13/Volumul 007

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

1

---

---

/

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

Notă introductivă

În conformitate cu articolul 58 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările la tratatele pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO L 157, 21.6.2005, p. 203), textele actelor instituțiilor și ale Băncii Centrale Europene adoptate înainte de data aderării, redactate de Consiliu sau Comisie ori de Banca Centrală Europeană în limbile bulgară și română sunt autentice, de la data aderării, în aceleași condiții ca și textele redactate în celelalte limbi oficiale ale Comunităților. Articolul menționat prevede, de asemenea, că textele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene dacă și textele în limbile actuale au fost publicate.

În conformitate cu acest articol, prezenta ediție specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene se publică în limba română și conține textele actelor obligatorii cu aplicare generală. Prezenta ediție cuprinde actele adoptate din 1952 până la 31 decembrie 2006.

Textele care se publică sunt grupate în 20 de capitole, în funcție de clasificarea existentă în Repertoarul legislației comunitare în vigoare, după cum urmează:

01	Probleme generale, financiare și instituționale
02	Uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor
03	Agricultură
04	Pescuit
05	Libera circulație a lucrătorilor și politica socială
06	Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii
07	Politica în domeniul transporturilor
08	Politica în domeniul concurenței
09	Impozitare
10	Politica economică și monetară și libera circulație a capitalurilor
11	Relații externe
12	Energie
13	Politica industrială și piața internă
14	Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale
15	Protecția mediului, a consumatorilor și a sănătății
16	Știință, informare și cultură
17	Legislația privind întreprinderile
18	Politica externă și de securitate comună
19	Spațiul de libertate, securitate și justiție
20	Europa cetățenilor

Repertoarul menționat, care se publică bianual în limbile oficiale ale Uniunii Europene, se va publica ulterior și în limba română, urmând a fi incluse trimiteri la prezenta ediție specială. Astfel, repertoarul poate fi utilizat și ca index al prezentei ediții speciale.

Actele publicate în prezenta ediție specială se publică, cu câteva excepții, în forma în care au fost publicate în Jurnalul Oficial în limbile originare. Prin urmare, la utilizarea prezentei ediții speciale trebuie luate în considerare modificările ulterioare sau adaptările ori derogările adoptate de instituții sau de Banca Centrală Europeană ori care sunt prevăzute în Actul de aderare.

În mod excepțional, în anumite cazuri, când anexele tehnice de mari dimensiuni ale actelor se înlocuiesc ulterior cu alte anexe, se va face trimitere numai la ultimul act de înlocuire. Acesta este, în special, cazul anumitor acte care conțin listele codurilor vamale (capitolul 02), al actelor privind transportul, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase (capitolele 07 și 13), precum și al anumitor protocoale și anexe la Acordul privind SEE.

De asemenea, Statutul personalului se publică, în mod excepțional, în formă consolidată în care sunt incluse toate modificările până la sfârșitul anului 2005. Modificările efectuate după această dată se publică în versiunea originară.

Edițiile speciale cuprind două sisteme de numerotare:

(i)

numerotarea originară a paginilor Jurnalului Oficial și data publicării din edițiile în limbile olandeză, franceză, germană și italiană, începând cu 1 ianuarie 1973 din edițiile în limbile engleză și daneză, începând cu 1 ianuarie 1981 din ediția în limba greacă, începând cu 1 ianuarie 1986 din edițiile în limbile spaniolă și portugheză, începând cu 1 ianuarie 1995 din edițiile în limbile finlandeză și suedeză și începând cu 1 mai 2004 din edițiile în limbile cehă, estonă, letonă, lituaniană, malteză, maghiară, polonă, slovacă și slovenă. În numerotarea paginilor există întreruperi întrucât nu toate actele care au fost publicate la data respectivă sunt publicate în prezenta ediție specială. Atunci când se face trimitere la Jurnalul Oficial în citarea actelor, trebuie utilizate numerele paginilor originare;

(ii)	numerotarea paginilor din edițiile speciale, care este continuă și care nu trebuie utilizată pentru citarea actelor.

Până în iunie 1967, numerotarea paginilor Jurnalului Oficial începea de la pagina 1 în fiecare an. După această dată, fiecare număr a început cu pagina 1.

De la 1 ianuarie 1968, Jurnalul Oficial a fost împărțit în două părți:

—	Legislație („L”),

—	Comunicări și informări („C”).

La 1 februarie 2003, vechea denumire oficială de „Jurnal Oficial al Comunităților Europene” s-a schimbat, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, aceasta fiind în prezent „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

3

---

31985L0001

---

L 002/11

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 18 decembrie 1984

de modificare a Directivei 80/181/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la unitățile de măsură

(85/1/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât definiția unității de măsură SI pentru lungime a fost modificată la nivel internațional de cea de a 17-a Conferință Generală de Măsuri și Greutăți (CGPM); întrucât este necesar să se utilizeze această nouă definiție la nivel comunitar;

întrucât Organizația Mondială a Sănătății a solicitat, într-o recomandare din 22 mai 1981, menținerea milimetrului de mercur, alături de kilopascal, ca unitate de măsură a presiunii sângelui și a altor fluide ale corpului; întrucât este oportună adoptarea acestei soluții de către Comunitate;

întrucât barnul este unitatea utilizată universal pentru măsurarea secțiunii eficace din cadrul reacțiilor nucleare; întrucât experiența a demonstrat că această unitate specifică poate fi cu greu înlocuită cu o unitate SI; întrucât este necesar, prin urmare, autorizarea utilizării acesteia în domeniul nuclear;

întrucât, prin urmare, Directiva 80/181/CEE (4) trebuie să fie modificată în consecință,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Anexa la Directiva 80/181/CEE se modifică după cum urmează:

1.	La capitolul I punctul 1.1, definiția unității de lungime se înlocuiește cu următorul text: „Unitatea de lungime Metrul este lungimea traseului parcurs de lumină în vid timp de 1/299 792 458 secunde. [Cea de-a șaptesprezecea CGPM (1983) rezoluția 1].”.

2.

La capitolul I punctul 4: (a) tabelul se completează după cum urmează: „Mărime Unitate Nume Simbol Valoare Presiunea sângelui și presiunea altor fluide din corp Milimetru de mercur mm Hg(*) 1 mm Hg = 133,322 Pa Secțiune eficace Barn b 1 b = 10-28 m2” (b) observația se înlocuiește cu următorul text: „Prefixele și simbolurile acestora menționate la punctul 1.3 se pot utiliza în conexiune cu unitățile și simbolurile menționate anterior, cu excepția milimetrului de mercur și a simbolului acestuia. Cu toate acestea, multiplul 102 a este denumit «hectar».”

3.

La capitolul II: (a) se elimină din tabel unitatea de măsură pentru presiunea sângelui; (b) observația se înlocuiește cu următorul text: „Prefixele și simbolurile acestora menționate de capitolul I punctul 1.3 se pot utiliza în conexiune cu unitățile menționate anterior, cu excepția simbolului «g».”

Articolul 2

Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive la 1 iulie 1985. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 155, 14.6.1983, p. 10.

(2)  JO C 242, 12.9.1983, p. 101.

(3)  JO C 341, 19.12.1983, p. 1.

(4)  JO L 39, 15.2.1980, p. 40.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

5

---

31985L0010

---

L 004/20

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 18 decembrie 1984

de modificare a Directivei 75/106/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la preambalarea, în funcție de volum, a unor lichide preambalate

(85/10/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării Parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, după adoptarea Directivei 75/106/CEE (4) a Consiliului, modificată de Directiva 79/1005/CEE (5), armonizarea totală a tipurilor de cantități nominale pentru produsele din sectorul vitivinicol a devenit necesară pentru toate produsele implicate;

întrucât termenul stabilit de Directiva 75/106/CEE pentru anumite volume nu oferă statelor membre timp suficient pentru eliminarea sticlelor returnabile aflate încă în circulație pe piețele acestora; întrucât înlocuirea prematură a sticlelor neconforme ar avea consecințe economice importante; întrucât statele implicate trebuie să primească acordul pentru autorizarea utilizării volumelor în cauză pe piață pentru o perioadă limitată;

întrucât, după adoptarea Directivei 75/106/CEE, evoluția obiceiurilor de consum a evidențiat necesitatea adăugării unor volume mari sortimentelor de recipiente pentru vinuri necarbonatate;

întrucât Directiva 75/106/CEE trebuie modificată în consecință,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Articolul 5 din Directiva 75/106/CEE se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 2

(1)   La anexa III coloana I punctul 1 litera (a) din Directiva 75/106/CEE se adaugă cifrele următoare: „6, 9 și 10”.

(2)   La anexa III coloana I punctul 1 litera (a) din Directiva 75/106/CEE, următorul rând se adaugă la sfârșitul tipurilor de volume:

Articolul 3

Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de 12 luni de la notificarea ei (6). Statele membre informează Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 4

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 291, 27.10.1983, p. 11.

(2)  JO C 104, 16.4.1984, p. 141.

(3)  JO C 57, 29.2.1984, p. 13.

(4)  JO L 42, 15.2.1975, p. 1.

(5)  JO L 308, 4.12.1979, p. 25.

(6)  Prezenta directivă a fost notificată statelor membre la 20 decembrie 1984.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

7

---

31985D0071

---

L 030/33

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA COMISIEI

din 21 decembrie 1984

privind lista substanțelor chimice notificate conform Directivei 67/548/CEE a Consiliului privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative referitoare la clasificarea, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase

(85/71/CEE)

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere Directiva 67/548/CEE a Consiliului din 27 iunie 1967 privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative referitoare la clasificarea, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase (1), astfel Cuma fost modificată ultima dată prin Directiva 79/831/CEE (2) și, în special, articolul 13 al acesteia,

întrucât articolul 13 alineatul (2) din Directiva 67/548/CEE a Consiliului prevede că, în conformitate cu directiva respectivă, Comisia menține o listă cu substanțele notificate;

întrucât articolul 13 alineatul (3) din Directiva 67/548/CEE a Consiliului prevede că forma listei și informațiile pe care le conține trebuie să fie decise în baza procedurii stabilite la articolul 21;

întrucât lista trebuie publicată în conformitate cu obiectivele Directivei 67/548/CEE, și anume protecția omului și a mediului împotriva riscurilor care ar putea apărea ca urmare a introducerii de substanțe noi pe piață;

întrucât măsurile prevăzute în prezenta decizie sunt în conformitate cu avizul Comitetului pentru adaptarea la progresul tehnic a directivelor privind eliminarea barierelor tehnice din calea comerțului cu substanțe și preparate periculoase,

DECIDE:

Articolul 1

Lista substanțelor chimice care urmează să fie menținută de Comisie în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din Directiva 67/548/CEE, denumită în continuare „lista”, este elaborată în conformitate cu deciziile prevăzute în anexă.

Articolul 2

Lista acestor substanțe chimice, notificată în temeiul articolului 6 din Directiva 67/548/CEE înainte de data de 1 iulie a anului publicării Inventarului Einecs, este publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene până la data de 31 decembrie a aceluiași an. Suplimentele la această listă sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene până la data de 31 decembrie a fiecărui an, acoperind perioada de la 1 iulie a anului anterior la 30 iunie a anului publicării.

---

(1)  JO L 196, 16.8.1967, p. 1.

(2)  JO L 259, 15.10.1979, p. 10.

---

ANEXĂ

Procedură pentru elaborarea listei

1.   Lista este elaborată și menținută de Comisie pe baza informațiilor furnizate acesteia de autoritățile competente ale statelor membre în conformitate cu articolul 9 din directiva menționată.

2.   Lista conține următoarele informații referitoare la fiecare substanță inclusă:

—	numărul notificării;

—	identitatea substanței.

De asemenea, pentru fiecare substanță periculoasă, lista include clasificarea acesteia în conformitate cu articolul 4 din directiva menționată, după înregistrarea în anexa I, împreună cu numărul CEE.

3.   Sub rezerva dispozițiilor alineatului (4), identitatea substanței este înregistrată sub:

—	denumirea sau denumirile comerciale;

—	denumirea chimică din Nomenclatorul IUPAC.

4.   La solicitarea autorităților competente ale unui stat membru, în conformitate cu articolul 11 din directiva menționată, identitatea unei substanțe poate fi înregistrată doar sub denumirea sau denumirile comerciale furnizate de notificator în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din directivă.

În cazul unei substanțe periculoase, identitatea substanței poate fi înregistrată astfel până la momentul în care substanța este inclusă în anexa I la directivă. După includerea acesteia în anexa I, denumirile conținute vor fi incluse pe listă.

În cazul unei substanțe care nu este clasificată ca fiind periculoasă, identitatea substanței poate fi înregistrată astfel pentru o perioadă de maximum trei ani de la prima includere pe listă. Cu toate acestea, pentru a respecta articolul 7 alineatul (3) din directiva menționată, când autoritățile competente respective consideră că denumirea chimică din Nomenclatorul IUPAC conține în sine informații privind exploatarea comercială sau fabricarea acesteia, substanța este înregistrată numai sub denumirea sau denumirile comerciale atâta timp cât autoritățile competente consideră acest lucru necesar.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

9

---

31985L0205

---

L 090/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA COMISIEI

din 18 februarie 1985

de adaptare la progresul tehnic a Directivei 71/127/CEE a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la oglinzile retrovizoare ale autovehiculelor

(85/205/CEE)

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere Directiva 70/156/CEE a Consiliului din 6 februarie 1970 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la omologarea de tip a autovehiculelor și a remorcilor acestora (1), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 80/1267/CEE (2), și, în special, articolul 11 al celei dintâi,

având în vedere Directiva 71/127/CEE a Consiliului din 1 martie 1971 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la oglinzile retrovizoare ale autovehiculelor (3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 79/795/CEE a Comisiei (4),

întrucât, având în vedere experiența dobândită și stadiul actual al tehnologiei, în prezent este posibil nu numai ca anumite dispoziții ale Directivei 71/127/CEE să devină complete și mai bine adaptate la condițiile reale de încercare, ci și să fie mai severe, în vederea sporirii siguranței rutiere;

întrucât prezența, încă facultativă, a oglinzii retrovizoare exterioare pe partea pasagerului în cazul vehiculelor din categoria M1 (autoturisme) și N1 (camionete) face necesară modificarea proiectării oglinzii și a suportului acesteia, astfel încât dimensiunile dispozitivului să reducă la minimum vibrațiile și rezistența la înaintare, garantând în același timp un câmp de vizibilitate optim;

întrucât, în cazul vehiculelor din categoria N3, tractoare pentru semiremorcă (vehicule utilitare grele), dispozițiile existente s-au dovedit a fi necorespunzătoare în ceea ce privește câmpul de vizibilitate exterior spre părțile laterale și spre spatele vehiculului și întrucât, pentru a remedia acest inconvenient, s-a dovedit a fi necesară echiparea cu o oglindă retrovizoare suplimentară numită „cu unghi de mare vizibilitate”;

întrucât, în cazul tuturor vehiculelor din categoria N3 (camioane cu sau fără remorcă și tractoare pentru semiremorcă), dispozițiile existente s-au dovedit a fi necorespunzătoare în ceea ce privește câmpul de vizibilitate din spațiul adiacent structurii laterale a cabinei din partea opusă conducătorului vehiculului și întrucât, pentru a remedia acest inconvenient, s-a dovedit a fi necesară echiparea cu o oglindă retrovizoare numită „de parcare”;

întrucât măsurile prevăzute în prezenta directivă sunt în conformitate cu avizul Comitetului pentru adaptarea la progresul tehnic a directivelor privind eliminarea barierelor tehnice din calea comerțului în sectorul autovehiculelor,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Directiva 71/127/CEE se modifică după cum urmează:

1.

Articolul 7 se înlocuiește cu următorul text: „Articolul 7 (1)   Începând cu 1 octombrie 1985, din motive legate de oglinzile retrovizoare, statele membre: (a) — nu pot să refuze, pentru un tip de autovehicul, acordarea omologării CEE de tip sau eliberarea certificatului prevăzut la Directiva 70/156/CEE articolul 10 alineatul (1) a treia liniuță ori acordarea omologării naționale; — nu pot să interzică introducerea în circulație pentru prima dată a vehiculelor, dacă oglinzile retrovizoare ale respectivului tip de vehicul sau ale respectivelor vehicule respectă specificațiile prezentei directive; (b) — nu pot să refuze, pentru un tip de oglindă retrovizoare, acordarea omologării CEE de tip sau acordarea omologării naționale, dacă oglinzile retrovizoare respectă specificațiile prezentei directive; — nu pot să interzică introducerea pe piață a oglinzilor retrovizoare purtând marca de omologare CEE aplicată în conformitate cu specificațiile prezentei directive. (2)   Începând cu 1 octombrie 1986, statele membre: (a) — nu mai pot elibera certificatul prevăzut de articolul 10 alineatul (1) a treia liniuță din Directiva 70/156/CEE pentru un tip de vehicul la care oglinzile retrovizoare nu respectă specificațiile prezentei directive; — pot să refuze acordarea omologării naționale pentru un tip de vehicul la care oglinzile retrovizoare nu respectă specificațiile prezentei directive; (b) — nu acordă omologarea CEE unui tip de oglindă retrovizoare care nu respectă specificațiile prezentei directive; — pot să refuze acordarea omologării naționale pentru un tip de oglindă retrovizoare care nu respectă specificațiile prezentei directive. (3)   Începând cu 1 octombrie 1988, statele membre pot interzice introducerea în circulație pentru prima dată a vehiculelor – cu excepția celor menționate în anexa III punctul 2.1.3 – ale căror oglinzi retrovizoare nu respectă specificațiile prezentei directive. Începând de 1 octombrie 1992, statele membre pot interzice introducerea în circulație pentru prima dată a vehiculelor menționate în anexa III punctul 2.1.3 pentru care oglinzile retrovizoare nu respectă specificațiile prezentei directive. De asemenea, statele membre pot interzice introducerea pe piață a oglinzilor retrovizoare care nu poartă marca omologării de tip aplicată conform specificațiilor prezentei directive.”

2.

Anexele se înlocuiesc cu anexele la prezenta directivă. Trimiterile la anexele din textul Directivei 71/127/CEE se interpretează ca trimiteri la dispozițiile corespunzătoare din anexele la prezenta directivă, după cum urmează: — punctul 2 din anexa I corespunde anexei II; — punctul 2.6 din anexa I corespunde apendicelui 2 la anexa II.

Articolul 2

Statele membre pun în aplicare dispozițiile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 octombrie 1985. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO L 42, 23.2.1970, p. 1.

(2)  JO L 375, 31.12.1980, p. 34.

(3)  JO L 68, 22.3.1971, p. 1.

(4)  JO L 239, 22.9.1979, p. 1.

---

ANEXA I

DEFINIȚII

1.   Oglindă retrovizoare: orice dispozitiv, excluzând sistemele optice complexe cum ar fi periscoapele, destinat să ofere, în cadrul câmpurilor de vizibilitate definite la punctul 5 din anexa III, o vizibilitate clară către spatele și partea laterală a vehiculului.

2.   Oglindă retrovizoare interioară: un dispozitiv definit la punctul 1 care este fixat în interiorul compartimentului pentru pasageri al unui vehicul.

3.   Oglindă retrovizoare exterioară: un dispozitiv definit la punctul 1 care este montat pe suprafața exterioară a unui vehicul.

4.   Oglindă retrovizoare de supraveghere: o oglindă retrovizoare de alt tip decât dispozitivul definit la punctul 1 care este fixată în interiorul sau în exteriorul vehiculului, destinată să ofere câmpuri de vizibilitate, cu excepția celor prevăzute la punctul 5 din anexa III.

Tip de oglindă retrovizoare: dispozitivele care nu prezintă diferențe semnificative în ceea ce privește următoarele caracteristici esențiale:

5.1.   dimensiunile și raza de curbură a suprafeței de reflexie a oglinzii retrovizoare;

5.2.   proiectul, forma sau materialele oglinzilor retrovizoare, inclusiv sistemul de prindere de caroserie.

6.   Clasă de oglinzi retrovizoare: toate dispozitivele având una sau mai multe caracteristici sau funcții comune. Ele sunt grupate după cum urmează:

Clasa I:	Oglinzile retrovizoare interioare care oferă câmpul de vizibilitate definit la punctul 5.2 din anexa III.
Clasele II și III:	Oglinzile retrovizoare exterioare numite „principale” care oferă câmpurile de vizibilitate definite la punctul 5.3 din anexa III.
Clasa IV:	Oglinzile retrovizoare exterioare numite „cu unghi de mare vizibilitate” care oferă câmpurile de vizibilitate definite la punctul 5.4 din anexa III.
Clasa V:	Oglinzile retrovizoare exterioare „de parcare” care oferă câmpurile de vizibilitate definite la punctul 5.5 din anexa III.

7.   r: media razelor de curbură măsurate pe suprafața de reflexie, conform metodei prezentate în prezenta anexă, apendicele 1 punctul 2.

8.   Principalele raze de curbură într-un punct al suprafeței de reflexie (ri): valorile obținute cu aparatul definit în apendicele 1, măsurate pe arcul suprafeței de reflexie care trece prin centrul acestei suprafețe paralel cu segmentul b, conform definiției din anexa II punctul 2.2.1 și pe arcul perpendicular pe acest segment.

9.   Raza de curbură într-un punct al suprafeței de reflexie (rp): means the arithmetical average of the principal radii of curvature ri and r′i i.e.:

10.   Centrul suprafeței de reflexie: centrul de greutate al zonei vizibile a suprafeței de reflexie.

11.   Raza de curbură a pieselor componente ale oglinzii retrovizoare: raza „c” a arcului de cerc care se apropie cel mai mult de forma curbată a piesei respective.

12.   Punctele oculare ale conducătorului vehiculului: două puncte situate la 65 mm distanță între ele și la 635 mm deasupra punctului R al scaunului conducătorului vehiculului, definit în apendicele 2 din prezenta anexă. Linia dreaptă care unește aceste puncte este perpendiculară pe planul vertical longitudinal median al vehiculului. Centrul segmentului care unește cele două puncte oculare se află în planul vertical longitudinal care trebuie să treacă prin centrul virtual al scaunului conducătorului vehiculului, conform specificațiilor fabricantului vehiculului.

