—

pentru Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände – Verbraucherzentrale Bundesverband e.V., de J. Kummer și de P. Wassermann, Rechtsanwälte;

—

pentru Teekanne GmbH & Co. KG, de A. Meyer, Rechtsanwalt;

—

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

—

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de C. Madaleno, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și de K. Herbout‑Borczak, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) și a articolului 3 alineatul (1) punctul 2 din Directiva 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la etichetarea și prezentarea produselor alimentare, precum și la publicitatea acestora (JO L 109, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 6, p. 9), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 596/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iunie 2009 (JO L 188, p. 14, denumită în continuare „Directiva 2000/13”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände – Verbraucherzentrale Bundesverband e.V. (Uniunea Federală a Organizațiilor și Asociațiilor de Consumatori, denumită în continuare „BVV”), pe de o parte, și Teekanne GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Teekanne”), pe de altă parte, cu privire la caracterul pretins înșelător al etichetării unui produs alimentar.

3

Directiva 2000/13 a fost abrogată începând de la 13 decembrie 2014, conform articolului 53 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2011 privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1924/2006 și (CE) nr. 1925/2006 ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 87/250/CEE a Comisiei, a Directivei 90/496/CEE a Consiliului, a Directivei 1999/10/CE a Comisiei, a Directivei 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a Directivelor 2002/67/CE și 2008/5/CE ale Comisiei și a Regulamentului (CE) nr. 608/2004 al Comisiei (JO L 304, p. 18). Cu toate acestea, ținând seama de data faptelor din litigiul principal, acesta din urmă este guvernat în continuare de Directiva 2000/13.

4

Potrivit considerentelor (6), (8) și (14) ale acestei directive:

[…]

[…]

5

Articolul 1 alineatul (1) și alineatul (3) litera (a) din directiva menționată prevede:

„(1)   Prezenta directivă privește etichetarea produselor alimentare destinate a fi livrate ca atare consumatorului final, precum și anumite aspecte referitoare la prezentarea lor și la publicitatea făcută în jurul lor.

[…]

(3)   În sensul prezentei directive:

6

Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din aceeași directivă prevede:

„Etichetarea și normele în conformitate cu care se realizează nu trebuie:

7

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2000/13 prevede:

„Etichetarea produselor alimentare conține, în condițiile și sub rezerva derogărilor prevăzute la articolele 4-17, numai următoarele mențiuni obligatorii:

[…]”

8

Articolul 6 din această directivă are următorul cuprins:

„(1)   Ingredientele se enumeră în conformitate cu prezentul articol și cu anexele I, II, III și IIIa.

[…]

[…]

(5)   Lista ingredientelor este constituită de enumerarea tuturor ingredientelor din produsul alimentar, în ordinea descrescătoare a ponderii lor în momentul utilizării lor. Aceasta este precedată de o mențiune corespunzătoare care conține cuvântul «ingrediente».

[…]

(6)   Ingredientele sunt desemnate prin denumirea lor specifică, după caz, în conformitate cu normele prevăzute la articolul 5.

Cu toate acestea:

[…]

[…]

(7)   Dispozițiile comunitare și, în absența lor, dispozițiile de drept intern pot prevedea pentru anumite produse alimentare că menționarea unuia sau a mai multe ingrediente determinate trebuie să însoțească denumirea de comercializare.

[…]”

9

Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației în domeniul alimentar, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentelor și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței alimentelor (JO L 31, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 8, p. 68) prevede la articolul 8, intitulat „Protecția intereselor consumatorilor”:

„(1)   Legislația alimentară are drept obiectiv protejarea intereselor consumatorilor și asigură o bază care le permite acestora să facă o alegere în cunoștință de cauză în legătură cu produsele alimentare pe care le consumă. Ea are drept scop prevenirea:

10

Articolul 16 din acest regulament prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor speciale din legislația alimentară, etichetarea, publicitatea și prezentarea produselor alimentare sau a hranei pentru animale, inclusiv forma, aspectul sau ambalajul lor, materialele de ambalare folosite, modul în care sunt aranjate și cadrul în care sunt expuse, precum și informațiile oferite în legătură cu acestea prin orice mijloc de informare în masă, nu trebuie să inducă în eroare consumatorii.”

