DD-RO

(3) JO 33, 4.3.1963, p. 482/63.

(4) JO 56, 4.4.1963, p. 882/64.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31971L0304

L 185/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 26 iulie 1971

privind eliminarea restricțiilor referitoare la libertatea de a presta servicii în domeniul contractelor de achiziții publice de lucrări și la atribuirea contractelor de achiziții publice de lucrări prin intermediul agențiilor sau sucursalelor

(71/304/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 54 alineatul (2) și articolul 63 alineatul (2),

având în vedere Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire (1), în special titlul IV B,

având în vedere Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de a presta servicii (2), în special titlul V C litera (e) punctul (1),

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării (3),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (4),

întrucât normele de realizare a libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii, precum și normele de aplicare privind măsurile tranzitorii au fost deja stabilite în ceea ce privește activitățile lucrătorilor independenți enumerate în clasa 40 ISIC prin Directivele 64/427/CEE și 64/429/CEE ale Consiliului din 7 iulie 1964 (5); întrucât, în conformitate cu aceste directive, autoritățile contractante nu pot impune persoanelor fizice sau juridice de drept privat, cărora le este atribuit un contract, nici o discriminare pe motiv de naționalitate a sub-contractanților; întrucât restricțiile sunt admise în mod temporar numai în ce privește participarea la contracte de achiziții publice de lucrări, în cazul în care privesc prestări de servicii sau prin intermediul agențiilor sau sucursalelor cu ocazia atribuirii contractelor de achiziții publice de lucrări; întrucât, în consecință, dispozițiile directivelor menționate anterior au un domeniu de aplicare general care face inutilă repetarea lor în prezenta directivă;

întrucât contractele de achiziții de lucrări din clasa 40 ISIC pot fi atribuite sau executate de organisme care dețin concesiuni acordate de către stat, de către colectivitățile teritoriale sau locale sau de către alte persoane juridice de drept public; întrucât, prin urmare, prezenta directivă trebuie să includă, în domeniul său de aplicare, astfel de contracte care reprezintă un număr considerabil de lucrări; întrucât, în caz contrar, domeniul său de aplicare ar fi redus în mod substanțial;

întrucât Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice conține, la articolul 97, o dispoziție specială privind construirea instalațiilor nucleare de natură științifică sau industrială; întrucât, în conformitate cu articolul 232 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, astfel de cazuri trebuie să fie excluse din domeniul de aplicare a prezentei directive;

întrucât, de la adoptarea Programelor generale, Comunitatea Economică Europeană și-a elaborat propria nomenclatură a activităților industriale, intitulată „Nomenclatura Industriilor din Comunitățile Europene” (NICE); întrucât această nomenclatură, care conține trimiteri la nomenclaturile naționale, este, prin urmare, mai bine adaptată la nevoile statelor membre decât la nomenclatura ISIC („Clasificarea internațională standard, pe industrie, a tuturor activităților economice”); întrucât ar trebui adoptată, prin urmare, nomenclatura NICE, cu condiția ca aceasta să nu aibă ca efect modificarea calendarului stabilit în Programele generale care se referă la nomenclatura ISIC; întrucât folosirea nomenclaturii NICE în prezenta directivă nu poate avea un astfel de efect;

întrucât se face trimitere în mod frecvent la specificațiile tehnice în contractele de achiziții publice de lucrări; întrucât Consiliul, în declarația făcută cu ocazia adoptării Programelor generale, a stabilit că specificațiile tehnice nu trebuie să conțină vreo clauză cu efect discriminatoriu; întrucât, în consecință, este necesară includerea în directivă a anumitor detalii în această privință;

întrucât dispozițiile aplicabile tuturor activităților lucrătorilor care desfășoară activități independente și referitoare la circulația și șederea persoanelor care beneficiază de libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii fac sau vor face obiectul unor directive distincte; întrucât sistemul aplicabil salariaților care însoțesc prestatorul de servicii sau acționează în numele acestuia este reglementat de dispozițiile stabilite în temeiul articolelor 48 și 49 din tratat,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Statele membre elimină, în ceea ce privește persoanele fizice și societățile reglementate în titlul I al Programelor generale și care prestează servicii sau acționează prin intermediul agențiilor sau sucursalelor (denumite în continuare „beneficiari”), restricțiile menționate de titlul III al Programelor generale menționate, care privesc inițierea, atribuirea, executarea sau participarea la executarea contractelor de achiziții publice de lucrări în numele statului, al colectivităților teritoriale și al persoanelor juridice de drept public.

Articolul 2

(1) Dispozițiile prezentei directive se aplică activităților lucrătorilor care desfășoară activități independente care sunt cuprinse în anexa I la Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire, clasa 40. Astfel de activități corespund celor care sunt enumerate în clasa 40 din „Nomenclatura Industriilor din Comunitățile Europene” (NICE); acestea sunt prezentate în anexa la prezenta directivă.

(2) Directiva nu se aplică în cazul:

(a)	instalațiilor industriale de natură mecanică, electrică sau energetică, cu excepția oricărei părți a acestor instalații care aparține tehnicii construcțiilor civile;

(b)	construirii de instalații nucleare de natură științifică sau industrială;

(c)	lucrărilor de excavare, săpare de puțuri, dragare și al lucrărilor de eliminare a deșeurilor, efectuate în vederea extracției mineralelor (industrii extractive și miniere).

Articolul 3

(1) Statele membre elimină, în special, următoarele restricții:

(a)

restricțiile care împiedică beneficiarii să presteze servicii în aceleași condiții și cu aceleași drepturi ca resortisanții țării respective; restricțiile care trebuie eliminate cuprind, în special, acte cu putere de lege și acte administrative și acele practici administrative care impun sau permit aplicarea unui tratament discriminatoriu, în defavoarea beneficiarilor, de către persoanele fizice sau juridice cu care s-a încheiat un contract pentru executarea sau exploatarea unor lucrări sau pentru gestionarea de servicii publice prin acordarea de drepturi speciale sau exclusive pentru contractele pe care aceste persoane le pot atribui, la rândul lor, pentru executarea acestor lucrări;

(b)	restricțiile care există datorită practicilor administrative care au ca efect aplicarea față de beneficiari a unui tratament discriminatoriu în comparație cu cel aplicat resortisanților;

(c)

restricțiile care există datorită dispozițiilor sau practicilor care, deși aplicabile, indiferent de naționalitate, îngreunează, cu toate acestea, în exclusivitate sau în principal, activitățile profesionale sau de comerț ale resortisanților altor state membre; specificațiile tehnice cu efect discriminatoriu, în special, se numără printre restricțiile care trebuie eliminate; acestea nu sunt considerate discriminatorii, cu toate acestea, în cazul în care sunt justificate de obiectul contractului.

(2) Statele membre se asigură în special că:

(a)	beneficiarii pot primi, pentru executarea unor lucrări pe teritoriul lor, diferite forme de credit, ajutoare și subvenții prevăzute în acest scop de către autoritățile publice, în aceleași condiții ca resortisanții;

(b)	beneficiarii au acces fără restricții și în orice situație, în aceleași condiții ca resortisanții, la posibilitățile de aprovizionare asupra cărora statul își exercită controlul și care le sunt necesare pentru a-și putea executa contractul.

Articolul 4

Statele membre pun în aplicare măsurile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive în termen de douăsprezece luni de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 5

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 26 iulie 1971

Pentru Consiliu

Președintele

A. MORO

(3) JO 62, 12.4.1965, p. 883/65.

(4) JO 13, 29.1.1965, p. 158/65.

(5) JO 117, 23.7.1964, p. 1863/64 și p. 1880/64.

ANEXĂ

LISTA ACTIVITĂȚILOR PROFESIONALE

corespunzătoare Nomenclaturii Industriilor din Comunitățile Europene

(NICE)

Clasă		Grup
40			CONSTRUCȚII CIVILE
	400		Construcții civile (nespecializate); demolare
		400.1	Construcții civile, nespecializate
		400.2	Demolare
	401		Construcții de clădiri (locuințe și altele)
		401.1	Lucrare generală de construcții
		401.2	Lucrare de acoperire
		401.3	Construirea hornurilor și a cuptoarelor
		401.4	Lucrare de protecție contra intemperiilor
		401.5	Lucrare de reparare și întreținere a fațadelor
		401.6	Lucrare de schelărie
		401.7	Lucrare specializată în alte activități de construcție (inclusiv lucrări structurale)
	402		Construcții civile: construirea drumurilor, podurilor, căilor ferate etc.
		402.1	Construcții civile generale
		402.2	Lucrare de terasament la suprafață
		402.3	Construirea structurilor tehnice terestre (la suprafață sau în subteran)
		402.4	Construirea structurilor tehnice fluviale și maritime
		402.5	Construirea drumurilor (inclusiv construirea specializată a aerodromurilor)
		402.6	Lucrări specializate în alte domenii ale activităților de construcții civile (inclusiv lucrări de semnalizare rutieră și maritimă și lucrări specializate în domeniul instalării conductelor de gaz, apă și hidrocarburi sau a liniilor de transmitere a energiei electrice și de telecomunicație)
	403		Instalare
		403.1	Lucrare de instalare generală
		403.2	Canalizare (instalare de gaz, apă și echipamente sanitare)
		403.3	Instalarea încălzirii și ventilației (instalarea încălzirii centrale, a aerului condiționat și a ventilației)
		403.4	Izolare termică, fonică și contra vibrațiilor
		403.5	Instalarea electricității
		403.6	Instalarea antenelor, a paratrăsnetelor, a telefoanelor etc.
	404		Amenajare
		404.1	Amenajare generală
		404.2	Tencuire
		404.3	Tâmplărie, cu referire în special la montare (inclusiv montarea parchetelor)
		404.4	Vopsirea și montarea geamurilor, tapetare
		404.5	Acoperirea podelelor și a pereților (montarea pardoselilor, a altor acoperăminte adezive)
		404.6	Amenajări diverse (montarea sobelor din faianță etc.)

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31972L0166

L 103/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 24 aprilie 1972

privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi

(72/166/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social;

întrucât obiectivul tratatului este să creeze o piață comună similară în principiu unei piețe naționale și întrucât una dintre condițiile esențiale pentru a realiza acest lucru este asigurarea liberei circulații a bunurilor și a persoanelor;

întrucât singurul scop al controlului la frontieră al asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru folosirea vehiculelor cu motor este protejarea intereselor persoanelor care pot fi victimele unor accidente cauzate de astfel de vehicule; întrucât existența acestor controale la frontieră se datorează cerințelor diferite în acest domeniu ale fiecărui stat membru;

întrucât aceste diferențe pot împiedica libera circulație a vehiculelor cu motor și a persoanelor în interiorul Comunității; întrucât, în consecință, acestea au efect direct asupra înființării și funcționării pieței comune;

întrucât Recomandarea Comisiei din 21 iunie 1968 privind controlul vamal al călătorilor care traversează frontierele intra-comunitare solicită statelor membre să efectueze controale asupra călătorilor și asupra vehiculelor cu motor ale acestora numai în împrejurări excepționale și să îndepărteze barierele fizice de la posturile vamale;

întrucât este de dorit ca locuitorii statelor membre să devină mai conștienți de realitatea pieței comune și, în acest scop, să se ia măsuri de liberalizare suplimentară a reglementărilor referitoare la circulația persoanelor și a vehiculelor cu motor care circulă între statele membre; întrucât necesitatea unor asemenea măsuri a fost în mod repetat subliniată de membrii Adunării;

întrucât o asemenea relaxare a normelor referitoare la circulația călătorilor reprezintă încă un pas în direcția deschiderii reciproce a piețelor statelor membre și creării unor condiții similare celor ale unei piețe naționale;

întrucât eliminarea verificărilor cărților verzi ale vehiculelor care provin în mod obișnuit dintr-un stat membru și care intră pe teritoriul altui stat membru se poate realiza printr-o convenție încheiată între cele șase birouri naționale ale asigurătorilor, prin care fiecare birou național garantează acordarea de despăgubiri în conformitate cu dispozițiile legislației interne, în cazul oricărei pagube sau vătămări care dă dreptul la despăgubiri și care a fost cauzată pe teritoriul său de unul dintre aceste vehicule, indiferent dacă este asigurat sau nu;

întrucât o asemenea convenție de garantare presupune că toate vehiculele cu motor comunitare care se deplasează pe teritoriul comunitar beneficiază de asigurare; întrucât legislația internă a fiecărui stat membru trebuie, prin urmare, să prevadă asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de vehicule, asigurare care va fi valabilă pe întreg teritoriul comunitar; întrucât legislația internă poate prevedea exceptarea anumitor persoane și a anumitor tipuri de vehicule;

întrucât sistemul prevăzut în prezenta directivă poate fi extins și asupra vehiculelor care provin în mod obișnuit de pe teritoriul unei terțe țări și pentru care birourile naționale ale celor șase state membre au încheiat o convenție similară,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

În sensul prezentei directive:

1.	„vehicul” înseamnă orice vehicul cu motor destinat transportului pe uscat și acționat în mod mecanic, dar care nu se deplasează pe șine, inclusiv orice tip de trailer, indiferent dacă este cuplat sau nu;

2.	„parte vătămată” înseamnă orice persoană îndreptățită să primească o despăgubire pentru orice pagubă sau vătămare provocată de vehicule;

„birou național al asigurătorilor” înseamnă o organizație profesională constituită în conformitate cu Recomandarea nr. 5 adoptată la 25 ianuarie 1949 de Subcomitetul pentru transport rutier al Comitetului pentru transport pe uscat din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite și care reunește asigurătorii dintr-un stat membru autorizați să încheie asigurări obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse de vehicule cu motor;

„teritoriul din care provine în mod obișnuit vehiculul” înseamnă

—	teritoriul statului în care este înmatriculat vehiculul; sau

—	în cazurile în care nu se solicită înmatricularea unui anumit tip de vehicul, dar vehiculul are un tichet de asigurare sau un semn distinctiv similar plăcuței de înmatriculare, teritoriul statului în care s-a eliberat tichetul de asigurare sau semnul respectiv; sau

—	în cazurile în care pentru anumite tipuri de vehicule nu se solicită placă de înmatriculare, tichet de asigurare și nici vreun semn distinctiv, teritoriul statului în care deținătorul vehiculului este rezident permanent;

„carte verde” înseamnă un certificat internațional de asigurare eliberat în numele unui birou național în conformitate cu Recomandarea nr. 5 adoptată la 25 ianuarie 1949 de Subcomitetul pentru transportul rutier al Comitetului pentru transportul pe uscat din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite.

Articolul 2

(1) Statele membre se abțin să efectueze verificări ale asigurării obligatorii de răspundere civilă a vehiculelor care în mod obișnuit provin de pe teritoriul unui alt stat membru.

De asemenea, statele membre se abțin să efectueze verificări ale asigurării la vehiculele care în mod obișnuit provin de pe teritoriul unei țări terțe și care intră pe teritoriul lor de pe teritoriul altui stat membru. Cu toate acestea, statele membre pot efectua verificări prin sondaj.

(2) În ceea ce privește vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul unui stat membru, dispozițiile prezentei directive, cu excepția articolelor 3 și 4, se aplică:

—

după încheierea unei convenții între cele șase birouri naționale ale asigurătorilor prin care fiecare birou național garantează, în concordanță cu prevederile legislației sale interne în domeniul asigurărilor obligatorii, soluționarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care provin în mod obișnuit de pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă aceste vehiculele sunt asigurate sau nu;

—	de la data stabilită de către Comisie după ce aceasta, în strânsă cooperare cu statele membre, s-a asigurat că o asemenea convenție a fost încheiată;

—	pe durata acestei convenții.

Articolul 3

(1) În conformitate cu dispozițiile articolului 4, fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor să fie acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.

(2) Fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că prin contractul de asigurare sunt acoperite:

—	în conformitate cu legislația în vigoare în alte state membre, orice pagubă sau vătămare provocată pe teritoriul acelor state;

—

orice pagubă sau vătămare suferită de resortisanții statelor membre în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care se aplică Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în cazul în care nu există un birou național al asigurătorilor răspunzător pe teritoriul traversat; în acest caz, paguba sau vătămarea se despăgubesc în conformitate cu legislația internă în vigoare privind asigurarea obligatorie în statul membru de pe teritoriul căruia provine în mod obișnuit vehiculul.

Articolul 4

Un stat membru poate deroga de la dispozițiile articolului 3 cu privire la:

(a)

anumite persoane fizice sau juridice, publice sau private; lista acestor persoane se întocmește de către statul interesat și se comunică celorlalte state membre și Comisiei.

Un stat membru care derogă astfel de la aceste dispoziții ia măsurile necesare pentru a se asigura că sunt plătite despăgubiri pentru orice pagubă sau vătămare provocată pe teritoriul unui alt stat membru de către vehicule care aparțin unor asemenea persoane. Acesta desemnează, în special, o autoritate sau un organism din țara în care s-a produs paguba sau vătămarea, care să-și asume răspunderea pentru despăgubirea părților vătămate, în conformitate cu legislația statului respectiv, în cazurile în care procedura menționată la articolul 2 alineatul (2) primul paragraf nu este aplicabilă. Statul membru notifică celelalte state membre și Comisia în legătură cu măsurile întreprinse;

(b)

anumite tipuri de vehicule sau anumite vehicule care au o plăcuță specială; lista acestor tipuri sau a acestor vehicule se alcătuiește de către statul în cauză și se comunică celorlalte state membre și Comisiei.

În acest caz, celelalte state membre își rezervă dreptul de a solicita, la intrarea unui asemenea vehicul pe teritoriul lor, ca deținătorul vehiculului să posede carte verde valabilă sau să încheie un contract de asigurare la trecerea frontierei, în conformitate cu cerințele statului membru implicat.

Articolul 5

Fiecare stat membru se asigură că, în cazul producerii pe teritoriul său a unui accident de către un vehicul care provine în mod obișnuit de pe teritoriul altui stat membru, fără a aduce atingere obligațiilor menționate la articolul 2 alineatul 2 primul paragraf, biroul național al asigurătorilor obține informații:

—	cu privire la teritoriul din care provine în mod obișnuit vehiculul și la numărul de înmatriculare, după caz;

—	în măsura posibilului, cu privire la detaliile asigurării vehiculului, înscrise în cartea verde care este în posesia deținătorului vehiculului, în măsura în care aceste detalii sunt solicitate de statul membru de pe teritoriul căruia provine în mod obișnuit vehiculul.

De asemenea, fiecare stat membru se asigură că biroul comunică aceste informații biroului național al asigurătorilor din statul de pe teritoriul căruia provine în mod obișnuit vehiculul.

Articolul 6

Fiecare stat membru adoptă toate măsurile necesare pentru a se asigura că vehiculele care în mod obișnuit provin de pe teritoriul unei țări terțe sau de pe teritoriul aflat în afara Europei al unui stat membru și care intră pe teritoriul în care se aplică Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene nu vor fi folosite pe teritoriul său cu excepția cazului în care pagubele sau vătămările provocate de aceste vehicule sunt asigurate, în conformitate cu cerințele legislațiilor diferitelor state membre cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehicule, pe întreg teritoriul pe care se aplică Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene.

Articolul 7

(1) Orice vehicul care provine în mod obișnuit de pe teritoriul unei terțe țări sau de pe teritoriul aflat în afara Europei al unui stat membru, înainte de a intra pe teritoriul în care se aplică Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, trebuie să prezinte fie o carte verde valabilă, fie un certificat de asigurare încheiat la trecerea frontierei, în baza căruia vehiculul este asigurat în conformitate cu articolul 6.

(2) Cu toate acestea, vehiculele provenite în mod obișnuit de pe teritoriul unor țări terțe vor fi considerate ca vehicule care provin în mod obișnuit din Comunitate, în cazul în care birourile naționale ale tuturor statelor membre garantează individual, fiecare în conformitate cu propriile dispoziții legale privind asigurarea obligatorie, plata despăgubirilor pagubelor produse în accidentele provocate pe teritoriul lor de astfel de vehicule.

(3) După ce se asigură că obligațiile din alineatul precedent au fost îndeplinite, în strânsă cooperare cu statele membre, Comisia stabilește data de la care statele membre nu vor mai solicita elaborarea documentelor menționate la alineatul 1, precum și tipurile de vehicule care beneficiază de acest regim.

Articolul 8

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru aplicarea prezentei directive până la 31 decembrie 1973 și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 9

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 24 aprilie 1972.