13.   Vedere binoculară: câmpul de vizibilitate total obținut prin suprapunerea câmpului vizual monocular al ochiului drept cu câmpul de vizibilitate monocular al ochiului stâng (a se vedea diagrama de mai jos).

Tipul de vehicul din punct de vedere al oglinzilor retrovizoare: vehiculele care sunt identice în privința următoarelor caracteristici esențiale:

14.1.   caracteristicile caroseriei care reduc câmpul de vizibilitate;

14.2.   coordonatele punctului R;

14.3.   tipurile și pozițiile recomandate ale oglinzilor retrovizoare obligatorii și facultative (dacă sunt instalate).

15.   Vehiculele din categoriile M1, M2, M3, N1, N2, N3 : sunt cele definite în anexa I la Directiva 70/156/CEE.

Anexa I apendicele 1

PROCEDURA PENTRU DETERMINAREA RAZEI DE CURBURĂ „r” A SUPRAFEȚEI DE REFLEXIE A UNEI OGLINZI RETROVIZOARE

1.   MĂSURĂTORI

1.1.   Echipamente

Se utilizează „sferometrul” prezentat în figura 1.

1.2.   Puncte de măsurare

1.2.1.   Raza principală de curbură se măsoară în trei puncte situate cât mai aproape posibil de o treime, o jumătate și două treimi din distanța de-a lungul arcului suprafeței de reflexie care trece prin centrul oglinzii și este paralel cu segmentul b sau al arcului care trece prin centrul oglinzii și este perpendicular cu acest segment, dacă acest arc este mai lung.

1.2.2.   În cazul în care, din cauza dimensiunilor oglinzii, este imposibilă realizarea de măsurători în direcțiile definite la punctul 8 din prezenta anexă, serviciile tehnice responsabile pentru efectuarea testelor pot efectua măsurători în punctul respectiv în două direcții perpendiculare cât mai apropiate posibil de direcțiile prescrise anterior.

2.   CALCULUL RAZEI DE CURBURĂ „r”

„r” exprimată în milimetri se calculează cu formula:

unde:

rp1= raza de curbură în primul punct de măsurare;

rp2= raza de curbură în al doilea punct de măsurare;

rp3= raza de curbură în al treilea punct de măsurare.

Anexa I apendicele 2

PROCEDURA PENTRU DETERMINAREA PUNCTULUI H ȘI VERIFICAREA POZIȚIILOR RELATIVE ALE PUNCTELOR R ȘI H

Se aplică părțile relevante din anexa III la Directiva 77/649/CEE.

---

ANEXA II

SPECIFICAȚII DE PROIECTARE ȘI ÎNCERCĂRILE NECESARE PENTRU OMOLOGAREA CEE DE TIP PENTRU COMPONENTE A OGLINZILOR RETROVIZOARE

1.   CERINȚE GENERALE

1.1.   Toate oglinzile retrovizoare trebuie să fie reglabile.

1.2.   Marginea suprafeței de reflexie trebuie să fie înconjurată de o carcasă protectoare (o montură etc.) la care valoarea „c” trebuie să fie de cel puțin 2,5 mm, în orice punct și în orice direcție, pe toată lungimea perimetrului său. Dacă suprafața de reflexie proiectează imaginea dincolo de carcasa protectoare, raza de curbură „c” pe marginea părții care proiectează imaginea nu trebuie să fie mai mică de 2,5 mm, iar suprafața de reflexie trebuie să revină în carcasa protectoare ca rezultat al unei forțe de 50 N aplicată asupra punctului cu cea mai mare capacitate de proiecție, raportat la carcasa protectoare, într-o direcție orizontală, aproximativ paralel cu planul median longitudinal al vehiculului.

Când oglinda retrovizoare este montată pe o suprafață plană, toate părțile sale componente (indiferent de poziția de reglare a dispozitivului), inclusiv părțile ce rămân atașate la suport după încercarea prevăzută la punctul 4.2, care sunt în contact static potențial cu o sferă cu diametrul de 165 mm în cazul unei oglinzi retrovizoare interioare sau de 100 mm în cazul unei oglinzi retrovizoare exterioare, trebuie să aibă o rază a curburii „c” de cel puțin 2,5 mm.

1.3.1   Marginile găurilor de fixare sau ale canalelor circulare al căror diametru sau cea mai lungă diagonală nu depășește 12 mm sunt scutite de cerințele privitoare la rază prevăzute la punctul 1.3, cu condiția ca marginile să fie rotunjite.

1.4.   Dispozitivul de prindere a oglinzii retrovizoare de vehicul trebuie proiectat astfel încât un cilindru cu raza de 50 m având, ca axă, axa sau una dintre axele pivotului sau rotației ce asigură deflexia oglinzii retrovizoare în direcția considerată în caz de impact, să treacă cel puțin printr-o parte a suprafeței pe care este atașat dispozitivul.

1.5.   Părțile oglinzilor retrovizoare exterioare menționate la punctele 1.2 și 1.3 care sunt fabricate dintr-un material a cărui duritate Shore A nu depășește 60 fac excepție de la dispozițiile aferente.

1.6.   În cazul acelor părți componente ale unei oglinzi retrovizoare interioare care sunt fabricate dintr-un material a cărui duritate Shore A nu depășește 50 și care sunt montate pe un suport rigid, cerințele de la punctele 1.2. și 1.3. se aplică numai pentru suport.

2.   DIMENSIUNI

2.1.   Oglinzi retrovizoare interioare (clasa I)

Dimensiunile suprafeței de reflexie trebuie să permită înscrierea unui dreptunghi cu o latură de 4 cm și cealaltă cu o lungime de „a” cm, unde

2.2.   Oglinzi retrovizoare exterioare principale (clasele II și III)

2.2.1.   Dimensiunile suprafeței de reflexie trebuie să permită înscrierea:

—	unui dreptunghi cu înălțimea de 4 cm și cu lungimea bazei, exprimată în centimetri, având valoarea „a”;

—	unui segment paralel cu înălțimea dreptunghiului și a cărui lungime, exprimată în centimetri, are valoarea „b”.

2.2.2.   Valorile minime ale lui „a” și „b” sunt date în tabelul de mai jos:

Clasa oglinzii retrovizoare	Categoria de vehicul pentru care a fost proiectată oglinda retrovizoare	a	b
II	M2, M3, N2 și N3		20
III	M1 și N1 N3 (dacă se aplică cerințele din anexa III punctul 2.1.3)		7

2.3.   Oglinzi retrovizoare exterioare „cu unghi de mare vizibilitate” (clasa IV)

Conturul suprafeței de reflexie trebuie să aibă o formă geometrică simplă și dimensiuni care să permită, dacă este necesar prin completare cu o oglindă retrovizoare exterioară din clasa II, obținerea câmpului vizual menționat la punctul 5.4 din anexa III.

2.4.   Oglinzi retrovizoare „pentru apropriere de mică distanță” (clasa V)

Conturul suprafeței de reflexie trebuie să aibă o formă geometrică simplă și dimensiuni care să permită obținerea câmpului vizual menționat la punctul 5.5 din anexa III.

3.   SUPRAFAȚA DE REFLEXIE ȘI COEFICIENȚII DE REFLEXIE

3.1.   Suprafața de reflexie a oglinzii retrovizoare trebuie să fie convexă sferică sau plană.

3.2   Distanțele dintre razele de curbură

3.2.1.   Diferența dintre ri sau r′i și rp în fiecare punct de referință nu trebuie să fie mai mare de 0,15 r.

3.2.2.   Diferența dintre oricare din razele de curbură (rp1, rp2 și rp3) și r nu trebuie să fie mai mare de 0,15 r.

3.2.3.   Când r este mai mare de 3 000 mm, valoarea de 0,15 r menționată la punctele 3.2.1 și 3.2.2 este înlocuită cu 0,25 r.

Valoarea lui „r” nu trebuie să fie mai mică de:

3.3.1.   1 200 mm pentru oglinzile retrovizoare interioare (clasa I) și pentru oglinzile retrovizoare exterioare principale din clasa III;

3.3.2.   1 800 mm pentru oglinzile retrovizoare exterioare principale din clasa II;

3.3.3.   400 mm pentru oglinzile retrovizoare exterioare „cu unghi de mare vizibilitate” (clasa IV) și pentru oglinzile retrovizoare exterioare „cu apropiere de mică distanță” (clasa V).

3.4.   Valoarea coeficientului normal de reflexie, determinat conform metodei descrise în această anexă, apendicele 1, nu trebuie să fie mai mică de 40 %.

Dacă suprafața de reflexie are două poziții („zi” și „noapte”), poziția „zi” trebuie să permită recunoașterea culorilor folosite la indicatoarele rutiere. Valoarea coeficientului normal de reflexie în poziția „noapte” nu trebuie să fie mai mică de 4 %.

3.5.   Suprafața de reflexie trebuie să păstreze caracteristicile enumerate la punctul 3.4, chiar dacă, în regim normal de utilizare, este expusă un timp îndelungat la condiții meteorologice nefavorabile.

4.   ÎNCERCĂRI

Oglinzile retrovizoare vor fi supuse încercărilor descrise la punctele 4.2 și 4.3.

4.1.1.   Încercarea prevăzută la punctul 4.2 nu este necesară în cazul oglinzilor retrovizoare exterioare la care toate părțile componente se află la peste 2 m înălțime față de sol, indiferent de poziția de reglare, în condițiile în care vehiculul are o sarcină care corespunde cu greutatea maximă permisă din punct de vedere tehnic.

Această derogare se aplică, de asemenea, elementelor de montare ale oglinzilor retrovizoare (plăcuțe de fixare, brațe, îmbinări articulate etc.) care sunt situate la mai puțin de 2 m față de sol și poziționate într-o arie care nu depășește lărgimea totală a vehiculului, măsurată în planul transversal ce trece prin cea mai joasă piesă atașată oglinzii retrovizoare sau prin orice alt punct aflat în fața acestui plan, dacă această configurație determină o lățime totală mai mare.

În astfel de cazuri, trebuie oferită o descriere în care să se specifice faptul că oglinda retrovizoare trebuie montată astfel încât să fie în conformitate cu condițiile mai sus menționate privind poziția pieselor anexe prin care oglinda se montează pe vehicul.

În cazul în care această derogare este aplicată, brațul de prindere trebuie să poarte un marcaj care nu poate fi șters cu simbolul, acest fapt fiind menționat și în certificatul de omologare.

4.2.   Încercarea dinamică la șoc

4.2.1.   Descrierea dispozitivului de încercare

4.2.1.1.   Dispozitivul de încercare se compune dintr-un pendul care poate să realizeze un balans pe două axe orizontale în unghi drept una față de alta, una dintre ele fiind perpendiculară pe planul pe care se desfășoară traiectoria de lansare a pendulului.

Pendulul are la capăt un ciocan format dintr-o sferă rigidă cu un diametru de 165 ± 1 mm având un înveliș de cauciuc gros de 5 mm de o duritate A Shore 50.

Este prevăzut cu un mecanism care permite determinarea unghiului maxim care poate fi realizat de brațul oglinzii în planul de eliberare a pendulului.

Un suport fixat rigid de structura pendulului este folosit pentru prinderea eșantioanelor supuse încercării conform cerințelor tehnice referitoare la încercarea dinamică la șoc așa cum sunt ele prezentate la punctul 4.2.2.6.

Figura 1 de mai jos prezintă dimensiunile principale ale dispozitivului de încercare la șoc și specificațiile speciale de proiectare.

4.2.1.2.   Centrul de percuție al pendulului coincide cu centrul segmentului sferei care constituie ciocanul. El se află la o distanță de „1” față de axa de oscilație în planul de lansare a pendulului, această distanță fiind de 1 m ± 5 mm. Masa redusă a pendulului este mo = 6,8 ± 0,05 kg (relația dintre „mo”, masa totală a pendulului „m” și distanța „d” dintre centrul de greutate al pendulului și axa sa de rotație este exprimată în ecuația:

)

4.2.2.   Descrierea încercării

4.2.2.1.   Procedura utilizată este aceea de a fixa oglinda retrovizoare pe suportul recomandat de către fabricantul dispozitivului sau, acolo unde este cazul, de către fabricantul vehiculului.

4.2.2.2.   Poziționarea oglinzii retrovizoare în vederea încercării

4.2.2.2.1.   Oglinzile retrovizoare vor fi poziționate pe dispozitivul de încercare la șoc, astfel încât axa verticală și axa orizontală să fie într-o poziție similară, respectiv orizontale la instalarea oglinzilor retrovizoare pe vehicul conform recomandărilor date de solicitant.

4.2.2.2.2.   În cazul în care oglinda retrovizoare este reglabilă în raport cu baza, încercarea se va efectua în poziția cea mai defavorabilă mișcării părților mobile ale oglinzii, în limitele de reglare stabilite de persoana care prezintă oglinzile retrovizoare pentru încercare.

4.2.2.2.3.   În cazul în care oglinda retrovizoare are un mecanism pentru reglarea distanței în raport cu baza, mecanismul va fi astfel poziționat încât să se obțină cea mai scurtă distanță între bază și carcasa oglinzii.

4.2.2.2.4.   În cazul în care suprafața de reflexie este mobilă în carcasă, va fi astfel reglată încât colțul superior cel mai îndepărtat de vehicul să fie în poziția cea mai înaltă în raport cu carcasa.

4.2.2.3.   Cu excepția încercării 2 pentru oglinzile retrovizoare interioare (a se vedea punctul 4.2.2.6.1), atunci când pendulul este în poziție verticală, planul vertical longitudinal și cel orizontal care trec prin centrul ciocanului trebuie să treacă prin centrul suprafeței de reflexie, așa cum se specifică în anexa I punctul 10. Direcția longitudinală de oscilație a pendulului trebuie să fi paralelă cu planul median longitudinal al vehiculului.

4.2.2.4.   În cazul în care, în condițiile de reglare prezentate la punctele 4.2.2.1 și 4.2.2.2, părți componente ale oglinzii retrovizoare limitează cursa de întoarcere a ciocanului, punctul de impact trebuie deplasat într-o direcție perpendiculară pe respectiva axă de rotație sau de pivotare.

Deplasarea nu trebuie să fie mai mare decât strictul necesar impus de executarea încercării; limitarea deplasării se va face astfel încât:

—	fie sfera care delimitează ciocanul să rămână cel puțin tangentă cu cilindrul, definit la punctul 1.4;

—	fie punctul de contact cu ciocanul este situat la cel puțin 10 mm de marginea suprafeței de reflexie.

4.2.2.5.   Încercarea constă în lăsarea ciocanului să cadă de la o înălțime corespunzând unui unghi al pendulului de 60° față de verticală, în așa fel încât ciocanul să lovească oglinda retrovizoare în momentul în care pendulul atinge poziția verticală.

Oglinzile retrovizoare sunt supuse impactului în condițiile următoare:

4.2.2.6.1.   Oglinzile retrovizoare interioare

Încercarea 1: punctul de impact este cel definit la punctul 4.2.2.3. Impactul trebuie să se producă astfel încât ciocanul să lovească oglinda retrovizoare pe partea suprafeței de reflexie.

Încercarea 2: punct de impact pe marginea carcasei de protecție, astfel încât impactul produs să facă un unghi de 45° cu planul suprafeței de reflexie și să fie situat în planul orizontal care trece prin centrul suprafeței respective. Impactul trebuie să se producă pe partea suprafeței de reflexie.

4.2.2.6.2.   Oglinzile retrovizoare exterioare

Încercarea 1: punctul de impact este cel definit la punctul 4.2.2.3 sau 4.2.2.4. Impactul trebuie să se producă astfel încât ciocanul să lovească oglinda retrovizoare pe partea suprafeței de reflexie.

Încercarea 2: punctul de impact este cel definit la punctul 4.2.2.3 sau 4.2.2.4. Impactul trebuie să se producă astfel încât ciocanul să lovească oglinda retrovizoare pe partea opusă suprafeței de reflexie.

În cazul în care oglinzile retrovizoare din clasele II și III se montează cu același tip de braț ca și oglinzile retrovizoare clasele IV, încercările menționate mai sus se execută asupra oglinzii aflate în poziția inferioară. Totuși, serviciul tehnic care răspunde de aceste testări poate repeta una dintre aceste încercări sau ambele pe oglinda situată în poziția superioară, dacă aceasta este situată la o distanță mai mică de 2 m față de sol.

4.3.   Încercarea de îndoire a carcasei de protecție fixate de tijă

4.3.1.   Această încercare se va realiza pentru toate oglinzile retrovizoare cu excepția celor din clasa V.

4.3.2.   Descrierea încercării

Carcasa de protecție este plasată orizontal într-un dispozitiv, astfel încât piesele de reglare ale suportului de fixare să poată fi prinse foarte bine. În direcția celei mai mari dimensiuni a carcasei de protecție, capătul cel mai apropiat de punctul de fixare pe piesa de reglare este imobilizat prin intermediul unei piedici fixe late de 15 mm, acoperind întreaga lățime a carcasei de protecție.

La celălalt capăt, o piedică identică cu cea descrisă mai sus este fixată pe suportul protector, astfel încât sarcina de încercare specificată să poată fi aplicată pe acesta (figura 2).

Capătul suportului protector opus celui la care se aplică forța poate fi prins fix, în loc să se folosească piedica care îi limitează pur și simplu mișcarea, după cum se arată în figura 2.

Exemplu de aparat de încercare de îndoire pentru suporturile oglinzii retrovizoare

4.3.3.   Încărcătura de încercare este de 25 kilograme și se aplică timp de un minut.

5.   REZULTATELE ÎNCERCĂRILOR

În încercările descrise la punctul 4.2, pendulul trebuie să continue să oscileze după impact, astfel încât proiecția pe planul de lansare al pendulului și poziția brațului să facă un unghi de cel puțin 20° cu verticala.

Precizia măsurării unghiului trebuie să fie de ± 1°.

5.1.1.   Această cerință nu este aplicabilă în cazul oglinzilor retrovizoare lipite pe parbriz, în privința cărora se vor aplica, după încercare, cerințele stipulate la punctul 5.2.

5.1.2.   Unghiul pendulului necesar pentru revenirea la verticală se reduce de la 20° la 10° pentru toate oglinzile retrovizoare din clasa II și pentru oglinzile retrovizoare din clasa III care sunt prinse pe un suport de fixare pe care se prind de obicei oglinzile retrovizoare din clasa IV.

5.2.   În cazul spargerii suportului de fixare a oglinzii retrovizoare în timpul încercărilor prevăzute la punctul 4.2 pentru oglinzile retrovizoare lipite pe parbriz, partea rămasă nu trebuie să prezinte margini care să iasă în afara mai mult de 1 cm în raport cu baza, iar configurația rămasă după încercare trebuie să satisfacă condițiile prezentate la punctul 1.3.

Suprafața de reflexie nu trebuie să se spargă în timpul încercărilor descrise la punctele 4.2 și 4.3. Totuși, se acceptă spargerea suprafeței de reflexie, dacă este îndeplinită una dintre următoarele două condiții:

5.3.1.   fragmentele de sticlă continuă să adere la partea din spate a carcasei sau la o suprafață ferm atașată de aceasta; o separare parțială a sticlei de suportul protector se acceptă cu condiția de a nu depăși 2,5 mm de o parte și de alta a fisurii. Se acceptă ca mici cioburi să se detașeze din suprafața sticlei în punctul impactului;

5.3.2.   suprafața de reflexie este făcută din securit.

Anexa I apendicele 1

METODA DE ÎNCERCARE PENTRU DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE REFLEXIE

1.   DEFINIȚII

1.1.   Iluminant standard CIE A (1): iluminant colorimetric, ținând cont de radiatorul integral la T68 = 2855,6 K.

1.2.   Sursă standard CIE A (1): lampă cu filament de tungsten umplută cu gaz, care funcționează la o temperatură corelată cu culoarea de T68 = 2855,6 K.

1.3.   Observator colorimetric standard CIE 1931 (1): receptor de radiații ale cărui caracteristici colorimetrice corespund componentelor tricromatice spectrale(λ),(λ),(λ) (a se vedea tabelul).

1.4.   Valori tricromatice spectrale CIE (1): valorile componentelor tricromatice spectrale, în sistemul CIE (XYZ), elemente monocromatice ale unui spectru echilibrat energetic.

1.5.   Vedere fotopică (1): vederea unui ochi normal atunci când acesta este adaptat la un nivel de intensitate luminoasă de cel puțin câteva candele (cd) pe metru pătrat.

2.   APARATURA

2.1.   Generalități

Aparatura constă într-o sursă de lumină, un suport pentru eșantionul supus încercării, un receptor cu celulă fotoelectrică și un aparat de măsură-indicator (a se vedea figura 1), precum și din mijloacele utilizate pentru a elimina efectele surselor de lumină străine.

Receptorul poate încorpora o sferă Ulbricht pentru a facilita măsurarea coeficientului de reflexie al oglinzilor retrovizoare care nu sunt plane (convexe) (a se vedea figura 2).

2.2.   Caracteristicile spectrale ale sursei de lumină și ale receptorului

Sursa de lumină constă într-o sursă standard CIE A asociată cu un sistem optic, astfel încât să poată furniza un fascicul de raze luminoase aproape paralele. Se recomandă utilizarea unui stabilizator de tensiune pentru a păstra o tensiune fixă de alimentare a lămpii în timpul funcționării aparatului.

Receptorul este prevăzut cu o celulă fotoelectrică care prezintă un răspuns spectral proporțional cu funcția de luminozitate fotopică a observatorului colorimetric standard CIE (1931) (a se vedea tabelul). Se poate utiliza orice altă combinație de iluminant, filtru și receptor care asigură echivalentul global al iluminantului standard CIE A și vedere fotopică. Dacă receptorul este prevăzut cu o sferă Ulbricht, suprafața interioară a sferei trebuie acoperită cu un strat alb opac (difuz) care nu prezintă selectivitate spectrală.