11

Legea privind concurența neloială (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb), în versiunea aplicabilă litigiului principal (BGBl. 2010 I, p. 254, denumită în continuare „UWG”), prevede la articolul 4 punctul 11:

„Exemple de practici comerciale neloiale

Săvârșește un act de concurență neloială în special persoana care

[…]

12

Articolul 5 alineatul 1) punctul 1 din UWG prevede:

„Practici comerciale înșelătoare

13

Intitulat „Dispoziții referitoare la protecția împotriva înșelăciunii”, articolul 11 din Codul privind produsele alimentare, produsele de consum curent și produsele destinate hranei animalelor (Lebensmittel-, Bedarfsgegenstände- und Futtermittelgesetzbuch), în versiunea aplicabilă cauzei principale (denumit în continuare „LFGB”), prevede la alineatul (1):

„Se interzice comercializarea produselor alimentare sub o denumire înșelătoare sau cu indicații ori o prezentare înșelătoare sau promovarea acestora în mod general sau într‑un caz particular prin intermediul unor prezentări sau al altor declarații înșelătoare. Înșelăciune există în special în cazul în care

[…]”

14

Din decizia de trimitere reiese că Teekanne comercializează o infuzie de fructe sub denumirea „Felix Himbeer‑Vanille Abenteuer” („Felix aventură zmeură‑vanilie”) (denumit în continuare „infuzia de fructe”). Ambalajul acestei infuzii este format dintr‑o cutie de carton pliabilă, sub formă de paralelipiped, care conține 20 de săculețe.

15

Acest ambalaj cuprinde un anumit număr de elemente, de diferite dimensiuni, culori și fonturi, printre altele, imagini cu zmeură și cu flori de vanilie, mențiunile „infuzie de fructe cu arome naturale” și „infuzie de fructe cu arome naturale – gust de zmeură‑vanilie”, precum și un sigiliu grafic care include, într‑un cerc auriu, mențiunea „nu conține decât ingrediente naturale”.

16

Potrivit instanței de trimitere, infuzia de fructe nu conține niciun constituent sau aromă de vanilie ori de zmeură. Lista ingredientelor care apare pe una dintre părțile laterale ale ambalajului este următoarea: „Hibiscus, măr, frunze de mure dulci, coajă de portocală, măceș, aromă naturală cu gust de vanilie, coajă de lămâie, aromă naturală cu gust de zmeură, mure, căpșuni, afine, soc”.

17

BVV a formulat o acțiune împotriva Teekanne în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf), susținând că elementele pe care le conține ambalajul infuziei de fructe erau de natură să inducă consumatorul în eroare cu privire la compoziția acestei infuzii. Astfel, având în vedere aceste elemente, consumatorul s‑ar aștepta ca infuzia menționată să conțină constituenți de vanilie și de zmeură sau, cel puțin, arome naturale de vanilie și de zmeură.

18

În consecință, BVV a solicitat obligarea Teekanne, sub sancțiunea aplicării unei măsuri de constrângere, la încetarea acțiunilor de promovare a infuziei de fructe, în mod activ sau pasiv, în cadrul activităților comerciale. BVV a solicitat de asemenea rambursarea cheltuielilor aferente punerii în întârziere în cuantum de 200 de euro.

19

Prin hotărârea din 16 martie 2012, Landgericht Düsseldorf a admis această acțiune.

20

Întrucât Teekanne a formulat apel, Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf), prin hotărârea din 19 februarie 2013, a anulat hotărârea respectivă și a respins cererea introductivă formulată de BVV. Această instanță a considerat că nu a existat nicio inducere în eroare a consumatorului, în sensul articolului 4 punctul 11 din UWG coroborat cu articolul 11 alineatul (1) a doua teză punctul 1 din LFGB, precum și în sensul articolului 5 alineatul (1) prima și a doua teză punctul 1 din UWG.

21

Potrivit instanței menționate, în conformitate cu Directiva 2000/13, aceste dispoziții ale UWG și ale LFGB trebuiau interpretate în sensul că se refereau la așteptările consumatorului mediu. În speță, din lista ingredientelor infuziei de fructe, reprodusă pe ambalajul acesteia, ar rezulta că aromele naturale utilizate au un gust de zmeură sau de vanilie. Această listă ar enunța astfel fără ambiguitate că aromele utilizate nu sunt obținute din vanilie și din zmeură, ci doar ar avea acest gust. Or, potrivit jurisprudenței Curții, existența unei informări exacte și complete care să reiasă din lista ingredientelor care figurează pe ambalaj ar fi suficientă pentru a înlătura riscul inducerii în eroare a consumatorului.

22

BVV a declarat recurs („Revision”) împotriva acestei hotărâri în fața Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție).

23

Potrivit instanței de trimitere, prezența repetată a imaginilor cu zmeură și cu flori de vanilie pe ambalajul infuziei de fructe, care captează atenția, precum și cea a mențiunii „cu arome naturale” și sigiliul grafic care conține mențiunea „nu conține decât ingrediente naturale” sugerează că gustul acestei infuzii ar fi determinat în special de arome obținute din fructe de zmeură și din flori de vanilie. Prezentarea infuziei menționate ar fi, așadar, concepută pentru a fi, inclusiv în cazul unui consumator mediu, normal informat, suficient de atent și de avizat, de natură să creeze o falsă impresie cu privire la compoziția sa. În plus, prezentarea infuziei de fructe ar fi de natură să descurajeze consumatorul să ia cunoștință de lista ingredientelor care figurează pe ambalaj, cu caractere mai mici, și care reflectă realitatea.