Pentru Consiliu,

Președintele,

G. THORN

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31972L0430

L 291/162

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 19 decembrie 1972

de modificare a Directivei 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi

(72/430/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind aderarea unor noi state membre la Comunitatea Economică Europeană și la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1), semnat la 22 ianuarie 1972, în special articolul 153 din Actul anexat la tratat,

având în vedere propunerea Comisiei,

întrucât, ca urmare a extinderii, numărul birourilor naționale luate în considerare în Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (2) a crescut de la șase la nouă și întrucât, în consecință, această directivă necesită o adaptare,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Directiva 72/166/CEE a Consiliului se modifică după cum urmează: - la articolul 2 alineatul (2), prima liniuță se înlocuiește cu următorul text:

„după încheierea unui acord între birourile naționale ale asigurătorilor prin care fiecare birou național garantează, în concordanță cu prevederile legislației sale interne în domeniul asigurărilor obligatorii, soluționarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care provin în mod obișnuit de pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă aceste vehicule sunt asigurate sau nu;”.

Articolul 2

Prezenta directivă intră în vigoare la aderarea noilor state membre la Comunitățile Europene.

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 19 decembrie 1972.

Pentru Consiliu

Președintele

T. WESTERTERP

(1) JO L 73, 27.3.1972, p. 1.

(2) JO L 103, 2.5.1972, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31973L0239

L 228/3

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

PRIMA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI

din 24 iulie 1973

de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă

(73/239/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2),

având în vedere programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire (1), în special titlul IV C,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în temeiul Programului general menționat anterior, ridicarea restricțiilor la constituirea de agenții și sucursale depinde, în ceea ce privește întreprinderile de asigurare directă, de coordonarea condițiilor de inițiere și exercitare a acestei activități; întrucât această coordonare trebuie realizată în primul rând în domeniul asigurării generale directe;

întrucât, pentru a asigura inițierea și exercitarea activităților de asigurare, este necesară eliminarea anumitor divergențe existente între legislațiile interne în domeniul controlului; întrucât, pentru realizarea acestui obiectiv, asigurând totodată și o protecție adecvată a asiguraților și a terților în toate statele membre, este indicată coordonarea, în special, a dispozițiilor privind garanțiile financiare solicitate întreprinderilor de asigurare;

întrucât este necesară o clasificare a riscurilor pe clase de asigurare pentru determinarea, în special, a activităților care fac obiectul autorizației obligatorii și a valorii fondului de garantare minim fixat în funcție de clasa de asigurare în cauză;

întrucât este indicată excluderea din domeniul de aplicare al prezentei directive, a anumitor asociațiile mutuale care, în temeiul statutului lor juridic, îndeplinesc condițiile necesare privind securitatea și garanțiile financiare; întrucât este indicată în continuare excluderea anumitor organisme din mai multe state membre, a căror activitate acoperă numai un sector foarte restrâns și este limitată prin lege la un anumit teritoriu sau la anumite persoane;

întrucât diversele legislații conțin norme diferite privind cumulul asigurării de sănătate, asigurării creditului și garanțiilor, precum și al asigurării de protecție juridică, diferite atât între ele, cât și față de alte clase de asigurare; întrucât persistența acestei divergențe, după eliminarea restricțiilor la dreptul de constituire în alte clase de asigurare decât asigurarea de viață, ar însemna menținerea unor bariere la constituire; întrucât trebuie prevăzută o soluție la această problemă printr-o coordonare ulterioară care urmează să se realizeze într-un termen relativ scurt;

întrucât în fiecare stat membru este necesară extinderea controlului la toate clasele de asigurare cărora li se aplică prezenta directivă; întrucât acest control nu este posibil decât în cazul în care aceste activități se supun unei autorizații administrative; întrucât este necesară, prin urmare, definirea condițiilor de acordare sau de retragere a unei astfel de autorizații; întrucât este necesară reglementarea unui drept la cale de atac în instanță împotriva deciziilor de refuz sau retragere a autorizației;

întrucât este indicat ca clasele de asigurare cunoscute drept clase de transport, menționate la numerele 4, 5, 6, 7 și 12 la punctul A din anexă și clasele de asigurare a creditului, menționate la numerele 14 și 15 la punctul A din anexă, să fie supuse unui regim de reglementare mai flexibil, în funcție de fluctuațiile constante ale tranzacțiilor de mărfuri și de credit;

întrucât identificarea unei metode comune de calculare a rezervelor tehnice constituie, în prezent, obiectul unor studii pe plan comunitar; întrucât, prin urmare, este indicat ca realizarea coordonării din acest domeniu, precum și problemele referitoare la stabilirea categoriilor de investiții și la evaluarea activelor să fie rezervate pentru directive ulterioare;

întrucât este necesar ca întreprinderile de asigurare să dispună, în afara rezervelor tehnice suficiente pentru a face față angajamentelor contractate, de o rezervă suplimentară, numită marjă de solvabilitate și reprezentată de patrimoniul liber, pentru a face față fluctuațiilor activității; întrucât, pentru a asigura că obligațiile impuse în acest sens sunt stabilite în funcție de criterii obiective, plasând la egalitate, în ceea ce privește concurența, întreprinderile egale ca importanță, este indicat să se prevadă ca această marjă să fie în raport cu volumul global al afacerilor întreprinderii și să fie determinată în funcție de doi indici de securitate, unul bazat pe prime, celălalt pe cererile de despăgubire;

întrucât este indicată solicitarea unui fond de garantare minim, în funcție de gravitatea riscului din clasele de asigurare practicate, pentru a se asigura că întreprinderile dispun încă din momentul constituirii lor de mijloacele adecvate și pentru a garanta că, în cursul activității ulterioare, marja de solvabilitate nu poate scădea, în nici un caz, sub un minim de securitate;

întrucât este necesară reglementarea cazului în care situația financiară a întreprinderii evoluează astfel încât i-ar fi dificil să-și respecte angajamentele;

întrucât normele coordonate privind exercitarea activităților de asigurare directă în interiorul Comunității trebuie să se aplice, în principiu, tuturor întreprinderilor care intră pe piață și, prin urmare, tuturor agențiilor și sucursalelor întreprinderilor al căror sediu social este situat în afara Comunității; întrucât este indicat, cu toate acestea, să se prevadă, referitor la modalitățile de control, dispoziții specifice privind aceste agenții și sucursale, având în vedere că patrimoniul întreprinderilor de care depind se află în afara Comunității;

întrucât este necesar, cu toate acestea, să se permită flexibilizarea acestor condiții speciale, cu condiția respectării principiului ca agențiile și sucursalele acestor întreprinderi să nu beneficieze de un tratament preferențial, în comparație cu întreprinderile din cadrul Comunității;

întrucât se impun anumite dispoziții tranzitorii, în special pentru a permite întreprinderilor mici și mijlocii existente să se adapteze cerințelor care trebuie adoptate de către statele membre, în vederea aplicării prezentei directive, sub rezerva aplicării articolului 53 din tratat;

întrucât este important să se garanteze aplicarea uniformă a normelor coordonate și să se prevadă, în acest scop, o colaborare strânsă între Comisie și statele membre în acest domeniu,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Titlul I – Dispoziții generale

Articolul 1

Prezenta directivă privește inițierea și exercitarea activității independente de asigurare directă practicate de întreprinderile de asigurare care sunt stabilite sau care doresc să se stabilească într-un stat membru, în clasele de asigurare definite în anexa prezentei directive.

Articolul 2

Prezenta directivă nu se aplică:

următoarelor tipuri de asigurări:

(a)	asigurarea de viață, și anume domeniul de asigurare care include în special asigurarea de supraviețuire, asigurarea de deces, asigurarea mixtă, asigurarea de viață cu restituirea primelor, tontine, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naștere;

(b)	asigurarea de rentă;

(c)

asigurările suplimentare practicate de întreprinderile de asigurare de viață și anume asigurările împotriva vătămărilor corporale, inclusiv a incapacității de muncă, asigurarea de deces în caz de accident și de boală, asigurarea de invaliditate în caz de accident și de boală, în cazul în care aceste asigurări sunt subscrise suplimentar în asigurarea de viață;

(d)	asigurările cuprinse într-un regim legal de securitate socială;

(e)	asigurarea practicată în Irlanda și în Regatul Unit, denumită „asigurare permanentă de sănătate care nu poate fi reziliată”.

următoarelor operațiuni:

(a)	operațiunile de capitalizare, astfel cum sunt definite în legislația fiecărui stat membru;

(b)	operațiunile organismelor de prevedere și ajutor reciproc, ale căror beneficii variază în funcție de resursele disponibile și pentru care contribuția membrilor se stabilește forfetar;

(c)	operațiunile efectuate de o organizație care nu are personalitate juridică și care au ca obiect garantarea reciprocă a membrilor săi, fără plată de prime și fără constituire de rezerve tehnice;

(d)	până la coordonarea ulterioară, care se va realiza în termen de patru ani de la notificarea prezentei directive, operațiunile de asigurări de credite la export în numele sau cu sprijinul statului.

Articolul 3

(1) Prezenta directivă nu se aplică asociațiilor mutuale în măsura în care acestea îndeplinesc următoarele condiții:

—	statutul prevede posibilitatea de a proceda la constituirea contribuțiilor suplimentare sau la reducerea prestațiilor lor;

—	activitatea acestora nu reglementează riscurile de răspundere civilă – cu excepția celor care constituie o garanție auxiliară în sensul punctului C din anexă – nici riscurile de credit și de garanție;

—	valoarea anuală a cotizațiilor percepute pentru activitățile reglementate de prezenta directivă nu este mai mare de un milion de unități de cont și

—	cel puțin jumătate din cotizațiile percepute în baza activităților reglementate de prezenta directivă provine de la persoanele care sunt înscrise într-o asociație mutuală.

(2) Prezenta directivă nu vizează, cu atât mai mult, asociațiile mutuale care au încheiat cu o întreprindere de aceeași natură o convenție care implică reasigurarea integrală a contractelor de asigurare la care au subscris sau substituirea întreprinderii cesionare cu întreprinderea cedentă pentru executarea angajamentelor rezultate din contractele menționate anterior.

În acest caz, întreprinderea cesionară se conformează directivei.

Articolul 4

Directiva nu se aplică următoarelor organisme, cu excepția cazului modificării statutului acestora privind competența:

(a)

în Germania

— următoarele organisme de drept public care se bucură de monopol (Monopolanstalten):

1.	Badische Gebaudeversicherungsanstalt, Karlsruhe

2.	Bayerische Landesbrandversicherungsanstalt, München

3.	Bayerische Landestierversicherungsanstalt, Schlachtviehversicherung, München

4.	Braunschweigische Landesbrandversicherungsanstalt, Braunschweig

5.	Hamburger Feuerkasse, Hamburg

6.	Hessische Brandversicherungsanstalt (Hessische Brandversicherungskammer), Darmstadt

7.	Hessische Brandversicherungsanstalt, Kassel

8.	Hohenzollernsche Feuerversicherungsanstalt, Sigmaringen

9.	Lippische Landesbrandversicherungsanstalt, Detmold

10.	Nassauische Brandversicherungsanstalt, Wiesbaden

11.	Oldenburgische Landesbrandkasse, Oldenburg

12.	Ostfriesische Landschaftliche Brandkasse, Aurich

13.	Feuersozietät Berlin, Berlin

14.	Württembergische Gebäudebrandversicherungsanstalt, Stuttgart.

Cu toate acestea, competența teritorială nu se consideră modificată în cazul unei fuziuni a acestor organisme, având ca efect menținerea în profitul noului organism a competenței teritoriale a organismelor fuzionate; tot astfel, competența privind clasele de asigurare exercitate nu se consideră modificată dacă unul dintre aceste organisme reia, pentru același teritoriu, una sau mai multe clase de asigurare ale unuia dintre organismele menționate;

— următoarele organisme semipublice:

1.	Postbeamtenkrankenkasse

2.	Krankenversorgung der Bundesbahnbeamten;

(b)

în Franța

— următoarele organisme:

1.	Caisse départementale des incendiés des Ardennes

2.	Caisse départementale des incendiés de la Côte-d'Or

3.	Caisse départementale des incendiés de la Marne

4.	Caisse départementale des incendiés de la Meuse

5.	Caisse départementale des incendiés de la Somme

6.	Caisse départementale grêle du Gers

7.	Caisse départementale grêle de l'Hérault;

(c)	în Irlanda Voluntary Health Insurance Board;

(d)	în Italia la Cassa di Previdenza per l'assicurazione degli sportivi (Sportass);

(e)	în Regatul Unit The Crown Agents.

Articolul 5

În înțelesul prezentei directive:

(a)	„unitate de cont” înseamnă unitatea care este definită la articolul 4 din statutul Băncii Europene de Investiții;

(b)	„congruență” înseamnă reprezentarea angajamentelor exigibile într-o anumită monedă, prin active formulate sau realizabile în aceeași monedă;

(c)

„localizare a activelor” înseamnă prezența activelor, mobile sau imobile, dintr-un stat membru, fără ca activele mobile să facă obiectul unui depozit și fără ca activele imobile să facă obiectul unor măsuri restrictive, precum înscrierea de ipotecă. Activele reprezentate prin creanțe împotriva unor debitori se consideră situate în statul membru în care sunt realizabile.

Titlul II – Reguli aplicabile întreprinderilor care au sediul social în interiorul Comunității

Secțiunea A: Condiții de acces

Articolul 6

(1) Fiecare stat membru se asigură ca inițierea activității de asigurare directă pe teritoriul său să fie supusă unei autorizații administrative.

(2) Această autorizație trebuie să fie solicitată autorității competente din statul membru interesat de către:

(a)	orice întreprindere care își stabilește sediul social pe teritoriul acestui stat;

(b)	orice întreprindere al cărei sediu social se află într-un alt stat membru și care deschide o sucursală sau o agenție pe teritoriul statului membru în cauză;

(c)	orice întreprindere care, după ce a primit autorizația menționată la literele (a) sau (b), își extinde, pe teritoriul acestui stat, activitatea și în alte clase de asigurare;

(d)	orice întreprindere care, după ce a obținut autorizația pentru o parte din teritoriul național, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1), își extinde activitatea în afara acestei părți.

(3) Statele membre nu condiționează eliberarea autorizației de o depunere sau de o garanție.

Articolul 7

(1) Autorizația este valabilă pentru întregul teritoriu național, cu excepția cazului în care solicitantul solicită autorizație pentru exercitarea activității doar pentru o parte a teritoriului național și în măsura în care legislația internă permite acest lucru.

(2) Autorizația se acordă pe clasă de asigurare. Aceasta reglementează o întreagă clasă de asigurări, cu excepția cazului în care solicitantul dorește să garanteze numai o parte din riscurile caracteristice clasei respective, astfel cum sunt menționate acestea la punctul A din anexă.

Cu toate acestea:

(a)	fiecare stat membru are posibilitatea de a acorda autorizația pentru grupele de clase de asigurare menționate la punctul B din anexă, cu condiția să menționeze în autorizație denumirea corespunzătoare prevăzută;

(b)	autorizația acordată pentru o clasă de asigurare sau pentru o grupă de clase este valabilă, de asemenea, pentru garantarea riscurilor auxiliare cuprinse într-o altă clasă de asigurare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la punctul C din anexă;

(c)

până la coordonarea ulterioară, care se va realiza în termen de patru ani de la notificarea prezentei directive, Republica Federală Germania poate menține dispoziția de interzicere a cumulării, pe teritoriul său, a asigurării de sănătate, a asigurării creditului și garanțiilor sau a asigurării de protecție juridică, fie între ele, fie cu alte clase de asigurări.

Articolul 8

(1) Fiecare stat membru solicită pentru întreprinderile care se înființează pe teritoriul său și cer autorizație:

(a)

să adopte una dintre următoarele forme:

—	în ceea ce privește Regatul Belgiei: „société anonymenaamloze vennootschap”, „société en commandite par actionsvennootschap bij wijze van geldschieting op aandelen”, „association d'assurance mutuelleonderlinge verzekeringsmaatschappij”, „société coopérativecooperative vennootschap”;

—	în ceea ce privește Regatul Danemarcei: „Aktieselskaber” (întreprinderi pe acțiuni), „gensidige selskaber” (asociații mutuale);

—	în ceea ce privește Republica Federală Germania: „Aktiengesellschaft”, „Versicherungsverein auf Gegenseitigkeit”, „Öffentlich-rechtliches Wettbewerbs-Versicherungsunternehmen”;

—	în ceea ce privește Republica Franceză: „société anonyme”, „société à forme mutuelle”, „mutuelle”, „union de mutuelles”;

—	în ceea ce privește Republica Irlanda: „incorporated companies limited by shares or by guarantee or unlimited”;

—	în ceea ce privește Republica Italiană: „società per azioni”, „società cooperativa”, „mutua di assicurazione”;

—	în ceea ce privește Marele Ducat al Luxemburgului: „société anonyme”, „société en commandite par actions”, „association d'assurances mutuelles”, „société coopérative”;

—	în ceea ce privește Regatul Țărilor de Jos: „naamloze vennootschap”, „onderlinge waarborgmaatschappij”, „coöperatieve vereniging”;

—	în ceea ce privește Regatul Unit: „incorporated companies limited by shares or by guarantee or unlimited”, „societies registrered under the Industrial and Provident Societies Acts”, „societies registered under the Friendly Societies Act”, asociația subscriitorilor numită Lloyd's;

În plus, statele membre pot crea, după caz, întreprinderi care să adopte orice formă cunoscută de drept public, cu condiția ca aceste organisme să aibă drept obiect operațiuni de asigurare în condiții echivalente celor caracteristice întreprinderilor de drept privat;

(b)	să limiteze obiectul lor social la activitatea de asigurare și la operațiunile care decurg direct din aceasta, cu excluderea oricărei alte activități comerciale;

(c)	să prezinte un program de activități în conformitate cu dispozițiile articolului 9;

(d)	să posede fondul de garantare minim prevăzut la articolul 17 alineatul (2).

(2) Întreprinderii care solicită autorizația pentru extinderea activităților sale și în alte clase de asigurare sau, în cazul menționat la articolul 6 alineatul (2) litera (d), într-o altă parte a teritoriului, i se cere să prezinte un program de activități în conformitate cu dispozițiile articolului 9 privind aceste alte clase de asigurări sau această altă parte a teritoriului.

În plus, întreprinderea în cauză trebuie să facă dovada că dispune de marja de solvabilitate prevăzută la articolul 16 și, în cazul în care pentru aceste alte clase de asigurare dispozițiile articolului 17 alineatul (2) impun un fond de garantare minim mai mare decât înainte, să facă dovada că posedă acest minimum.

(3) Aceste măsuri de coordonare nu împiedică statele membre să aplice dispoziții care prevăd necesitatea unei calificări tehnice a administratorilor, precum și să solicite aprobarea statutelor, a condițiilor generale și speciale a polițelor de asigurare, a tarifelor și a oricărui alt document necesar exercitării în condiții normale a controlului.

(4) Dispozițiile menționate mai sus nu pot prevedea ca solicitarea autorizației să fie examinată în funcție de cerințele economice ale pieței.

Articolul 9

Programul de activități menționat la articolul 8 alineatul (1) litera (c) trebuie să conțină indicații sau justificări privind:

(a)	natura riscurilor pe care întreprinderea își propune să le garanteze; condițiile generale și speciale ale polițelor de asigurare pe care își propune să le utilizeze;

(b)	tarifele pe care întreprinderea intenționează să le aplice pentru fiecare categorie de operații;

(c)	principiile directoare privind reasigurarea;

(d)	elementele constitutive ale fondului de garantare minim;

(e)	previziunile costurilor de instalare a serviciilor administrative și a rețelei de producție; mijloacele financiare destinate să acopere aceste costuri

și, în plus, pentru primele trei exerciții financiare:

(f)	previziunile referitoare la costurile de gestionare, altele decât costurile de instalare, în special costurile generale curente și comisioanele;

(g)	previziunile referitoare la prime sau cotizații și la cereri de despăgubire;

(h)	o previziune privind trezoreria;

(i)	previziunile referitoare la mijloacele financiare destinate să acopere angajamentele contractate și marja de solvabilitate.

Cu toate acestea, nu sunt solicitate indicațiile menționate mai sus la literele (a) și (b) în ceea ce privește riscurile clasificate la numerele 4, 5, 6, 7 și 12 de la punctul A din anexă, după cum nici indicațiile menționate mai sus la litera (b) în ceea ce privește riscurile clasificate la numerele 14 și 15 de la punctul A din anexă. Indicațiile menționate mai sus la literele (a) și (b) nu este necesar să fie solicitate în ceea ce privește riscurile clasificate la numărul 11 al aceluiași punct.