2.3.   Condiții geometrice

Este de preferat ca fasciculul de raze incidente să facă un unghi (Θ) de 0,44 ± 0,09 radiani (25 ± 5°) cu perpendiculara la suprafața de încercare și să nu depășească limita superioară a toleranței (adică, 0,53 rad sau 30°). Axa receptorului trebuie să formeze un unghi (Θ) egal cu unghiul pe care fasciculul de raze incidente îl face cu această perpendiculară (a se vedea figura 1). În momentul în care atinge suprafața de încercare, fasciculul incident trebuie să aibă un diametru de cel puțin 19 mm (0,75 in.). Fasciculul reflectat nu trebuie să aibă o lățime mai mare decât aria de sensibilitate a celulei fotoelectrice, nu trebuie să acopere mai puțin de 50 % din această arie și trebuie să acopere, pe cât posibil, aceeași suprafață din aria de sensibilitate ca și fasciculul utilizat la calibrarea instrumentului.

Dacă în secțiunea de recepție se utilizează o sferă Ulbricht, sfera trebuie să aibă un diametru minim de 127 mm (5 in). Deschiderile practicate în peretele sferei pentru eșantion și fasciculul incident trebuie să fie astfel dimensionate, încât să permită accesul integral al fasciculului incident și al fasciculului reflectat. Celula fotoelectrică trebuie amplasată astfel încât să nu primească în mod direct lumină nici de la fasciculul incident, nici de la fasciculul reflectat.

2.4.   Caracteristicile electrice ale ansamblului celulă fotoelectrică - indicator

Semnalul de ieșire de la celula fotoelectrică, citit pe aparatul de măsură indicator, trebuie să fie o funcție liniară a intensității luminoase a zonei fotosensibile. Trebuie asigurate mijloace (electrice și/sau optice) pentru a facilita reglajele de aducere la zero și de calibrare. Aceste mijloace nu trebuie să afecteze liniaritatea sau caracteristicile spectrale ale instrumentului. Precizia ansamblului receptor-indicator trebuie să fie de ± 2 % din întreaga scală sau ± 10 % din valoarea măsurată, luându-se în considerare cea mai mică din aceste două valori.

2.5.   Suportul pentru eșantion

Mecanismul trebuie să permită plasarea eșantionului de test, astfel încât axul brațului sursei și axul brațului receptorului să se intersecteze la nivelul suprafeței de reflexie. Suprafața de reflexie poate fi cuprinsă între fețele eșantionului de oglindă retrovizoare sau se poate afla pe una dintre fețele ei, acest lucru depinzând de tipul oglinzii, care poate fi de tip suprafață primară, de tip suprafață secundară sau prismatică de tip „ilip”.

3.   PROCEDURA

3.1.   Metoda calibrării directe

În metoda calibrării directe se utilizează aerul în calitate de etalon de referință. Această metodă se poate aplica pentru acele instrumente care sunt construite astfel încât să permită calibrarea la punctul 100 % al scalei orientând receptorului direct pe axa sursei luminoase (a se vedea figura 1).

Această metodă permite în unele cazuri (ca de exemplu, măsurarea suprafețelor cu coeficient scăzut de reflexie), să se utilizeze un punct de calibrare intermediar (între 0 % și 100 % ale scalei). În aceste cazuri, pe traiectoria optică trebuie intercalat un filtru de densitate neutră, având un factor de transmisie cunoscut, iar apoi elementul de control pentru calibrare trebuie reglat până când aparatul de măsură indică procentul de transmisie corespunzător filtrului de densitate neutră. Acest filtru trebuie înlăturat înainte de efectuarea măsurătorilor pentru coeficientul de reflexie.

3.2.   Metoda calibrării indirecte

Metoda calibrării indirecte se poate aplica pentru acele instrumente care prezintă o geometrie fixă a sursei și a receptorului. Este necesar un etalon de reflexie calibrat și întreținut în mod adecvat. Este de preferat ca etalonul să fie o oglindă retrovizoare plană care să prezinte un coeficient de reflexie cât mai apropiat de cele ale eșantioanelor supuse încercării.

3.3.   Măsurarea reflexiei oglinzilor retrovizoare plane

Coeficientul de reflexie al eșantioanelor de oglinzi plane poate fi măsurat utilizând instrumente care folosesc metoda calibrării directe sau metoda calibrării indirecte. Valoarea coeficientului de reflexie se citește direct de pe cadranul indicatorului instrumentului.

3.4.   Măsurarea reflexiei oglinzilor retrovizoare care nu sunt plane (convexe)

Măsurarea coeficientului de reflexie al oglinzilor care nu sunt plane (convexe) necesită utilizarea instrumentelor care încorporează în receptor o sferă Ulbricht (a se vedea figura 2). Dacă cadranul instrumentului indică ne diviziuni pentru o oglindă standard cu coeficient de reflexie de E %, atunci, pentru o oglindă cu coeficient de reflexie necunoscut, nx diviziuni vor corespunde unui coeficient de reflexie de X %, în conformitate cu formula:

Valorile componentelor tricromatice spectrale pentru observatorul colorimetric standard CIE 1931  (2)

Acest tabel este preluat din publicația CIE 50 (45) (1970)

λ nm	(λ)	(λ)	(λ)
380	0,001 4	0,000 0	0,006 5
390	0,004 2	0,000 1	0,020 1
400	0,014 3	0,000 4	0,067 9
410	0,043 5	0,001 2	0,207 4
420	0,134 4	0,004 0	0,645 6
430	0,283 9	0,011 6	1,385 6
440	0,348 3	0,023 0	1,747 1
450	0,336 2	0,038 0	1,772 1
460	0,290 8	0,060 0	1,669 2
470	0,195 4	0,091 0	1,287 6
480	0,095 6	0,139 0	0,813 0
490	0,032 0	0,208 0	0,465 2
500	0,004 9	0,323 0	0,272 0
510	0,009 3	0,503 0	0,158 2
520	0,063 3	0,710 0	0,078 2
530	0,165 5	0,862 0	0,042 2
540	0,290 4	0,954 0	0,020 3
550	0,433 4	0,995 0	0,008 7
560	0,594 5	0,995 0	0,003 9
570	0,762 1	0,952 0	0,002 1
580	0,916 3	0,870 0	0,001 7
590	1,026 3	0,757 0	0,001 1
600	1,062 2	0,631 0	0,000 8
610	1,002 6	0,503 0	0,000 3
621	0,854 4	0,381 0	0,000 2
630	0,642 4	0,265 0	0,000 0
640	0,447 9	0,175 0	0,000 0
650	0,283 5	0,107 0	0,000 0
660	0,164 9	0,061 0	0,000 0
670	0,087 4	0,032 0	0,000 0
680	0,046 8	0,017 0	0,000 0
690	0,022 7	0,008 2	0,000 0
700	0,011 4	0,004 1	0,000 0
710	0,005 8	0,002 1	0,000 0
720	0,002 9	0,001 0	0,000 0
730	0,001 4	0,000 5	0,000 0
740	0,000 7	0,000 2 (3)	0,000 0
750	0,000 3	0,000 1	0,000 0
760	0,000 2	0,000 1	0,000 0
770	0,000 1	0,000 0	0,000 0
780	0,000 0	0,000 0	0,000 0

---

(1)  Definiții preluate din publicația 50 (45) a CIE, Vocabularul electronic internațional, Grupul 45: Iluminatul.

(2)  Tabel prescurtat. Valorile(λ) = V (λ) sunt rotunjite la patru zecimale.

(3)  Modificat în 1966 de la 3 la 2.

Anexa II apendicele 2

CONDIȚIILE NECESARE OMOLOGĂRII CEE DE TIP PENTRU COMPONENTE ȘI MARCAREA OGLINZILOR RETROVIZOARE

1.   CEREREA PENTRU OMOLOGAREA CEE DE TIP A COMPONENTELOR

1.1.   Cererea de omologare CEE de tip a componentelor în cazul unui tip de oglindă retrovizoare trebuie făcută de către deținătorul numelui sau mărcii comerciale sau de către reprezentantul său autorizat.

Pentru fiecare tip de oglindă retrovizoare, cererea va fi însoțită de:

1.2.1.   o descriere tehnica, specificând în special tipul/tipurile de vehicul pentru care se realizează oglinda retrovizoare;

1.2.2.   desene suficient de detaliate pentru identificarea oglinzilor retrovizoare, împreună cu instrucțiunile de montare: desenele trebuie să indice poziția care a fost prevăzută pentru numărul omologării de tip a componentelor și simbolul suplimentar în raport cu dreptunghiul care face parte din marca omologării CEE de tip a componentelor;

1.2.3.   patru oglinzi retrovizoare: trei pentru a fi utilizate în cadrul încercărilor și una pentru a fi păstrată de laborator pentru eventuale examinări ce s-ar putea dovedi necesare ulterior. La cererea laboratorului pot fi solicitate mostre suplimentare.

2.   INSCRIPȚIONAREA

Mostrele din tipul de oglindă retrovizoare prezentat în vederea omologării CEE de tip a componentelor trebuie să poarte, într-un mod foarte vizibil și de neșters, marca de fabrică sau de comerț a solicitantului și să aibă un spațiu suficient pentru a se inscripționa marca omologării CEE de tip a componentelor; acest spațiu trebuie indicat în desenele menționate la punctul 1.2.2.

3.   OMOLOGAREA CEE DE TIP A COMPONENTELOR

3.1.   Se acordă omologarea CEE de tip a componentelor și se atribuie un număr de omologare de tip a componentelor pentru fiecare tip de oglindă retrovizoare prezentată conform prevederilor de la punctul 1 care satisface cerințele din anexa II punctele 1-5.

3.2.   Acest număr nu mai este atribuit nici unui alt tip de oglindă retrovizoare.

4.   MARCAREA

4.1.   Orice tip de oglindă retrovizoare care corespunde cu un tip omologat în urma aplicării prezentei directive trebuie să poarte marca omologării CEE de tip a componentelor.

4.2.   Marca de omologare CEE de tip a componentelor este compusă dintr-un dreptunghi, în interiorul căruia este plasată litera minusculă „e”, urmată de numărul sau litera/literele distinctivă(e) a(ale) statului membru care a acordat omologarea de tip: 1 pentru Germania, 2 pentru Franța, 3 pentru Italia, 4 pentru Țările de Jos, 6 pentru Belgia, 11 pentru Regatul Unit al Marii Britanii, 13 pentru Luxemburg, 18 pentru Danemarca, IRL pentru Irlanda, GR pentru Grecia. În apropierea dreptunghiului va fi inclus și numărul de omologare CEE de tip a componentelor. Acest număr este compus din numărul de omologare de tip a componentelor ce figurează pe certificatul întocmit pentru prototip (a se vedea apendicele 3), precedat de 2 cifre indicând numărul de ordine al celei mai recente modificări a Directivei 71/127/CEE a Consiliului, la data la care s-a acordat omologarea CEE de tip a componentelor. Numărul de ordine al modificării și numărul de omologare de tip ce figurează pe certificat sunt separate de un asterisc. Numărul de ordine al prezentei directive este 02.

4.3.   Marca de omologare CEE de tip a componentelor este completată prin adăugarea simbolului I, II, III, IV sau V care indică clasa din care face parte tipul respectiv de oglindă retrovizoare. Simbolul suplimentar trebuie înscris în orice poziție convenabilă în apropierea dreptunghiului care încadrează litera „e”.

4.4.   Marca de omologare CEE de tip a componentelor și simbolul suplimentar trebuie înscrise pe o componentă a oglinzii retrovizoare, astfel încât să nu poată fi șterse și să rămână vizibile în mod evident chiar și după montarea oglinzii retrovizoare pe un vehicul.

4.5.   Patru exemple de mărci de omologare CEE de tip a componentelor, completate de simbolul suplimentar, sunt prezentate în continuare.

Exemple de mărci de omologare CEE de tip a componentelor și de simbol suplimentar

Exemplul nr. 1

Exemplul nr. 2

Exemplul nr. 3

Exemplul nr. 4

Anexa II apendicele 3

MODEL DE CERTIFICAT DE OMOLOGARE CEE DE TIP A COMPONENTELOR PENTRU O OGLINDĂ RETROVIZOARE

---

ANEXA III

CERINȚELE REFERITOARE LA MONTAREA OGLINZILOR RETROVIZOARE PE VEHICULE

1.   GENERALITĂȚI

1.1.   Oglinzile retrovizoare trebuie montate în așa fel încât să nu se miște într-un mod semnificativ ca să modifice câmpul de vizibilitate stabilit prin măsurători și să nu vibreze atât de mult ca să deformeze imaginea percepută de conducătorul vehiculului.

1.2.   Condițiile de la punctul 1.1 trebuie menținute și atunci când vehiculul rulează cu o viteză de până la 80 % din viteza maximă prevăzută pentru vehiculul respectiv, fără a depăși însă 150 km/h.

2.   NUMĂRUL

2.1.   Numărul minim de oglinzi retrovizoare obligatorii

2.1.1.   Câmpurile de vizibilitate specificate la punctul 5 trebuie să fie asigurate de către numărul minim de oglinzi retrovizoare obligatorii din tabelul de mai jos:

Categorie vehicul	Oglinzi retrovizoare interioare Clasa I	Oglinzi retrovizoare exterioare
		Oglinzi retrovizoare principale		Clasa II Clasa III	Clasa IV Clasa V
		Oglinzi retrovizoare cu unghi de mare vizibilitate	Oglinzi retrovizoare de parcare
M1	I (a se vedea punctul 2.1.2)	— (a se vedea punctul 2.1.2.3)	I pe partea dreaptă a vehiculului (dar a se vedea în prezenta anexă punctul 2.2.1)	—	—
M2	—	2 (1 pe partea stângă și 1 pe partea dreaptă)	—	—	— (a se vedea punctele 2.2.2 și 3.7)
M3	—	2 (1 pe partea stângă și 1 pe partea dreaptă)	—	—	— (a se vedea punctele 2.2.2 și 3.7)
N1	I (a se vedea punctul 2.1.2)	— (a se vedea punctul 2.1.2.3)	I pe partea dreaptă a vehiculului (dar a se vedea în prezenta anexă punctul 2.2.1)	—	—
N2	— (a se vedea punctul 2.2.3)	2 (1 pe partea stângă și 1 pe partea dreaptă)	—	— (a se vedea punctul 2.2.4)	— (a se vedea punctele 2.2.2 și 3.7)
Camioane cu sau fără remorcă N3 Tractoare pentru semiremorcă	— (a se vedea punctul 2.2.3)	2 (1 pe partea stângă și 1 pe partea dreaptă)	—	— (a se vedea punctul 2.2.4)	1 (a se vedea punctul 3.7)
	— (a se vedea punctul 2.2.3)	2 (1 pe partea stângă și 1 pe partea dreaptă)	— (a se vedea punctul 2.1.3)	1	1 (a se vedea punctul 3.7)

Totuși, în cazul vehiculelor din categoriile M1 și N1:

2.1.2.1   dacă oglinda retrovizoare interioară nu îndeplinește cerințele de la punctul 5.2, o a doua oglindă retrovizoare exterioară trebuie montată pe partea vehiculului opusă oglinzii retrovizoare obligatorii prevăzută la punctul 2.1.1 de mai sus;

2.1.2.2.   dacă oglinda retrovizoare interioară nu asigură vizibilitatea spre spatele vehiculului, prezența sa nu este necesară;

2.1.2.3.   se acceptă oglinzile retrovizoare din clasa II.

2.1.3.   Totuși, dacă proiectarea vehiculelor din categoria N3 face imposibilă, din punct de vedere tehnic, obținerea câmpurilor de vizibilitate specificate la punctele 5.3.2.2. și 5.4. atunci când o oglindă retrovizoare din clasa IV este montată pe același suport ca oglindă retrovizoare din clasa II, se acceptă o oglindă retrovizoare din clasa III în locul celei din clasa II.

Această derogare se aplică numai până la data de 1 octombrie 1992.

2.2.   Numărul maxim de oglinzi retrovizoare opționale

2.2.1.   În cazul vehiculelor din categoriile M1 și N1, este acceptată montarea unei oglinzi retrovizoare pe partea vehiculului opusă celei pe care este montată oglinda retrovizoare exterioară obligatorie menționată la punctul 2.1.1.

2.2.2.   La vehiculele din categoria M2, M3 și N2 poate fi montată o oglindă retrovizoare exterioară din clasa V.

2.2.3.   La vehiculele din categoria N2 și N3, poate fi montată o oglindă retrovizoare interioară.

2.2.4.   La vehiculele din categoria N2 și N3, cu excepția tractoarelor pentru semiremorcă, se poate monta o oglindă retrovizoare exterioară din clasa IV.

2.2.5.   Oglinzile retrovizoare menționate la punctele 2.2.1, 2.2.2, 2.2.3 și 2.2.4 trebuie să satisfacă cerințele prezentei directive.

Totuși, dispozițiile de la punctul 5. al acestei anexe nu se aplică oglinzilor retrovizoare menționate la punctul 2.2.3.

2.2.6.   Dispozițiile prezentei directive nu se aplică oglinzilor retrovizoare de supraveghere menționate la anexa I punctul 4. Totuși, aceste oglinzi retrovizoare trebuie montate la cel puțin 2 m înălțime față de sol, în condițiile în care vehiculul are o încărcătură care corespunde cu greutatea totală maximă admisă pentru vehiculul respectiv.

3.   AMPLASAREA

3.1.   Oglinzile retrovizoare trebuie plasate astfel încât să permită conducătorului vehiculului, așezat pe scaunul său în poziția normală de conducere, să aibă o vedere clară a drumului spre partea din spate și spre părțile laterale ale vehiculului.

3.2.   Oglinzile retrovizoare exterioare trebuie să fie vizibile prin geamurile laterale sau prin porțiunea parbrizului în care acționează ștergătoarele. Totuși, din motive legate de proiectare, această dispoziție nu se poate aplica oglinzilor retrovizoare exterioare montate în partea dreaptă a vehiculelor din categoriile M2 și M3 din statele membre unde circulația se efectuează pe partea dreaptă sau celor montate pe partea stângă a vehiculelor din statele membre unde circulația se efectuează pe partea stângă.

3.3.   În cazul oricărui vehicul care, în momentul măsurării câmpului vizual, se găsește în stadiul de șasiu-cabină, lățimea minimă și cea maximă a caroseriei trebuie specificate de către producător și, dacă este necesar, acestea vor fi simulate provizoriu de niște traverse. Toate configurațiile de vehicule și de oglinzi retrovizoare luate în considerare în timpul încercărilor se înscriu în certificatul de omologare CEE de tip a componentelor care se eliberează pentru un vehicul cu privire la montarea oglinzilor retrovizoare (a se vedea apendicele).

3.4.   Oglinda retrovizoare exterioară care este obligatorie pe partea conducătorului vehiculului trebuie să fie montată astfel încât să nu existe un unghi mai mare de 55° între planul vertical longitudinal median al vehiculului și planul vertical ce trece prin centrul oglinzii retrovizoare și prin centrul liniei drepte cu lungimea de 65 mm ce unește punctele oculare ale conducătorului vehiculului.

3.5.   Oglinzile retrovizoare nu trebuie să depășească partea exterioară a caroseriei vehiculului cu mai mult decât este necesar pentru a fi în conformitate cu cerințele privitoare la câmpul de vizibilitate stipulate la punctul 5.

3.6   În cazul în care marginea inferioară a unei oglinzi retrovizoare exterioare se află la mai puțin de 2 m distanță față de sol în condițiile în care vehiculul are o sarcină care corespunde cu greutatea totală maximă admisă în cazul vehiculului respectiv, această oglindă retrovizoare nu trebuie să depășească cu mai mult de 0,20 m lățimea totală a vehiculului măsurată fără oglinzi retrovizoare.

3.7.   Oglinzile retrovizoare din clasa V se montează pe vehicule astfel încât, indiferent de poziția pe care o au după reglare, nici o parte componentă a acestor oglinzi retrovizoare sau a suporturilor lor de fixare să nu se afle la mai puțin de 2 m distanță față de sol, în condițiile în care vehiculul are o sarcină care corespunde cu greutatea totală maximă admisă din punct de vedere tehnic.

Totuși, aceste oglinzi retrovizoare nu se montează pe vehiculele a căror cabină are o înălțime care ar putea împiedica respectarea acestei cerințe.

3.8.   În condițiile respectării cerințelor punctele 3.5, 3.6 și 3.7, oglinzile retrovizoare pot depăși lățimea maximă autorizată a vehiculelor.

4.   REGLAREA

4.1.   Oglinda retrovizoare interioară trebuie să poată fi reglată de conducătorul vehiculului din poziția sa de conducere.

4.2.   Oglinda retrovizoare exterioară situată pe partea conducătorului vehiculului trebuie să poată fi reglată din interiorul vehiculului, cu ușa închisă, chiar dacă geamul poate fi deschis. Totuși, fixarea oglinzii în poziția convenabilă trebuie să se poată face și din afara vehiculului.

4.3.   Cerințele punctului 4.2 nu se aplică oglinzilor retrovizoare exterioare care, în urma rabaterii prin împingere, pot fi readuse în poziția inițială fără reglare.

5.   CÂMPURI DE VIZIBILITATE

5.1.   Generalități

5.1. Câmpurile de vizibilitate definite mai jos trebuie obținute pe baza „vederii binoculare”, ochii fiind în „poziția punctelor oculare ale conducătorului vehiculului”, conform definiției de la punctul 12 din anexa I. Câmpurile de vizibilitate se stabilesc în condițiile în care vehiculul se află în mișcare, conform Directivei 70/156/CEE anexa I punctul 2.6, iar în interiorul vehiculului, pe scaunul din față, se află un pasager, a cărui greutate este de 75 kilograme ± 1 %. Câmpurile de vizibilitate se stabilesc prin geamurile vehiculului, al căror factor total de transmisie luminoasă, măsurat perpendicular pe suprafață, este de cel puțin 70 %.

5.2.   Oglinda retrovizoare interioară (clasa I)

Câmpul de vizibilitate trebuie să fie astfel încât conducătorul vehiculului să poată vedea o porțiune plană, orizontală și lată de cel puțin 20 m a drumului, centrată pe planul vertical longitudinal median al vehiculului și extinzându-se de la 60 m în spatele punctelor oculare ale conducătorului vehiculului (figura 3) până la linia orizontului.