24

Instanța de trimitere apreciază că, în lumina considerentelor (6) și (8) ale Directivei 2000/13, etichetarea infuziei de fructe și modalitățile potrivit cărora este realizată aceasta sunt de natură să inducă cumpărătorul în eroare, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din această directivă.

25

În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Este permis ca etichetarea și prezentarea produselor alimentare, precum și publicitatea acestora să sugereze, prin intermediul aspectului, al descrierii sau al unei reprezentări grafice, prezența unui anumit ingredient, deși în realitate produsul nu conține acest ingredient, iar absența acestuia reiese numai din lista ingredientelor vizată la articolul 3 alineatul (1) punctul 2 din Directiva 2000/13?”

26

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) și articolul 3 alineatul (1) punctul 2 din Directiva 2000/13 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca etichetarea unui produs alimentar și modalitățile potrivit cărora este realizată aceasta să sugereze, prin intermediul aspectului, al descrierii sau al unei reprezentări grafice a unui anumit ingredient, prezența acestuia din urmă în produsul respectiv, deși, în realitate, produsul nu conține ingredientul în cauză, iar absența acestuia reiese numai din lista ingredientelor care figurează pe ambalajul produsului menționat.

27

În speță, pe de o parte, ambalajul infuziei de fructe conține, printre altele, imagini cu fructe de zmeură și cu flori de vanilie, mențiunile „infuzie de fructe cu arome naturale” și „infuzie de fructe cu arome naturale – gust de zmeură‑vanilie”, precum și un sigiliu grafic care include mențiunea „nu conține decât ingrediente naturale”.

28

Pe de altă parte, potrivit listei ingredientelor care figurează pe una dintre părțile laterale ale ambalajului, astfel cum este prevăzută la articolul 3 alineatul (1) punctul 2 din Directiva 2000/13 și al cărei caracter exact și exhaustiv nu este contestat, această infuzie conține arome naturale cu „gust de vanilie” și cu „gust de zmeură”. Astfel, este cert că infuzia menționată nu conține ingrediente naturale obținute din vanilie sau din zmeură, nici aromă obținută din acestea din urmă.

29

În cauza principală, se ridică, așadar, problema dacă etichetarea infuziei de fructe este de natură să inducă cumpărătorul în eroare prin faptul că ar sugera prezența unor constituenți din zmeură și din flori de vanilie sau din arome obținute din aceste ingrediente, deși asemenea constituenți sau arome nu sunt prezenți în infuzia respectivă.

30

După cum se precizează în considerentele (6) și (8) ale Directivei 2000/13, aceasta este întemeiată, înainte de orice, pe imperativul informării și al protecției consumatorului, iar etichetarea detaliată privind natura exactă și caracteristicile produselor trebuie să permită astfel consumatorului să aleagă în cunoștință de cauză.

31

În această privință, articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/13, în oglindă cu considerentul (14) al acesteia, prevede că etichetarea și normele în conformitate cu care se realizează nu trebuie să fie de natură să inducă cumpărătorul în eroare, în special asupra caracteristicilor produsului alimentar și în particular asupra naturii, a identității, a calităților, a compoziției, a cantității, a durabilității, a originii sau a provenienței, a modului de fabricare sau de obținere.

32

În consecință, această dispoziție impune ca cumpărătorul să dispună de o informare corectă, neutră și obiectivă care să nu îl inducă în eroare (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Italia, C‑47/09, EU:C:2010:714, punctul 37).

33

Este necesar să se adauge că, potrivit articolului 16 din Regulamentul nr. 178/2002, fără a aduce atingere dispozițiilor speciale din legislația alimentară, etichetarea, publicitatea și prezentarea produselor alimentare, inclusiv forma, aspectul sau ambalajul lor, materialele de ambalare folosite, modul în care sunt aranjate și cadrul în care sunt expuse, precum și informațiile oferite în legătură cu acestea prin orice mijloc de informare în masă nu trebuie să inducă în eroare consumatorul.

34

Deși Directiva 2000/13 constituie o dispoziție specială din legislația alimentară, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 178/2002, această din urmă dispoziție coroborată cu articolul 8 din regulamentul menționat reafirmă că etichetarea unui produs alimentar nu poate să prezinte un caracter înșelător.