Articolul 10

(1) Fiecare stat membru solicită ca întreprinderea cu sediul social pe teritoriul altui stat membru, care solicită autorizația pentru deschiderea unei agenții sau sucursale:

(a)	să comunice statutele și lista administratorilor săi;

(b)

să dețină un certificat emis de către autoritățile competente ale statului în care se află sediul social, care să ateste clasele de asigurare în care întreprinderea în cauză este autorizată să activeze și faptul că întreprinderea dispune de fondul de garantare minim sau, dacă acesta este mai ridicat, de marja minimă de solvabilitate calculată în conformitate cu articolul 16 alineatul (3) și să indice riscurile pe care le garantează efectiv, precum și mijloacele financiare menționate la articolul 11 alineatul (1) litera (e);

(c)	să prezinte un program de activități în conformitate cu articolul 11;

(d)

să desemneze un mandatar general cu domiciliul și reședința în țara gazdă și cu suficiente competențe pentru a angaja întreprinderea în fața terților și pentru a o reprezenta în fața autorităților și instanțelor din țara gazdă; în cazul în care mandatarul este o persoană juridică, aceasta trebuie să aibă sediul social în țara gazdă și să desemneze, la rândul său, pentru a o reprezenta, o persoană fizică îndeplinind condițiile menționate mai sus. Mandatarul desemnat nu poate fi contestat de statul membru decât pentru motive privind buna reputație sau calificarea sa tehnică, în condițiile aplicabile administratorilor întreprinderilor cu sediul social pe teritoriul statului în cauză.

În ceea ce privește Lloyd's, în cazul oricărui litigiu în țara gazdă, care decurge din angajamente subscrise, persoanele asigurate nu pot să fie tratate în condiții mai puțin favorabile decât în cazul unui litigiu împotriva unei activități de tip mai convențional. Mandatarul general trebuie, prin urmare, să se bucure de competențe suficiente, care să permită declanșarea procedurilor judiciare împotriva sa și trebuie, în această calitate, să angajeze pe cei în cauză care sunt asigurați la Lloyd's.

(2) Fiecare stat membru solicită, pentru extinderea activităților agenției sau sucursalei, fie în alte clase de asigurare, fie în alte părți ale teritoriului național în cazul prevăzut la articolul 6 alineatul (2) litera (d), ca solicitantul autorizației să prezinte un program de activități în conformitate cu articolul 11 și să îndeplinească condițiile definite în alineatul (1) litera (b).

(3) Aceste măsuri de coordonare nu împiedică statele membre să pună în aplicare dispoziții care stipulează pentru toate întreprinderile de asigurare necesitatea unei aprobări a condițiilor generale și speciale a polițelor de asigurare, a tarifelor și a tuturor documentelor necesare exercitării normale a controlului.

(4) Dispozițiile menționate mai sus nu pot prevedea ca solicitarea de autorizație să fie examinată în funcție de cerințele economice ale pieței.

Articolul 11

(1) Programul de activități al agenției sau sucursalei menționat la articolul 10 alineatul (1) litera (c) trebuie să conțină indicații sau justificări privind:

(a)	natura riscurilor pe care întreprinderea își propune să le garanteze în țara gazdă; condițiile generale și speciale ale polițelor de asigurare pe care își propune să le folosească;

(b)	tarifele pe care întreprinderea intenționează să le aplice pentru fiecare categorie de operațiune;

(c)	principiile directoare în domeniul reasigurării;

(d)	starea marjei de solvabilitate a întreprinderii, menționată la articolele 16 și 17;

(e)	previziunile de cheltuieli de instalare a serviciilor administrative și a rețelei de producție; mijloacele financiare destinate să facă față acestora

și, în plus, pentru primele trei exerciții financiare:

(f)	previziunile referitoare la costurile de gestionare;

(g)	previziunile referitoare la prime sau la cotizații și la cereri de despăgubire, având în vedere noile activități;

(h)	o previziune privind trezoreria agenției sau sucursalei.

(2) Programul este însoțit de bilanțul și de contul de profit și de pierderi al întreprinderii, pentru fiecare dintre ultimele trei exerciții financiare. Cu toate acestea, în cazul în care o întreprindere are mai puțin de trei exerciții financiare, va trebui să furnizeze documentele numai pentru exercițiile financiare încheiate.

În ceea ce privește Lloyd's, comunicarea bilanțului și a conturilor de profit și de pierderi se substituie prin obligația de a prezenta conturile globale anuale privind operațiile de asigurare, însoțite de atestarea că certificatele de auditor s-au eliberat pentru fiecare asigurător, dovedind că responsabilitățile conferite prin aceste operațiuni sunt reglementate integral de activ. Aceste documente trebuie să permită autorităților de control să își formeze o părere despre starea de solvabilitate a asociației.

(3) Acest program de activități, însoțit de observațiile autorităților abilitate să acorde autorizații, este transmis autorităților competente din statul unde se află sediul social. Aceste din urmă autorități își fac cunoscut avizul primelor, în termen de trei luni de la primirea documentelor; în cazul absenței unui răspuns, la expirarea acestui termen, avizul autorităților consultate este considerat favorabil.

Articolul 12

Orice decizie de refuz trebuie să fie motivată și comunicată întreprinderii în cauză.

Fiecare stat membru va reglementa dreptul la o cale de atac în fața instanței împotriva oricărei decizii de refuz.

O asemenea reglementare este prevăzută cu privire la cazurile în care autoritățile competente nu s-au pronunțat asupra solicitării de autorizație, la expirarea termenului de șase luni de la data primirii.

Secțiunea B: Condiții de exercitare a activității

Articolul 13

Statele membre verifică, în strânsă cooperare, situația financiară a întreprinderilor autorizate.

Articolul 14

Autoritatea de control a statului membru pe teritoriul căruia se află sediul social al întreprinderii trebuie să verifice starea de solvabilitate a acesteia, cu privire la ansamblul activităților sale. Autoritățile de control ale celorlalte state membre sunt obligate să îi furnizeze toate informațiile necesare pentru a-i permite efectuarea verificării.

Articolul 15

(1) Fiecare stat membru pe teritoriul căruia o întreprindere își desfășoară activitatea impune acesteia constituirea unor rezerve tehnice suficiente.

Valoarea acestor rezerve se stabilește în conformitate cu normele stabilite de către statul membru sau, în lipsa unor astfel de norme, cu practicile stabilite în acest stat.

(2) Rezervele tehnice trebuie să fie acoperite prin active echivalente, congruente și localizate în fiecare țară de exploatare. Cu toate acestea, statele membre pot admite anumite flexibilități privind normele de congruență și localizare a activelor.

Având în vedere situația sa specifică, Marele Ducat al Luxemburgului își poate menține, până la coordonarea legislațiilor privind lichidarea întreprinderilor, sistemul de garanții privind rezervele tehnice existente în momentul intrării în vigoare a prezentei directive.

Reglementările țării de exploatare stabilesc natura activelor și, după caz, limitele în care acestea pot fi admise în cadrul reprezentării rezervelor tehnice, precum și normele de evaluare a acestor active.

(3) În cazul în care un stat membru admite reprezentarea rezervelor tehnice prin creanțe asupra reasigurătorilor, acesta stabilește procentul astfel admis. În acest caz, acesta nu poate solicita, prin derogare de la prevederile alineatului (2), localizarea acestor creanțe.

(4) Autoritatea de control a statului membru pe teritoriul căruia se află sediul social al unei întreprinderi supraveghează ca bilanțul acesteia să prezinte, pentru rezervele tehnice, activele echivalente cu angajamentele contractate, în toate țările în care își exercită activitatea.

Articolul 16

(1) Fiecare stat membru impune fiecărei întreprinderi care își are sediul social pe teritoriul său constituirea unei marje de solvabilitate suficiente privind ansamblul activităților sale.

Marja de solvabilitate corespunde patrimoniului întreprinderii, liber de orice angajament previzibil, cu deducerea elementelor necorporale. Aceasta cuprinde, în special:

—	capitalul social vărsat sau, dacă este vorba despre asociații mutuale, fondul inițial efectiv;

—	jumătate din partea nevărsată a capitalului social sau a fondului inițial, din momentul în care partea nevărsată atinge 25 % din acest capital sau fond;

—	rezervele (legale și libere) care nu corespund angajamentelor contractuale;

—	reportul beneficiilor;

—

constituirea contribuțiilor suplimentare pe care asociațiile mutuale și asociațiile de tip mutual, cu cotizații variabile, le pot solicita asociaților lor în baza exercițiului financiar, până la jumătate din diferența dintre cotizațiile maxime și cotizațiile efectiv solicitate, până la o limită maximă de 50 % din marjă;

—

la cererea justificată a întreprinderii și în cazul acordului autorităților de control ale statelor membre interesate în care aceasta își exercită activitatea, plusvalorile rezultate din subestimarea activului și supraestimarea pasivului, în măsura în care aceste plusvalori nu au caracter excepțional.

Supraestimarea rezervelor tehnice se apreciază în raport cu valoarea lor calculată de întreprindere, în conformitate cu reglementările de drept intern; cu toate acestea, până la coordonarea ulterioară a rezervelor tehnice, o valoare egală cu 75 % din diferența între valoarea rezervei pentru riscurile în curs, calculată forfetar de întreprindere, prin aplicarea unui procentaj minim, în raport cu primele și valoarea care trebuie obținută calculând rezerva fiecărui contract, când legislația internă permite opțiunea între cele două metode, poate fi luată în calcul, în cadrul marjei de solvabilitate, până la 20 %.

(2) Marja de solvabilitate se determină prin raportare fie la valoarea anuală a primelor sau cotizațiilor, fie la sarcina medie a cererilor de despăgubire pentru ultimele trei exerciții financiare. Cu toate acestea, în cazul întreprinderilor care asigură în special unul sau mai multe dintre riscurile de furtună, grindină, îngheț, ultimele șapte exerciții financiare se consideră perioada de referință pentru marja medie de cereri de despăgubire.

(3) Sub rezerva articolului 17, valoarea marjei de solvabilitate trebuie să fie egală cu cel mai mare dintre următoarele două rezultate:

primul rezultat (în raport cu primele):

—	primele sau cotizațiile emise în afacerile directe, din timpul ultimului exercițiu, pentru toate exercițiile financiare, inclusiv auxiliare, se însumează;

—	se adaugă valoarea primelor acceptate ca reasigurare din timpul ultimului exercițiu financiar;

—	se deduce valoarea totală a primelor sau cotizațiilor anulate din timpul ultimului exercițiu, precum și valoarea totală a impozitelor și taxelor aferente primelor sau cotizațiilor cuprinse în sumă.

După repartizarea în două tranșe a valorii astfel obținute, prima ajungând până la 10 milioane de unități de cont, a doua cuprinzând surplusul, se calculează și se adaugă procente de 18 % și de 16 % din aceste tranșe.

Primul rezultat se obține multiplicând suma astfel calculată cu raportul existent, pentru ultimul exercițiu financiar, între valoarea cererilor de despăgubire rămase în sarcina întreprinderii după cedarea în reasigurare și valoarea brută a cererilor de despăgubire; acest raport nu poate fi, în nici un caz, mai mic de 50 %.

al doilea rezultat (în raport cu cererile de despăgubire):

—	valorile cererilor de despăgubire plătite pentru afaceri directe, fără deducerea cererilor de despăgubire rămase în sarcina cesionarilor și retrocesionarilor, în timpul perioadelor menționate la alineatul (2), se însumează;

—	se adaugă valoarea cererilor de despăgubire plătite în baza acceptărilor în reasigurare sau retrocesiune în timpul acelorași perioade;

—	se adaugă valoarea provizioanelor sau rezervelor pentru plata cererilor de despăgubire, constituite la sfârșitul ultimului exercițiu, atât pentru afacerile directe, cât și pentru acceptările în reasigurare;

—	se deduce valoarea pretențiilor încasate în timpul perioadelor menționate la alineatul (2);

—	se deduce valoarea provizioanelor sau rezervelor pentru plata cererilor de despăgubire, constituite la începutul celui de-al doilea exercițiu financiar care precede ultimul exercițiu financiar inventariat, atât pentru afacerile directe, cât și pentru acceptările în reasigurare.

După ce s-a repartizat o treime sau o șeptime, în conformitate cu perioada de referință reținută în conformitate cu alineatul (2), din valoarea astfel obținută în două tranșe, prima ajungând până la 7 de milioane unități de cont și a doua cuprinzând surplusul, se calculează și se adaugă procente de 26 % și de 23 % din aceste tranșe.

Al doilea rezultat se obține multiplicând suma obținută cu raportul existent, pentru ultimul exercițiu, între valoarea cererilor de despăgubire rămase în sarcina întreprinderii după cedarea în reasigurare și valoarea brută a cererilor de despăgubire; acest raport nu poate fi, în nici un caz, mai mic de 50 %.

(4) Procentele aplicabile tranșelor prevăzute la alineatul (3) se reduc la o treime, în ceea ce privește asigurarea de sănătate administrată după o tehnică asemănătoare celei a asigurării de viață, în cazul în care:

—	primele percepute se calculează în baza tabelelor de morbiditate, în conformitate cu metodele matematice aplicate în domeniul asigurării;

—	se constituie o rezervă de îmbătrânire;

—	se percepe un supliment de primă, pentru constituirea unei marje de siguranță a unei sume corespunzătoare;

—	asigurătorul poate anula contractul cel târziu înaintea scadenței celui de al treilea an de asigurare;

—	contractul prevede posibilitatea măririi primelor sau reducerii prestațiilor, chiar pentru contractele în desfășurare.

(5) În cazul Lloyd's, unde calcularea primului rezultat în raport cu primele, menționat la alineatul (3), se efectuează pornind de la primele nete, acestea sunt multiplicate cu un procent forfetar a cărui valoare se stabilește anual și este determinată de autoritatea de control a sediului. Acest procent forfetar trebuie să fie calculat pornind de la elementele statistice cele mai recente privind, în special, comisioanele depuse.

Aceste elemente, precum și calculul relevant efectuat, se comunică autorităților de control al țărilor în care este stabilit Lloyd's.

Articolul 17

(1) O treime din marja de solvabilitate constituie fondul de garantare.

(2)

(a)

Cu toate acestea, fondul de garantare nu poate fi mai mic decât:

—	400 000 de unități de cont, în cazul în care toate sau unele dintre riscurile incluse în una dintre clasele de asigurare clasificate la punctul A din anexă, numerele 10, 11, 12, 13, 14 și 15 sunt acoperite;

—	300 000 de unități de cont, în cazul în care toate sau unele dintre riscurile incluse în una dintre clasele de asigurare clasificate la punctul A din anexă, numerele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 16 sunt acoperite,

—	200 000 de unități de cont, în cazul în care toate sau unele dintre riscurile incluse în una dintre clasele de asigurare clasificate la punctul A din anexă, numerele 9 și 17 sunt acoperite;

(b)

în cazul în care activitatea întreprinderii cuprinde mai multe clase de asigurare sau mai multe riscuri, se ia în considerare numai clasa de asigurare sau riscul care solicită valoarea cea mai ridicată;

(c)

fiecare stat membru poate prevedea reducerea cu un sfert a fondului de garantare minim pentru asociațiile mutuale și asociațiile de tip mutual.

Articolul 18

(1) Statele membre nu stabilesc nici o normă cu privire la alegerea activelor care le depășesc pe acelea reprezentând rezervele tehnice menționate la articolul 15.

(2) Sub rezerva articolului 15 alineatul (2), articolului 20 alineatele (1) și (3) și articolului 22 alineatul (1) ultimul paragraf, statele membre nu îngrădesc dreptul de a dispune liber de activele mobile și imobile care fac parte din patrimoniul întreprinderii autorizate.

Republica Federală Germania poate menține, cu toate acestea, până la coordonarea ulterioară a condițiilor de inițiere în activitatea de asigurare de viață și exercitarea sa, în ceea ce privește asigurarea de sănătate în înțelesul articolului 16 alineatul (4), restricțiile impuse liberei dispuneri a activelor, în măsura în care aceasta depinde de dreptul de a dispune liber de activele care acoperă rezervele matematice ale acordului unui „Treuhänder”.

Până la adoptarea ulterioară a măsurilor de coordonare, Regatul Danemarcei poate menține în vigoare legislația care impune restricții dreptului de a dispune liber de valorile activelor constituite de întreprinderile de asigurări pentru a acoperi pensiile datorate în baza asigurării obligatorii contra accidentelor de muncă.

(3) Aceste dispoziții nu constituie o piedică pentru măsurile pe care statele membre, respectând reglementările țărilor de exploatare menționate la articolul 15 alineatul (2) și salvgardând interesele asiguraților, sunt abilitate să le ia în calitate de proprietari sau asociați ai întreprinderilor în cauză.

Articolul 19

(1) Fiecare stat membru impune fiecărei întreprinderi cu sediul social pe teritoriul său să îi prezinte anual un raport privind toate tipurile de operațiuni, situația financiară și solvabilitatea.

(2) Statele membre solicită întreprinderilor care își exercită activitatea pe teritoriul lor să furnizeze periodic documentele necesare pentru exercitarea controlului, precum și documentele statistice. Autoritățile de control competente își comunică documentele și informațiile utile exercitării controlului.

Articolul 20

(1) În cazul în care o întreprindere nu se conformează dispozițiilor prevăzute la articolul 15, autoritatea de control a statului în care aceasta își exercită activitatea poate interzice dreptul de a dispune liber de activele localizate în acest stat, după ce a informat autoritățile de control ale statului în care își are sediul social despre intenția sa.

(2) În vederea restabilirii situației financiare a unei întreprinderi a cărei marjă de solvabilitate nu mai atinge minimul prevăzut la articolul 16 alineatul (3), autoritatea de control din statul în care aceasta își are sediul social solicită un plan de redresare care trebuie supus aprobării sale.

(3) În cazul în care marja de solvabilitate nu atinge fondul de garantare definit la articolul 17, autoritatea de control din statul în care aceasta își are sediul social solicită întreprinderii un plan de finanțare pe termen scurt, care trebuie supus aprobării sale.

În plus, aceasta poate restrânge sau interzice dreptul de a dispune liber de activele întreprinderii. Aceasta informează autoritățile statelor membre pe teritoriul cărora această întreprindere este autorizată despre măsurile luate, iar respectivele autorități iau aceleași dispoziții, la cererea sa.

(4) În cazurile prevăzute în alineatele (1) și (3), autoritățile de control competente pot lua, în plus, orice măsură necesară salvgardării intereselor asiguraților.

(5) Autoritățile de control din statele membre pe teritoriul cărora întreprinderea în cauză este autorizată colaborează pentru punerea în aplicare a măsurilor menționate la alineatele (1)-(4).

Articolul 21

(1) Fiecare stat membru permite întreprinderilor să transfere o parte sau întregul lor portofoliu de contracte, în cazul în care cesionarul posedă marja de solvabilitate necesară, luând în considerare transferul.

Autoritățile de control interesate se consultă înainte de a autoriza acest transfer.

(2) Odată aprobat de autoritatea de control competentă, acest transfer afectează direct asigurații interesați.

Secțiunea C: Retragerea autorizației

Articolul 22

(1) Autorizația acordată de autoritatea competentă a statului membru pe teritoriul căruia își are sediul social poate fi retrasă întreprinderii de către această autoritate, în cazul în care întreprinderea:

(a)	nu mai satisface condițiile de acces;

(b)	nu a putut realiza, în termenele acordate, măsurile prevăzute prin planul de redresare sau de finanțare menționat la articolul 20;

(c)	se sustrage, în mod grav, obligațiilor care îi revin în temeiul reglementărilor de drept intern.

În cazul retragerii autorizației, autoritatea de control din statul în care se află sediul social informează în acest sens autoritățile de control din celelalte state membre în care întreprinderea este autorizată; acestea trebuie să procedeze, de asemenea, la retragerea autorizației lor. Cu ajutorul acestor autorități, autoritatea de control ia orice măsură necesară salvgardării intereselor asiguraților, în special restrângerea dreptului de a dispune liber de activele întreprinderii, dacă o astfel de măsură nu a fost deja aplicată în conformitate cu dispozițiile articolului 20 alineatele (1) și (3) al doilea paragraf.