5.3.   Oglinzile retrovizoare exterioare principale (clasele II și III)

5.3.1.   Oglinda retrovizoare exterioară din partea stângă în cazul vehiculelor care circulă pe partea dreaptă a drumului și oglinda retrovizoare exterioară din partea dreaptă în cazul vehiculelor care circulă pe partea stângă a drumului

5.3.1.1.   Câmpul de vizibilitate trebuie să fie astfel încât conducătorul vehiculului să poată vedea o porțiune plană, orizontală și lată de cel puțin 2,50 m a drumului, porțiune care este mărginită la dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau la stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) de planul paralel cu planul median longitudinal vertical al vehiculului, care trece prin punctul cel mai din stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau din dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) din întreaga lățime a vehiculului, porțiune care se întinde de la 10 m în spatele punctelor oculare ale șoferului până la linia orizontului (figurile 4 și 5).

5.3.2.   Oglinda retrovizoare exterioară din partea dreaptă în cazul vehiculelor care circulă pe partea dreaptă a drumului și oglinda retrovizoare exterioară din partea stângă în cazul vehiculelor care circulă pe partea stângă a drumului

5.3.2.1.   În cazul vehiculelor din categoria M1 și a celor din categoria N1 a căror greutate maximă nu depășește 2 tone, câmpul de vizibilitate trebuie să fie astfel încât șoferul să poată vedea o porțiune plană, orizontală și lată de cel puțin 4 m a drumului, porțiune care este mărginită la stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau la dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) de planul paralel cu planul median longitudinal vertical al vehiculului, care trece prin punctul cel mai din dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau din stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) din întreaga lățime a vehiculului, porțiune care se întinde de la 20 m în spatele punctelor oculare ale conducătorului vehiculului până la linia orizontului (a se vedea figura 4).

5.3.2.2.   În ceea ce privește restul vehiculelor, altele decât cele menționate la punctul 5.3.2.1 de mai sus, câmpul de vizibilitate trebuie să fie astfel încât conducătorul vehiculului să poată vedea o porțiune plană, orizontală și lată de cel puțin 3,50 m a drumului, porțiune care este mărginită la stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau la dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) de planul paralel cu planul median longitudinal vertical al vehiculului, care trece prin punctul cel mai din dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau din stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) din întreaga lățime a vehiculului, porțiune care se întinde de la 30 m în spatele punctelor oculare ale conducătorului vehiculului până la linia orizontului.

În plus, drumul trebuie să fie vizibil pentru conducătorul vehiculului pe o lățime de peste 0,75 m, dintr-un punct aflat la 4 m în spatele planului vertical care trece prin punctele oculare ale conducătorului vehiculului (figura 5).

5.4.   Oglinda retrovizoare exterioară „cu unghi de mare vizibilitate” (clasa IV)

5.4.1.   Câmpul de vizibilitate trebuie să permită conducătorului vehiculului să vadă o porțiune plană, orizontală și lată de cel puțin 12,5 m a drumului, porțiune care este mărginită la stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau la dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) de planul paralel cu planul median longitudinal vertical al vehiculului, care trece prin punctul cel mai din dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau din stânga(în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) din întreaga lățime a vehiculului, porțiune care se întinde cu cel puțin 15 până la 25 m în spatele punctelor oculare ale conducătorului vehiculului. În plus, drumul trebuie să fie vizibil pentru conducătorul vehiculului pe o lățime de peste 2,5 m de la un punct situat la 3 m în spatele punctelor oculare ale conducătorului vehiculului (a se vedea figura 6).

5.5.   Oglinda retrovizoare exterioară „de parcare” (clasa V)

Câmpul de vizibilitate trebuie să permită conducătorului vehiculului să vadă o porțiune plană, orizontală a drumului, paralelă cu lungimea vehiculului, porțiune care este mărginită de următoarele planuri verticale (a se vedea figurile 7a și 7b):

5.5.1.   planul paralel cu planul median longitudinal vertical al vehiculului, care trece printr-un punct situat la 0,2 m la exteriorul punctului cel mai din dreapta (în cazul vehiculelor care circulă pe dreapta) sau cel mai din stânga (în cazul vehiculelor care circulă pe stânga) al cabinei vehiculului;

5.5.2.   pe direcție transversală, planul paralel trecând la o distanță de 1 m în fața planului menționat la punctul 5.5.1;

5.5.3.   spre spatele vehiculului, planul paralel cu planul vertical trecând prin punctele oculare ale conducătorului vehiculului și situându-se la o distanță de 1,25 m în spatele acelui plan;

5.5.4.   spre fața vehiculului, planul paralel cu planul vertical trecând prin punctele oculare ale conducătorului vehiculului și situându-se la o distanță de 1 m în fața acelui plan. În cazul în care planul vertical transversal care trece prin muchia de atac a barei de protecție a vehiculului este situat la mai puțin de 1 m în fața planului vertical care trece prin punctele oculare ale conducătorului vehiculului, câmpul de vizibilitate este limitat la acel plan (a se vedea figura 7b).

5.6.   În cazul oglinzilor retrovizoare formate din mai multe suprafețe de reflexie care sunt fie de curburi diferite, fie fac un unghi una cu cealaltă, cel puțin una dintre suprafețele de reflexie trebuie să asigure câmpul de vizibilitate și să aibă dimensiunile (a se vedea anexa II punctul 2.2.2) specificate pentru clasa de care aparțin.

5.7.   Limitarea câmpului vizual

5.7.1.   Oglinda retrovizoare interioară (clasa I)

5.7.1.1.   Se acceptă o reducere a câmpului vizual cauzată de prezența unor dispozitive cum ar fi tetierele, parasolarele, ștergătoarele de la geamul din spate, elementele de încălzire, cu condiția ca toate aceste dispozitive la un loc să nu obtureze mai mult de 15 % din câmpul de vizibilitate specificat.

5.7.1.2.   Gradul de limitare a câmpului vizual se măsoară cu tetierele reglate la cea mai joasă poziție și cu parasolarele ridicate (pliate).

5.7.2.   Oglinzile retrovizoare exterioare (clasele II, III, IV și V)

În câmpurile de vizibilitate specificate mai sus, obturarea cauzată de caroseria mașinii și de unele dintre componentele sale, cum ar fi mânerele ușilor, luminile de marcare a conturului vehiculului, indicatoarele de direcție și extremitățile barei de protecție din spate, precum și componentele de curățare a suprafeței de reflexie nu va fi luată în considerare în cazul în care obturarea totală nu depășește 10 % din câmpul de vizibilitate specificat.

5.8.   Procedura de încercare

Câmpul de vizibilitate va fi determinat prin amplasarea unor surse de lumină puternice în punctele oculare și examinarea luminii reflectate pe un ecran de monitorizare vertical. Pot fi utilizate și alte metode echivalente.

Oglindă retrovizoare interioară

Oglinzi retrovizoare exterioare principale

Vehicul condus pe partea dreaptă a drumului

Anexa III apendice

ANEXĂ LA CERTIFICATUL DE OMOLOGARE CEE DE TIP PENTRU UN VEHICUL PRIVIND INSTALAREA OGLINZILOR RETROVIZOARE

[Articolul 4 alineatul (2) și articolul 10 din Directiva 70/156/CEE a Consiliului din 6 februarie 1970 de apropiere a legislațiilor statelor membre privind omologarea de tip a autovehiculelor și a remorcilor acestora]

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

38

---

31985L0391

---

L 224/40

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

A ȘASEA DIRECTIVĂ A COMISIEI

din 16 iulie 1985

de adaptare la progresul tehnic a Anexelor II, III, IV, V și VI la Directiva 76/768/CEE a Consiliului privind apropierea legislației statelor membre cu privire la produsele cosmetice

(85/391/CEE)

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere Directiva 76/768/CEE a Consiliului din 27 iulie 1976 privind apropierea legislației statelor membre cu privire la produsele cosmetice (1), modificată ultima dată de Directiva 84/415/CEE (2), în special articolul 8 alineatul (2),

întrucât, în vederea asigurării sănătății publice, utilizarea anumitor eteri de hidrochinonă în produsele cosmetice ar trebui interzisă;

întrucât, pe baza celor mai recente cercetări științifice și tehnice și sub incidența anumitor restricții și condiții, utilizarea disulfurii de seleniu în șampoanele anti-mătreață poate fi permisă, și deoarece utilizarea anumitor complecși ai zirconiului și aluminiului ca deodorante poate fi admisă în mod definitiv;

întrucât anumiți conservanți pot elibera formaldehidă și în consecință produsele finite care îi conțin trebuie să fie supuse condițiilor de etichetare stabilite pentru formaldehidă;

întrucât măsurile prevăzute de prezenta directivă sunt în conformitate cu avizul Comitetului pentru adaptarea la progresul tehnic a directivelor privind eliminarea barierelor tehnice din calea comerțului cu produse cosmetice,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Prezenta directivă modifică Directiva 76/768/CEE după cum urmează:

1.

la Anexa II: — la punctul nr. curent 167, textul „Anexa IV partea 1” se înlocuiește cu „Anexa VII partea 2”; — punctul nr. 178 este înlocuit cu: 178.   4-Benziloxifenol, 4-metoxifenol și 4-etoxifenol”; — punctul 297 se înlocuiește cu: 297.   Seleniul și compușii săi, cu excepția disulfurii de seleniu, în condițiile stabilite la punctul nr. curent 49 din Anexa III, partea 1”;

2.

la Anexa III partea 1, se adaugă următoarele numere curente: a b c d e f 49 Disulfură de seleniu Șampoane anti-mătreață 1 %   - Conțin disulfură de seleniu - A se evita contactul cu ochii sau cu pielea afectată 50 Complecși de tip hidroxiclo- rură de aluminiu și zir-coniu AlxZr(OH)yClz și complecși de tip glicin- hidroxiclorura de aluminiu și zirconiu Deodoranți 20 % ca hidroxiclorură de Al și Zr 5,4 % ca Zr 1.   Raportul dintre numărul de atomi de aluminiu și cel de atomi de zirconiu trebuie să fie 2-10 2.   Raportul dintre numărul total de atomi de metal (Al + Zr) și nr. de atomi de clor trebuie să fie 0,9-2,1 3.   Interziși în dispozitivele pentru aerosoli (spray) A nu se aplica pe piele iritată sau afectată

3.	la Anexa IV, partea 1, punctul nr. 7 se elimină;

4.

la Anexa V, punctul nr. 6 se înlocuiește cu: 6.   Zirconiul și compușii săi, cu excepția complecșilor enumerați la punctul nr. curent 50 din Anexa III, partea 1 și a lacurilor, sărurilor și pigmenților de zirconiu din compoziția agenților de colorare enumerați în sursa bibliografică la Anexa III, partea 2 și în Anexa IV, partea 2.”;

5.

la Anexa VI — se adaugă în preambul următorul alineat 5: 5.   Toate produsele finite conținând formaldehidă sau substanțe din această Anexă și care eliberează formaldehidă trebuie etichetate cu precizarea (avertisment) «conține formaldehidă» în măsura în care concentrația formaldehidei în produsul finit depășește 0,05 %.”; — avertismentul „conține formaldehidă” din coloana (e) se elimină pentru substanța nr. 5 din partea 1 și substanțele nr. 39, 44 și 50 din partea 2; — concentrațiile maxime autorizate din coloana (c) se elimină pentru substanțele nr. 39, 44 și 50 din partea 2; — concentrațiile maxime admise din coloana (c) pentru substanțele nr. 39, 44 și 50 din partea 2 se înlocuiesc cu valorile 1 %, 0,15 % și respectiv 0,6 %; — nota de subsol din partea 1 și nota de subsol din partea 2 se elimină.

Articolul 2

Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele măsurile administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1986.

Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO L 262, 27.9.1976, p. 169.

(2)  JO L 228, 25.8.1984, p. 31.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

40

---

31985L0467

---

L 269/56

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 1 octombrie 1985

de efectuare a celei de-a șasea modificări a Directivei 76/769/CEE (PCB/PCT) privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre referitoare la restricțiile privind introducerea pe piață și utilizarea anumitor substanțe și preparate periculoase

(85/467/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât policlorobifenilii (PCB) și policlorotrifenilii (PCT) pot constitui o amenințare gravă pentru sănătate și mediu;

întrucât s-a dovedit că, în pofida restricției privind utilizarea PCB/PCT, introdusă prin Directiva 76/769/CEE (3), modificată ultima dată de Directiva 83/478/CEE (4), nu s-a constatat, în general, o scădere semnificativă a poluării mediului cu PCB și PCT; întrucât în incendii pot fi emanate substanțe foarte toxice; întrucât, prin urmare, pragul de 0,1 % din greutatea de PCB/PCT în preparate, stabilit prin Directiva 76/769/CEE, trebuie micșorat considerabil;

întrucât, de la adoptarea Directivei 76/769/CEE, au fost puse la punct produse de substituire considerate mai puțin periculoase pentru om și pentru mediu; întrucât, prin urmare, continuarea introducerii pe piață a PCB/PCT nu se mai justifică în condițiile actuale, mai puțin în unele cazuri excepționale cu o durată limitată;

întrucât este necesar ca utilizarea PCB/PCT în anumite instalații și echipamente în funcțiune să fie autorizată în continuare până la eliminarea lor sau până la sfârșitul duratei de viață a acestor instalații și echipamente; întrucât statele membre pot totuși interzice utilizarea PCB/PCT pe teritoriul lor înainte de sfârșitul duratei de viață a acestor instalații și echipamente;

întrucât statelor membre trebuie să li se permită autorizarea unor derogări de la interzicerea utilizării PCB și PCT ca produse de bază și ca produse intermediare dacă sunt îndeplinite anumite condiții, în special dacă statele în cauză consideră că nu există pericole pentru sănătatea publică și pentru mediu;

întrucât interzicerea la nivel mai extins a utilizării PCB/PCT nu se poate realiza în acest stadiu; întrucât, cu toate acestea, prezenta directivă constituie un pas important spre o astfel de interzicere,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1)   Punctul 1 din anexa I la Directiva 76/769/CEE se înlocuiește cu textul din anexa la prezenta directivă.

(2)   Anexa II la Directiva 76/769/CEE se modifică după cum urmează:

—	textul actual al anexei II devine anexa II partea A;

—

se introduce partea B de mai jos: „B.   Dispoziții speciale privind etichetarea produselor care conțin PCB și PCT Fără a aduce atingere dispozițiilor altor directive privind etichetarea substanțelor și preparatelor periculoase, statele membre pot cere ca pe echipamentele și instalațiile care conțin PCB sau PCT să apară și indicații privind eliminarea PCB și PCT, întreținerea și utilizarea echipamentelor și a instalațiilor care le conțin. Aceste indicații trebuie să poată fi citite pe orizontală atunci când obiectul care conține PCB sau PCT este instalat în mod normal. Inscripția trebuie să se detașeze clar de fond. Statele membre pot cere ca inscripția să fie într-o limbă care este înțeleasă pe teritoriul lor.”

Articolul 2

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 30 iunie 1986. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(1)   Comisiei îi sunt comunicate de statele membre textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 141, 10.6.1985, p. 76.

(2)  JO C 104, 25.4.1985, p. 1.

(3)  JO L 262, 27.9.1976, p. 201.

(4)  JO L 263, 24.9.1983, p. 33.

---

ANEXĂ

Denumirea substanțelor, a grupurilor de substanțe și a preparatelor

Restricții

— Policlorobifenili (PCB) cu excepția bifenililor mono- și diclorurați — Policlorotrifenilii (PCT) — Preparatele, inclusiv uleiurile uzate, cu concentrație masică de PCB sau PCT mai mare de 0,01 %.

Nu sunt admiși. Cu toate acestea, se admit următoarele categorii în condițiile de mai jos: 1. până la 30 iunie 1986: echipamentele electrice cu sistem închis, transformatoarele, rezistoarele și inductoarele; 2. până la 30 iunie 1986: condensatoarele mari (greutate totală ≥ 1 kg); 3. până la 30 iunie 1986: condensatoarele mici (cu condiția ca PCB să aibă un conținut maxim de clor de 43 % și să nu conțină mai mult de 3,5 % bifenili pentaclorurați și bifenili clorurați superiori); 4. până la 30 iunie 1986: fluide conducătoare de căldură din instalațiile de încălzire cu circuit închis; 5. până la 30 iunie 1986: fluidele hidraulice pentru echipamentele folosite în mineritul subteran; — Utilizarea echipamentelor, instalațiilor și fluidelor menționate la punctele 1-5, aflate în funcțiune la 30 iunie 1986, va fi în continuare autorizată până la eliminarea lor sau până la sfârșitul duratei lor de viață. — Statele membre pot totuși interzice pe teritoriul lor, din motive de protecție a sănătății și a mediului, utilizarea acestor echipamente, instalații și fluide înainte de eliminarea acestora sau înainte de sfârșitul duratei lor de viață. — Introducerea pe piață la mâna a doua a acestor echipamente, instalații și fluide, care nu urmează să fie eliminate, este interzisă începând de la 30 iunie 1986. — În cazul în care consideră că utilizarea produselor de substituire nu este posibilă din motive tehnice, statele membre pot continua să autorizeze utilizarea PCB, PCT și a preparatelor acestora, în măsura în care acestea, în condiții normale de întreținere a materialului, sunt destinate exclusiv să completeze nivelul de lichid care conține PCB în instalațiile aflate în bună stare de funcționare care au fost cumpărate înainte de intrarea în vigoare a prezentei directive. 6. până la 30 iunie 1986: produsele de bază și intermediare care urmează să fie transformate în alte produse care nu intră sub interdicția Directivei 76/769/CEE și a directivelor de modificare; după 30 iunie 1986 statele membre, cu condiția transmiterii în prealabil către Comisie a unei notificări motivate, pot acorda derogări de la interdicția de introducere pe piață și de utilizare a acestor produse de bază și intermediare, în măsura în care consideră că aceste derogări nu au consecințe periculoase pentru sănătate și mediu.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

43

---

31985L0490

---

L 295/30

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

A PATRA DIRECTIVĂ A COMISIEI

din 11 octombrie 1985

privind apropierea legislației statelor membre cu privire la metodele de analiză necesare pentru controlul compoziției produselor cosmetice

(85/490/CEE)

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere Directiva 76/768/CEE a Consiliului din 27 iulie 1976 privind apropierea legislației statelor membre cu privire la produsele cosmetice (1), modificată ultima dată de Directiva 85/391/CEE (2), în special articolul 8 alineatul (1),

întrucât Directiva 76/768/CEE prevede testarea oficială a produselor cosmetice cu scopul constatării îndeplinirii condițiilor stabilite în dispozițiile Comunității privind compoziția produselor cosmetice;

întrucât toate metodele de analiză necesare trebuie să fie stabilite cât mai repede posibil; întrucât trei etape în atingerea acestui obiectiv au fost deja parcurse prin definirea anumitor metode în Directivele 80/1335/CEE (3), 82/434/CEE (4) și 83/514/CEE (5) ale Comisiei, a patra etapă constă în definirea metodelor de identificare și determinare pentru glicerol 1-(4-aminobenzoat), de determinare a clorbutanolului, de identificare și determinare a chininei, de identificare și determinare a sulfiților anorganici și a sulfiților acizi, de identificare și determinare a cloraților metalelor alcaline și de identificare și determinare a iodatului de sodiu;

întrucât măsurile prevăzute de prezenta directivă sunt în conformitate cu avizul Comitetului privind adaptarea Directivei 76/768/CEE la progresul tehnic,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că în timpul testării oficiale a produselor cosmetice:

—	identificarea și determinarea 1-(4-aminobenzoatului) de glicerină,

—	determinarea clorbutanolului,

—	identificarea și determinarea chininei,

—	identificarea și determinarea sulfiților anorganici și sulfiților acizi,

—	identificarea și determinarea cloraților metalelor alcaline și

—	identificarea și determinarea iodatului de sodiu

se efectuează în conformitate cu metodele descrise în anexă.

Articolul 2

Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1986.

Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO L 262, 27.9.1976, p. 169.

(2)  JO L 224, 22.8.1985, p. 40.

(3)  JO L 383, 31.12.1980, p. 27.

(4)  JO L 185, 30.6.1982, p. 1.

(5)  JO L 291, 24.10.1983, p. 9.

---

ANEXĂ

IDENTIFICAREA ȘI DETERMINAREA 1-(4-AMINOBENZOATULUI) DE GLICERINĂ

A.   IDENTIFICARE

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Prezenta metodă identifică alfa-monogliceril 4-aminobenzoatul [1-(4-aminobenzoatul) de glicerină]. Metoda identifică, de asemenea, 4-aminobenzoatul de etil (benzocaină INN), care poate fi prezent ca impuritate.

2.   PRINCIPIU

Identificarea este făcută prin cromatografie în strat subțire pe silicagel cu un indicator fluorescent și identificarea grupului de amine primare libere prin formarea unui colorant diazoic pe placă.

3.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

3.1.   Amestec solvent: ciclohexan/2-propanol/diclormetan stabilizat, 48/64/9 (v/v/v).

3.2.   Solvent de developare: eter de petrol (40-60)/benzen/acetonă/soluție de hidroxid de amoniu (NH3 minimum 25 %): 35/35/35/1 (v/v/v/v).

Soluție de developare:

(a) azotit de sodiu: 1 g în 100 ml acid clorhidric 1 m (preparat imediat înainte de folosire); (b) 2-naftol: 0,2 g în 100 ml hidroxid de potasiu 1 m.

3.4.   Soluții standard:

alfa-monogliceril 4-aminobenzoat: 0,05 în 100 ml solvent 3.1 amestecat;

4-aminobenzoat de etil: 0,05 în 100 ml solvent 3.1 amestecat.

3.5.   Plăci cu silicagel 60 F254, 0,25 mm grosime, 200 mm x 200 mm.

4.   APARATURĂ

4.1.   Aparatură uzuală pentru cromatografie în strat subțire.

4.2.   Vibrator ultrasonic.

4.3.   Filtru Millipore FH 0,5 μm ori echivalent.

5.   PROCEDURĂ

5.1.   Pregătirea probei

Se cântăresc 1,5 g produs de analizat într-un balon cotat de 10 ml cu dop. Se aduce la semn cu solvent (3.1). Se închide și se lasă pentru o oră la temperatura camerei într-un vibrator ultrasonic (4.2). Se filtrează printr-un filtru Millipore (4,3) și se folosește filtratul pentru determinarea cromatografică.

