedă nu pot fi repuse în discuție de argumentul potrivit căruia aceste noțiuni ar trebui să se întemeieze exclusiv pe criteriul existenței unui contract de muncă, din moment ce acest criteriu, ușor de verificat, ar prezenta avantaje în termeni de securitate juridică, întrucât ar permite garantarea unei mai bune previzibilități a regimului de securitate socială aplicabil.

71

Astfel, după cum a susținut în mod întemeiat guvernul neerlandez, interpretarea noțiunilor menționate prin intermediul unor criterii care urmăresc să determine situația reală a lucrătorului vizat permite tocmai asigurarea respectării principiului securității juridice.

72

De altfel, atât Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 574/72, cât și Regulamentele nr. 883/2004 și nr. 987/2009 prevăd mecanisme de informare și de cooperare prin care se urmărește asigurarea aplicării dispozițiilor menționate la punctul 48 din prezenta hotărâre.

73

Astfel, pe de o parte, pe lângă faptul că articolul 84a din Regulamentul nr. 1408/71 impune instituțiilor și persoanelor vizate de acesta o obligație reciprocă de a se informa și de a colabora, articolul 12a din Regulamentul nr. 574/72 prevede, printre altele, norme privind schimbul de informații în vederea aplicării articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71.

74

Pe de altă parte, posibilitățile și obligațiile reciproce de informare și de cooperare prevăzute de Regulamentul nr. 883/2004 pentru instituțiile și persoanele vizate de acest regulament, precum cele care figurează la articolul 76 din regulamentul menționat, și procedura pentru aplicarea articolului 13 din același regulament, prevăzută la articolul 16 din Regulamentul nr. 987/2009, urmăresc să permită instituțiilor și persoanelor vizate să dispună de elementele necesare pentru a asigura aplicarea corectă a noțiunii de „angajator” în cadrul stabilirii legislației aplicabile în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 883/2004.

75

Din considerațiile care precedă reiese că, atât în sensul articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, cât și al articolului 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, un șofer pentru transportul internațional rutier nu trebuie considerat angajat de întreprinderea cu care a încheiat în mod formal un contract de muncă, ci de întreprinderea de transport care exercită autoritatea efectivă asupra sa, căreia îi revine, în fapt, sarcina salarială corespunzătoare și care dispune de puterea efectivă de a‑l concedia.

76

În speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că șoferii pentru transportul rutier vizați erau legați, în perioadele în discuție în litigiul principal, de AFMB prin contracte de muncă în care AFMB era desemnată drept angajatorul acestor lucrători, iar dreptul cipriot al muncii era declarat aplicabil.

77

Cu toate acestea, din cererea de decizie preliminară reiese că acești șoferi pentru transportul rutier, care și‑au menținut în mod constant reședința în Țările de Jos în aceste perioade, fuseseră aleși, înainte de încheierea contractelor de muncă, de înseși întreprinderile de transport și că aceștia și‑au desfășurat, după încheierea contractelor menționate, activitatea profesională pe seama și pe riscul acestor întreprinderi de transport. În plus, deși convențiile de administrare a flotei încheiate între întreprinderile de transport menționate și AFMB încredințau acesteia din urmă administrarea camioanelor, iar AFMB era însărcinată cu administrarea salariilor, din precizările instanței de trimitere rezultă că, în realitate, sarcina efectivă a acestor salarii era asumată, prin intermediul comisionului plătit AFMB, de întreprinderile de transport în discuție în litigiul principal. Pe de altă parte, decizia unei întreprinderi de transport de a nu mai recurge la serviciile unui șofer pentru transportul rutier determina, ca regulă generală, concedierea imediată a acestuia din urmă de către AFMB, astfel încât, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, întreprinderea de transport dispunea de puterea efectivă de concediere.

78

În sfârșit, trebuie adăugat că o parte dintre șoferii pentru transportul rutier din litigiul principal erau, anterior încheierii contractelor de muncă cu AFMB, deja salariați ai întreprinderilor de transport și că, în conformitate cu constatările instanței de trimitere, „cursul zilnic al lucrurilor nu s‑a schimbat sau aproape că nu s‑a schimbat după intervenția AFMB în relația dintre [șoferii pentru transportul rutier] și [aceste întreprinderi]”, ei continuând să se afle, în fapt, pe deplin la dispoziția și sub autoritatea întreprinderilor menționate.

79

Din precizările care precedă rezultă că, indiferent de reglementarea Uniunii sub a cărei incidență intră șoferii pentru transportul rutier din litigiul principal, și anume Regulamentul nr. 1408/71 sau Regulamentul nr. 883/2004, aceștia din urmă par să fi fost membri, în perioadele în cauză, ai personalului întreprinderilor de transport și să fi avut aceste întreprinderi drept angajatori, în sensul articolului 14 alineatul (2) litera (a) din acest prim regulament și, respectiv, al articolului 13 alineatul (1) litera (b) din al doilea regulament, astfel încât legislația privind securitatea socială care le este aplicabilă pare a fi legislația neerlandeză, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

80

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 și articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretate în sensul că angajatorul unui șofer pentru transportul internațional rutier, în sensul acestor dispoziții, este întreprinderea care exercită autoritatea efectivă asupra acestui șofer pentru transportul rutier, suportă, în fapt, sarcina salarială corespunzătoare și dispune de puterea efectivă de a‑l concedia, iar nu întreprinderea cu care respectivul șofer pentru transportul rutier a încheiat un contract de muncă și care este prezentată în mod formal în acest contract drept angajatorul aceluiași șofer.

81

Ținând seama de răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la cea de a doua și la cea de a treia întrebare.

82

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea sa modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 631/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004, precum și articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012, trebuie interpretate în sensul că angajatorul unui șofer pentru transportul internațional rutier, în sensul acestor dispoziții, este întreprinderea care exercită autoritatea efectivă asupra acestui șofer pentru transportul rutier, suportă, în fapt, sarcina salarială corespunzătoare și dispune de puterea efectivă de a‑l concedia, iar nu întreprinderea cu care respectivul șofer pentru transportul rutier a încheiat un contract de muncă și care este prezentată în mod formal în acest contract drept angajatorul aceluiași șofer.