(2) Autorizația acordată agențiilor sau sucursalelor întreprinderilor cu sediul social într-un alt stat membru poate fi retrasă dacă agenția sau sucursala:

(a)	nu mai satisface condițiile de acces,

(b)	se sustrage, în mod grav, obligațiilor care îi revin în temeiul reglementărilor statului unde își exercită activitatea, în special în ceea ce privește constituirea rezervelor tehnice definite la articolul 15.

Înainte de a proceda la retragerea autorizației, autoritățile de control din statul în care se exercită activitatea consultă autoritatea de control din statul în care se află sediul social al întreprinderii. În cazul în care acestea estimează că este necesară suspendarea activității acestor agenții sau sucursale înaintea încheierii acestei consultări, informează imediat autoritatea din țara în care se află sediul social.

(3) Orice decizie de retragere a unei autorizații sau de suspendare a activității trebuie să fie motivată și comunicată întreprinderii în cauză.

Fiecare stat membru reglementează dreptul la o cale de atac în fața instanței împotriva unei asemenea decizii.

Titlul III – Reguli aplicabile agențiilor sau sucursalelor stabilite în interiorul Comunității și aparținând întreprinderilor al căror sediu social este situat în afara Comunității

Articolul 23

(1) Fiecare stat membru permite accesul pe teritoriul său a activității menționate la articolul 1, pentru orice întreprindere cu sediul social în afara Comunității, sub condiția emiterii unei autorizații administrative.

(2) Un stat membru poate acorda o autorizație în cazul în care întreprinderea îndeplinește cel puțin următoarele condiții:

(a)	să fie autorizată să practice operațiunile de asigurare, în temeiul legislației interne de care aceasta depinde;

(b)	să creeze o agenție sau o sucursală pe teritoriul acestui stat membru;

(c)	să se angajeze să stabilească la sediul agenției sau sucursalei o contabilitate corespunzătoare activității pe care o exercită, precum și să țină toate documentele referitoare la activitatea sa;

(d)	să desemneze un mandatar general, care trebuie autorizat de autoritatea competentă;

(e)	să dispună, în țara de exploatare, de active pentru o valoare cel puțin egală cu jumătate din minimumul prescris la articolul 17 alineatul (2) pentru fondul de garantare și să depună un sfert din acest minimum, cu titlu de garanție;

(f)	să se angajeze să posede o marjă de solvabilitate în conformitate cu articolul 25;

(g)	să prezinte un program de activități în conformitate cu articolul 11 alineatele (1) și (2).

Articolul 24

Statele membre solicită întreprinderilor să constituie rezerve tehnice suficiente, corespunzătoare angajamentelor contractate pe teritoriul lor. Statele membre se asigură că agenția sau sucursala a constituit contrapartida acestor rezerve tehnice, cu ajutorul activelor echivalente și, în măsura stabilită de stat, congruente.

Legislația statelor membre se aplică pentru calcularea rezervelor tehnice, stabilirea categoriilor de investiții și evaluarea activelor.

Statul membru în cauză impune ca activele care constituie contrapartida rezervelor tehnice să fie localizate pe teritoriul său. Cu toate acestea, articolul 15 alineatul (3) se aplică.

Articolul 25

(1) Fiecare stat membru solicită agențiilor sau sucursalelor create pe teritoriul său să dispună de o marjă de solvabilitate constituită din active libere de orice angajament previzibil, cu deducerea elementelor necorporale. Marja se calculează în conformitate cu articolul 16 alineatul (3). Cu toate acestea, pentru calcularea acestei marje, numai primele sau cotizațiile și cererile de despăgubire rezultate din operațiunile realizate de agenție sau sucursală sunt luate în considerare.

(2) O treime din marja de solvabilitate constituie fondul de garantare. Acest fond de garantare nu poate fi mai mic decât jumătate din minimumul prevăzut la articolul 17 alineatul (2). Garanția inițială depusă în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) litera (e) seia în considerare în constituirea fondului de garantare.

(3) Activele care reprezintă marja de solvabilitate trebuie să fie localizate în interiorul statului de exploatare, până la valoarea fondului de garantare și, pentru surplus, în interiorul Comunității.

Articolul 26

(1) Orice întreprindere care, după ce a obținut autorizația unui stat membru, obține autorizația unuia sau mai multor alte state membre pentru a constitui alte agenții sau sucursale, poate solicita una sau mai multe dintre următoarele facilități:

(a)

ca marja de solvabilitate menționată la articolul 25 să fie calculată în funcție de activitatea globală pe care aceasta o exercită în interiorul Comunității; în acest caz, sunt luate în considerare primele sau cotizațiile și cererile de despăgubire rezultate din operațiunile realizate în ansamblul agențiilor sau sucursalelor stabilite în interiorul Comunității;

(b)	să fie exonerate de obligația prevăzută la articolul 23 alineatul (2) litera (e), de depunere, în mod egal în aceste state, a garanției solicitate;

(c)	ca activele care reprezintă contrapartida fondului de garantare să fie localizate în oricare dintre statele membre în care aceasta își exercită activitatea.

(2) În cazul în care cel puțin două state membre în cauză aprobă, în tot sau în parte, solicitarea întreprinderii, autoritatea competentă din statul membru pe teritoriul căruia funcționează cea mai veche întreprindere a solicitantului verifică starea de solvabilitate a acestei întreprinderi pentru ansamblul activităților sale exercitate în interiorul statelor membre care au aprobat această solicitare. Cu toate acestea, la solicitarea întreprinderii și cu acordul unanim al statelor membre interesate, această verificare se poate efectua de către autoritatea competentă a unui alt stat membru. Autoritatea care efectuează verificarea obține, în acest scop, informațiile necesare de la celelalte state membre pentru agențiile sau sucursalele stabilite pe teritoriul acestora.

(3) Avantajele acordate prin prezentul articol pot fi retrase, la inițiativa unuia sau a mai multor state membre în cauză.

Articolul 27

Dispozițiile articolelor 19 și 20 se aplică în egală măsură agențiilor și sucursalelor întreprinderilor cărora li se aplică prezentul titlu.

În ceea ce privește aplicarea articolului 20, autoritatea de control a celei mai vechi întreprinderi sau cea care efectuează în locul acesteia verificarea solvabilității globale a acestor agenții sau sucursale se asimilează autorității statului pe teritoriul căruia se află sediul social al întreprinderii comunitare.

Articolul 28

În cazul retragerii autorizației de către autoritatea menționată la articolul 26 alineatul (2), aceasta informează în acest sens autoritățile de control ale celorlalte state membre în care întreprinderea își exercită activitatea, care iau măsurile corespunzătoare. În cazul în care decizia de retragere este motivată prin insuficiența solvabilității globale, astfel cum este stabilită de către statele membre care au aprobat solicitarea menționată la articolul 26, statele membre care și-au dat acest acord procedează, de asemenea, la retragerea autorizației lor.

Articolul 29

Comunitatea poate conveni, prin intermediul acordurilor încheiate în temeiul tratatului cu una sau mai multe țări terțe, asupra aplicării dispozițiilor diferite de cele stipulate în prezentul titlu, în vederea asigurării, în condiții de reciprocitate, a unei protecții adecvate a persoanelor asigurate din statele membre.

Titlul IV – Dispoziții tranzitorii și diverse

Articolul 30

(1) Statele membre acordă întreprinderilor menționate la titlul II și care, în momentul intrării în vigoare a măsurilor de punere în aplicare a prezentei directive, practică pe teritoriul lor una sau mai multe dintre clasele de asigurare menționate la articolul 1, un termen de cinci ani de la data notificării prezentei directive, pentru a se conforma condițiilor din articolele 16 și 17.

(2) În plus, statele membre:

(a)

pot acorda întreprinderilor menționate la alineatul (1) și care, la expirarea termenului de cinci ani, nu au constituit integral marja de solvabilitate, un termen suplimentar, care nu poate depăși doi ani, cu condiția ca, în conformitate cu articolul 20, aceste întreprinderi să supună aprobării autorității de control măsurile pe care își propun să le ia în acest sens;

(b)

pot exonera întreprinderile menționate la alineatul (1) și care, la expirarea termenului de cinci ani, nu ating un nivel al încasărilor anuale de prime sau cotizații egal cu de șase ori fondul de garantare minim menționat la articolul 17 alineatul (2), de obligația de a constitui acest fond înainte de sfârșitul exercițiului financiar pentru care primele sau cotizațiile vor atinge de șase ori acest fond de garantare minim. În analizarea rezultatelor examinării prevăzute la articolul 33, Consiliul decide în unanimitate, la propunerea Comisiei, momentul în care statele membre trebuie să elimine această exonerare.

(3) Întreprinderile care doresc să își extindă activitatea în înțelesul articolului 8 alineatul (2) sau al articolului 10 nu pot face acest lucru fără a se conforma de îndată normelor prezentei directive. Cu toate acestea, întreprinderile menționate la alineatul (2) litera (b) și care, în interiorul teritoriului național, își extind activitatea în alte branșe sau în alte părți ale acestui teritoriu, pot fi exonerate, termen de zece ani de la notificarea directivei, de obligația de constituire a fondului de garantare minim, menționat la articolul 17 alineatul (2).

(4) O întreprindere care are altă formă decât aceea indicată la articolul 8 poate continua să își exercite actuala activitate, timp de trei ani de la notificarea directivei, sub forma juridică pe care o are în momentul acestei notificări. Întreprinderile constituite în Regatul Unit „by Royal Charter” sau „by private Act” sau „by special public Act” își pot menține activitățile sub forma actuală pentru o perioadă nedeterminată.

Întreprinderile din Belgia care practică, în conformitate cu obiectul lor de activitate, împrumuturile ipotecare prin intervenție sau efectuează operațiuni de economisire în conformitate cu punctul 4 din articolul 15 din dispozițiile privind controlul caselor de economii private, coordonate prin „arrêté royal” din 23 iunie 1967, pot continua să desfășoare astfel de activități termen de trei ani de la notificarea prezentei directive.

Statele membre în cauză întocmesc lista acestor întreprinderi și o comunică celorlalte state membre și Comisiei.

(5) La cererea întreprinderilor care îndeplinesc condițiile de la articolele 15, 16 și 17, statele membre elimină măsurile restrictive cum sunt cele privind ipotecile, depozitele sau garanțiile constituite în temeiul reglementării actuale.

Articolul 31

Statele membre acordă agențiilor și sucursalelor menționate la titlul III și care, în momentul intrării în vigoare a măsurilor de punere în aplicare a prezentei directive, activează în una sau mai multe clase de asigurare menționate la articolul 1 și nu își extind activitatea în înțelesul articolului 10 alineatul (2), un termen de maximum cinci ani de la notificarea prezentei directive pentru a se conforma condițiilor articolului 25.

Articolul 32

Pe durata unei perioade care se încheie la intrarea în vigoare a unui acord încheiat cu o țară terță în conformitate cu articolul 29 și cel mai târziu la expirarea termenului de patru ani de la notificarea prezentei directive, fiecare stat membru poate menține, în favoarea întreprinderilor din această țară stabilite pe teritoriul său, regimul aplicabil acestora la 1 ianuarie 1973 în ceea ce privește congruența și localizarea rezervelor tehnice, cu condiția de a informa în acest sens celelalte state membre și Comisia, precum și de a nu depăși limitele de flexibilizare acordate în temeiul articolului 15 alineatul (2) întreprinderilor statelor membre stabilite pe teritoriul său.

Titlul V – Dispoziții finale

Articolul 33

Comisia și autoritățile competente ale statelor membre cooperează strâns în vederea facilitării controlului asupra asigurării directe în interiorul Comunității și a examinării dificultăților care pot apărea în aplicarea prezentei directive.

Articolul 34

(1) Comisia prezintă Consiliului, în termen de șase ani de la notificarea prezentei directive, un raport privind efectele cerințelor financiare stabilite de prezenta directivă asupra situației piețelor de asigurare din statele membre.

(2) În cazul în care este necesar, Comisia prezintă Consiliului rapoarte interimare înainte de încheierea perioadei tranzitorii prevăzute la articolul 30 alineatul (1).

Articolul 35

Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern în conformitate cu prezenta directivă în termen de optsprezece luni de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Dispozițiile astfel modificate sunt, sub rezerva articolelor 30, 31 și 32, aplicate în termen de treizeci de luni de la data notificării.

Articolul 36

După notificarea prezentei directive, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele actelor cu putere de lege și actelor administrative pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 37

Anexa face parte integrantă din prezenta directivă.

Articolul 38

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 24 iulie 1973.

Pentru Consiliu

Președintele

I. NØRGAARD

(2) JO C 27, 28.3.1968, p. 15.

(3) JO 158, 18.7.1967, p. 1.

ANEXĂ

A. Clasificarea riscurilor pe clase de asigurare

1. Accidente (inclusiv accidentele de muncă și bolile profesionale)

—	despăgubiri financiare forfetare;

—	despăgubiri în natură;

—	despăgubiri mixte;

—	persoane transportate.

2. Boală

—	despăgubiri financiare forfetare;

—	despăgubiri în natură;

—	despăgubiri mixte.

3. Vehicule terestre (altele decât feroviare)

Orice daună survenită la:

—	autovehicule terestre;

—	vehicule terestre, altele decât autovehiculele.

4. Vehicule feroviare

Orice daună survenită la vehiculele feroviare.

5. Vehicule aeriene

Orice daună survenită la vehiculele aeriene.

6. Vehicule maritime, lacustre și fluviale

Orice daună survenită la:

—	vehicule fluviale;

—	vehicule lacustre;

—	vehicule maritime.

7. Mărfuri transportate (inclusiv mărfurile, bagajele și orice alte bunuri)

Orice daună suferită de mărfuri transportate sau bagaje, indiferent de mijlocul de transport.

8. Incendiu și elemente naturale

Orice daună suferită de bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 și 7), cauzată de:

—

incendiu;

—

explozie;

—

furtună;

—	alte elemente naturale cu excepția furtunii;

—	energie nucleară;

—	surpare de teren.

9. Alte daune ale bunurilor

Orice pagubă suferită de bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 și 7), în cazul în care această daună este provocată de grindină sau îngheț, ca și de orice eveniment, de exemplu zborul, altul decât cele prevăzute la punctul 8.

10. Răspundere civilă pentru autovehicule terestre

Orice responsabilitate rezultată din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv responsabilitatea transportatorului).

11. Răspundere civilă pentru vehicule aeriene

Orice responsabilitate rezultată din folosirea vehiculelor aeriene (inclusiv responsabilitatea transportatorului).

12. Răspundere civilă pentru vehicule maritime, lacustre și fluviale

Orice responsabilitate rezultată din folosirea vehiculelor fluviale, lacustre și maritime (inclusiv responsabilitatea transportatorului).

13. Răspundere civilă generală

Orice responsabilitate, alta decât cele menționate la numerele 10, 11 și 12.

14. Credit

—	insolvabilitate generală;

—	credit la export;

—	vânzare în rate;

—	credit ipotecar;

—	credit agricol.

15. Garanție

—	garanție (directă);

—	garanție (indirectă).

16. Pierderi financiare diverse

—	riscuri de șomaj;

—	insuficiența veniturilor (generale);

—	condiții meteorologice nefavorabile;

—	pierderi de beneficii;

—	persistența cheltuielilor generale;

—	cheltuieli comerciale neprevăzute;

—	deprecierea valorii de piață;

—	deprecierea rentei sau a veniturilor;

—	pierderi comerciale indirecte, altele decât cele menționate anterior;

—	pierderi financiare (necomerciale);

—	alte pierderi financiare.

17. Protecție juridică

Protecție juridică

Riscurile cuprinse într-o clasă de asigurare nu pot fi clasificate într-o altă clasă de asigurare, cu excepția cazului menționat la punctul C.

B: Denumirea autorizației acordate simultan pentru mai multe clase de asigurare

Atunci când autorizația vizează:

(a)	clasele nr. 1 și 2, se acordă sub denumirea „Asigurare de accidente și boală”;

(b)	clasele nr. 1 (a patra liniuță), 3, 7 și 10, se acordă sub denumirea „Asigurare auto”;

(c)	clasele nr. 1 (a patra liniuță), 4, 6, 7 și 12, se acordă sub denumirea „Asigurare maritimă și de transport”;

(d)	clasele nr. 1 (a patra liniuță), 5, 7 și 11, se acordă sub denumirea „Asigurare de aviație”;

(e)	clasele nr. 8 și 9, se acordă sub denumirea „Asigurare de incendii și alte daune ale bunurilor”;

(f)	clasele nr. 10, 11, 12 și 13, se acordă sub denumirea „Asigurare de răspundere civilă”;

(g)	clasele nr. 14 și 15, se acordă sub denumirea „Asigurare de credit și garanții”;

(h)	toate clasele, se acordă denumirea aleasă de statul membru interesat, care va fi comunicată celorlalte state membre și Comisiei.

C. Riscuri auxiliare

Întreprinderea care obține autorizația pentru un risc principal dintr-o clasă de asigurare sau dintr-o grupă de clase de asigurare poate garanta și riscurile cuprinse într-o altă clasă de asigurare, fără a fi necesară autorizația pentru aceste riscuri, în cazul în care acestea:

—	sunt legate de riscul principal;

—	privesc obiectul care se află sub incidența riscului principal și

—	sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.

Cu toate acestea, riscurile cuprinse în clasele 14 și 15 prevăzute la punctul A nu pot fi considerate drept riscuri auxiliare pentru alte clase de asigurare.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31973L0240

L 228/20

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 24 iulie 1973

de eliminare a restricțiilor la libertatea de stabilire în domeniul activității de asigurare generală directă

(73/240/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 54 alineatul (2) și alineatul (3),

având în vedere Programul general (1) de eliminare a restricțiilor la libertatea de constituire și în special titlul IV C din acesta,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât Programul general menționat mai sus prevede eliminarea oricărui tratament discriminatoriu al resortisanților celorlalte state membre în ceea ce privește constituirea de întreprinderi cu activitate de asigurare generală directă;

întrucât, conform acestui Program general, ridicarea restricțiilor la constituirea de agenții și sucursale depinde, în ceea ce privește activitatea de asigurare directă, de coordonarea condițiilor de inițiere și exercitare a activității; întrucât prima Directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 a realizat această coordonare în domeniul asigurării generale directe;

întrucât domeniul de aplicare a prezentei directive este, sub toate aspectele, identic cu cel definit la punctul A din Anexa la prima Directivă privind coordonarea; întrucât, în aceste condiții, a părut rezonabil să se excludă, în scopul coordonării, asigurarea creditelor pentru exporturi;

întrucât, în conformitate cu Programul general menționat anterior, trebuie eliminate restricțiile privind dreptul de a face parte din organizații profesionale, în cazul în care activitățile profesionale ale persoanelor în cauză implică exercitarea acestui drept,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Statele membre elimină, cu privire la persoanele fizice și întreprinderile arătate în titlul I din Programul general pentru eliminarea restricțiilor la libertatea de stabilire, denumite în continuare „beneficiari”, restricțiile arătate în titlul III din acest program, care îngrădesc dreptul de a iniția și exercita activități independente în domeniul claselor de asigurare prevăzute la articolul 1 din prima Directivă privind coordonarea.

„Prima Directivă privind coordonarea” reprezintă prima Directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă.

Cu toate acestea, în ceea ce privește asigurarea creditelor pentru exporturi, aceste restricții sunt menținute până la punerea în aplicare a programului de coordonare stabilit la articolul 2 alineatul (2) litera (d) din prima Directivă privind coordonarea.

Articolul 2

(1) Statele membre elimină, în special, restricții care:

(a)	îi împiedică pe beneficiari să stabilească sedii în țara gazdă în aceleași condiții și cu aceleași drepturi ca ale cetățenilor acelei țări;

(b)	decurg din practicile administrative și care au ca efect un tratament discriminatoriu aplicat beneficiarilor în comparație cu cel aplicat cetățenilor.