5.2.   Cromatografie în strat subțire

Se pun pe placă (3.5) 10 μl soluție de probă (5.1) și câte 10 ml din fiecare soluție standard (3.4).

Se developează cromatograma până la o înălțime de 150 mm într-un tanc saturat în prealabil cu solvent 3.2. Se lasă placa să se usuce la temperatură ambiantă.

5.3.   Developare

5.3.1.   Se observă placa sub lumină UV la 254 nm.

5.3.2.   Se pulverizează placa uscată complet cu soluție 3.3 (a).

Se lasă să se usuce la temperatura camerei timp de 1 minut și imediat se pulverizează cu soluție 3.3.(b).

Se usucă placa într-un cuptor la 60 °C. Petele ce apar au o culoare portocalie. Alfa-monogliceril 4-aminobenzoat: RF 0.07; etil 4-aminobenzonat: RF 0,55.

B.   DETERMINARE

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Prezenta metodă determină alfa monogliceril 4-aminobenzoatul. Metoda determină, de asemenea, 4-aminobezoatulul de etil. Ea nu poate determina mai mult de 5 % (m/m) alfa 4-aminobenzoat de monogliceril și 1 % (m/m) 4-aminobenzoat de etil.

2.   DEFINIȚIE

Conținutul de alfa-4-aminobenzoat de glicerină și 4-aminobenzoat de etil măsurat prin această metodă este exprimat în procente masice (% m/m) de produs.

3.   PRINCIPIU

Produsul analizat este suspendat în metanol și, după un tratament adecvat al probei, este determinat prin cromatografie de lichid de înaltă performanță (HPLC).

4.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică și, atunci când este cazul, adecvați pentru HPLC.

4.1.   Metanol.

4.2.   Ortofosfat diacid de potasiu (KH2PO4).

4.3.   Diacetat de zinc (Zn (CH3COO)2•2H2O).

4.4.   Acid acetic (d= 1,05).

4.5.   Hexacianoferat de tetrapotasiu (K4(Fe(CN)6)•3H2O).

4.6.   4-hidroxibenzoat de etil.

4.7.   Alfa-4-aminobenzoat de monogliceril.

4.8.   4-aminobenzoat de etil.

4.9.   Soluție tampon de fosfat (0,02 m): se dizolvă 2,72 g ortofosfat diacid de potasiu (4.2) într-un litru de apă.

4.10.   Eluent: soluție tampon de fosfat (4,9)/metanol (4.1) 61/39 (v/v).

Compoziția fazei mobile poate fi schimbată cu scopul de a obține un factor de rezoluție R ≥ 1,5.

unde:

R1 și R2	=	timpi de retenție ai vârfurilor, în minute,
W1 și W2	=	lățimea vârfurilor la jumătatea înălțimii, în milimetri,
d'	=	viteza graficului, în milimetri pe minut.

4.11.   Soluție stoc de alfa-4-aminobenzoat de monogliceril: într-un balon cotat de 100 ml se cântăresc cu precizie aproximativ 40 mg alfa-4-aminobenzoat de monogliceril. Se dizolvă în 40 ml metanol (4.1). Se aduce la semn cu soluție tampon (4.9) și se amestecă.

4.12.   Soluție stoc de 4-aminobenzoat de etil: într-un balon cotat de 100 ml se cântăresc cu precizie 40 mg 4-aminobenzoat de etil. Se dizolvă în 40 ml metanol (4.1). Se aduce la semn cu soluție tampon (4.9) și se amestecă.

4.13.   Soluție de standard intern: într-un balon cotat de 100 ml se cântăresc cu precizie 50 mg 4-hidroxibenzoat de etil. Se dizolvă în 40 ml metanol (4.1). Se aduce la semn cu soluție tampon (4.9) și se amestecă.

Soluții standard: se prepară patru soluții standard prin dizolvarea în 100 ml eluent, (4.10) conform tabelului de mai jos:

Soluție standard	Alfa-4-aminobenzoat de monogliceril		4-aminobenzoat de etil		Etil 4-hidroxibenzoat
	μg/ml (1)	ml (4.11)	μg/ml (1)	ml (4.12)	μg/ml (1)	ml (4.13)
I	8	2	8	2	50	10
II	16	4	12	3	50	10
III	24	6	16	4	50	10
IV	40	10	20	5	50	10

4.15.   Soluție Carrez I: se dizolvă 26,5 g hexacianoferat de tetrapotasiu (4.5) în apă și se aduce la volum de 250 ml.

4.16.   Soluție Carrez II: se dizolvă 54,9 g diacetat de zinc (4.3) și 7,5 ml acid acetic (4.4) în apă și se aduce la volum de 250 ml.

4.17.   Merck Lichrosorb RP-18, sau echivalent, cu dimensiunea medie a particulelor de 5 μm.

5.   APARATURĂ

5.1.   Echipament de laborator obișnuit.

5.2.   Echipament pentru cromatografie de înaltă performanță cu detector UV cu lungime de undă variabilă și cameră termostatată setată la 45 °C.

5.3.   Coloană de oțel inoxidabil: lungime 250 mm, diametru interior 4,6 mm; umplutură Lichrosorb RP–18 (4.17).

5.4.   Baie ultrasonică.

6.   PROCEDURĂ

6.1.   Pregătirea probei

6.1.1.   Se cântărește cu precizie 1 g de probă într-un pahar de 100 ml și se adaugă 10 ml metanol (4.1).

6.1.2.   Se pune paharul în baia ultrasonică (5.4) timp 20 de minute pentru a se obține o suspensie. Se transferă cantitativ suspensia astfel obținută într-un balon cotat de 100 ml cu nu mai mult de 75 ml de eluant (4.10).

Se adăugă succesiv 1 ml soluție Carrez I (4.15) și 1 ml soluție Carrez II (4.16) și se amestecă după fiecare adăugare. Se aduce la semn cu eluant (4.10), se amestecă din nou și se filtrează printr-o hârtie de filtru cutată.

6.1.3.   Se transferă cu o pipetă 3,0 ml din filtratul obținut la 6.1.2 și 5,0 ml soluție de standard intern (4.13) într-un balon cotat de 50 ml. Se aduce la semn cu eluant (4.10) și se amestecă. Soluția astfel obținută se folosește pentru realizarea analizei cromatografice descrise la 6.2.

6.2.   Cromatografie

6.2.1.   Se reglează debitul fazei mobile (4.10) la 1,2 ml/min și se reglează temperatura coloanei la 45 °C.

6.2.2.   Se reglează detectorul (5.2) la 274 nm.

6.2.3.   Cu o microseringă se injectează în cromatograf cel puțin de două ori 20 μl de soluție (6.1.3) și se măsoară aria vârfului.

6.3.   Curba de etalonare

6.3.1.   Se injectează 20 μl din fiecare dintre soluțiile standard (4.1.4) și se măsoară aria vârfului.

6.3.2.   Pentru fiecare concentrație se calculează raportul dintre ariile vârfurilor pentru alfa-4-aminobenzoat de monogliceril și ariile vârfurilor pentru standardul intern. Se trasează acest raport pe abscisă, iar pe ordonată raportul maselor corespunzătoare.

6.3.3.   Se procedează în același mod pentru 4-hidroxibenzoatul de etil.

7.   CALCUL

7.1.   Din curba de etalonare obținută la 6.3 se citesc raporturile de mase (RP1, RP2) corespunzătoare raporturilor dintre ariile vârfurilor calculate la 6.2.3, unde:

RP1= masă alfa-4-aminobenzoat de monogliceril/masă 4-hidroxibenzoat de etil,

RP2= masă 4-aminobenzoat de etil/masă 4-hidroxibenzoat etil.

7.2.   Din raporturile de mase obținute în acest mod se calculează conținutul de alfa-4-aminobenzoat de monogliceril și, respectiv, 4-aminobenzoat de etil, ca procente masice (% m/m), cu ajutorul formulelor:

RP % (m/m) alfa-4-aminobenzoat de monogliceril =

RP % (m/m) 4-aminobenzoat de etil =

q = cantitatea de 4-hidroxibenzoat de etil (standard intern) cântărită, în miligrame, la 4.12,

P = cantitatea de probă, în grame, cântărită la 6.1.1.

8.   REPETABILITATE (2)

8.1.   Pentru un conținut de 5 % (m/m) de alfa-4-aminobenzoat de monogliceril, diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să depășească 0,25 %.

8.2.   Pentru un conținut de 1 % (m/m) 4-aminobenzoat de etil, diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să depășească 0,10 %.

9.   NOTĂ

9.1.   Înainte de efectuarea unei analize, se verifică dacă proba conține substanțe care s-ar putea suprapune în cromatogramă peste vârful standardului intern (4-aminobenzoat de etil).

9.2.   Pentru a verifica absența oricărei interferențe, se repetă determinarea prin schimbarea proporției de metanol în faza mobilă cu relativ 10 %.

DETERMINAREA CLORBUTANOLULUI

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Prezenta metodă este adecvată pentru determinarea clorbutanolului (INN) la o concentrație maximă de 0,5 % (m/m) în orice produs cosmetic, cu excepția aerosolilor.

2.   DEFINIȚIE

Conținutul de clorbutanol măsurat prin această metodă este exprimat în procente masice % (m/m) de produs.

3.   PRINCIPIU

După un tratament adecvat al produsului de analizat, determinarea este realizată prin cromatografie de gaz folosind ca standard intern 2,2,2-tricloretanol.

4.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

4.1.   Clorbutanol (1,1,1-triclor-2-metilpropan-2-ol).

4.2.   2,2,2-tricloretanol.

4.3.   Etanol absolut.

4.4.   Soluție standard de clorbutanol: 0,025 g în 100 ml etanol (4.3) (m/v).

4.5.   Soluție standard de 2,2,2-tricloretanol: 4 mg în 100 ml etanol (4.3) (m/v).

5.   APARATURĂ

5.1.   Echipament uzual de laborator.

5.2.   Cromatograf de gaz cu detector cu electroni, Ni 63.

6.   PROCEDURĂ

6.1.   Pregătirea probei

Se cântăresc cu precizie între 0,1 și 0,3 g („p” g) de probă. Se trec într-un balon cotat de 100 ml. Se dizolvă în etanol (4.3), se adaugă 1 ml soluție de standard intern (4.5) și se aduce la semn cu etanol (4.3).

6.2.   Condiții pentru cromatografia de gaz

6.2.1.   Condițiile de operare trebuie să realizeze un factor de rezoluție R ≥ 1,5.

unde:

R1 și R2	=	timpi de retenție ai vârfurilor, în minute,
W1 și W2	=	lățimea vârfurilor la jumătatea înălțimii, în milimetri,
d′	=	viteza graficului, în milimetri pe minut.

Ca exemple, următoarele condiții de operare furnizează rezoluția necesară:

Coloană	I	II
Material	Sticlă	Oțel inoxidabil
Lungime	1,80 m	3 m
Diametru	3 mm	3 mm
Fază staționară	10 % Carbolax 20 M TPA pe Gaschrom Q 80-100 ochiuri	5 % OV 17 pe Chromosorb WAW DMCS 80-100 ochiuri
Condiționare	2-3 zile la 190 °C
Temperaturi:
- injector	200 °C	150 °C
- coloană	150 °C	100 °C
- detector	200 °C	150 °C
Gaz purtător	Azot	Argon/metan (95/5 v/v)
Debit	35 ml/min	35 ml/min

6.3.   Curbă standard

Folosind cinci baloane cotate de 100 ml, se adaugă 1 ml soluție standard (4.5) și, respectiv, 0,2, 0,3, 0,4, 0,5 și 0,6 ml soluție 4.4, se aduce la semn cu etanol (4.3) și se amestecă. Se injectează 1 μl din fiecare din aceste soluții în cromatograf, în conformitate cu condițiile de operare descrise la 6.2.2 și se construiește o curbă de etalonare prin reprezentare pe abscisă a raportului dintre masa de clorbutanol și cea de 2,2,2-tricloretanol, iar pe ordonată a raportului suprafețelor vârfurilor corespondente.

6.4.   Se injectează 1 μl din soluția obținută la 6.1 și se procedează în conformitate cu condițiile descrise la 6.2.2.

7.   CALCUL

7.1.   Se calculează de pe curba standard (6.3) cantitatea „a” exprimată ca μg de clorbutanol, în soluția 6.1.

7.2.   Conținutul de clorbutanol în probă este calculat folosind următoarea formulă:

% clorbutanol (m/m) =

8.   REPETABILITATE (2)

Pentru un conținut de clorbutanol de 0,5 % (m/m), diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să depășească 0,01 %.

Notă

Dacă rezultatul este egal cu sau depășește concentrația maxim admisă, este necesară verificarea absenței interferențelor.

IDENTIFICAREA ȘI DETERMINAREA CHININEI

A.   IDENTIFICARE

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Prezenta metodă este destinată detectării prezenței chininei în șampoane și loțiuni pentru păr.

2.   PRINCIPIU

Identificarea este realizată prin cromatografie în strat subțire pe silicagel. Detectarea chininei este realizată prin fluorescența albastră a chininei, în condiții acide, la 360 nm.

Pentru confirmare ulterioară, fluorescența poate fi eliminată prin vapori de brom, iar vaporii de amoniac determină apariția unei fluorescențe gălbui.

3.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

3.1.   Plăci cu silicagel, fără indicatori fluorescenți, 0,25 mm grosime, 200 mm × 200 mm.

3.2.   Solvent de developare: toluen/dietileter/diclormetan/dietilamină 20/20/20/8 (v/v/v/v).

3.3.   Metanol.

3.4.   Acid sulfuric (96 %; d= 1,84).

3.5.   Dietileter.

3.6.   Agent de developare: se adaugă cu grijă 5 ml acid sulfuric (3.4) la 95 ml dietileter (3.5) într-un recipient răcit.

3.7.   Brom.

3.8.   Soluție de hidroxid de amoniu (28 %; d= 0,90).

3.9.   Chinină anhidră.

3.10.   Soluție standard: se cântăresc cu precizie 100,0 mg chinină anhidră (3.9) într-un balon cotat și se dizolvă în 100 mg metanol (3.3).

4.   APARATURĂ

4.1.   Echipament uzual pentru cromotografie în strat subțire.

4.2.   Baie ultrasonică.

4.3.   Filtru Millipore, FH 0,5 fm sau echivalent cu echipament de filtrare adecvat.

5.   PROCEDURĂ

5.1.   Pregătirea probei

Într-un balon cotat de 100 ml se cântărește cu precizie o cantitate de probă ce poate conține aproximativ 100 mg chinină, se dizolvă și se aduce la semn cu metanol (3.3).

Se astupă balonul și se lasă pentru o oră la temperatura camerei într-un vibrator ultrasonic (4.2). Se filtrează (4.3) și se folosește filtratul pentru cromatografie.

5.2.   Cromatografie în strat subțire

Se pune 1,0 μl soluție standard (3.10) și 1,0 μl soluție de probă (5.1) pe placa cu silicagel (3.1). Se developează cromatograma pe o distanță de 150 mm folosind solvent 3.2, într-un tanc saturat anterior cu solvent (3.2).

5.3.   Developare

5.3.1.   Se usucă placa la temperatura camerei.

5.3.2.   Se pulverizează cu reactivul 3.6.

5.3.3.   Se lasă placa la uscat pentru o oră la temperatura camerei.

5.3.4.   Se observă la lumina unei lămpi UV reglată la o lungime de undă de 360 nm. Chinina apare ca o pată fluorescentă albastru intens.

Ca exemplu, tabelul de mai jos indică valorile RF ale principalilor alcaloizi derivați din chinină când se developează cu solvent 3.2.

Alcaloid	RF
Chinină	0,20
Chinidină	0,29
Cinconină	0,33
Cinconidină	0,27
Hidrochinidină	0,17

5.3.5.   Pentru confirmarea ulterioară a prezenței chininei, placa se expune pentru aproximativ o oră la vapori de brom (3.7). Fluorescența dispare. Când aceeași placă este expusă la vapori de amoniac (3.8), petele reapar cu o culoare maro, iar când placa este examinată din nou sub lumină UV la 360 nm se poate observa o fluorescență gălbuie.

Limita de detectare: 0,1 mg chinină.

B.   DETERMINARE

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Prezenta metodă descrie determinarea chininei. Ea poate fi utilizată pentru a determina concentrația maximă admisă, de 0,5 % (m/m) în șampoane și 0,2 % în loțiuni pentru păr.

2.   DEFINIȚIE

Conținutul de chinină determinat prin această metodă este exprimat în procente masice (% m/m) de produs.

3.   PRINCIPIU

După un tratament adecvat al produsului de analizat, determinarea este realizată prin cromatografie de lichid de înaltă performanță (HPLC)

4.   REACTIVI

Toți reactivi trebuie să fie de puritate analitică și adecvați pentru HPLC.

4.1.   Acetonitril.

4.2.   Fosfat diacid de potasiu (KH2PO4).

4.3.   Acid ortofosforic (85 %; d= 1,7).

4.4.   Bromură de tetrametilamoniu.

4.5.   Chinină anhidră.

4.6.   Metanol.

4.7.   Soluție de acid ortofosforic (0,1 m): se cântăresc 11,53 g acid ortofosforic (4.3) și se dizolvă în 1 000 ml apă într-un balon cotat.

4.8.   Soluție de fosfat diacid de potasiu (0,1 m): se cântăresc 13,6 g fosfat diacid de potasiu (4.2) și se dizolvă în 1 000 ml apă într-un balon cotat.

4.9.   Soluție de bromură de tetrametilamoniu: se dizolvă 15,40 g bromură de tetrametilamoniu în 1 000 ml apă într-un balon cotat.

4.10.   Eluant: acid ortofosforic (4.7)/fosfat diacid de potasiu (4.8)/bromură de tetrametilamoniu (4.9)/apă/acetonitril (4.1) 10/50/100/340/90 (v/v/v/v/v).

Compoziția acestei faze mobile poate fi schimbată cu scopul de a obține un factor de rezoluție R ≥ 1,5.

unde:

R1 și R2	=	timpii de retenție ai vârfurilor, în minute,
W1 și W2	=	lățimea vârfului la jumătatea înălțimii, în milimetri,
d′	=	viteza graficului, în milimetri pe minut.

4.11.   Silice tratată cu octadecilsilan, 10 μm.

4.12.   Soluții standard: într-un set de baloane cotate se cântăresc cu precizie aproximativ 5,0, 10,0, 15,0 și respectiv 20,0 mg chinină anhidridă (4.5). Se aduce la semn cu metanol (4.6) și se agită conținutul baloanelor până la dizolvarea chininei. Se filtrează fiecare probă printr-un filtru de 0,5 μm.

5.   APARATURĂ

5.1.   Echipament de laborator obișnuit.

5.2.   Baie ultrasonică.

5.3.   Echipament pentru cromatografie de lichid de înaltă performanță, cu detector cu lungime de undă variabilă.

5.4.   Coloană: lungime 250 mm; diametru interior 4,6 mm; umplutură silice (4.11).

5.5.   Filtru Millipore FH 0,5 μm sau echivalent, cu aparatură de filtrare adecvată.

6.   PROCEDURĂ

6.1.   Pregătirea probei

Într-un balon cotat de 100 ml se cântărește cu precizie o cantitate suficientă de produs pentru a conține 10,0 mg chinină anhidră, se adaugă 20 ml metanol (4.6) și se pune balonul într-o baie ultrasonică (5.2) pentru 20 de minute. Se aduce la semn cu metanol (4.6). Se amestecă soluția și apoi se filtrează o porțiune (5.5).

6.2.   Cromatografie

Debit: 1,0 ml/min.

Lungime de undă a detectorului (5.3): 332 nm.

Volum de injectare: 10 μl din soluția filtrată (6.1).

Măsurare: suprafața vârfului.

6.3.   Curbă de etalonare

Se injectează de cel puțin 3 ori 10,0 μl din fiecare soluție de referință (4.12), se măsoară ariile vârfurilor și se calculează aria medie pentru fiecare concentrație.

Se realizează curba de etalonare și se verifică dacă este rectilinie.

7.   CALCUL

7.1.   Din curba de etalonare (6.3) se determină cantitatea, în μg, de chinină anhidră prezentă în volumul injectat (6.2).

7.2.   Concentrația de chinină anhidră în probă, ca procent masic (% m/m), este obținută utilizând formula următoare:

% (m/m) chinină anhidră =

unde:

B– este cantitatea, în micrograme, de chinină anhidră determinată în cei 10 μl de soluție filtrată (6.1),

A– este masa probei, în grame (6.1).

8.   REPETABILITATE (2)

Pentru un conținut de chinină anhidră de 0,5 % (m/m), diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să depășească 0,02 %.

Pentru un conținut de chinină anhidră de 0,2 % (m/m), diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să depășească 0,01 %.

IDENTIFICAREA ȘI DETERMINAREA SULFIȚILOR ANORGANICI ȘI SULFIȚILOR ACIZI

OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Metoda descrie identificarea și determinarea sulfiților anorganici și sulfiților acizi în produsele cosmetice. Ea este aplicabilă numai produselor care au o fază apoasă sau alcoolică și pentru concentrații de dioxid de sulf de până la 0,2 %.

A.   IDENTIFICARE

1.   PRINCIPIU

Proba este încălzită în acid clorhidric și dioxidul de sulf care se eliberează este identificat prin mirosul său sau prin efectul său asupra hârtiei indicatoare.

2.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

2.1   Acid clorhidric (4 m).

2.1.   Hârtie iod-amidonată (iodat de potasiu) ori echivalent.

3.   APARATURĂ

3.1.   Echipament de laborator obișnuit.

3.2.   Vas (25 ml) echipat cu un condensator de reflux scurt.

4.   PROCEDURĂ

4.1.   Se pun aproximativ 2,5 g de probă în vas (3.2) împreună cu 10 ml acid clorhdric (2.1).

4.2.   Se amestecă și se încălzește până la fierbere.

4.3.   Se testează emisia de dioxid de sulf prin miros sau cu hârtie indicatoare (2.2).

B.   DETERMINARE

1.   DEFINIȚIE

Conținutul de sulfit sau sulfit acid în probă determinat conform acestei metode este exprimat în procente masice de dioxid de sulf.