35

Pentru a răspunde instanței de trimitere, trebuie amintit că, în principiu, nu este de competența Curții, în cadrul repartizării competențelor între instanțele naționale și Uniune, să se pronunțe cu privire la aspectul dacă etichetarea anumitor produse este de natură să inducă în eroare cumpărătorul sau consumatorul sau să soluționeze problema caracterului eventual înșelător al unei denumiri de comercializare. Această sarcină revine instanței naționale. Totuși, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate, eventual, să ofere precizări destinate să orienteze instanța națională în decizia pe care o va adopta (a se vedea printre altele Hotărârea Geffroy, C‑366/98, EU:C:2000:430, punctele 18-20, și Hotărârea Severi, C‑446/07, EU:C:2009:530, punctul 60).

36

În vederea aprecierii capacității unei etichetări de a induce în eroare cumpărătorul, instanța națională trebuie să se întemeieze, în esență, pe așteptarea prezumată, din perspectiva acestei etichetări, a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat cu privire la originea, la proveniența și la calitatea produsului alimentar, principalul fiind să nu inducă în eroare consumatorul și să nu îl determine să considere, în mod eronat, că produsul are o origine, o proveniență sau o calitate diferită de cele reale (a se vedea în acest sens Hotărârea Severi, C‑446/07, EU:C:2009:530, punctul 61 și jurisprudența citată).

37

În această privință, din jurisprudența Curții reiese că se admite că consumatorii, a căror decizie de a cumpăra un produs este determinată în special de compoziția produsului pe care își propun să îl achiziționeze, citesc mai întâi lista ingredientelor a cărei menționare este obligatorie în aplicarea articolului 3 alineatul (1) punctul 2 din Directiva 2000/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Germania, C‑51/94, EU:C:1995:352, punctul 34, și Hotărârea Darbo, C‑465/98, EU:C:2000:184, punctul 22).

38

Cu toate acestea, împrejurarea că lista ingredientelor figurează pe ambalajul produsului în discuție în litigiul principal nu permite, per se, excluderea posibilității ca etichetarea acestui produs și modalitățile potrivit cărora este realizată aceasta să fie de natură să inducă cumpărătorul în eroare, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/13.

39

În acest sens, etichetarea, astfel cum este definită la articolul 1 alineatul (3) litera (a) din această directivă, este formată din mențiuni, indicații, mărci de fabrică sau de comerț, imagini sau semne care se referă la un produs alimentar și care figurează pe ambalajul acestui produs. Dintre aceste elemente diverse, unele pot fi, în practică, mincinoase, eronate, ambigue, contradictorii sau incomprehensibile.

40

Or, dacă aceasta este situația, lista ingredientelor poate, în anumite cazuri, chiar dacă este exactă și exhaustivă, să fie inaptă să corecteze suficient impresia eronată sau echivocă a consumatorului cu privire la caracteristicile unui produs alimentar care rezultă din celelalte elemente care compun etichetarea acestui produs.

41

Astfel, în situația în care etichetarea unui produs alimentar și modalitățile potrivit cărora este realizată aceasta, privite în ansamblul lor, sugerează că acest produs conține un ingredient care, în realitate, este absent din compoziția lui, o asemenea etichetare este de natură să inducă cumpărătorul în eroare cu privire la caracteristicile produsului respectiv.

42

În speță, revine instanței de trimitere sarcina să efectueze o examinare de ansamblu a diferitor elemente care compun etichetarea infuziei de fructe pentru a stabili dacă un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat poate fi indus în eroare cu privire la prezența unor constituenți din zmeură și din flori de vanilie sau a unor arome obținute din aceste ingrediente.

43

În cadrul acestei examinări, instanța de trimitere trebuie să țină seama în special de termenii și de imaginile utilizate, precum și de amplasarea, de dimensiunea, de culoarea, de fontul, de limba, de sintaxa și de punctuația diverselor elemente care figurează pe ambalajul infuziei de fructe.

44

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) și articolul 3 alineatul (1) punctul 2 din Directiva 2000/13 trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca etichetarea unui produs alimentar și modalitățile potrivit cărora este realizată aceasta să sugereze, prin intermediul aspectului, al descrierii sau al unei reprezentări grafice a unui anumit ingredient, prezența acestuia din urmă în produsul respectiv, deși, în realitate, produsul nu conține ingredientul în cauză, iar absența acestuia reiese numai din lista ingredientelor care figurează pe ambalajul produsului menționat.

45

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 2 alineatul (1) litera (a) punctul (i) și articolul 3 alineatul (1) punctul 2 din Directiva 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la etichetarea și prezentarea produselor alimentare, precum și la publicitatea acestora, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 596/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iunie 2009, trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca etichetarea unui produs alimentar și modalitățile potrivit cărora este realizată aceasta să sugereze, prin intermediul aspectului, al descrierii sau al unei reprezentări grafice a unui anumit ingredient, prezența acestuia din urmă în produsul respectiv, deși, în realitate, produsul nu conține ingredientul în cauză, iar absența acestuia reiese numai din lista ingredientelor care figurează pe ambalajul produsului menționat.