(2) În mod special vor fi eliminate restricțiile care decurg din măsurile care interzic sau limitează dreptul de stabilire al beneficiarilor prin următoarele mijloace:

(a)

în Germania:

dispozițiile care acordă Ministerului Federal al Economiei dreptul discreționar de a impune străinilor condițiile de acces la acest tip de activitate și de a interzice acestora exercitarea acestei activități pe teritoriul Republicii Federale [Legea din 6 iunie 1931 (VAG), articolul 106 alineatul (2), nr. 1, coroborat cu articolul 8 alineatul (1) nr. 3, articolul 106 alineatul (2), ultima teză și articolul 111 alineatul (2)];

(b)	în Belgia: obligația de a deține o „carte professionelle” (articolul 1 din Legea din 19 februarie 1965);

(c)

în Franța:

—	condiția de a obține o aprobare specială (Legea din 15 februarie 1917 modificată și completată de „Décret-loi” din 30 octombrie 1935, articolul 2 alineatul (2) – „Decret” din 19 august 1941 modificat, articolele 1 și 2 – „Decret” din 13 august 1947 modificat, articolele 2 și 10);

—

obligația de a constitui, pe bază de reciprocitate, un titlu de garanție sau garanții speciale (Legea din 15 februarie 1917 modificată și completată prin „Décret-loi” din 30 octombrie 1935, articolul 2 alineatul (2) – „Décret-loi” din 14 iunie 1938, articolul 42 – „Décret” din 30 decembrie 1938 modificat, articolul 143 – „Décret” din 14 decembrie 1966, articolele 9, 10 și 11);

—	obligația de a constitui rezerve tehnice („Décret” din 30 decembrie 1938 modificat, articolul 179 – „Décret” din 13 august 1947 modificat, articolele 8 și 13 – „Décret” din 14 decembrie 1966, titlul I).

(d)

în Irlanda:

dispoziția în conformitate cu care o societate, pentru a beneficia de autorizația de a iniția activitatea de asigurare, trebuie să fie înregistrată potrivit legii irlandeze privind societățile comerciale, două treimi din acțiunile acesteia trebuie să fie deținute de cetățeni irlandezi și majoritatea administratorilor, cu excepția administratorului general executiv, trebuie să fie cetățeni irlandezi (Legea din 1936 privind asigurările, secțiunea 12, Legea din 1964 privind asigurările, secțiunea 7).

(3) Actele cu putere de lege și actele administrative care impun beneficiarilor obligația de a constitui un depozit sau un titlu special de garanție nu vor fi eliminate, atâta timp cât întreprinderea nu îndeplinește condițiile financiare stabilite la articolele 16 și 17 din prima directivă privind coordonarea, în conformitate cu dispozițiile articolului 30 alineatul (1) și alineatul (2) din aceeași directivă.

Articolul 3

(1) În cazul în care un stat membru gazdă solicită propriilor resortisanți care doresc să inițieze una din activitățile arătate la articolul 1 dovada bunei reputații și a faptului că nu au înregistrat un faliment anterior, sau oricare dintre acestea, acel stat acceptă ca dovadă suficientă, în ceea ce privește resortisanții altor state membre, prezentarea unui extras din „cazierul judiciar” sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, a unui document echivalent emis de către o autoritate judiciară sau administrativă competentă din țara de origine sau din țara din care provine resortisantul străin, prin care se atestă îndeplinirea acestor condiții.

(2) În cazul în care țara de origine sau țara de unde provine resortisantul străin nu emite un astfel de document în dovada bunei reputații și a faptului că nu au înregistrat un faliment anterior, această dovadă poate fi înlocuită printr-o declarație sub prestare de jurământ – sau, în statele unde nu există declarație sub prestare de jurământ, printr-o declarație solemnă – dată în fața unei autorități judiciare sau administrative competente, sau, acolo unde este cazul, în fața unui notar, în țara de origine sau țara de unde provine persoana; această autoritate sau notarul va emite un certificat prin care se atestă autenticitatea declarației prestate sub jurământ sau a declarației solemne. Declarația privind inexistența unui faliment anterior poate fi, de asemenea, dată în fața unui organism profesional sau comercial competent din țara respectivă.

(3) Documentele emise în conformitate cu alineatul (1) sau (2) nu pot fi emise cu mai mult de trei luni anterior datei la care trebuie prezentate.

(4) Statele membre, în termenul stabilit la articolul 6, desemnează autoritățile și organismele competente să emită aceste documente și informează imediat celelalte state membre și Comisia cu privire la acestea.

Articolul 4

(1) Statele membre asigură beneficiarilor dreptul de afiliere la organizații profesionale sau comerciale în aceleași condiții și cu aceleași drepturi și obligații ca și propriii cetățeni.

(2) Dreptul de afiliere la organizații profesionale sau comerciale atrage după sine dreptul de a fi ales sau numit în funcții de conducere în aceste organizații. Cu toate acestea, aceste funcții pot fi rezervate cetățenilor statului respectiv, în cazul în care, potrivit actelor cu putere de lege sau normelor administrative, organizația respectivă participă la exercitarea unei autorități publice.

(3) În Marele Ducat al Luxemburgului, calitatea de membru al Camerei de Comerț nu conferă beneficiarilor dreptul de a participa la alegerea organelor administrative ale acelei Camere de Comerț.

Articolul 5

Nici un stat membru nu acordă nici unuia dintre propriii resortisanți care se duc în alt stat membru cu scopul de a desfășura oricare dintre activitățile menționate la articolul 1 nici un fel de ajutor care ar putea denatura condițiile de stabilire.

Articolul 6

Statele membre își modifică reglementările interne în conformitate cu prezenta directivă în termen de 18 luni de la notificarea primei directive privind coordonarea și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Reglementările astfel modificate sunt puse în aplicare în același timp cu actele cu putere de lege și actele stabilite în conformitate cu prima directivă.

Articolul 7

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 24 iulie 1973.

Pentru Consiliu

Președintele

I. NØRGAARD

(2) JO C 27, 28.3.1968, p. 15.

(3) JO 118, 20.6.1967, p. 2323/67

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31974L0556

L 307/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 4 iunie 1974

de stabilire a normelor de aplicare privind măsurile tranzitorii din domeniul activităților de comerț și de distribuție a produselor toxice și activităților de utilizare profesională a acestor produse, inclusiv activitățile de intermediari

(74/556/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 49, articolul 54 alineatul (2), articolul 57, articolul 63 alineatul (2) și articolele 66 și 235,

având în vedere Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire (1), în special titlul V al doilea și al treilea paragraf,

având în vedere Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de a presta servicii (2), în special titlul VI al doilea și al treilea paragraf,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării (3),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (4),

întrucât Programele generale prevăd, în afara eliminării restricțiilor, necesitatea de a analiza dacă această eliminare trebuie precedată, însoțită sau urmată de recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, precum și de coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind inițierea și exercitarea activităților în cauză și dacă, în cazul în care este necesar, trebuie adoptate măsuri tranzitorii, în așteptarea acestei recunoașteri sau coordonări; întrucât, în plus, anumite directive ale Consiliului privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii, care prevăd adoptarea unor directive privind recunoașterea reciprocă, se vor adopta în domeniul activităților de comerț și de distribuție a produselor toxice și activităților de utilizare profesională a acestor produse;

întrucât, Directiva 64/427/CEE a Consiliului din 7 iulie 1964 de stabilire a normelor de aplicare privind măsurile tranzitorii din domeniul activităților independente de prelucrare care intră sub incidența claselor 23-40 ISIC (industrie și artizanat) (5) și Directiva 68/336/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 de stabilire a normelor de aplicare privind măsurile tranzitorii din domeniul activităților independente din domeniul industriilor alimentare și al fabricării băuturilor (clasele 20 și 21 ISIC) (6), în special, nu exclud utilizarea produselor toxice în exercitarea activităților prevăzute de acestea; întrucât măsurile tranzitorii prevăzute de aceste directive sunt valabile, în consecință, și în ceea ce privește această utilizare în cazul în care exercitarea acestor activități presupune acest lucru;

întrucât, pentru activitățile de comerț și de distribuție a produselor toxice și activitățile de utilizare profesională a acestor produse, inclusiv activitățile de intermediari, anumite state membre impun uneori persoanelor implicate în vreuna dintre aceste activități să dețină anumite capacități confirmate prin titluri oficiale de calificare sau diplome, în timp ce alte state membre nu impun nici o condiție specială, supunând numai manipularea sau conservarea produselor toxice unor anumite condiții speciale; întrucât, în consecință, nu este posibilă realizarea unei coordonări prevăzute în același timp cu eliminarea discriminărilor; întrucât această coordonare trebuie să intervină ulterior;

întrucât, în lipsa acestei coordonări imediate, este indicată, cu toate acestea, facilitarea realizării libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru activitățile în cauză, prin adoptarea unor măsuri tranzitorii cum sunt cele prevăzute de Programele generale, în scopul de a evita, în special, o dificultate excepțională pentru resortisanții statelor membre în care inițierea acestei activități nu este supusă nici unei condiții;

întrucât, pentru evitarea unor astfel de dificultăți, principalul obiect al măsurilor tranzitorii trebuie să fie acela de a permite, drept o condiție suficientă pentru inițierea activităților în cauză în statele membre gazdă care au o reglementare a acestor activități, exercitarea efectivă a activității într-un stat membru al Comunității, altul decât statul membru gazdă pe o perioadă rezonabilă și destul de apropiată în timp, în scopul garantării că persoana în cauză deține cunoștințe profesionale echivalente cu cele impuse resortisanților, ținând seama de acțiunea periculoasă pe care o pot exercita produsele toxice asupra sănătății omului, speciilor animale și vegetale, direct sau indirect, prin intermediul mediului înconjurător;

întrucât, având în vedere diferențele de caracteristici ale produselor toxice și diferența gradului de toxicitate al acestor produse pentru sănătatea omului, a speciilor animale și vegetale, cunoașterea efectelor oricăruia dintre aceste produse sau experiența în manipularea sa nu poate fi considerată o dovadă a competenței echivalente pentru distribuția sau utilizarea profesională a altor produse sau a ansamblului de produse; întrucât, în consecință, statul membru gazdă trebuie să aibă competența de a limita domeniul de aplicare al măsurilor tranzitorii la produsele constituite din aceleași materii active sau care conțin riscuri similare pentru sănătatea omului, a speciilor animale și vegetale, direct sau indirect, prin intermediul mediului înconjurător;

întrucât, în măsura în care în statele membre inițierea sau exercitarea activității în cauză depinde și pentru salariați de deținerea de cunoștințe și aptitudini generale, comerciale sau profesionale, prezenta directivă trebuie să se aplice în egală măsură acestei categorii de persoane pentru a elimina obstacolul în calea liberei circulații a lucrătorilor și, prin urmare, pentru a completa măsurile adoptate în cadrul Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (7);

întrucât, din același motiv, dispozițiile stabilite cu privire la dovada bunei reputații și inexistența unui faliment anterior trebuie să se aplice și salariaților;

întrucât scopul principal al măsurilor prevăzute de prezenta directivă va înceta să existe odată ce se realizează coordonarea condițiilor de inițiere și de exercitare a activităților în cauză și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Statele membre adoptă măsurile tranzitorii definite de prezenta directivă în privința stabilirii pe teritoriul lor a persoanelor fizice și a societăților menționate la titlul I din Programele generale, precum și în privința prestării de servicii de către aceste persoane și societăți, denumite în continuare beneficiari, care doresc să exercite activitățile menționate la alineatul (2).

(2) Activitățile menționate sunt cele pentru care se aplică Directiva 74/557/CEE a Consiliului din 4 iunie 1974 privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru activitățile independente și activitățile de intermediari din domeniul comerțului și distribuției produselor toxice (8).

Prezenta directivă reglementează, de asemenea, activitățile privind utilizarea profesională a produselor toxice în măsura în care acestea au fost sau vor fi liberalizate prin următoarele directive:

—	Directiva 65/1/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1964 de stabilire a normelor de aplicare privind realizarea libertății de a presta servicii în activitățile din agricultură și horticultură (9);

—	Directiva 67/654/CEE a Consiliului din 24 octombrie 1967 de stabilire a normelor de aplicare privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii în activitățile independente din silvicultură și exploatarea forestieră (10);

—	Directiva 71/18/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1970 de stabilire a normelor de aplicare privind realizarea libertății de stabilire în activitățile independente anexe din agricultură și horticultură (11);

—

Directiva 74/…/CEE a Consiliului din … privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru diverse activități independente (ex. de la clasa 01 la clasa 85 ISIC), pentru activitățile prevăzute de directiva menționată anterior, care intră sub incidența grupului 859 ISIC și cuprind utilizarea produselor toxice.

(3) Măsurile tranzitorii se aplică în egală măsură persoanelor care exercită activitățile menționate la alineatul (2) în calitate de salariați, cărora li se aplică de asemenea articolul 7 alineatele (1)-(4) din Directiva 74/557/CEE.

Articolul 2

În cazul în care, într-un stat membru, inițierea sau exercitarea uneia dintre activitățile menționate la articolul 1 alineatul (2) primul paragraf, depinde de deținerea de cunoștințe și de aptitudini generale, comerciale sau profesionale, acest stat recunoaște drept dovadă suficientă a acestor cunoștințe și aptitudini exercitarea efectivă într-un alt stat membru a activității în cauză, pentru oricare din următoarele perioade:

(a)	cinci ani consecutivi cu titlu independent sau în funcție de conducere într-o întreprindere, această activitate neputând fi încheiată de mai mult de doi ani de la data depunerii cererii menționate la articolul 4 alineatul (2);

(b)

doi ani consecutivi cu titlu independent sau în funcție de conducere într-o întreprindere, în cazul în care beneficiarul este titular, pentru activitatea în cauză, al unui certificat de aptitudine și de capacitate pentru activitatea în cauză, care îl abilitează în statul membru de origine sau de proveniență să exercite activitățile de comerț și de distribuție a produselor toxice;

(c)

trei ani consecutivi cu titlu independent sau în funcție de conducere într-o întreprindere, în cazul în care beneficiarul dovedește că a primit, pentru activitatea în cauză, o pregătire prealabilă atestată de un certificat recunoscut de stat sau apreciat ca fiind valabil de un organism profesional competent;

(d)

trei ani consecutivi cu titlu salarial, în cazul în care beneficiarul este titular, pentru activitatea în cauză, al unui certificat de aptitudine și de capacitate care îl abilitează în statul membru de origine sau de proveniență să exercite activități de comerț și de distribuție a produselor toxice;

(e)	patru ani consecutivi cu titlu salarial, în cazul în care beneficiarul dovedește că a primit, pentru activitatea în cauză, o pregătire prealabilă atestată de un certificat recunoscut de stat sau apreciat ca fiind valabil de un organism profesional competent.

Prezentul articol nu are în vedere decât comercializarea și distribuția produselor toxice ambalate care sunt destinate spre livrare către utilizatorul final în ambalajele originare.

Articolul 3

În cazul în care, într-un stat membru, inițierea și exercitarea uneia din activitățile menționate la articolul 1 alineatul (2) al doilea paragraf, depinde de deținerea de cunoștințe și de aptitudini generale, comerciale sau profesionale, acest stat recunoaște drept dovadă suficientă a acestor cunoștințe și aptitudini exercitarea efectivă într-un alt stat membru a activității în cauză, pentru oricare din următoarele perioade:

(a)	șase ani consecutivi cu titlu independent sau în funcție de conducere într-o întreprindere, această activitate neputând fi încheiată de mai mult de doi ani de la data depunerii cererii menționate la articolul 4 alineatul (2);

(b)

trei ani consecutivi cu titlu independent sau în funcție de conducere într-o întreprindere, în cazul în care beneficiarul este titular, pentru activitatea în cauză, al unui certificat de aptitudine și de capacitate care îl abilitează în statul membru de origine sau de proveniență să exercite activitățile de comerț și de distribuție a produselor toxice;

(c)

timp de patru ani consecutivi cu titlu independent sau în funcție de conducere într-o întreprindere, în cazul în care beneficiarul dovedește că a primit, pentru activitatea în cauză, o pregătire prealabilă atestată de un certificat recunoscut de stat sau apreciat ca fiind valabil de un organism profesional competent;

(d)

timp de patru ani consecutivi cu titlu salarial, în cazul în care beneficiarul este titular, pentru activitatea în cauză, al unui certificat de aptitudine și de capacitate care îl abilitează în statul membru de origine sau de proveniență să exercite activități de comerț și de distribuție a produselor toxice;

(e)	timp de cinci ani consecutivi cu titlu salarial, în cazul în care beneficiarul dovedește că a primit, pentru activitatea în cauză, o pregătire prealabilă atestată de un certificat recunoscut de stat sau apreciat ca fiind valabil de un organism profesional competent.

Dispozițiile care figurează la literele (a), (c) și (e) nu se aplică în cazul activităților de utilizare profesională a anumitor produse cu grad ridicat de toxicitate enumerate mai jos:

—	acid cianhidric și sărurile sale solubile;

—	acid fluorhidric și sărurile sale solubile;

—	nitril acrilic;

—	amoniac comprimat lichid;

—	bromură de metil;

—	cloropicrină;

—	hidrogen fosfurat și produse care îl pot degaja;

—	oxid de etilenă;

—	sulfură de carbon;

—	tetraclorură de carbon;

—	tricloroacetonitril.

Pentru aplicarea dispozițiilor care figurează la literele (b) și (d) la aceste produse cu grad înalt de toxicitate, certificatul de aptitudine și de capacitate trebuie să menționeze produsul sau produsele pe care titularul este abilitat să le utilizeze în statul membru de origine sau de proveniență.

În acest caz, activitatea beneficiarului nu trebuie să se fi încheiat de mai mult de doi ani de la data depunerii cererii prevăzute la articolul 4 alineatul (2).

Articolul 4

(1) Se consideră ca exercitând o funcție de conducere într-o întreprindere în înțelesul articolelor 2 și 3 orice persoană care, într-o întreprindere industrială sau comercială din domeniul profesional corespunzător, a exercitat:

(a)	funcția de director de întreprindere sau de director de sucursală;

(b)	funcția de adjunct al antreprenorului sau al directorului de întreprindere, în cazul în care această funcție conferă o responsabilitate corespunzătoare celei de antreprenor sau de director de întreprindere reprezentat;

(c)	o funcție de conducere cu îndatoriri în domeniul comerțului și distribuției produselor toxice și având în responsabilitate cel puțin un departament din întreprindere sau o funcție de conducere având în responsabilitate utilizarea produselor menționate.

(2) Dovada că aceste condiții stabilite la articolele 2 și 3 sunt îndeplinite rezultă dintr-o atestare emisă de autoritatea sau organismul competent al statului membru de origine sau de proveniență și pe care partea interesată trebuie să o prezinte în sprijinul cererii sale de autorizație pentru exercitarea activității sau activităților în cauză în statul membru gazdă. Această atestare menționează, după caz, dacă în statul membru de origine sau de proveniență, inițierea se limitează la activitățile de distribuție a produselor toxice sau la activitățile privind utilizarea profesională a acestor produse sau dacă anumite produse toxice se exclud din aceste din urmă activități.

(3) Statele membre desemnează, în termenul prevăzut la articolul 7, autoritățile și organismele competente pentru emiterea atestatelor menționate la alineatul (2) și informează imediat celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 5

În cazul în care, în statul membru de origine sau de proveniență, titlurile oficiale de calificare prevăzute la articolele 2 și 3 sau atestările prevăzute la articolul 4 alineatul (2) permit numai inițierea activităților de distribuție a produselor toxice sau a activităților de utilizare profesională a acestor produse sau exclud anumite produse toxice din aceste ultime activități, statul membru gazdă poate aplica aceleași restricții pe teritoriul său și exclude, de asemenea, din activitățile de utilizare profesională a produselor toxice, produsele care conțin aceleași materii active ca și produsele excluse prin titluri oficiale de calificare și atestate sau care implică riscuri asemănătoare pentru sănătatea omului, a speciilor animale și vegetale, direct sau indirect, prin intermediul mediului înconjurător.

Articolul 6

Prezenta directivă este aplicabilă până la intrarea în vigoare a prevederilor privind coordonarea reglementărilor de drept intern referitoare la inițierea și exercitarea activităților în cauză.

Articolul 7

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de șase luni de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă. Comisia informează celelalte state membre cu privire la aceasta.

Articolul 8

Prezenta directivă se adresează tuturor statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 4 iunie 1974.

Pentru Consiliu

Președintele

J. ERTL

(3) JO C 63, 28.5.1969, p. 21.

(4) JO C 10, 27.1.1970, p. 23.

(5) JO 117, 23.7.1964, p. 1863/64.

(6) JO L 260, 22.10.1968, p. 12.

(7) JO L 257, 19.10.1968, p. 2.

(8) JO L 307, 18.11.1974, p. 5.

(9) JO 1, 8.1.1965, p. 1/65.

(10) JO 263, 30.10.1967, p. 6.