2.   PRINCIPIU

După acidificarea probei, dioxidul de sulf eliberat este distilat într-o soluție de apă oxigenată. Acidul sulfuric format este titrat cu o soluție de hidroxid de sodiu standardizată.

3.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

3.1.   Apa oxigenată 0,2 % (m/v). A se prepara zilnic.

3.2.   Acid ortofosforic (= 1,75).

3.3.   Metanol.

3.4.   Soluție standardizată de hidroxid de sodiu (0,01 m).

3.5.   Azot.

3.6.   Indicator: amestec 1:1 (v/v) de roșu de metil (0,03 % m/v în etanol) și albastru de metilen (0,05 % m/v în etanol). Se filtrează soluția.

4.   APARATURĂ

4.1.   Echipament de laborator obișnuit.

4.2.   Distilator (vezi figura).

5.   PROCEDURĂ

5.1.   În balonul de distilare A (vezi figura), se cântăresc cu precizie aproximativ 2,5 g de probă.

5.2.   Se adaugă 60 ml apă și 50 ml metanol (3.3) și se amestecă.

5.3.   Se pun 10 ml apă oxigenată (3.1), 60 ml apă și câteva picături de indicator (3.6) în colectorul de distilare D (vezi figura). Se adaugă câteva picături de hidroxid de sodiu (3.4), până la virarea în verde a indicatorului.

5.4.   Se repetă 5.3 pentru flaconul de spălare E (vezi figura).

5.5.   Se asamblează aparatul și se reglează debitul de azot (3.5) la aproximativ 60 de bule pe minut.

5.6.   Se pun 15 ml acid ortofosforic (3.2) din pâlnie în balonul de distilare A.

5.7.   Se încălzește rapid până la fierbere și apoi se fierbe ușor la foc mic pe o perioadă totală de 30 de minute.

5.8.   Se detașează colectorul de distilat D. Se clătește tubul și apoi se titrează soluție de hidroxid de sodiu (3.4) până la virarea în verde a indicatorului (3.6).

6.   CALCUL

Se calculează conținutul de sulfit sau sulfit acid, în procente masice, cu formula:

% m/m dioxid de sulf

unde:

M= concentrație molară a soluției de hidroxid de sodiu (3.4),

V= volumul de hidroxid de sodiu (3.4) necesar pentru titrare (5.8), în mililitri,

m= masa probei (5.1), în grame.

7.   REPETABILITATE (2)

Pentru un conținut de 0,2 % m/m dioxid de sulf, diferența dintre două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să fie mai mare de 0,006 %.

Aparatura de distilare a dioxidului de sulf conform Tanner

Toate dimensiunile sunt în mm.

IDENTIFICAREA ȘI DETERMINAREA CLORAȚILOR METALELOR ALCALINE

OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Metoda descrie identificarea și determinarea cloraților în pastele de dinți și alte produse cosmetice.

A.   IDENTIFICARE

1.   PRINCIPIU

Clorații sunt separați de alți compuși halogenați prin cromatografie în strat subțire și identificați prin oxidarea iodurii, cu formare de iod.

2.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

2.1.   Soluții de referință: soluții apoase de clorat, bromat și iodat de potasiu (0,2 % m/v) proaspăt preparate.

2.2.   Solvent de developare: soluție de amoniac (28 % m/v) acetonă/butanol (60/130/30 v/v/v).

2.3.   Iodură de potasiu, soluție apoasă (5 % m/v).

2.4.   Soluție de amidon (1 la 5 % m/v).

2.5.   Acid clorhidric (1 m).

2.6.   Plăci pentru cromatografie în strat subțire cu celuloză, gata preparate (0,25 mm).

3.   APARATURĂ

Echipament normal pentru cromatografia în strat subțire.

4.   PROCEDURĂ

4.1.   Se extrage aproximativ 1 g de probă cu apă, se filtrează și se diluează la aproximativ 25 ml.

4.2.   Se pun 2 μl de soluție (4.1) pe placă (2.6), împreună cu porțiuni de 2 μl din fiecare dintre cele trei soluții de referință (2.1).

4.3.   Se pune placa într-un tanc de developare și se developează prin cromatografie ascendentă cu solvent 2.2 aproximativ trei sferturi din lungimea plăcii (2.6).

4.4.   Se scoate placa din tancul de developare și se lasă să se evapore solventul (NB: Această etapă poate dura până la 2 ore).

4.5.   Se pulverizează placa cu iodură de potasiu (2.3) și se lasă la uscat pentru aproximativ 5 minute.

4.6.   Se pulverizează placa cu soluție de amidon (2.4) și se lasă la uscat pentru aproximativ 5 minute.

4.7.   Se pulverizează placa cu acid clorhidric (2.5).

5.   EVALUARE

Dacă cloratul este prezent, după o jumătate de oră apare o pată albastră (posibil o pată maro), cu o valoare RF de aproximativ 0,7-0,8.

Compuși halogenați	RF
Iodat	0-0,2
Bromat	0,5-0,6
Clorat	0,7-0,8

Trebuie remarcat faptul că bromații și iodații dau reacție imediată. Este nevoie de atenție pentru a nu confunda petele de bromați cu petele de clorați.

B.   DETERMINARE

1.   DEFINIȚIE

Conținutul de clorat din probă determinat conform acestei metode este exprimat în procente masice de clorat.

2.   PRINCIPIU

Cloratul este redus de pulberea de zinc în condiții acide. Clorura formată este măsurată prin titrare potențiometrică folosind o soluție de nitrat de argint. O determinare similară efectuată înaintea reducerii permite determinarea posibilei prezențe a halogenurilor.

3.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

3.1.   Acid acetic, 80 % (m/m).

3.2.   Pulbere de zinc.

3.3.   Soluție standard de azotat de argint (0,1 m).

4.   APARATURĂ

4.1.   Echipament de laborator obișnuit.

4.2.   Potențiometru echipat cu electrod indicator de argint.

5.   PROCEDURĂ

5.1.   Pregătirea probei

Într-o eprubetă pentru centrifugă se cântărește cu precizie o cantitate „m” de aproximativ 2 g. Se adaugă aproximativ 15 ml acid acetic (3.1) și se amestecă cu grijă. Se așteaptă 30 de minute și se centrifughează 15 minute la 2 000 rot/min. Se transferă soluția supernatantă într-un balon cotat de 50 ml. Se repetă centrifugarea de două ori prin adăugarea a 15 ml acid acetic (3.1) la reziduu. Se colectează soluția conținând clorat în același balon cotat. Se aduce la semn cu acid acetic (3.1).

5.2.   Reducerea cloratului

Se iau 20 ml de soluție 5.1 și se adaugă 0,6 g pulbere de zinc (3.2). Se aduce la fierbere într-un balon echipat cu un tub condensator. După 30 de minute de fierbere se răcește și se filtrează. Se clătește balonul cu apă. Se filtrează și se combină filtratul cu apele de clătire.

5.3.   Determinarea clorurii

Se titrează 20 ml de soluție 5.2 cu azotat de argint (3.3) prin folosirea potențiometrului (4.2). Se titrează în același mod 20 ml de soluție 5.1 cu azotat de argint (5.3).

NB: Dacă produsul conține derivați de brom sau de iod care pot elibera bromuri sau ioduri după reducere, curba de titrare are mai multe puncte de inflexiune. În acest caz, volumul soluției titrate (3.3) corespunzător clorurii este diferența dintre ultimul și penultimul punct de inflexiune.

6.   CALCUL

Conținutul de clorat al probei (% m/m) este calculat cu formula:

Clorat (ClO3 -) % m/m =

unde:

V	=	volumul, în mililitri, de soluție de azotat de argint (3.3) folosit la titrarea soluției 5.2,
V′	=	volumul, în mililitri, de soluție de azotat de argint (3.3) folosit la titrarea a 20 ml de soluție 5.1,
M	=	molalitatea soluției standard de azotat de argint (3.3),
m	=	masa probei, în grame.

7.   REPETABILITATE (2)

Pentru un conținut de clorat de 3 până la 5 % m/m, diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să depășească 0,07 % m/m.

IDENTIFICAREA ȘI DETERMINAREA IODATULUI DE SODIU

OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Metoda descrie procedeul de identificare și determinarea limpezirii produselor cosmetice conținând iodat de potasiu.

A.   IDENTIFICARE

1.   PRINCIPIU

Iodatul de sodiu este separat de alți compuși halogenați prin cromatografie în strat subțire și identificat prin oxidarea iodurii cu formare de iod.

2.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică.

2.1.   Soluții de referință: soluții apoase de clorat, bromat și iodat de potasiu (0,1 % m/v) proaspăt preparate.

2.2.   Solvent de developare:

soluție de amoniac 28 % (m/v)/acetonă/butanol (60/130/30 v/v/v).

2.3.   Soluție apoasă de iodură de potasiu (5 % m/v).

2.4.   Soluție de amidon (1 până la 5 % m/v).

2.5.   Acid clorhidric (1 m).

3.   APARATURĂ

Plăci cu celuloză pentru cromatografie în strat subțire (0,25 mm) gata preparate.

3.1.   Plăci pentru cromatografie în strat subțire cu celuloză, gata preparate (0,25 mm).

3.2.   Echipament normal pentru cromatografie în strat subțire.

4.   PROCEDURĂ

4.1.   Se extrage cu apă aproximativ 1 g de probă, se filtrează și se diluează la aproximativ 10 ml.

4.2.   Se pun 2 μl din această soluție pe linia de bază a plăcii (3.1), împreună cu porțiuni de 2 μl din fiecare dintre cele trei soluții de referință (2.1).

4.3.   Se pune placa într-un tanc de developare și se developează cu solvent (2.2) prin cromatografie ascendentă aproximativ trei sferturi din lungimea plăcii.

4.4.   Se îndepărtează placa din tancul de developare și se lasă să se evapore solventul la temperatura ambiantă (NB: Această etapă poate dura până la două ore.).

4.5.   Se pulverizează pe placă iodură de potasiu (2.3) și se lasă să se usuce aproximativ 5 minute.

4.6.   Se pulverizează pe placă soluție de amidon (2.4) și se lasă să se usuce aproximativ 5 minute.

4.7.   În final, se pulverizează cu acid clorhidric (2.5).

5.   EVALUARE

Dacă iodatul este prezent, o pată albastră (culoarea poate fi maro sau poate deveni maro dacă stă) apare imediat, cu o valoare RF de aproximativ 0-0,2.

Trebuie remarcat că bromații dau reacții imediate la valori RF de aproximativ 0,5-0,6 iar clorații, după aproximativ 30 de minute, la valori RF de 0,7, respectiv 0,8.

B.   DETERMINARE

1.   DEFINIȚIE

Conținutul de iodat de sodiu determinat conform acestei metode este exprimat ca procent masic de iodat de sodiu.

2.   PRINCIPIU

Iodatul de sodiu se dizolvă în apă și este determinat prin intermediul cromatografiei de lichid de înaltă performanță, folosind o coloană C18 cu fază inversă și o coloană cu schimbător de anioni înseriate.

3.   REACTIVI

Toți reactivii trebuie să fie de puritate analitică și, în special, adecvați cromatografiei de lichid de înaltă performanță (HPLC).

3.1.   Acid clorhidric (4 m).

3.2.   Sulfit de sodiu apos, 5 % m/v.

3.3.   Soluție stoc de iodat de sodiu:

se prepară o soluție stoc conținând 50 mg iodat de sodiu la 100 ml apă.

3.4.   Ortofosfat diacid de potasiu.

3.5.   Ortofosfat acid de disodiu • 2H2O.

3.6.   Fază mobilă HPLC: se dizolvă 3,88 g ortofosfat diacid de potasiu (3.4) și 1,19 g ortofosfat acid de disodiu • 2 H2O (3.5) într-un litru de apă.

pH-ul soluției rezultate este 6,2.

3.7.   Hârtie indicatoare universală, pH 1-11.

4.   APARATURĂ

4.1.   Aparatură de laborator obișnuită.

4.2.   Hârtie de filtru rotundă, diametru 110 mm, Schleicher și Schüll nr. 575 sau echivalentă.

4.3.   Cromatograf de lichid de înaltă performanță cu detector cu lungime de undă variabilă.

4.4.   Coloane: lungime 120 mm; diametru interior: 4,6 mm; număr: două conectate în serie; prima coloană – Necleosil® 5 C18 sau echivalent; a doua colană - VydacTM -301-SB sau echivalent.

5.   PROCEDURĂ

5.1.   Pregătirea probei

5.1.1.   Probe fluide (șampoane)

Se cântărește cu precizie o porțiune de analizat de aproximativ 1,0 g din probă într-un cilindru gradat cu dop de sticlă sau într-un balon cotat.

Se aduce la semn cu apă și se amestecă.

Dacă este necesar, se filtrează soluția.

Se determină iodatul din soluție prin intermediul HPLC, conform descrierii din secțiunea 5.2.

5.1.2.   Probe solide (săpunuri)

Se desparte ușor o parte din probă și se măsoară cu precizie într-un cilindru gradat, cu dop de sticlă, o porțiune de analizat de aproximativ 1,0 g. Se umple până la 50 ml cu apă și se agită puternic timp de un minut. Se centrifughează și se filtrează prin hârtie de filtru (4.1) sau se lasă amestecul să stea pentru cel puțin o noapte.

Se agită bine soluția gelatinoasă și se filtrează printr-o hârtie de filtru (4.1).

Se determină iodatul din filtrat prin intermediul HPLC, conform descrierii din secțiunea 5.2.

5.2.   Cromatografie

Debit:1 ml/min.

Lungime de undă a detectorului (4.2): 210 nm.

Volum de injectare: 10 μl.

Măsurare: aria vârfului.

5.3.   Etalonare

În baloane cotate de 50 ml se pun cu pipeta 1,0, 2,0, 5,0, 10,0, și 20,0 ml soluție stoc de iodat de sodiu (3,3). Se aduce la semn cu apă și se amestecă.

Soluțiile astfel obținute conțin 0,01, 0,02, 0,05, 0,10, și, respectiv, 0,20 mg iodat de sodiu per mililitru.

Se injectează o porțiune de 10 μl din fiecare soluție standard de iodat în cromatograful de lichid (4.2) și se obține o cromatogramă. Se determină suprafața vârfului pentru iodat și se trasează o curbă prin relaționarea suprafeței vârfului cu concentrația de iodat de sodiu.

6.   CALCUL

Se calculează conținutul de iodat de sodiu, în procente masice (% m/m), folosind formula:

% (m/m) iodat de sodiu

unde:

m= este masa, în grame, a porțiunii de analizat (5.1),

V= este volumul total al soluției probă, în mililitri, obținut conform descrierii de la 5.1,

c= este concentrația, în miligrame pe milimetru, de iodat de sodiu, obținută din curba de etalonare (5.3).

7.   REPETABILIATE (2)

Pentru un conținut de iodat de sodiu de 0,1 % (m/m), diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate în paralel pe aceeași probă nu trebuie să depășească 0,002 %.

8.   CONFIRMARE

8.1.   Principiu

Într-o soluție acidificată a unui produs cosmetic, iodatul (IO3 -) este redus la iod (I-) cu sulfit și soluția rezultată se investighează prin intermediul HPLC. Dacă un vârf având un timp de retenție corespunzător timpului de retenție al iodatului dispare după tratament cu sulfit, vârful original poate fi cel mai probabil atribuit iodatului.

8.2.   Procedură

Într-un flacon cotat se pune cu pipeta o porțiune de 5 ml din soluția probă obținută conform descrierii din secțiunea 5.1.

Se reglează pH-ul soluției la valoarea 3 sau mai mică, cu acid clorhidric (3.1); hârtie indicatoare universală (3.7).

Se adaugă trei picături de soluție de sulfit de sodiu (3.2) și se amestecă.

Se injectează o porțiune de 10 μl de soluție în cromatograful de lichid (4.2).

Se compară această cromatogramă cu cromatograma obținută conform descrierii de la paragraful 5 pentru aceeași probă.

---

(1)  Aceste valori sunt date ca o indicație și corespund la mase exacte din 4.11, 4.12 și 4.13.

NB: aceste soluții pot fi preparate în moduri diferite.

(2)  ISO 5725.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

59

---

31985L0503

---

L 308/12

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

PRIMA DIRECTIVĂ A COMISIEI

din 25 octombrie 1985

privind metodele de analiză pentru cazeinele și cazeinații comestibili

(85/503/CEE)

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere Directiva 83/417/CEE a Consiliului din 25 iulie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre în legătură cu anumite lactoproteine (cazeină și cazeinați) destinate consumului uman (1), în special articolul 9 litera (b),

întrucât articolul 9 litera (b) din Directiva 83/417/CEE prevede ca metodele comunitare de analiză să fie stabilite pentru verificarea compoziției anumitor cazeine și cazeinați comestibili;

întrucât este posibilă adoptarea unei serii inițiale de metode pentru care au fost elaborate studii;

întrucât măsurile prevăzute de prezenta directivă sunt în conformitate cu avizul Comitetului permanent pentru produse alimentare,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a se asigura că analizele necesare pentru verificarea criteriilor stabilite la Anexa I sunt efectuate în conformitate cu metodele prezentate la Anexa II.

Articolul 2

Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 mai 1987. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO L 237, 26.8.1983, p. 25.

---

ANEXA I

OBIECTUL PRIMEI DIRECTIVE A COMUNITĂȚII PRIVIND METODELE DE ANALIZĂ PENTRU CAZEINELE Ș CAZEINAȚII COMESTIBILI

I.   Dispoziții generale

II.   Determinarea umidității în:

—	cazeinele acide utilizând metoda 1, Anexa II

—	cazeinele cheag utilizând metoda 1, Anexa II

—	cazeinați utilizând metoda 1, Anexa II

III.   Determinarea conținutului de proteine în:

—	cazeinele acide utilizând metoda 2, Anexa II

—	cazeinele cheag utilizând metoda 2, Anexa II

—	cazeinați utilizând metoda 2, Anexa II

IV.   Determinarea acidității libere în:

—	cazeinele acide utilizând metoda 3, Anexa II

V.   Determinarea cenușii (incluzând P2O5) în:

—	cazeinele acide utilizând metoda 4, Anexa II

—	cazeinele cheag utilizând metoda 5, Anexa II

VI.   Determinarea pH-ului în:

—	cazeinați utilizând metoda 6, Anexa II

---

ANEXA II

METODE DE ANALIZĂ PRIVIND COMPOZIȚIA CAZEINELOR ȘI CAZEINAȚILOR COMESTIBILI

DISPOZIȚII GENERALE

1.   PREGĂTIREA PROBEI DE ANALIZĂ

1.1.   Generalități

Masa probei prezentate laboratorului pentru analiză este de cel puțin 200 de grame.

1.2.   Pregătirea probei pentru analiză în laborator

1.2.1.   Se amestecă bine și se sfărâmă cocoloașele etc. din proba de laborator prin agitare repetată și răsturnarea recipientului [dacă este cazul, după transferarea în totalitate a probei de laborator într-un recipient etanș de capacitate suficientă (de două ori volumul probei) pentru a permite realizarea acestei operații].

1.2.2.   Se transferă o cantitate reprezentativă din probă, de exemplu 50 de grame de probă de laborator amestecată bine (punctul 1.2.1) într-o sită de testare (punctul 3.3).

1.2.3.   Dacă o cantitate de 50 de grame trece în întregime sau aproape în întregime (cel puțin 95 % din greutate) prin sită (punctul 3.3), se utilizează pentru determinare proba pregătită la punctul 1.2.1.

1.2.4.   Altfel, se macină cantitatea de 50 de grame utilizând dispozitivul de măcinare (punctul 3.4) până când îndeplinește criteriul de strecurare (punctul 1.2.3). Se transferă imediat toată proba strecurată într-un recipient etanș de capacitate suficientă (de două ori volumul probei) și se amestecă bine prin agitare repetată și răsturnare. Pe parcursul acestor operații, se iau măsuri de precauție pentru a se evita orice fel de modificare în conținutul de umiditate al produsului.

1.2.5.   După pregătirea probei de testare, se continuă imediat cu orice metodă de determinare.

1.3.   Recipientele

Proba se păstrează întotdeauna într-un recipient etanș la aer și umiditate.

2.   REACTIVII

2.1.   Apa

2.1.1.   Acolo unde se menționează apa pentru dizolvare, diluare sau spălare, se utilizează apa distilată sau apa demineralizată de puritate cel puțin echivalentă.

2.1.2.   Acolo unde se face referire la „dizolvare” sau „diluare”, fără alte indicații, se înțelege „dizolvare în apă” sau „diluare cu apă”.

2.2.   Reactivii chimici

Toți reactivii chimici utilizați au calitatea reactivilor recunoscuți analitic, cu excepția cazurilor în care se fac alte precizări.

3.   ECHIPAMENTELE

3.1.   Lista de echipamente

Lista de echipamente conține doar acele articole cu utilizare specializată și articolele cu anumite specificații.

3.2.   Balanța analitică

Prin balanța analitică se înțelege o balanță care poate să cântărească cu o precizie de cel puțin 0,1 mg.

3.3.   Sita de testare

Sitele de testare care urmează a fi utilizate trebuie să fie prevăzute cu un capac având diametrul de 200 mm, să aibă țesătură de sârmă cu o mărime a găurii nominale de 500 µm. Toleranțele găurii și diametrele sârmei permise sunt cele date în ISO 3310/1. (Site de testare – Cerințe tehnice și testare – partea 1: Rețea de sârmă de metal. ISO 3310/1 - 1975).

Sitele trebuie să fie prevăzute cu un colector.

3.4.   Dispozitivul de măcinare

Dacă este cazul, pentru măcinarea probei de laborator (a se vedea punctul 1.2.4), fără dezvoltarea de căldură exagerată și fără pierdere sau absorbție de umiditate, nu se utilizează o moară cu ciocane.

4.   EXPRIMAREA REZULTATELOR

4.1.   Rezultatele

Rezultatul prezentat în raportul analitic are valoarea medie obținută din două determinări care îndeplinesc criteriul de repetabilitate pentru acea metodă.

4.2.   Calcularea procentajului

Cu excepția cazului unde se fac alte precizări, rezultatul se calculează ca procent raportat la masa probei.