(11) JO L 8, 11.1.1971, p. 24.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31974L0557

L 307/5

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 4 iunie 1974

privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru activitățile independente și activitățile intermediarilor din comerțul și distribuția produselor toxice

(74/557/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 54 alineatele (2) și (3) și articolul 63 alineatele (2) și (3),

având în vedere Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire (1), în special titlurile IV A și C,

având în vedere Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de a presta servicii (2), în special titlul V C,

având în vedere Directiva 64/223/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru activitățile legate de comerțul cu ridicata (3),

având în vedere Directiva 64/224/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru activitățile de intermediari din comerț, industrie și artizanat (4),

având în vedere Directiva 68/363/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind realizarea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii pentru activitățile independente legate de comerțul cu amănuntul (5),

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării (6),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (7),

întrucât Programele generale prevăd eliminarea oricărui tratament discriminatoriu pe motiv de naționalitate cu privire la stabilirea și prestarea de servicii:

—	în sectorul comerțului cu ridicata și al activităților de intermediari din comerț, industrie și artizanat, înainte de expirarea celui de-al doilea an al celei de-a doua etape;

—	în sectorul comerțului cu amănuntul, după expirarea celui de-al doilea an al celei de-a doua etape a perioadei de tranziție și înaintea expirării celei de-a doua etape;

întrucât Directivele 64/223/CEE, 64/224/CEE și 68/363/CEE nu se aplică domeniului produselor toxice care, din cauza problemelor speciale ridicate de protecția sănătății publice, este reglementat de acte cu putere de lege și acte administrative din statele membre;

întrucât Directivele 64/223/CEE și 68/363/CEE nu se aplică nici activităților din comerțul cu ridicata și cu amănuntul, în domeniul agenților patogeni; întrucât, cu toate acestea, în afara agenților patogeni clasificați ca medicamente de uz uman sau veterinar în sensul Directivei 65/65/CEE a Consiliului din 26 ianuarie 1965 de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind produsele medicamentoase brevetate (8), modificată de Directiva 66/454/CEE (9), numai agenții patogeni denumiți „pesticide biologice de uz agricol” fac obiectul activităților menționate anterior; întrucât, în consecință, în domeniul agenților patogeni, eliminarea restricțiilor privind libertatea de a presta servicii și libertatea de stabilire poate fi limitată la comerț și la distribuția pesticidelor respective;

întrucât este util și oportun să se adopte măsuri de reglementare pe plan comunitar a domeniilor menționate în cele două motive anterioare, ținând seama de acțiunea periculoasă pe care produsele toxice o pot exercita asupra sănătății omului, speciilor animale și vegetale, direct sau indirect, prin intermediul mediului înconjurător;

întrucât activitățile de intermediari din comerț, industrie și artizanat fac obiectul Directivelor 64/224/CEE și 68/363/CEE; întrucât activitățile intermediarilor din domeniul produselor toxice și agenților patogeni sunt excluse din domeniul de aplicare al acestor directive; întrucât prezenta directivă are ca scop și liberalizarea acestor activități ale intermediarilor; întrucât, prin urmare, este necesar ca, în sensul prezentei directive, prin termenii „comerț și distribuție” să se înțeleagă și activitățile intermediarilor din același domeniu;

întrucât, în conformitate cu Programul general pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire, restricțiile privind posibilitatea de a se afilia la organizații profesionale trebuie eliminate în măsura în care activitățile profesionale ale părții interesate presupun exercitarea acestei posibilități;

întrucât regimul aplicabil lucrătorilor salariați care însoțesc prestatorul de servicii sau care acționează în contul acestuia este reglementat prin dispozițiile adoptate în conformitate cu articolele 48 și 49 din tratat;

întrucât au fost sau vor fi adoptate directive distincte, aplicabile tuturor activităților independente, privind deplasarea și șederea beneficiarilor, precum și, în măsura în care este necesar, directive privind coordonarea garanțiilor pe care statele membre le solicită societăților pentru a proteja interesele asociaților și terților;

întrucât în anumite state membre comerțul, distribuția și utilizarea profesională a produselor toxice sunt reglementate de dispoziții privind inițierea profesiunii, iar alte state membre vor pune în aplicare, după caz, astfel de reglementări; întrucât, din acest motiv, anumite măsuri tranzitorii speciale destinate să faciliteze resortisanților din alte state membre inițierea și exercitarea profesiunilor comerțului cu produse toxice fac obiectul unei directive distincte,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Statele membre elimină, în favoarea persoanelor fizice și a societăților menționate la titlul I din Programele generale pentru eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii, denumite în continuare beneficiari, restricțiile prevăzute de titlul III din respectivele programe, în ceea ce privește inițierea și exercitarea activităților menționate la articolul 2.

Articolul 2

(1) Prezenta directivă se aplică activităților independente din comerțul și distribuția de produse toxice (substanțe și preparate) și de pesticide biologice de uz agricol care au fost excluse din domeniul de aplicare al Directivei 64/223/CEE, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din această directivă, din domeniul de aplicare al Directivei 64/224/CEE în temeiul articolului 4 alineatul (1) a cincea liniuță din această directivă și din domeniul de aplicare al Directivei 68/363/CEE în temeiul articolului 2 alineatul (1) din această directivă.

(2) Produsele prevăzute la alineatul (1), datorită acțiunii periculoase pe care o pot exercita asupra sănătății omului, speciilor animale și vegetale, sunt supuse unor dispoziții speciale, în conformitate cu legislațiile statelor membre, produsele menționate fiind enumerate în lista din anexă. Orice modificare a acestei liste de către un stat membru se comunică Comisiei, care o aduce la cunoștința celorlalte state membre.

(3) Prezenta directivă nu se aplică activităților din comerțul și distribuția de medicamente, astfel cum sunt definite în Directiva 65/65/CEE, și nici activităților comerciale exercitate de vânzători ambulanți și colportori.

Articolul 3

(1) Restricțiile privind activitățile enumerate la articolul 2 se elimină, indiferent de denumirea persoanelor care exercită vreuna dintre aceste activități.

(2) Denumirile uzuale folosite în prezent în statele membre pentru a defini persoanele care exercită activitățile de intermediari în comerț sunt cele care figurează la articolul 3 din Directiva 64/224/CEE.

Articolul 4

(1) Statele membre elimină, în special, restricțiile care:

a)	împiedică beneficiarii să se stabilească sau să presteze servicii în statele membre gazdă, în aceleași condiții și cu aceleași drepturi ca și resortisanții din statele respective;

b)	rezultă dintr-o practică administrativă care are ca efect aplicarea pentru beneficiari a unui tratament discriminatoriu în raport cu cel aplicat resortisanților din statele respective.

(2) Printre restricțiile care urmează a fi eliminate figurează în special cele care fac obiectul dispozițiilor care interzic sau limitează stabilirea beneficiarilor sau prestarea de servicii de către aceștia prin următoarele mijloace:

(a)

în Belgia:

prin obligația de a deține o carte professionnelle (articolul 1 din Legea din 19 februarie 1965);

(b)

în Franța:

—	prin obligația de a deține o carte d'identité d'étranger commerçant (Décret-loi din 12 noiembrie 1938, Décret din 2 februarie 1939, Legea din 8 octombrie 1940, Legea din 10 aprilie 1954, Décret nr. 59-852 din 9 iulie 1959);

—	prin excluderea dreptului de reînnoire a contractelor comerciale de închiriere, articolul 38 din Décret din 30 septembrie 1953;

(c)

în Luxemburg:

prin durata limitată a autorizațiilor acordate străinilor (articolul 12 din Legea din 2 iunie 1962).

Articolul 5

(1) Statele membre se asigură că beneficiarii au dreptul de a se afilia la organizațiile profesionale sau de comerț în aceleași condiții și cu aceleași drepturi și obligații ca și resortisanții din statele respective.

(2) Dreptul de afiliere atrage, în caz de stabilire, eligibilitatea sau dreptul de a fi numit în posturi de conducere ale organizației profesionale. Cu toate acestea, aceste posturi de conducere pot fi rezervate resortisanților din statele respective, în cazul în care organizația în cauză participă, în temeiul unui act cu putere de lege sau acte administrative, la exercitarea autorității publice.

(3) În Marele Ducat al Luxemburgului, calitatea de membru al Camerei de comerț și al Camerei de meserii nu conferă beneficiarilor prezentei directive dreptul de a participa la alegerea organelor de conducere.

Articolul 6

Statele membre nu acordă resortisanților proprii care se deplasează într-un alt stat membru în vederea exercitării uneia din activitățile menționate în articolul 2 nici un ajutor de natură să denatureze condițiile de stabilire.

Articolul 7

(1) În cazul în care un stat membru gazdă impune propriilor resortisanți, pentru inițierea uneia dintre activitățile menționate în articolul 2, o dovadă a bunei reputații și a faptului că nu au înregistrat un faliment anterior sau numai dovada uneia dintre acestea, acest stat acceptă ca dovadă suficientă, pentru resortisanții altor state membre, prezentarea unui extras din cazierul judiciar sau, dacă acest lucru nu este posibil, un document echivalent, emis de către o autoritate judiciară sau administrativă competentă din țara de origine sau de proveniență, care atestă îndeplinirea acestor condiții.

(2) În cazul în care un stat membru gazdă impune propriilor resortisanți, pentru inițierea uneia dintre activitățile prevăzute la articolul 2, anumite condiții privind buna reputație, a căror dovadă nu poate fi făcută prin documentul prevăzut la alineatul (1), acest stat acceptă ca dovadă suficientă, pentru resortisanții altor state membre, o atestare emisă de o autoritate judiciară sau administrativă competentă din țara de origine sau de proveniență, care certifică îndeplinirea acestor condiții. O astfel de atestare se va referi la faptele precise care au fost luate în considerare în țara gazdă.

(3) În cazul în care documentul prevăzut la alineatul (1) sau atestarea prevăzută la alineatul (2) nu sunt emise de țara de origine sau de proveniență în ceea ce privește buna reputație sau inexistența unui faliment anterior, acestea pot fi înlocuite de o declarație sub jurământ – sau, în statele în care nu există declarație sub jurământ, printr-o declarație solemnă – dată de persoana în cauză în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau, acolo unde este cazul, în fața unui notar din țara de origine sau de proveniență, care va emite un certificat prin care să se ateste autenticitatea declarației sub jurământ sau a declarației solemne. Declarația privind inexistența unui faliment anterior poate fi, de asemenea, dată în fața unui organism profesional competent al aceleiași țări.

(4) Documentele emise în conformitate cu alineatele (1) și (2) nu pot fi prezentate la mai mult de trei luni de la data emiterii lor.

(5) Statele membre desemnează, în termenul prevăzut la articolul 8, autoritățile și organismele competente pentru emiterea documentelor menționate la alineatele (1) și (2) și informează de îndată celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

(6) În cazul în care în statul membru gazdă trebuie dovedită capacitatea financiară, acest stat consideră atestările emise de băncile statului membru de origine sau de proveniență ca fiind echivalente atestărilor emise pe propriul său teritoriu.

Articolul 8

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de șase luni de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 9

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 4 iunie 1974.

Pentru Consiliu

Președintele

J. ERTL

(3) JO 56, 4.4.1964, p. 863/64.

(4) JO 56, 4.4.1964, p. 869/64.

(5) JO L 260, 22.10.1968, p. 1.

(6) JO C 63, 28.5.1969, p. 21.

(7) JO C 10, 27.1.1970, p. 23.

(8) JO 22, 9.2.1965, p. 369/65.

(9) JO 144, 5.8.1966, p. 2658/66.

ANEXĂ

Următoarele categorii de produse prevăzute la articolul 2 alineatul (2) fac, la data de 4 iunie 1974, obiectul unui regim special în statele membre:

—

Belgia:

Substanțe și preparate toxice

1.	înscrise în arrêté du Régent din 6 februarie 1946 (cu modificări), de reglementare a conservării și aprovizionării cu substanțe veninoase și toxice (în conformitate cu Legea din 24 februarie 1921);

2.	clasificate în categoriile 1 și 2 din arrêté royal din 31 mai 1958, de reglementare a conservării, comercializării și utilizării pesticidelor și produselor fitofarmaceutice.

—

Danemarca:

(a)

Substanțe veninoase sau toxice și produse nocive enumerate la anexa la Legea nr. 119 din 3 mai 1961 și prevăzute de Decretul (bekendtgørelse) nr. 305 din 9 octombrie 1961 (în conformitate cu această lege), de stabilire a normelor privind producerea, recepția, conservarea și livrarea acestor substanțe și produse;

(b)	substanțe veninoase sau toxice și produse nocive prevăzute de Decretul (bekendtgørelse) nr. 304 din 9 octombrie 1961, de stabilire a normelor privind utilizarea acestor substanțe și produse.

Produse (fitofarmaceutice, erbicide, pesticide și regulatori de creștere vegetativă) enumerate de Legea nr. 118 din 3 mai 1961 și prevăzute de Decretele (bekendtgørelser) emise în conformitate cu această lege, care prevăd că aceste produse nu pot fi comercializate și nici utilizate în industrie decât cu condiția să fi fost aprobate și clasificate de Comisia produselor toxice (giftnævnet) și care stabilesc de asemenea normele de aplicare privind recepționarea, conservarea, ambalarea, etichetarea etc. a acestor produse.

Produse (fitofarmaceutice, erbicide, pesticide și regulatori de creștere vegetativă) menționate de Decretul (bekendtgørelse) din 25 septembrie 1961, care prevede că autorizația de a folosi produsele marcate cu un X depinde în general de condiția ca utilizatorul acestor produse să fi urmat un curs de toxicologie organizat de Comisia produselor toxice (giftnævnet).

—

Germania:

Substanțele și preparatele toxice clasificate în categoriile 1, 2 și 3 de către legile și regulamentele landurilor privind comerțul și circulația produselor toxice și produselor fitosanitare toxice, precum și în Codul comercial (Gewerbeordnung), alineatul (34) al cincilea paragraf, în versiunea din 15 februarie 1963.

—

Franța:

1.	Substanțele veninoase înscrise în tabelele A (produse toxice) și C (produse periculoase) din secțiunea I a Décret 56-1197 din 26 noiembrie 1956 (Code de la Santé publique, cartea V, partea 2, titlul III, capitolul I, secțiunile I și II, articolul R 5149-5168).

2.	Code du travail Produsele nocive de uz industrial menționate în Codul muncii, cartea II, titlul II, articolele 67, 20, 78, 79 și 80 și în regulamentele și decretele adoptate pentru aplicarea acestor dispoziții.

3.	Produsele nocive prevăzute de nomenclatorul instituțiilor periculoase, insalubre și incomode stabilit în conformitate cu articolele 5 și 7 din Legea din 19 decembrie 1917.

4.	Produsele antiparazitare de uz agricol (Legea din 2 noiembrie 1943, modificată de Legea din 30 iulie 1963; arrêté din 6 septembrie 1954 privind produsele antiparazitare brevetate de uz agricol, completat de arrêté din 6 februarie 1962).

—	Irlanda: Otrăvurile a căror enumerare figurează în prezent în regulamentele adoptate în conformitate cu Legea din 1961 (Poisons Act) și a căror vânzare este interzisă, cu excepția anumitor persoane autorizate.

—

Italia:

Gaze toxice (articolul 58 din culegerea „Testo unico” a legilor privind siguranța publică, aprobată prin Decretul regal nr. 773 din 18 iunie 1931; Decretul regal nr. 147 din 9 ianuarie 1927; tabelele gazelor toxice recunoscute, anexate Decretului ministerial din 6 februarie 1935 și modificările ulterioare ale acestuia).

2.	Substanțe veninoase de uz industrial (articolul 147 din culegerea „Testo unico” a legilor sanitare aprobată prin Decretul regal nr. 1265 din 27 iulie 1934).

Produse medico-chirurgicale (bactericide, germicide și produse dezinfectante) (Decretul regal nr. 3112 din 6 decembrie 1928 și Regulamentul de aplicare a Legii nr. 1070 din 23 iunie 1927, aprobat prin Decretul regal nr. 3112 din 6 decembrie 1928) și produse sanitare (produse fitofarmaceutice și produse destinate conservării alimentelor) (articolul 6 din Legea nr. 283 din 30 aprilie 1962, modificat de articolul 4 din Legea nr. 441 din 26 februarie 1963 și Regulamentul de reglementare a producției, comercializării și vânzării produselor fitofarmaceutice și produselor destinate conservării alimentelor, aprobat prin Decretul Președintelui Republicii nr. 1095 din 3 august 1968).

4.	Ceruză (Legea nr. 706 din 19 iulie 1961).

5.	Benzol (Legea nr. 245 din 5 martie 1963).

6.	Produse cosmetice și tincturi care conțin produse pe bază de otravă (articolul 7 din Decretul regal nr. 1938 din 30 octombrie 1924).

—

Luxemburg:

1.	Comerțul și distribuția anumitor produse (legea din 25 septembrie 1953, Memorialul nr. 62 din 10 octombrie 1953).

Comerțul și utilizarea produselor fitofarmaceutice (pesticide de uz agricol, regulatori de creștere vegetativă, conservanți, erbicide, microorganisme și viruși ca agenți antiparazitari) (Legea din 20 februarie 1968, Memorialul nr. 9 din 12 martie 1968, Regulamentul Marelui Ducat din 29 mai 1970, Memorialul nr. 33 din 15 iunie 1970).

—	Țările de Jos: Substanțe și preparate toxice (Legea numită „Bestrijdingsmiddelenwet” din 1962).

—

Regatul Unit:

Otrăvurile care sunt în prezent enumerate în „Poisons List Order” și care sunt reglementate de „Pharmacy and Poisons Act” din 1933 și „Poisons Rules” sau otrăvurile enumerate în „Poisons Schedule” și reglementate de „Pharmacy and Poisons Acts” 1925-1967 (Irlanda de Nord) și „Poisons Regulations” (Irlanda de Nord).

2.	Substanțele prevăzute de Legea din 1967 și de regulamentele privind produsele chimice pentru agricultură și horticultură („Farm and Garden Chemicals Act 1967 and Regulations”).

3.	Substanțele prevăzute de Legea din 1952 și de regulamentele privind agricultura (substanțe veninoase) [„Agriculture (Poisonous Substances) Act 1952 and Regulations”].

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31975D0365

L 167/19

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DECIZIA CONSILIULUI

din 16 iunie 1975

privind constituirea unui Comitet de înalți funcționari în domeniul sănătății publice

(75/365/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere propunerea Comisiei,

întrucât aplicarea măsurilor adoptate de către Consiliu cu privire la exercitarea efectivă a dreptului de stabilire, la libertatea de a presta servicii și la coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative în ceea ce privește activitățile medicilor poate da naștere la probleme care ar trebui examinate în comun;

întrucât ar trebui constituit în acest scop un comitet prezidat de către Comisie, alcătuit din reprezentanți ai administrațiilor statelor membre,

DECIDE:

Articolul 1

Se constituie în cadrul Comisiei un Comitet de înalți funcționari din domeniul sănătății publice, denumit în continuare „Comitetul”.

Articolul 2

Sarcinile comitetului sunt:

—	de a detecta și analiza orice dificultăți care ar putea apărea ca urmare a aplicării Directivelor nr. 75/362/CEE (1) și 75/363/CEE (2);

—	de a strânge toate informațiile relevante privind condițiile în care se acordă asistența medicală generală și de specialitate în statele membre;

—	de a emite avizele care ar putea ghida activitatea Comisiei în vederea modificării directivelor menționate anterior.

Articolul 3

(1) Comitetul este constituit din înalți funcționari din statele membre, care au responsabilități directe în domeniul sănătății publice.

(2) Membrii comitetului sunt numiți de către statele membre, care numesc fiecare un membru și un membru supleant.

(3) Comitetul este prezidat de un reprezentant al Comisiei.

Articolul 4

Comitetul își adoptă regulamentul de procedură.

Adoptat la Luxemburg, 16 iunie 1975.

Pentru Consiliu

Președintele

R. RYAN

(1) JO L 167, 30.6.1975, p. 1.

(2) JO L 167, 30.6.1975, p. 14.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31976L0580

L 189/13

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 29 iunie 1976

de modificare a Directivei 73/239/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă

(76/580/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât Directiva 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (3) a eliminat anumite divergențe existente între legislațiile interne pentru a facilita inițierea și exercitarea activității menționate anterior; întrucât, asigurând în toate statele membre o protecție adecvată a asiguraților și terților, aceasta a coordonat în special prevederile privind garanțiile financiare solicitate întreprinderilor de asigurare;

întrucât, în conformitate cu această directivă, fondul de garantare minim pe care fiecare stat membru îl solicită tuturor întreprinderilor de asigurare cu sediul social pe teritoriul lor nu poate fi mai mic decât anumite valori exprimate în unități de cont în cuprinsul directivei;

întrucât se recurge, de asemenea, la unitatea de cont pentru a determina valoarea veniturilor sub care anumite asociații mutuale nu intră în domeniul de aplicare al directivei;

întrucât, în sensul directivei menționate anterior, prin „unitate de cont” se înțelege acea unitate care este definită la articolul 4 din Protocolul privind Statutul Băncii Europene de Investiții; întrucât, pe baza acestei definiții, schimbul valorilor menționate în directivă în monedele naționale ar determina denaturări ale concurenței dintre întreprinderile ale căror sedii sociale sunt situate pe teritoriile diferitelor state membre;

întrucât, prin Decizia 75/250/CEE (4), Consiliul a definit la 21 aprilie 1975 o unitate de cont europeană care reprezintă o valoare medie a evoluției monedelor statelor membre; întrucât cursul de schimb al fiecărei monede față de această unitate de cont se stabilește automat în funcție de cotațiile zilnice de pe piețele valutare; întrucât folosirea acestei unități de cont europene creează condiții egale de concurență pentru întreprinderile de asigurare;

întrucât articolul 4 din protocolul menționat anterior este în curs de revizuire; întrucât, în conformitate cu Decizia Consiliului Guvernatorilor Băncii Europene de Investiții din 18 martie 1975, banca folosește unitatea de cont europeană definită prin Decizia 75/250/CEE a Consiliului;

întrucât mai recent, la 18 decembrie 1975, Comisia, prin Decizia nr. 3289/75/CECO (5) adoptă, cu avizul conform unanim al Consiliului, această unitate de cont europeană pentru aplicarea Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului;

întrucât valoarea unității de cont europene în moneda fiecărui stat membru se stabilește zilnic și întrucât în scopul utilizării sale pentru aplicarea prezentei directive trebuie să se stabilească o zi de referință;

întrucât, cu toate acestea, în anumite state membre introducerea unității de cont europene ar determina o reducere în moneda națională a valorilor exprimate în unități de cont în directivă; întrucât o astfel de reducere ar determina reducerea corespunzătoare a protecției acordate în prezent asiguraților prin fondul de garantare minim; întrucât valorile menționate anterior ar trebui revizuite din doi în doi ani; întrucât, ca urmare a acestei revizuiri, este probabil ca valorile în cauză să se modifice; întrucât în anumite state membre reducerea valorilor exprimate în moneda națională ar putea, în aceste condiții, să fie urmată rapid de o nouă modificare în acele state; întrucât aplicarea acestor măsuri succesive ar crea dificultăți întreprinderilor de asigurare și autorităților de control; întrucât, prin urmare, aceste valori trebuie menținute la nivelul pe care l-ar fi atins în funcție de cursul de schimb aplicabil înainte de introducerea unității de cont europene, în cazul în care acest nivel este mai mare decât cel al unității de cont europene și până la revizuirea valorilor stabilite în Directiva 73/239/CEE;

întrucât evoluția situației economice și monetare a Comunității justifică examinarea periodică a ultimelor valori,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) La articolul 5 din Directiva 73/239/CEE litera (a) se înlocuiește cu următorul text:

„(a)

unitate de cont înseamnă unitatea de cont europeană (UCE) definită de Decizia 3289/75/CECO (1) a Comisiei. Ori de câte ori prezenta directivă se referă la unitatea de cont, valoarea de schimb în moneda națională care trebuie adoptată va fi, începând cu data de 31 decembrie a fiecărui an, cea înregistrată în ultima zi a lunii octombrie precedente pentru care valorile de schimb ale UCE sunt disponibile în toate monedele Comunității.

(2) Următoarea notă se adaugă ca notă de subsol la pagina unde figurează articolul 5 din Directiva 73/239/CEE;

(1)	JO L 327, 19.12.1975, p. 4.”

Articolul 2

Ca măsură tranzitorie și până când valorile exprimate în unități de cont în Directiva 73/239/CEE vor fi modificate prima dată, valorile exprimate în moneda națională pentru schimbul unității de cont, în sensul articolului 5 litera (a), nu pot fi mai mici decât cele obținute potrivit cursului de schimb care se aplică unității de cont înainte de adoptarea prezentei directive.

Articolul 3

Din doi în doi ani, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, revizuiește și, dacă este necesar, modifică valorile exprimate în unități de cont în Directiva 73/239/CEE, luând în considerare evoluția din situația economică și monetară a Comunității.

Articolul 4

Dispozițiile de drept intern modificate în conformitate cu prevederile prezentei directive intră în vigoare de la 31 decembrie 1976.

Articolul 5

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 29 iunie 1976.

Pentru Consiliu

Președintele

G. THORN

(1) JO C 28, 9.2.1976, p. 16.

(2) JO C 35, 16.2.1976, p. 17.

(3) JO L 228, 16.8.1973, p. 3.

(4) JO L 104, 24.4.1975, p. 35.

(5) JO L 327, 19.12.1975, p. 4.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31977L0249

L 078/17

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 22 martie 1977

de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați

(77/249/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 57 și 66,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât, în aplicarea tratatului, de la sfârșitul perioadei de tranziție în ceea ce privește prestarea de servicii este interzisă orice restricție pe baza naționalității sau a condițiilor de ședere;

întrucât prezenta directivă se referă numai la măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a activităților de avocat prin prestare de servicii; întrucât vor fi necesare măsuri mai elaborate pentru a facilita exercitarea efectivă a dreptului de stabilire;

întrucât exercitarea efectivă a activităților de avocat prin prestare de servicii presupune ca statul membru gazdă să recunoască drept avocați acele persoane care exercită această profesie în diferite state membre;

întrucât prezenta directivă se referă numai la prestarea de servicii și nu conține dispoziții privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, beneficiarul directivei va utiliza titlul profesional din statul membru în care s-a stabilit, denumit în continuare „statul membru de proveniență”,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Prezenta directivă se aplică, în limitele și în condițiile pe care le prevede, activităților de avocat exercitate prin prestare de servicii. Fără a aduce atingere dispozițiilor prezentei directive, statele membre pot rezerva unor categorii determinate de avocați întocmirea actelor autentice care să permită administrarea bunurilor unor persoane decedate, precum și constituirea sau transferul de drepturi reale imobiliare.

(2) Prin „avocat” se înțelege orice persoană abilitată să își exercite activitățile profesionale sub una din următoarele denumiri:

Belgia:	avocat/advocaat
Danemarca:	advokat
Republica Federală Germania:	Rechtsanwalt
Franța:	avocat
Irlanda:	barrister solicitor
Italia:	avvocato
Luxemburg:	avocat-avoué
Țările de Jos:	advocaat
Regatul Unit al Marii Britanii:	advocate barrister solicitor.

Articolul 2

Fiecare stat membru recunoaște ca avocat, în vederea exercitării activităților menționate la articolul 1 alineatul (1), orice persoană menționată la alineatul (2) din articolul menționat.

Articolul 3

Orice persoană menționată la articolul 1 își utilizează titlul profesional exprimat în limba sau una din limbile statului de proveniență, cu indicarea organizației profesionale de care aparține sau a instanței pe lângă care este admisă să practice în aplicarea legislației acestui stat.

Articolul 4

(1) Activitățile privind reprezentarea și apărarea unui client în justiție sau în fața autorităților publice se exercită în fiecare stat membru gazdă în condițiile prevăzute pentru avocații stabiliți în acest stat, cu excluderea oricărei condiții de ședere sau de înscriere într-o organizație profesională în statul respectiv.

(2) În exercitarea acestor activități, avocatul respectă regulile profesionale ale statului membru gazdă, fără a aduce atingere obligațiilor care îi revin în statul membru de proveniență.

(3) În cazul în care aceste activități se exercită în Regatul Unit al Marii Britanii, prin „norme profesionale ale statului membru gazdă” se înțeleg normele profesionale ale statului membru gazdă pentru „solicitors”, în cazul în care activitățile respective nu sunt specifice pentru „barristers” sau pentru „advocates”. În caz contrar, se aplică normele profesionale cu privire la aceștia din urmă. Cu toate acestea, pentru „barristers” de proveniență din Irlanda se aplică tot normele profesionale pentru „barristers” sau „advocates” din Regatul Unit al Marii Britanii.

În cazul în care aceste activități se exercită în Irlanda, prin „norme profesionale ale statului membru gazdă” se înțeleg, în măsura în care reglementează prezentarea orală a unei cauze în instanță, normele profesionale pentru „barristers”. În toate celelalte cazuri se aplică normele profesionale pentru „solicitors”. Cu toate acestea, pentru „barristers” și „advocates” de proveniență din Regatul Unit al Marii Britanii se aplică tot normele profesionale pentru „barristers” din Irlanda.

(4) Pentru exercitarea altor activități decât cele menționate la alineatul (1), avocatului i se aplică condițiile și normele profesionale ale statului membru de proveniență, fără a aduce atingere respectării normelor care reglementează profesia în statul membru gazdă, oricare ar fi sursa lor, în special celor cu privire la incompatibilitatea între exercitarea activităților de avocat și cea a altor activități în acest stat, la secretul profesional, la relațiile între confrați, la interdicția ca același avocat să acorde asistență juridică unor părți având interese contrare, precum și la publicitate. Aceste norme nu se aplică decât în cazul în care pot fi respectate de către un avocat care nu este stabilit în statul membru gazdă și în măsura în care respectarea acestora este justificată obiectiv pentru asigurarea, în statul respectiv, a exercitării corecte a activităților de avocat, a demnității profesiei și a respectării normelor privind incompatibilitatea.

Articolul 5

Pentru exercitarea activităților referitoare la reprezentarea și apărarea unui client în justiție, fiecare stat membru poate impune avocaților prevăzuți la articolul 1:

—	să fie prezentați, în conformitate cu normele sau uzanțele locale, președintelui jurisdicției și, după caz, decanului competent în statul membru gazdă;

—	să acționeze în colaborare fie cu un avocat care profesează pe lângă jurisdicția sesizată și care ar fi responsabil, după caz, față de această jurisdicție, fie cu un „avoué” sau „procuratore” care profesează pe lângă aceasta.

Articolul 6

Orice stat membru poate exclude avocații salariați, care au încheiat un contract de muncă cu o întreprindere publică sau privată, de la exercitarea activităților de reprezentare și de apărare în justiție a întreprinderii respective, în măsura în care avocații stabiliți în statul respectiv nu sunt autorizați să le exercite.

Articolul 7

(1) Autoritatea competentă a statului membru gazdă poate impune prestatorului de servicii dovedirea calității sale de avocat.

(2) În cazul nerespectării obligațiilor în vigoare în statul membru gazdă, prevăzute la articolul 4, autoritatea competentă din acest stat stabilește, în conformitate cu propriile norme de drept și de procedură, consecințele acestei nerespectări și, în acest scop, poate obține orice informații profesionale utile cu privire la prestatorul de servicii. Aceasta informează autoritatea competentă a statului membru de proveniență cu privire la orice decizie adoptată. Aceste comunicări nu aduc atingere caracterului confidențial al informațiilor furnizate.

Articolul 8

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de doi ani de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 9

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 22 martie 1977.

Pentru Consiliu

Președintele

Judith HART

(1) JO C 103, 5.10.1972, p. 19 și

JO C 53, 8.3.1976, p. 33.

(2) JO C 36, 28.3.1970, p. 37 și

JO C 50, 4.3.1976, p. 17.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31977L0452

L 176/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 27 iunie 1977

privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(77/452/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57, 66 și 235,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât, în aplicarea tratatului, de la sfârșitul perioadei de tranziție este interzis orice tratament discriminatoriu pe baza cetățeniei sau naționalității în ceea ce privește stabilirea și prestarea de servicii; întrucât principiul unui astfel de tratament pe baza cetățeniei se aplică, în special, eliberării oricărei autorizații necesare pentru a practica profesia de asistent medical generalist, precum și înscrierii sau afilierii la organizații sau organisme profesionale;

întrucât pare, cu toate acestea, indicat să se prevadă anumite dispoziții pentru a facilita exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii de către asistenții medicali generaliști;

întrucât, în aplicarea tratatului, statele membre au obligația de a nu acorda nici un fel de ajutor care ar putea să denatureze condițiile de stabilire;

întrucât articolul 57 alineatul (1) din tratat prevede adoptarea de directive privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare;

întrucât poate părea oportun ca, simultan cu recunoașterea reciprocă a diplomelor, să se adopte măsuri de coordonare a condițiilor care reglementează formarea profesională a asistenților medicali generaliști; întrucât această coordonare face obiectul Directivei 77/453/CEE (3);

întrucât, în mai multe state membre, legea condiționează accesul și exercitarea activităților de asistent medical generalist de posesia unei diplome de asistent medical generalist; întrucât, în anumite alte state membre, în care această condiție nu există, dreptul de a folosi titlul oficial de calificare ca asistent medical generalist este, cu toate acestea, reglementat prin lege;

întrucât, având în vedere faptul că o directivă privind recunoașterea reciprocă a diplomelor nu implică în mod necesar echivalența materială a formării profesionale la care se referă aceste diplome, utilizarea unui titlu ar trebui autorizată numai în limba statului membru de origine sau de proveniență;

întrucât, pentru a facilita aplicarea prezentei directive de către administrațiile naționale, statele membre pot prevedea ca beneficiarii care îndeplinesc condițiile de formare profesională impuse de aceasta să prezinte, pe lângă titlul lor oficial de calificare, un certificat de la autoritățile competente din țara sa de origine sau de proveniență, care să ateste că aceste titluri oficiale de calificare sunt cele vizate de prezenta directivă;

întrucât, în ceea ce privește cerințele de moralitate și bună reputație, trebuie făcută o distincție între condițiile care trebuie îndeplinite, pe de o parte, pentru accesul la profesie și, pe de altă parte, pentru exercitarea acesteia;

întrucât, în cazul prestării de servicii, cerința referitoare la înscrierea sau afilierea la organizații sau organisme profesionale, care are legătură cu caracterul stabil și permanent al activității exercitate în țara gazdă, ar constitui, în mod cert, un obstacol pentru prestator, dat fiind caracterul temporar al activității sale; întrucât, prin urmare, această cerință trebuie eliminată; întrucât, cu toate acestea, în această eventualitate, trebuie asigurat controlul disciplinei profesionale care ține de competența acestor organizații sau organisme profesionale; întrucât, în acest scop și sub rezerva aplicării articolului 62 din tratat, este necesar să se prevadă posibilitatea de a impune beneficiarului obligația de a notifica prestarea de servicii autorității competente din statul membru gazdă;

întrucât, în ceea ce privește activitățile salariale ale asistenților medicali generaliști, Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (4) nu prevede dispoziții speciale pentru profesiile reglementate privind moralitatea și buna reputație, disciplina profesională sau utilizarea titlului oficial de calificare; întrucât, în funcție de fiecare stat membru în parte, reglementările în cauză sunt sau pot fi aplicabile atât persoanelor salariate, cât și celor care desfășoară activități independente; întrucât activitățile asistenților medicali generaliști sunt condiționate în mai multe state membre de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca asistent medical generalist; întrucât aceste activități sunt exercitate atât de către salariați, cât și de către lucrătorii independenți sau de către aceleași persoane în ambele calități în cursul carierei lor profesionale; întrucât, pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, pare necesară, în consecință, extinderea aplicării prezentei directive la asistenții medicali salariați,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

(1) Prezenta directivă se aplică activităților exercitate de asistenții medicali generaliști.

(2) În sensul prezentei directive, prin „activități exercitate de asistenți medicali generaliști” se înțeleg activitățile exercitate cu următoarele titluri oficiale de calificare:

în Republica Federală Germania:

„Krankenschwester”, „Krankenpfleger”;

în Belgia:

„hospitalier(ère)/verpleegassistent(e)”, „infirmier(ère) hospitalier(ère)/ziekenhuisverpleger (-verpleegster)”;

în Danemarca:

„sygeplejerske”;

în Franța:

„infirmier(ère)”;

în Irlanda:

„Registered General Nurse”;

în Italia:

„infirmiere profesionale”;

în Luxemburg:

„infirmier”;

în Olanda:

„verpleegkundige”;

în Regatul Unit:

Anglia, Țara Galilor, Irlanda de Nord:

„State Registered Nurse”;

în Scoția:

„Registered General Nurse”.

CAPITOLUL II

DIPLOME, CERTIFICATE ȘI ALTE TITLURI OFICIALE DE CALIFICARE CA ASISTENT MEDICAL GENERALIST

Articolul 2

Fiecare stat membru recunoaște diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare eliberate resortisanților statelor membre de către celelalte state membre în conformitate cu articolul 1 din Directiva 77/453/CEE și enumerate la articolul 3, acordându-le acestora, în ceea ce privește dreptul de acces și exercitare a activităților independente de asistent medical generalist, același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv.

Articolul 3

Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 2 sunt următoarele:

(a)

în Republica Federală Germania:

—	certificatele eliberate de autoritățile competente ca urmare a „staatliche Prüfung in der Krankenpflege” (examen de stat pentru asistenți medicali generaliști);

—	atestatele eliberate de autoritățile competente ale Republicii Federale Germania, care certifică echivalența titlurilor oficiale de calificare eliberate după 8 mai 1945 de către autoritățile competente ale Republicii Democrate Germania cu cele care figurează la prima liniuță;

(b)

în Belgia:

—	certificatul de „hospitalier(ère)/verpleegassistent(e)”, eliberat de către stat sau de către școlile înființate sau recunoscute de către stat;

—	certificatul de „infirmier(ère) hospitalier(ère)/ziekenhuisverpleger(-verpleegster)”, eliberat de către stat sau de către școlile înființate sau recunoscute de către stat;

—	diploma de „infirmier(ère) gradué(e) hospitalier(ère) gegradueerd ziekenhuisverpleger (-verpleegster)”, eliberată de către stat sau de către colegiile medicale superioare înființate sau recunoscute de către stat;

(c)

în Danemarca:

—	diploma de „sygeplejerske”, eliberată de către școlile sanitare medii recunoscute de către „Sundhedsstyrelsen” (Oficiul național al sănătății).

(d)

în Franța:

—	diploma de stat de „infirmier(ère)”, eliberată de ministerul sănătății.

(e)

în Irlanda:

—	certificatul de „Registered General Nurse”, eliberat de „An Bord Altranais” (the Nursing Board).

(f)

în Italia:

—	„diploma di abilitazione professionale per infermiere professionale”, eliberată de școlile recunoscute de stat.

(g)

în Luxemburg:

—	diploma de stat de „infirmier”;

—	diploma de stat de „infirmier hospitalier gradué”;

eliberate de ministrul sănătății publice pe baza hotărârii unei comisii de examinare.

(h)

în Olanda:

—	diplomele de „verpleger A”, „verpleegster A” sau „verpleegkundige A”,

—	diploma de „verpleegkundige MBOV (Middelbare Beroepsopleiding Verpleegkundige)”,

—	diploma de „verpleegkundige HBOV (Hogere Beroepsopleiding Verpleegkundige)”;

eliberate de una din comisiile de examinare numite de autoritățile publice.

(i)

în Regatul Unit:

—	certificatul de admitere la partea generală a registrului, eliberat în Anglia și Țara Galilor de „The General Nursing Council for England and Wales”, în Scoția de „The General Nursing Council for Scotland” și în Irlanda de Nord de „The Northern Ireland Council for Nurses and Midwives”.

CAPITOLUL III

DREPTURI DOBÂNDITE

Articolul 4

În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare nu îndeplinesc toate cerințele minime de formare profesională prevăzute la articolul 1 din Directiva 77/453/CEE, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și celelalte titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, eliberate de statele membre respective înainte de aplicarea Directivei 77/453/CEE, însoțite de o atestare care să certifice că resortisanții în cauză au exercitat în mod efectiv și legal activitățile de asistent medical generalist pe o durată de cel puțin 3 ani consecutivi, în decursul ultimilor 5 ani care precedă data eliberării atestării.

Aceste activități trebuie să includă asumarea responsabilității depline a programării, organizării și administrării de îngrijiri medicale pacientului.

CAPITOLUL IV

UTILIZAREA TITLULUI OFICIAL DE CALIFICARE

Articolul 5

(1) Fără a aduce atingere articolului 13, statele membre gazdă asigură ca resortisanților statelor membre care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2 și 4 să li se recunoască dreptul de a-și folosi titlul lor oficial de calificare, în măsura în care acesta nu este identic cu titlul profesional și, după caz, cu abrevierea acestuia din statul membru de origine sau de proveniență, în limba statului respectiv. Statele membre gazdă pot prevedea ca acest titlu oficial de calificare să fie urmat de denumirea și adresa instituției sau comisiei de examinare care l-a eliberat.