5.   RAPORTUL TESTULUI

Raportul testului identifică metoda de analiză utilizată, precum și rezultatele obținute. Pe lângă aceasta, precizează toate detaliile privind procedura, nespecificate în metoda de analiză sau care sunt opționale, precum și orice situație care ar putea influența rezultatele obținute. Raportul testului furnizează toate informațiile necesare pentru identificarea completă a probei.

METODA 1

DETERMINAREA CONȚINUTULUI DE UMIDITATE

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Această metodă determină conținutul de umiditate în:

—	cazeinele acide;

—	cazeinele cheag;

—	cazeinați.

2.   DEFINIȚIE

Conținutul de umiditate al cazeinelor și cazeinaților: pierderea de masă așa cum a fost determinată prin metoda specificată.

3.   PRINCIPIU

Masa reziduală a unei cantități de testare este determinată după uscarea la presiunea atmosferică într-o etuvă la 102 °C ± 1 °C până se ajunge la o masă constantă. Pierderea de masă este calculată ca procent raportat la masa probei.

4.   APARATURĂ

4.1.   Balanța analitică

4.2.   Platanele sunt cu fundul plat, din material anticoroziv în condiții de testare, de exemplu nichel, aluminiu, oțel inoxidabil sau sticlă. Platanele trebuie să aibă capace care să se potrivească bine, dar care să poată fi îndepărtate cu ușurință. Dimensiunile corespunzătoare sunt: diametrul de la 60 la 80 mm și adâncimea de circa 25 mm.

4.3.   Etuvă electrică termoreglabilă cu ventilator, cu termostat de reglare a temperaturii (la 102 °C ± 1 °C). Temperatura trebuie să fie uniformă în etuvă.

4.4.   Exsicatorul, care conține gel de siliciu proaspăt activat cu un indicator higrometric sau un echivalent deshidratant.

4.5.   Dispozitive corespunzătoare de manevrare a platanelor, de exemplu clești de laborator.

5.   PROCEDURĂ

5.1.   Pregătirea probei de testare

După cum este descris la punctul 1.2 al Dispozițiilor generale.

5.2.   Pregătirea platanului

5.2.1.   Se încălzește platanul descoperit și capacul acestuia (punctul 4.2) în etuva (punctul 4.3) reglată la temperatura de 102 °C ± 1 °C timp de cel puțin o oră.

5.2.2.   Se acoperă platanul cu capacul, se transferă în exsicator (punctul 4.4), se lasă să se răcească la temperatura încăperii în care se face cântărirea și se cântărește cu o precizie de aproximativ 0,1 mg (m0).

5.3.   Cantitatea de testare

Se introduc 3 până la 5 grame din proba de testare (punctul 5.1) în platan, se acoperă cu capacul și se cântărește cu o precizie de aproximativ 0,1 mg (m1).

5.4.   Determinarea

5.4.1.   Se descoperă platanul și se introduce odată cu capacul său în etuva (punctul 4.3) reglată la 102 °C ± 1 °C timp de patru ore.

5.4.2.   Se repune capacul pe platan, se transferă în exsicator, se lasă să se răcească la temperatura camerei în care se efectuează cântărirea și se cântărește cu o precizie de aproximativ 0,1 mg.

5.4.3.   Se descoperă platanul și se încălzește din nou odată cu capacul său în etuvă timp de o oră. Apoi se repetă operația de la punctul 5.4.2.

5.4.4.   Dacă masa obținută la punctul 5.4.3 este mai mică decât masa obținută la punctul 5.4.2 cu mai mult de 1 mg, se repetă operația de la punctul 5.4.3.

Dacă are loc o creștere a masei, se utilizează cea mai mică masă înregistrată în calcule (punctul 6.1).

Greutatea finală înregistrată trebuie să fie m2g. Timpul total de uscare nu trebuie să depășească în mod normal șase ore.

6.   EXPRIMAREA REZULTATELOR

6.1.   Metoda de calcul

Pierderea de masă la uscarea probei, exprimată ca procent raportat la masă, este dată de:

unde:

m0	=	masa în grame a platanului și a capacului său după procesul descris la punctul 5.2;
m1	=	masa în grame a platanului, a capacului său și a cantității de testare înainte de uscare (procesul descris la punctul 5.3);
m2	=	masa în grame a platanului, a capacului său și a cantității de testare după procesul de uscare (procesul descris la punctul 5.4.3 sau la punctul 5.4.4).

A se calcula pierderea la uscare cu o precizie de aproximativ 0,01 %.

6.2.   Repetabilitatea

Diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate simultan sau în succesiune rapidă asupra aceleiași probe, de către același analist, în aceleași condiții, nu depășește 0,1 g de umiditate la 100 de grame de produs.

Intervalul de repetabilitate ar trebui realizat în 95 % din cazurile în care se utilizează metoda.

METODA 2

DETERMINAREA CONȚINUTULUI DE PROTEINE

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Această metodă determină conținutul de proteine al:

—	cazeinelor acide;

—	cazeinelor cheag;

—	cazeinaților,

cu excepția celor care conțin cazeinat de amoniu sau alți compuși care conțin azot neproteic.

2.   DEFINIȚIE

Conținutul de proteine: conținutul de azot, așa cum a fost determinat prin metoda specificată, și apoi înmulțit cu 6,38 și exprimat ca procent raportat la masă.

3.   PRINCIPIU

O cantitate de testare este mineralizată cu un amestec de sulfat de potasiu și acid sulfuric în prezența sulfatului de cupru (II) având funcție de catalizator, pentru a transforma azotul organic în azot amoniacal. Amoniacul este distilat și absorbit în soluția de acid boric și apoi titrat cu soluție standard de acid clorhidric. Conținutul de azot este transformat în conținut de proteine prin înmulțirea cu 6,38.

4.   REACTIVI

4.1.   Acid sulfuric concentrat, S2O 1,84 g/ml

4.2.   Sulfat de potasiu anhidru (K2SO4)

4.3.   Sulfat de cupru pentahidratat (II) (CuSO45H2O)

4.4.   Zaharoză (C12H22O11)

4.5.   Acid boric, soluție 40 g/l

4.6.   Hidroxid de sodiu, soluție apoasă concentrată 30 % (m/m) fără carbonat

4.7.   Acid clorhidric, 0,1 mol/l.

4.8.   Indicator mixt. Se amestecă volume egale a câte 2g/l soluție de roșu de metil în cel puțin 95 % etanol (V/V) și o soluție de 1 g/l albastru de metilen cu cel puțin 95 % (V/V) etanol.

5.   APARATURĂ

5.1.   Balanță analitică

5.2.   Balon Kjeldahl, capacitate de 500 ml.

5.3.   Aparatul de mineralizare pentru menținerea balonului Kjeldahl (punctul 5.2) într-o poziție înclinată și cu un dispozitiv de încălzire care nu încălzește partea balonului de deasupra suprafeței conținutului de lichid.

5.4.   Refrigerent cu țeavă interioară dreaptă.

5.5.   Țeavă de evacuare cu bulb de siguranță conectat la partea de jos a refrigerentului (punctul 5.4) printr-o îmbinare cu sticlă șlefuită sau un furtun de cauciuc. Dacă se utilizează furtunul de cauciuc, capetele de sticlă trebuie să fie unul lângă altul.

5.6.   Deflecmator conectat la balonul Kjeldahl (punctul 5.2) și la refrigerent (punctul 5.4) printr-un dop de cauciuc etanș, moale sau alte dopuri corespunzătoare.

5.7.   Balon conic, capacitate de 500 ml.

5.8.   Cilindri gradați, capacitate de 50 ml și 100 ml.

5.9.   Biuretă de capacitate de 50 ml, gradată din 0,1 ml.

5.10.   Mijloace auxiliare de fierbere:

5.10.1.   Pentru mineralizare: bucăți mici de porțelan dur sau de granule de sticlă.

5.10.2.   Pentru distilare: bucăți de piatră ponce proaspăt calcinată.

6.   PROCEDURĂ

6.1.   Pregătirea probei de testare

După cum este descris la punctul 1.2 al Dispozițiilor generale.

6.2.   Testarea prezenței azotului amoniacal

Dacă se bănuiește prezența cazeinatului de amoniu sau a altor componente ale amoniului, se realizează următorul test. Se adaugă 1 gram din probă într-un balon conic mic cu 10 ml de apă și 100 mg de oxid de magneziu. Se clătește de orice urmă de oxid de magneziu aderent la pereți și se închide balonul cu un dop de plută, introducând o bucată de hârtie de turnesol roșie între dop și gâtul balonului. Se amestecă conținutul balonului cu grijă și se încălzește balonul într-o baie de apă la o temperatură de 60 până la 65 °C. Dacă hârtia de turnesol se colorează în albastru în 15 minute, atunci se semnalează prezența amoniacului și metoda nu este aplicabilă (a se vedea punctul 1).

6.3.   Test blanc

Odată cu determinarea conținutului de azot al probei, se face o probă blanc, utilizând 0,5 grame de zaharoză (punctul 4.4) în locul cantității de testare, utilizând aceeași aparatură, aceleași cantități de reactanți și aceeași procedură descrisă la punctul 6.5. Dacă titrarea în proba blanc depășește 0,5 ml din 0,1 mol/l acid, reactivii sunt verificați iar reactivul sau reactivii impuri sunt purificați sau înlocuiți.

6.4.   Cantitatea de testare

Se introduc în balonul Kjeldahl (punctul 5.2) 0,3 până la 0,4 grame din cantitatea de testare (punctul 6.1) cântărită cu o precizie de aproximativ 0,1 mg.

6.5.   Determinarea

6.5.1.   Se transferă în balon câteva bucăți de porțelan sau câteva granule de sticlă (punctul 5.10.1) și circa 10 grame de sulfat de potasiu anhidru (punctul 4.2).

Se adaugă 0,2 grame de sulfat de cupru (II) (punctul 4.3) și se spală gâtul balonului cu puțină apă. Se adaugă 20 ml de acid sulfuric concentrat (punctul 4.1). Se amestecă conținutul balonului.

Se încălzește ușor pe aparatul de mineralizare (punctul 5.3) până încetează spumarea, se fierbe ușor până ce soluția devine clară și de culoare verde-albăstrui deschis persistent. În timpul încălzirii se agită din când în când balonul.

Se continuă fierberea, reglând căldura astfel încât să condenseze vaporii la mijlocul gâtului balonului. Se continuă încălzirea timp de 90 minute, evitând supraîncălzirea locală.

Se lasă să se răcească la temperatura încăperii. Se adaugă cu grijă circa 200 ml de apă și câteva bucăți de piatră ponce (punctul 5.10.2). Se amestecă și se răcește din nou.

6.5.2.   Se transferă în balonul conic (punctul 5.7) 50 ml soluție de acid boric (punctul 4.5) și patru picături de indicator (punctul 4.8). Se amestecă. Se amplasează balonul conic sub refrigerent (punctul 5.4), astfel încât vârful tubului de evacuare (punctul 5.5) să fie scufundat în soluție de acid boric. Utilizând un cilindru gradat (punctul 5.8), se adaugă în balonul Kjeldahl 80 ml soluție de hidroxid de sodiu (punctul 4.6). În timpul acestei operații, se ține balonul în poziție înclinată, astfel încât soluția de hidroxid de sodiu să curgă în partea de jos a balonului, formând un strat inferior.

Se conectează imediat balonul Kjeldahl la refrigerent prin intermediul deflecmatorului (punctul 5.6).

Se rotește ușor balonul Kjeldahl pentru a amesteca conținutul său. Se fierbe ușor la început, evitând orice fel de spumare. Se continuă distilarea astfel încât 150 ml din soluția distilată sunt colectați în aproximativ 30 de minute. Soluția distilată ar trebui să aibă o temperatură sub 25 °C. La circa 2 minute înainte de sfârșitul distilării, se coboară balonul conic astfel încât vârful tubului de evacuare să nu mai fie scufundat în soluția acidă și se clătește vârful cu puțină apă. Se oprește încălzirea, se îndepărtează tubul de evacuare și se clătesc pereții săi interiori și exteriori cu puțină apă, colectând apele de spălare în balonul conic.

6.5.3.   Se titrează soluția distilată în balonul conic, utilizând soluția standard volumetrică de acid clorhidric (punctul 4.7).

7.   EXPRIMAREA REZULTATELOR

7.1.   Formula și metoda de calcul

Conținutul de proteine al probei, exprimat ca procent raportat la masă, este dat de:

unde:

	este volumul în mililitri al soluției standard volumetrice de acid clorhidric (punctul 4.7) utilizate pentru determinare (punctul 6.5);
	este volumul în mililitri al soluției volumetrice standard de acid clorhidric (punctul 4.7) utilizate pentru testul blanc (punctul 6.3);
T	este concentrația soluției volumetrice standard a soluției de acid clorhidric (punctul 4.7) în mol/l;
m	este masa în grame a cantității de testare.

Se calculează conținutul de proteine cu o precizie de aproximativ 0,1 %.

7.2.   Repetabilitatea

Diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate simultan sau în succesiune rapidă ale aceleiași probe, de către același analist, în aceleași condiții, nu trebuie să depășească 0,5 grame de proteine la 100 de grame de produs.

Acest interval de repetabilitate ar trebui realizat în 95 % din cazuri pentru ca metoda să fie corect aplicată.

METODA 3

DETERMINAREA ACIDITĂȚII LIBERE

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Această metodă determină aciditatea liberă a:

—	cazeinelor acide.

2.   DEFINIȚIE

Aciditatea liberă a cazeinelor acide: volumul în milimetri a unei soluții standard de hidroxid de sodiu de 0,1 mol/l necesară pentru neutralizarea unui extract apos dintr-un gram de produs.

3.   PRINCIPIU

Se obține un extract apos al probei la 60 °C și se filtrează. Soluția filtrată este titrată cu hidroxid de sodiu standard utilizând indicatorul fenolftaleină.

4.   REACTIVI

Orice tip de apă utilizată în metodă sau la pregătirea reactivilor este fără dioxid de carbon dacă se fierbe 10 minute înainte de utilizare.

4.1.   Soluția de hidroxid de sodiu: 0,1 mol/l.

4.2.   Soluția indicator fenolftaleină, 10 g/l în etanol (95 % V/V) utilizată ca indicator.

5.   APARATURĂ

5.1.   Balanța analitică

5.2.   Balonul conic de capacitate de 500 ml cu gâtul șlefuit și prevăzut cu un dop de sticlă șlefuită.

5.3.   Pipetă marcată cu capacitatea de 100 ml.

5.4.   Pipetă, corespunzătoare pentru măsurarea a 0,5 ml din soluția indicator (punctul 4.2).

5.5.   Balon conic de capacitate de 250 ml.

5.6.   Cilindru de măsurare de capacitate de 250 ml.

5.7.   Biuretă gradată la 0,1 ml.

5.8.   Baie de apă care se poate regla la o temperatură de 60 °C ± 2 °C.

5.9.   Filtru corespunzător

6.   PROCEDURĂ

6.1.   Pregătirea probei de testare

După cum este descris la punctul 1.2 al Dispozițiilor generale.

6.2.   Cantitatea de testare

Se cântăresc aproximativ 10 grame din proba de testare (punctul 6.1) cu o precizie de aproximativ 10 mg și se transferă în balonul conic (punctul 5.2).

6.3.   Determinarea

Utilizând cilindrul de măsurare de 250 ml (punctul 5.6), se adaugă 200 ml de apă proaspăt fiartă și răcită, încălzită anterior la 60 °C. Se închide balonul, se amestecă prin rotire și se așează în baia de apă la 60 °C (punctul 5.8) timp de 30 minute. Se agită balonul la intervale de circa 10 minute.

Se filtrează și se răcește substanța filtrată la aproximativ 20 °C. Aceasta trebuie să fie limpede.

Se transferă 100 ml din substanța filtrată răcită în balonul conic (punctul 5.5) utilizând pipeta (punctul 5.3). Se adaugă 0,5 ml de soluție indicator fenolftaleină (punctul 4.2) utilizând pipeta (punctul 5.4). Se titrează cu soluția volumetrică standard de hidroxid de sodiu (punctul 4.1) până la apariția unei culori roz pal, ce persistă pentru cel puțin 30 de secunde. Se determină și se înregistrează volumul utilizat cu o precizie de aproximativ 0,01 ml.

7.   EXPRIMAREA REZULTATELOR

7.1.   Formula și metoda de calcul

Aciditatea liberă a cazeinei acide este dată de:

unde:

V	este volumul în mililitri al soluției volumetrice standard de hidroxid de sodiu (punctul 4.1) utilizată,
T	este concentrația soluției volumetrice standard de hidroxid de sodiu (punctul 4.1) în mol/l,
m	este masa în grame a cantității de testare.

Se calculează aciditatea liberă cu o precizie de până la două zecimale.

7.2.   Repetabilitatea

Diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate simultan sau în succesiune rapidă asupra aceleiași probe, de către același analist, în aceleași condiții, nu trebuie să depășească 0,02 ml din hidroxidul de sodiu 0,1 mol/l la 1 gram de produs.

Acest interval de repetabilitate ar trebui realizat în 95 % din cazuri pentru ca metoda să fie efectuată corect.

METODA 4

DETERMINAREA CENUȘII (inclusiv P2O5)

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Această metodă determină conținutul de cenușă (inclusiv P2O5) al:

—	cazeinelor acide.

2.   DEFINIȚIE

Conținutul de cenușă (inclusiv P2O5): conținutul de cenușă, așa cum a fost determinat prin metoda specificată.

3.   PRINCIPIU

O cantitate din probă este calcinată la 825 °C ± 25 °C în prezența acetatului de magneziu pentru a solidifica tot fosforul de origine organică. Cenușa finală este calculată după cântărirea reziduului rezultat din proba analizată din care se scade masa cenușii ce provine din acetatul de magneziu.

4.   REACTIVI

4.1.   Soluția de acetat de magneziu tetrahidrat, 120 g/l. Se dizolvă 120 grame de acetat de magneziu tetrahidrat [Mg (CH3CO2)2 4 H2O] în apă și se completează până la un litru cu apă.

5.   APARATURĂ

5.1.   Balanța analitică

5.2.   Pipeta marcată, 5 ml.

5.3.   Platane de siliciu sau platină cu diametrul de circa 70 mm și adâncimea de 25 până la 50 mm.

5.4.   Etuvă de uscare care poate fi reglată la 102 °C ± 1 °C.

5.5.   Cuptor electric ce poate fi reglat la 825 °C ± 25 °C.

5.6.   Baia de apă de fierbere

5.7.   Exsicator ce conține silicagel proaspăt activat cu un indicator higrometric sau un deshidratant echivalent.

6.   PROCEDURĂ

6.1.   Pregătirea probei de testare

După cum este descris la punctul 1.2 din Dispozițiile generale.

6.2.   Pregătirea platanelor

Se încălzesc două platane (A, B) (punctul 5.3) într-un cuptor electric (punctul 5.5) reglat la 825 °C ± 25 °C timp de 30 de minute. Se lasă ca platanele să se răcească într-o anumită măsură și apoi se așează în exsicator (punctul 5.7) la temperatura camerei unde se face cântărirea și se cântărește cu o precizie de aproximativ 0,1 mg.

6.3.   Cantitatea de testare

Se cântăresc, cu o precizie cât mai apropiată de 0,1 mg, aproximativ 3 grame din proba de testare (punctul 6.1) direct într-unul dintre platanele pregătite (A).

6.4.   Determinare

Utilizând pipeta (punctul 5.2) se adaugă în platanul (A) exact 5 ml de soluție de acetat de magneziu (punctul 4.1), astfel încât să fie udată toată cantitatea de testare, și se lasă timp de 20 minute.

În celălalt platan pregătit (B) se adaugă cu pipeta (punctul 5.2) exact 5 ml soluție de acetat de magneziu (punctul 4.1).

Se evaporă conținutul ambelor platane (A și B) până la deshidratare în baia de apă de fierbere (punctul 5.6).

Se amplasează ambele platane în etuva (punctul 5.4) reglată la o temperatură de 102 °C ± 1 °C timp de 30 de minute.

Se încălzește platanul A și conținutul acestuia la flacără mică, la o plită electrică sau la o lampă cu infraroșu până când cantitatea de testare este complet carbonizată, avându-se grijă să nu ia foc.

Se transferă ambele platane (A și B) în cuptorul electric (punctul 5.5) reglat la temperatura de 825 °C ± 25 °C și se încălzește timp de cel puțin o oră până la dispariția în totalitate a carbonului din platanul A. Se lasă să se răcească într-o anumită măsură ambele platane și apoi se așează în exsicator (punctul 5.7) la temperatura camerei în care se face cântărirea și se cântărește cu o precizie de aproximativ 0,1 mg.

Se repetă operațiile de încălzire timp de aproximativ 30 minute în cuptorul electric (punctul 5.5), se răcește și se cântărește până când masa rămâne constantă cu o abatere de 1 mg sau începe să crească. Se înregistrează masa minimă.

7.   EXPRIMAREA REZULTATELOR

7.1.   Metoda de calcul

Conținutul de cenușă, inclusiv P2O5, dintr-o probă, exprimat ca procentaj raportat la masă, este dat de:

unde:

	este masa în grame a cantității de testare;
	este masa în grame a platanului A și a reziduului;
	este masa în grame a platanului A pregătit;
	este masa în grame a platanului B și a reziduului;
	este masa în grame a platanului B pregătit.

Se calculează rezultatul final cu o precizie de aproximativ 0,01 %.

7.2.   Repetabilitatea

Diferența rezultatelor determinărilor efectuate simultan sau în succesiune rapidă asupra aceleiași probe, de către același analist, în aceleași condiții, nu trebuie să depășească 0,1 grame la 100 de grame de produs.

Intervalul de repetabilitate ar trebui realizat în 95 % din cazuri pentru ca metoda să fie efectuată corect.

METODA 5

DETERMINAREA CENUȘII (inclusiv P2O5)

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Această metodă determină conținutul de cenușă (inclusiv P2O5) al:

—	cazeinei cheag.

2.   DEFINIȚIE

Conținutul de cenușă (inclusiv P2O5): conținutul de cenușă așa cum a fost determinat prin metoda specificată.

3.   PRINCIPIU

O cantitate din probă este calcinată la 825 °C ± 25 °C până se ajunge la masă constantă. Reziduul este determinat prin cântărire și calculat ca procentaj raportat la masa probei.

4.   APARATURĂ

4.1.   Balanța analitică

4.2.   Platan de siliciu sau platină cu diametrul de circa 70 mm și adâncime de 25 până la 50 mm.

4.3.   Cuptor electric cu circularea aerului ce poate fi reglat la 825 °C ± 25 °C.

4.4.   Exsicator ce conține silicagel proaspăt activat cu un indicator higrometric sau un deshidratant echivalent.

5.   PROCEDURĂ

5.1.   Pregătirea probei de testare

După cum este descris la punctul 1.2. din Dispozițiile generale.

5.2.   Pregătirea platanului

Se încălzește platanul (punctul 4.2) într-un cuptor electric (punctul 4.3) reglat la 825 °C ± 25 °C timp de 30 minute. Se lasă să se răcească platanul într-o anumită măsură și apoi se așează în exsicator (punctul 4.4) până se ajunge la temperatura camerei în care se face cântărirea și se cântărește cu o precizie de aproximativ 0,1 mg.

5.3.   Cantitatea de testare

Se cântăresc aproximativ 3 grame din proba de testare (punctul 5.1) cu o precizie de aproximativ 0,1 mg direct în platanul pregătit.

5.4.   Determinarea

Se încălzește platanul și conținutul acestuia la flacără mică, la o plită electrică sau la o lampă cu infraroșu până când cantitatea de testare este complet carbonizată, avându-se grijă să nu ia foc.

Se transferă platanul în cuptorul electric (punctul 4.3) reglat la temperatura de 825 °C ± 25 °C și se încălzește timp de cel puțin o oră până la dispariția în totalitate a carbonului din platan. Se lasă să se răcească într-o anumită măsură platanul și apoi se așează în exsicator (punctul 4.4) până se ajunge la temperatura camerei în care se face cântărirea și se cântărește cu o precizie de aproximativ 0,1 mg.

Se repetă operațiile de încălzire timp de aproximativ 30 minute în cuptorul electric (punctul 4.3), se răcește și se cântărește până când masa rămâne constantă cu o abatere de 1 mg sau începe să crească. Se înregistrează masa minimă.

6.   EXPRIMAREA REZULTATELOR

6.1.   Metoda de calcul și formula

Conținutul de cenușă al probei, inclusiv P2O5, exprimat ca procent raportat la masă, este dat de:

unde:

	este masa în grame a cantității de testare;
	este masa în grame a platanului și a reziduului;
	este masa în grame a platanului pregătit.

Se calculează rezultatul final cu o precizie de aproximativ 0,01 %.

6.2.   Repetabilitatea

Diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate simultan sau în succesiune rapidă asupra aceleiași probe, de către același analist, în aceleași condiții, nu trebuie să depășească 0,15 grame de cenușă la 100 grame de produs.

Intervalul de repetabilitate ar trebui realizat în 95 % din cazuri pentru ca metoda să fie efectuată corect.

METODA 6

DETERMINAREA pH-ului

1.   OBIECTUL ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Această metodă determină pH-ul:

—	cazeinaților.

2.   DEFINIȚIE

pH-ul cazeinaților: pH-ul la 20 °C al unei soluții apoase de cazeinați așa cum a fost determinat prin metoda specificată.

3.   PRINCIPIU

Determinarea electrometrică a pH-ului unei soluții apoase de cazeinați, utilizând un aparat de măsurare a pH-ului.

4.   REACTIVI

Orice tip de apă utilizat la pregătirea reactanților sau în procedura (6) este o apă recent distilată care a fost protejată de absorbția de dioxid de carbon.

4.1.   Soluții tampon pentru calibrarea dispozitivului de măsurare a pH-ului (punctul 5.2)

Două soluții tampon standard cu valorile pH-ului la 20 °C care sunt cunoscute cu o aproximație de două zecimale și care delimitează valoarea pH-ului probei în cadrul testului, de exemplu soluția tampon de ftalat cu pH-ul aproximativ 4 și soluția tampon borax cu pH-ul aproximativ 9.

5.   APARATURĂ

5.1.   Balanță cu o precizie de 0,1 grame.

5.2.   pH-metru cu o sensibilitate de 0,05 unități pH, cu un electrod calibrat corespunzător, de exemplu electrod de sticlă și un calomel sau alt electrod de referință.

5.3.   Termometru cu precizie de 0,5 °C.

5.4.   Balon conic cu capacitatea de 100 ml prevăzut cu un dop din sticlă șlefuită.

5.5.   Pahar de laborator cu capacitatea de 50 ml.

5.6.   Mixer

5.7.   Pahar de laborator pentru mixer (punctul 5.6), cu o capacitate de cel puțin 250 ml.

6.   PROCEDURĂ

6.1.   Pregătirea probei de testare

După cum este descris la punctul 1.2 din Dispozițiile generale.

6.2.   Determinarea

6.2.1   Etalonarea pH-metrului

Se reglează temperatura soluțiilor tampon (punctul 4.1) la 20 °C și se etalonează pH-metrul conform instrucțiunilor de fabricație.

NOTE

1.	Etalonarea trebuie realizată în timp ce baloanele stau așezate timp de 20 minute (a se vedea punctul 6.2.2).

2.	Dacă se testează o serie de probe, se verifică etalonarea pH-metrului cu una sau mai multe dintre soluțiile tampon standard, fiecare cel puțin 30 de minute.

6.2.2.   Pregătirea soluției de testare

Se transferă în paharul de laborator (punctul 5.7) 95 ml de apă, se adaugă 5 grame din proba de testare (punctul 6.1) și se amestecă cu mixerul (punctul 5.6) timp de 30 de secunde.

Se lasă să stea timp de 20 de minute la o temperatură de circa 20 °C, acoperit cu o sticlă de ceas.

6.2.3.   Măsurarea pH-ului

6.2.3.1.   Se toarnă 20 ml de soluție în paharul de laborator (punctul 5.5) și se determină imediat pH-ul acestui lichid, utilizând pH-metrul (punctul 5.2) după ce s-a clătit cu grijă electrodul de sticlă cu apă.

6.2.3.2.   Se măsoară pH-ul.

7.   EXPRIMAREA REZULTATELOR

7.1.   Înregistrarea pH-ului

Se înregistrează, ca pH al soluției apoase de cazeinați, valoarea citită pe cadranul pH-metrului cu cel puțin două zecimale.

7.2.   Repetabilitatea

Diferența dintre rezultatele a două determinări efectuate simultan sau în succesiune rapidă asupra aceiași probe, de către același analist, în aceleași condiții, nu trebuie să depășească 0, 05 unități pH.

Acest interval de repetabilitate ar trebui realizat în 95 % din cazuri pentru ca metoda să fie efectuată corect.

---

13/Volumul 07

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

72

---

31985L0572

---

L 372/14

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 19 decembrie 1985

de stabilire a listei de simulanți utilizați pentru testarea migrării constituenților materialelor și obiectelor din material plastic care vin în contact cu produsele alimentare

(85/572/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere Directiva 82/711/CEE a Consiliului din 18 octombrie 1982 de stabilire a normelor de fond privind testarea migrării constituenților materialelor și obiectelor din material plastic care vin în contact cu produsele alimentare (1), în special articolul 2 alineatul (3),

având în vedere propunerea Comisiei (2),

având în vedere avizul Adunării (3),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (4),

întrucât, în temeiul articolului 2 alineatul (3) și al capitolului I punctul 2 prima liniuță din anexa la Directiva 82/711/CEE, trebuie indicați simulanții adecvați pentru efectuarea testelor de migrare pentru materialele și obiectele din material plastic care vin în contact cu un produs alimentar sau cu o grupă determinată de produse alimentare;

întrucât, nu ar trebui exclusă posibilitatea, după caz, de a se utiliza și alte metode pentru testarea migrării decât cele prevăzute de prezenta directivă;

întrucât, pentru determinarea simulanților, trebuie să se ia în considerare în special compoziția chimică a produsului alimentar, precum și proprietățile sale fizice;

întrucât, pentru unele produse alimentare cu conținut de grăsime, rezultatul obținut la testele de migrare cu simulant este mai ridicat decât cel obținut la testele de migrare cu produsele alimentare propriu-zise și întrucât rezultatul trebuie corectat prin aplicarea unui „factor de reducere” corespunzător situației respective; întrucât, în anumite cazuri specifice, în special cele privind materialele și obiectele care sunt în contact cu produsele alimentare care prezintă la suprafață substanțe grase, este esențială existența unei metode corespunzătoare de analiză în vederea punerii în aplicare a prezentei directive;

întrucât adaptarea prezentei directive la progresele tehnice constituie o măsură de punere în aplicare, a cărei adoptare, în vederea simplificării și a accelerării procedurii, trebuie să fie, în principiu, responsabilitatea Comisiei;

întrucât, în toate cazurile în care Consiliul împuternicește Comisia să pună în aplicare normele privind materialele și obiectele din material plastic care vin în contact cu produsele alimentare, trebuie să se stabilească o procedură care să asigure o colaborare strânsă între statele membre și Comisie în cadrul Comitetului permanent pentru produse alimentare instituit prin Decizia 69/414/CEE (5),

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

În conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din Directiva 82/711/CEE, simulanții care se folosesc pentru testarea migrării constituenților materialelor și obiectelor din material plastic care vin în contact cu un singur produs alimentar sau cu o grupă determinată de produse alimentare și concentrația acestor simulanți sunt cei menționați în anexă.

Articolul 2

Fără a aduce atingere articolului 1, pe lista de substanțe sau materiale a căror utilizare este autorizată, celelalte fiind excluse, se pot stabili, dacă este necesar, proceduri de testare a migrării pentru anumiți constituenți ai materialelor și obiectelor din material plastic care nu sunt prevăzute în anexă.

Articolul 3

Modificările care trebuie aduse anexei la prezenta directivă în lumina progresului științific și tehnic se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 10 din Directiva 76/893/CEE (6).

Articolul 4

Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la luarea măsurilor de punere în aplicare a Directivei 82/711/CEE.

Articolul 5

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO L 297, 23.10.1982, p. 26.

(2)  JO C 102, 14.4.1984, p. 4.

(3)  JO C 175, 15.7.1985, p. 299.

(4)  JO C 25, 28.1.1985, p. 6.

(5)  JO L 291, 19.11.1969, p. 9.

(6)  JO L 340, 9.12.1976, p. 19.

---

ANEXĂ

LISTA SIMULANȚILOR

1.   În tabelul următor, care constă într-o listă incompletă de produse alimentare, simulanții care trebuie folosiți la testele de migrare cu un anumit produs alimentar sau cu o grupă determinată de produse alimentare sunt indicați cu ajutorul literelor de mai jos:

Simulantul A:

apă distilată sau apă de calitate echivalentă;

Simulantul B:

acid acetic 3 % (m/v) în soluție apoasă;

Simulantul C:

etanol 15 % (v/v) în soluție apoasă;

Simulantul D:

ulei de măsline rafinat (1); dacă din motive tehnice legate de metoda de analiză este necesar să se folosească simulanți diferiți, uleiul de măsline trebuie înlocuit cu un amestec de trigliceride sintetice (2) sau cu ulei de floarea-soarelui (3).

2.   Pentru fiecare produs alimentar sau grupă de produse alimentare, se utilizează numai simulantul (simulanții) marcați cu un „X”, folosindu-se pentru fiecare simulant o nouă probă din materialele sau obiectele în cauză. Dacă nu se indică nici un „X”, nu mai este necesară efectuarea testelor de migrare pentru poziția respectivă.

3.   Dacă „X” este urmat de o linie oblică și o cifră, atunci rezultatul testului de migrare se împarte la cifra indicată. Această cifră, cunoscută sub denumirea de „factor de reducere”, ține seama, prin convenție, de capacitatea mai mare de extracție a simulantului folosit pentru produsele alimentare cu conținut de grăsime în raport cu anumite tipuri de produse alimentare.

4.   Dacă după „X” apare litera „a” între paranteze, se folosește numai unul dintre cei doi simulanți indicați:

—	dacă valoarea pH-ului produsului alimentar este mai mare de 4,5, atunci se folosește simulantul A;

—	dacă valoarea pH-ului produsului alimentar este 4,5 sau mai mică, atunci se folosește simulantul B.

5.   În cazul în care un produs alimentar este înregistrat atât la o poziție specifică, cât și la una generală, se folosește (folosesc) numai simulantul (simulanții) indicat (indicați) la poziția specifică.

TABEL

Nr. ref.	Descrierea produsului alimentar	Simulanții de utilizat
		A	B	C	D
01
Băuturi
01.01	Băuturi nealcoolice sau alcoolice de concentrație alcoolică mai mică de 5 % vol.:
	Apă, cidru, sucuri de fructe sau legume ca atare sau concentrate, must, nectar de fructe, limonadă și apă minerală, siropuri, biter, infuzii, cafea, ceai, ciocolată lichidă, bere și altele	X (a)	X (a)
01.02	Băuturi alcoolice de concentrație alcoolică egală sau mai mare de 5 % vol.:
	Băuturile menționate la poziția 01.01, dar cu o concentrație alcoolică egală sau mai mare de 5 % vol.
	Vinuri, băuturi spirtoase și lichioruri		X (4)	X (5)
01.03	Diverse: alcool etilic nedenaturat		X (4)	X (5)
02
Cereale, produse cerealiere, biscuiți, prăjituri și alte produse de brutărie și de patiserie
02.01	Amidon
02.02	Cereale neprelucrate, expandate, fulgi (inclusiv popcorn, fulgi de porumb și produse similare)
02.03	Făină de cereale (de moară și pentru panificație)
02.04	Macaroane, spaghete și alte produse similare
02.05	Produse de patiserie, biscuiți, prăjituri și alte produse de brutărie uscate:
	A. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață				X/5
	B. Altele
02.06	Produse de patiserie, prăjituri și alte produse de brutărie, proaspete:
	A. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață				X/5
	B. Altele	X
03
Ciocolată, zahăr și produsele aferente Produse de cofetărie
03.01	Ciocolată, produse învelite în ciocolată, substituenți și produse învelite în substituenți				X/5
03.02	Produse de cofetărie:
	A. Sub formă solidă:
	I. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață				X/5
	II. Altele
	B. Sub formă de pastă:
	I. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață				X/3
	II. Umedă	X
03.03	Zahăr și produse din zahăr:
	A. În formă solidă
	B. Miere și alte produse similare	X
	C. Melasă și siropuri din zahăr	X
04
Fructe, legume și produse derivate
04.01	Fructe întregi, proaspete sau refrigerate
04.02	Fructe prelucrate:
	A. Fructe uscate sau deshidratate, întregi sau sub formă de făină sau pudră
	B. Fructe sub formă de bucăți, piure sau pastă	X(a)	X(a)
	C. Fructe conservate (gemuri sau produse similare – fructe întregi sau bucăți sau sub formă de făină sau pudră, conservate într-un mediu lichid):
	I. În mediu apos	X(a)	X(a)
	II. În mediu de ulei	X(a)	X(a)		X
	III. În mediu de alcool (≥ 5 % vol.)		X (4)	X
04.03	Fructe în coajă lemnoasă (arahide, castane, migdale, alune, nuci, conuri de pin și alte produse similare):
	A. Decorticate, uscate
	B. Decorticate și prăjite, coapte				X/5 (6)
	C. Sub formă de pastă sau cremă	X			X/3 (6)
04.04	Legume întregi, proaspete sau refrigerate
04.05	Legume preparate:
	A. Legume uscate sau deshidratate întregi sau sub formă de făină sau pudră
	B. Legume tăiate, sub formă de piure	X(a)	X(a)
	C. Legume conservate:
	I. În mediu apos	X(a)	X(a)
	II. În mediu de ulei	X(a)	X(a)		X
	III. În mediu de alcool (≥ 5 % vol.)		X (4)	X
05
Grăsimi și uleiuri
05.01	Grăsimi și uleiuri animale și vegetale, naturale sau tratate (inclusiv unt de cacao, untură de porc topită, ulei resolidificat)				X
05.02	Margarină, unt și alte grăsimi și uleiuri obținute din emulsii de apă în ulei				X/2
06
Produse de origine animală și ouă
06.01	Pește:
	A. Proaspăt, refrigerat, sărat, afumat	X			X/3 (6)
	B. Sub formă de pastă	X			X/3 (6)
06.02	Crustacee și moluște (inclusiv stridii, midii, melci) care nu sunt protejate natural de cochilii	X
06.03	Carnea speciilor zoologice (inclusiv pasăre și vânat):
	A. Proaspătă, refrigerată, sărată, afumată	X			X/4
	B. Sub formă de pastă, creme	X			X/4
06.04	Produse din carne prelucrate (șuncă, salam, costiță și alte produse similare)	X			X/4
06.05	Carne și pește conservate și semiconservate:
	A. În mediu apos	X(a)	X(a)
	B. În mediu de ulei	X(a)	X(a)		X
06.06	Ouă fără coajă:
	A. praf sau uscate
	B. altele	X
06.07	Gălbenuș de ou:
	A. lichid	X
	B. praf sau congelat
06.08	Albuș de ou uscat
07
Produse lactate
07.01	Lapte:
	A. Integral	X
	B. Concentrat	X
	C. Degresat sau parțial degresat	X
	D. Praf
07.02	Lapte fermentat, precum iaurt, zară și produse similare în combinație cu fructe și produse din fructe		X
07.03	Smântână și smântână fermentată	X(a)	X(a)
07.04	Brânzeturi:
	A. Cu coajă
	B. Brânzeturi prelucrate	X(a)	X(a)
	C. Toate celelalte	X(a)	X(a)		X/3 (6)
07.05	Cheaguri:
	A. Sub formă lichidă sau vâscoasă	X(a)	X(a)
	B. Pudră sau uscate
08
Produse diverse
08.01	Oțet		X
08.02	Produse alimentare prăjite sau coapte:
	A. Cartofi prăjiți, gogoși și alte produse similare				X/5
	B. De origine animală				X/4
08.03	Preparate pentru supe sau ciorbe, sub formă lichidă, solidă sau praf (extrase, concentrații); preparate alimentare compuse omogeneizate, feluri de mâncare preparate:
	A. praf sau uscate:
	I. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață				X/5
	II. Altele
	B. Lichide sau pastă:
	I. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață	X(a)	X(a)		X/3
	II. Altele	X(a)	X(a)
08.04	Drojdii și agenți de afânare:
	A. Sub formă de pastă	X(a)	X(a)
	B. Uscați
08.05	Sare
08.06	Sosuri:
	A. Fără substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață	X(a)	X(a)
	B. Maioneză, sosuri derivate din maioneză, smântână pentru salate și alte sosuri emulsionate (de tipul ulei în apă)	X(a)	X(a)		X/3
	C. Sos cu conținut de ulei și apă care formează două straturi distincte	X(a)	X(a)		X
08.07	Muștar (cu excepția muștarului pudră de la poziția 08.17)	X(a)	X(a)		X/3 (6)
08.08	Sandvișuri, pâine prăjită și produse similare care conțin orice fel de produse alimentare:
	A. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață				X/5
	B. Altele
08.09	Înghețată	X
08.10	Produse alimentare deshidratate:
	A. Cu substanțe cu conținut de grăsime pe suprafață				X/5
	B. Altele
08.11	Produse alimentare refrigerate și congelate
08.12	Extrase concentrate cu o concentrație alcoolică egală sau mai mare de 5 % vol.		X (4)	X
08.13	Cacao:
	A. Cacao praf				X/5 (6)
	B. Cacao pastă				X/3 (6)
08.14	Cafea, prăjită sau neprăjită, decofeinizată sau solubilă, substituenții cafelei, granule sau praf
08.15	Extrase lichide de cafea	X
08.16	Ierburi aromatice și alte ierburi:   Mușețel, nalbă, mentă, ceai, tei și altele
08.17	Mirodenii și condimente în stare naturală:   Scorțișoară, cuișoare, muștar pudră, piper, vanilie, șofran și altele

---

(1)  

Caracteristicile uleiului de măsline rafinat

Indicele de iod (Wijs)	= 80-88
Indicele de refracție la 25 °C	= 1,4665-1,4679
Aciditatea (exprimată ca % de acid oleic)	= 0,5 % maximum
Numărul de peroxid (exprimat ca miliechivalenți de oxigen per kg de ulei)	= 10 maximum

(2)  

Compoziția amestecului de trigliceride sintetice

Distribuția acidului gras

Numărul de atomi de C în reziduul acidului gras	6	8	10	12	14	16	18	alții
Suprafața GLC [%]	~ 1	6-9	8-11	45-52	12-15	8-10	8-12	≤ 1

Puritate

Conținutul de monogliceride (enzimatic)	≤ 0,2 %
Conținutul de digliceride (enzimatic)	≤ 2,0 %
Substanță nesaponificabilă	≤ 0,2 %
Indicele de iod (Wijs)	≤ 0,1 %
Indicele de acid	≤ 0,1 %
Conținutul de apă (K. Fischer)	≤ 0,1 %
Punctul de topire	28 ± 2 °C

Spectrul tipic de absorbție (grosimea stratului: d = 1 cm; referință: apă = 35 °C)

Lungimea de undă (nm)	290	310	330	350	370	390	430	470	510
Factor de transmisie (%)	~2	~15	~37	~64	~80	~88	~95	~97	~98

Cel puțin un factor de transmisie a luminii de 10 % la 310 nm (celulă de 1 cm, referință: apă 35 °C)

(3)  

Caracteristicile uleiului de floarea-soarelui

Valoarea de iod (Wijs)	= 120-145
Indicele de refracție la 20 °C	= 1,474-1,476
Numărul de saponificare	= 188-193
Densitatea relativă la 20 °C	= 0,918-0,925
Substanță nesaponificabilă	= 0,5 %-1,5 %

(4)  Acest test se efectuează numai în cazurile în care valoarea pH-ului este 4,5 sau mai mică.

(5)  Acest test se efectuează în cazul lichidelor sau al băuturilor alcoolice cu o tărie alcoolică ce depășește 15 % vol. cu ajutorul unei soluții apoase de etanol sau de o tărie similară.

(6)  Testul cu simulantul D poate fi eliminat, dacă se demonstrează cu ajutorul unui test adecvat că nu există „contact gras” cu materialul plastic.

---