(2) În cazul în care titlul oficial de calificare utilizat în statul membru de origine sau de proveniență poate fi confundat în statul membru gazdă cu un titlu care necesită în statul respectiv o formare profesională suplimentară, pe care persoana în cauză nu o deține, statul membru gazdă poate prevedea ca această persoană să își utilizeze titlul oficial de calificare din statul membru de origine sau de proveniență într-o formulă adecvată indicată de statul membru gazdă.

CAPITOLUL V

DISPOZIȚII PENTRU FACILITAREA EXERCITĂRII EFECTIVE A DREPTULUI DE STABILIRE ȘI A LIBERTĂȚII DE A PRESTA SERVICII DE CĂTRE ASISTENȚII MEDICALI GENERALIȘTI

A. Dispoziții speciale privind dreptul de stabilire

Articolul 6

(1) Statul membru gazdă care impune resortisanților săi dovada moralității și bunei reputații la accesul la una din activitățile menționate la articolul 1 acceptă ca dovadă suficientă, cu privire la resortisanții altor state membre, atestarea eliberată de o autoritate competentă din statul membru de origine sau de proveniență care certifică îndeplinirea condițiilor de moralitate sau bună reputație impuse în statul membru pentru accesul la activitatea respectivă.

(2) În cazul în care statul membru de origine sau de proveniență nu impune dovada moralității și bunei reputații pentru persoanele care doresc să aibă acces la activitatea respectivă, statul membru gazdă poate impune resortisanților statului membru de origine sau de proveniență să prezinte un extras de cazier judiciar sau, în absența acestuia, un document echivalent eliberat de o autoritate competentă din statul membru de origine sau de proveniență.

(3) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștință de fapte grave și precise care s-au petrecut în afara teritoriului său și care pot afecta accesul la activitatea în cauză, acesta poate informa statul membru de origine sau de proveniență cu privire la acestea.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor, în măsura în care acestea pot avea consecințe asupra accesului la activitatea în cauză în statul membru respectiv. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu atestările sau documentele eliberate.

Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 7

(1) În cazul în care într-un stat membru gazdă sunt în vigoare acte cu putere de lege și acte administrative privind respectarea condițiilor de moralitate sau bună reputație, inclusiv dispoziții privind măsuri disciplinare în caz de culpă profesională gravă sau de condamnare pentru fapte penale cu privire la exercitarea uneia din activitățile menționate la articolul 1, statul membru de origine sau de proveniență transmite statului membru gazdă informațiile necesare privind măsurile sau sancțiunile de natură profesională sau administrativă luate împotriva persoanei respective, precum și sancțiunile penale impuse acesteia în timpul exercitării profesiei în statul membru de origine sau de proveniență.

(2) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștință de fapte grave și precise care s-au petrecut în afara teritoriului său anterior stabilirii celui în cauză în statul respectiv și care pot afecta accesul la activitatea în cauză, acesta poate informa statul membru de origine sau de proveniență cu privire la acestea.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor, în măsura în care acestea pot avea consecințe asupra accesului la activitatea în cauză în statul membru respectiv. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și, în conformitate cu alineatul (1), informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu informațiile primite de la acesta.

(3) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 8

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi, care doresc să aibă acces la sau să exercite oricare dintre activitățile menționate la articolul 1, un certificat de sănătate fizică sau psihică, acest stat acceptă ca dovadă suficientă prezentarea documentului cerut în statul membru de origine sau de proveniență.

În cazul în care statul membru de origine sau de proveniență nu impune nici un document de această natură celor care doresc să aibă acces la sau să exercite activitatea în cauză, statul membru gazdă trebuie să accepte de la resortisanții statului membru de origine sau de proveniență o atestare eliberată de o autoritate competentă a statului respectiv, corespunzătoare atestărilor eliberate în statul membru gazdă.

Articolul 9

Documentele menționate la articolele 6, 7 și 8 nu pot fi prezentate după mai mult de trei luni de la data emiterii.

Articolul 10

(1) Procedura prin care beneficiarul este autorizat să aibă acces la una din activitățile menționate la articolul 1, în temeiul articolelor 6, 7 și 8, trebuie să se încheie cât mai curând posibil și în termen de cel mult trei luni de la prezentarea dosarului complet al beneficiarului, fără a aduce atingere întârzierilor rezultate ca urmare a unei eventuale acțiuni introduse la încheierea acestei proceduri.

(2) În cazurile menționate la articolul 6 alineatul (3) și articolul 7 alineatul (2), cererea de reexaminare suspendă perioada prevăzută la alineatul (1).

Statul membru consultat trebuie să transmită răspunsul său în termen de trei luni.

La primirea răspunsului sau la expirarea acestui termen, statul membru gazdă trebuie să continue procedura menționată la alineatul (1).

B. Dispoziții speciale privind prestarea de servicii

Articolul 11

(1) În cazul în care un stat membru impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite activitățile menționate la articolul 1 fie o autorizație, fie înscrierea sau afilierea la o organizație sau un organism profesional, statul membru respectiv exceptează de această cerință pe resortisanții statelor membre, în cazul prestării de servicii.

Beneficiarul prestează servicii având aceleași drepturi și obligații ca și resortisanții statului membru gazdă; acesta trebuie, în special, să respecte dispozițiile disciplinare cu caracter profesional sau administrativ care se aplică în statul membru respectiv.

În cazul în care statul membru gazdă adoptă o măsură în aplicarea celui de-al doilea paragraf sau ia cunoștință de fapte care contravin acestor dispoziții, acesta informează imediat statul membru în care s-a stabilit beneficiarul.

(2) Statul membru gazdă poate impune ca beneficiarul să prezinte autorităților competente o declarație prealabilă privind prestarea serviciilor sale în cazul în care acestea implică o ședere temporară pe teritoriul său.

În caz de urgență, această declarație poate fi efectuată cât mai curând posibil după ce serviciile au fost prestate.

(3) În aplicarea alineatelor (1) și (2), statul membru gazdă poate impune beneficiarului unul sau mai multe documente cuprinzând următoarele:

—	declarația menționată la alineatul (2);

—	o atestare care să certifice că beneficiarul exercită în mod legal activitățile respective în statul membru în care este stabilit;

—	o atestare care să certifice că beneficiarul posedă una sau alta dintre diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare necesare pentru prestarea serviciilor în cauză, menționate de prezenta directivă.

(4) Documentul sau documentele prevăzute la alineatul (3) trebuie prezentate la cel mult 12 luni de la data eliberării acestora.

(5) În cazul în care un stat membru privează, în tot sau în parte, permanent sau temporar, unul din resortisanții săi sau un resortisant al unui alt stat membru de dreptul de a exercita una din activitățile menționate la articolul 1, acesta asigură, după caz, retragerea temporară sau permanentă a atestării menționate la alineatul (3) a doua liniuță.

Articolul 12

În cazul în care, într-un stat membru gazdă este obligatorie înscrierea la un organism de securitate socială de drept public pentru stabilirea cu organele de asigurare a conturilor aferente activităților exercitate în avantajul persoanelor asigurate în temeiul regimurilor de securitate socială, statul membru în cauză exceptează de la această cerință pe resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru, în cazul prestării de servicii care impune deplasarea beneficiarului.

Cu toate acestea, beneficiarul informează acest organism în prealabil sau, în situații urgente, ulterior, cu privire la prestarea de servicii.

C. Dispoziții comune privind dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii

Articolul 13

În cazul în care, într-un stat membru gazdă, folosirea titlului profesional cu privire la una dintre activitățile menționate la articolul 1 este reglementată, resortisanții altor state membre care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2 și 4 folosesc titlul profesional al statului membru gazdă care, în statul respectiv, corespunde acestor condiții de formare profesională și folosesc și titlul abreviat.

Articolul 14

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite oricare dintre activitățile menționate la articolul 1 să depună jurământ sau să facă o declarație solemnă și în cazul în care formula acestui jurământ sau declarații nu poate fi utilizată de resortisanții altor state membre, statul membru gazdă asigură ca o formulă adecvată și echivalentă de jurământ sau declarație este pusă la dispoziția persoanelor în cauză.

Articolul 15

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite beneficiarilor să fie informați cu privire la legislația în domeniul sănătății și securității sociale și, după caz, la deontologia statului membru gazdă.

În acest scop, statele membre pot înființa servicii de informare de unde persoanele interesate pot obține informațiile necesare. În cazul stabilirii, statele membre gazdă pot obliga beneficiarii să contacteze aceste servicii.

(2) Statele membre pot înființa serviciile menționate la alineatul (1) pe lângă autoritățile și organismele competente pe care trebuie să le desemneze în termenul prevăzut la articolul 19 alineatul (1).

(3) Statele membre au grijă ca, după caz, beneficiarii să dobândească, în propriul lor interes și în cel al pacienților lor, cunoștințele lingvistice necesare exercitării profesiei lor în statul membru gazdă.

CAPITOLUL VI

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 16

În cazul unei îndoieli justificate, statul membru gazdă poate impune autorităților competente dintr-un alt stat membru confirmarea autenticității diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare eliberate în respectivul stat membru și menționate la capitolele II și III, precum și confirmarea faptului că beneficiarul a îndeplinit toate condițiile de formare profesională prevăzute de Directiva 77/453/CEE.

Articolul 17

În termenul prevăzut la articolul 19 alineatul (1), statele membre desemnează autoritățile și organismele abilitate să elibereze sau să primească diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare, precum și documentele și informațiile menționate de prezenta directivă și informează imediat celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 18

Prezenta directivă se aplică și resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, exercită sau vor exercita în calitate de salariați activitățile menționate la articolul 1.

Articolul 19

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de doi ani de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 20

În cazul în care, în aplicarea prezentei directive, un stat membru întâmpină dificultăți majore în anumite domenii, Comisia examinează aceste dificultăți în colaborare cu statul respectiv și solicită avizul Comitetului înalților funcționari în domeniul sănătății publice, constituit în temeiul Deciziei 75/365/CEE (5), modificată de Decizia 77/455/CEE (6).

În cazul în care este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 21

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 27 iunie 1977.

Pentru Consiliu

Președintele

J. SILKIN

(1) JO C 65, 5.6.1970, p. 12.

(2) JO C 108, 26.8.1970, p. 23.

(3) JO L 176, 15.7.1977, p. 8.

(6) JO L 176, 15.7.1977, p. 13.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31977L0453

L 176/8

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 27 iunie 1977

privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind activitățile asistenților medicali generaliști

(77/453/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57, 66 și 235,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât, în vederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, prevăzute în Directiva 77/452/CEE a Consiliului (3), caracterul comparabil al cursurilor de formare profesională din statele membre permite limitarea coordonării în acest domeniu la cerința respectării normelor minime lăsând, pentru restul, statelor membre, libertatea de organizare a procesului de învățământ;

întrucât coordonarea prevăzută de prezenta directivă nu exclude totuși o coordonare ulterioară;

întrucât coordonarea prevăzută de prezenta directivă se referă la formarea profesională a asistenților medicali generaliști; întrucât, în ceea ce privește formarea profesională, majoritatea statelor membre nu fac în prezent distincție între asistenții salariați și cei care desfășoară activități independente; întrucât, din acest motiv și pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, apare, în consecință, necesitatea de a extinde aplicarea prezentei directive la asistenții medicali salariați,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Statele membre condiționează eliberarea certificatelor, diplomelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, prevăzute la articolul 3 din Directiva 77/452/CEE, de reușita la un examen care garantează că pe durata formării profesionale persoana în cauză și-a însușit:

(a)

cunoștințele corespunzătoare despre științele pe care se bazează îngrijirea generală, inclusiv cunoștințe satisfăcătoare despre organism, funcțiile fiziologice și comportamentul persoanelor sănătoase și al bolnavilor, precum și despre legătura dintre starea de sănătate și mediul fizic și social al ființei umane;

(b)	cunoștințe satisfăcătoare despre natura și etica profesiei, precum și despre principii generale de sănătate și îngrijire;

(c)	experiența clinică adecvată, care trebuie aleasă pentru valoarea ei de formare profesională, trebuie dobândită sub supravegherea personalului medical calificat și în locuri în care personalul calificat și echipamentul sunt potrivite pentru îngrijirea pacienților;

(d)	capacitatea de a participa la formarea profesională a personalului sanitar și experiența de a colabora cu acest personal;

(e)	experiența de a coopera cu membrii altor profesii din sectorul sanitar.

(2) Formarea profesională menționată la alineatul (1) cuprinde cel puțin:

(a)

formarea școlară generală cu o durată de 10 ani atestată printr-o diplomă, un certificat sau orice alt titlu oficial de calificare eliberat de autoritățile sau organismele competente ale unui stat membru sau printr-un certificat care să ateste reușita la un examen de admitere, de un nivel echivalent, la școlile profesionale de formare a asistenților medicali;

(b)	formarea profesională de specialitate pe bază de program integral, care trebuie să cuprindă materiile din programul de studii prezentat în anexa la prezenta directivă și să aibă o durată de 3 ani sau 4 600 ore de instruire teoretică și practică.

(3) Statele membre veghează ca instituția care se ocupă de formarea profesională a asistenților medicali să fie răspunzătoare de coordonarea teoriei cu practica pe tot parcursul programului de studii.

Instruirea teoretică și tehnică menționată în partea A din anexă trebuie echilibrată și coordonată cu instruirea clinică a asistenților medicali, prevăzută în partea B din anexa menționată astfel încât cunoștințele și experiența enumerate la alineatul (1) să poată fi dobândite în mod adecvat.

Instruirea clinică a asistenților medicali trebuie să ia forma unor stagii controlate în cadrul spitalelor sau al altor servicii de sănătate, în special în centrele de îngrijire medicală la domiciliu, aprobate de autoritățile sau organismele competente. Pe durata acestei formări profesionale, viitoarele asistente medicale participă la activitățile serviciilor în cauză, în măsura în care activitățile respective contribuie la formarea profesională. Acestea sunt inițiate cu privire la responsabilitățile pe care le implică îngrijirea medicală.

(4) În termen de cel mult 5 ani de la notificarea prezentei directive și după examinarea situației, Consiliul, la propunerea Comisiei, hotărăște dacă dispozițiile alineatului (3) privind repartizarea echilibrată a formării teoretice și tehnice, pe de o parte, și a formării clinice, pe de altă parte, trebuie menținute sau modificate.

(5) Statele membre pot acorda exceptări parțiale persoanelor care au urmat partea de formare profesională prevăzută la alineatul (2) litera (b) în cadrul altor tipuri de formare profesională de nivel cel puțin echivalent.

Articolul 2

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 1, statele membre pot autoriza formarea profesională cu frecvență parțială, în condițiile aprobate de autoritățile naționale competente.

Durata totală a formării profesionale cu frecvență parțială nu poate fi mai scurtă decât cea a formării pe bază de program integral. Nivelul formării profesionale nu poate fi afectat de caracterul său parțial.

Articolul 3

Prezenta directivă se aplică și resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (4), exercită sau vor exercita, în calitate de salariați, una dintre activitățile menționate la articolul 1 din Directiva 77/452/CEE.

Articolul 4

(1) Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de doi ani de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 5

Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 6

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 27 iunie 1977.

Pentru Consiliu

Președintele

J. SILKIN

(1) JO C 65, 5.6.1970, p. 12.

(2) JO C 108, 26.8.1970, p. 23.

(3) JO L 176, 15.7.1977, p. 1.

(6) JO L 176, 15.7.1977, p. 13.

ANEXĂ

PROGRAM DE STUDII PENTRU ASISTENȚI MEDICALI GENERALIȘTI

Programul de studii pentru obținerea unei diplome, a unui certificat și a altui titlu oficial de calificare ca asistent medical generalist este format din următoarele două părți:

A. Instruire teoretică și tehnică:

(a) asistență medicală:

orientare și etică profesională;

principii generale de sănătate și asistență medicală;

principii de asistență medicală în materie de:

—	medicină generală și de specialitate;

—	chirurgie generală și de specialitate;

—	îngrijirea copilului și pediatrie;

—	maternitate;

—	sănătate mintală și psihiatrie;

—	îngrijirea persoanelor în vârstă și geriatrie.

(b) științe de bază:

anatomie și fiziologie;

patologie;

bacteriologie, virologie și parazitologie;

biofizică, biochimie și radiologie;

dietetică;

igienă:

—	profilaxie;

—	educație pentru sănătate;

farmacologie;

sociologie;

psihologie;

principii administrative;

principii de predare;

legislație socială și în materie de sănătate;

aspecte juridice ale profesiei.

B. Instruire clinică:

Asistență medicală în materie de:

—	medicină generală și de specialitate;

—	chirurgie generală și de specialitate;

—	îngrijirea copilului și pediatrie;

—	maternitate;

—	sănătate mintală și psihiatrie;

—	îngrijirea persoanelor în vârstă și geriatrie;

—	asistență medicală la domiciliu.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31978L0473

L 151/25

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 30 mai 1978

de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative în domeniul coasigurării comunitare

(78/473/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât ar trebui să se faciliteze exercitarea efectivă a activității de coasigurare comunitară printr-un minim de coordonare, pentru a se evita denaturarea concurenței și inegalitatea de tratament, fără a aduce vreun prejudiciu regimului de libertate existent în mai multe state membre;

întrucât această coordonare privește numai operațiunile de coasigurare care prezintă cel mai mare grad de interes din punct de vedere economic, respectiv cele care, prin natura sau importanța lor, sunt susceptibile de a fi reglementate de coasigurarea internațională;

întrucât prezenta directivă constituie astfel un prim pas spre coordonarea tuturor operațiunilor susceptibile de a fi practicate în temeiul libertății de a presta servicii; întrucât acesta este, de altfel, obiectul propunerii celei de-a doua directive a Consiliului de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea directă, alta decât asigurarea de viață, și de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii, pe care Comisia a transmis-o Consiliului la 30 decembrie 1975 (3);

întrucât asigurătorul principal este mai bine plasat decât ceilalți coasigurători în evaluarea cererilor de despăgubire și fixarea valorii minime a rezervelor care urmează să fie plătite pentru aceste cereri de despăgubire;

întrucât sunt în curs de desfășurare operațiuni de lichidare a întreprinderilor de asigurare; întrucât, din momentul prezent, este esențială reglementarea, în caz de lichidare, a unei egalități de tratament între beneficiarii serviciilor de coasigurare comunitară și beneficiarii altor servicii de asigurare, indiferent de cetățenia sau naționalitatea acestora;

întrucât este necesară reglementarea unei cooperări speciale în domeniul coasigurării comunitare între autoritățile de control competente ale statelor membre, precum și între aceste autorități și Comisie; întrucât, în cadrul acestei cooperări, vor fi examinate eventualele practici care ar indica o deturnare a obiectului prezentei directive,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

TITLUL I

Dispoziții generale

Articolul 1

(1) Prezenta directivă se aplică operațiunilor de coasigurare comunitară prevăzute la articolul 2 și care se referă la riscurile clasificate la nr. 4, 5, 6, 7, 8, 9, 11, 12, 13 și 16 din punctul (A) din anexa la prima Directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare directă, alta decât asigurarea de viață (4), denumită în continuare „prima directivă de coordonare”.

Aceasta nu se aplică, cu toate acestea, operațiunilor de coasigurare comunitară privind riscurile clasificate la nr. 13 care cuprind daune de origine nucleară sau medicamentoasă. Excluderea asigurării pentru daunele de origine medicamentoasă va constitui obiectul unei analize a Consiliului în termen de cinci ani de la notificarea prezentei directive.

(2) Prezenta directivă se referă la riscurile menționate la alineatul (1) primul paragraf care, prin natura sau importanța lor, necesită participarea mai multor asigurători la garantarea acestora.

Dificultățile care pot apărea în aplicarea acestui principiu vor face obiectul unei analize în temeiul articolului 8.

Articolul 2

(1) Singurele operațiuni de coasigurare comunitară cărora li se aplică prezenta directivă sunt cele care îndeplinesc următoarele condiții:

(a)

riscul, în înțelesul articolului 1 alineatul (1), este acoperit de mai multe societăți de asigurare, în continuare denumite „coasigurători”, din care unul este asigurătorul principal, fără să existe o solidaritate între aceștia, prin intermediul unui contract unic, în schimbul unei prime globale și pentru aceeași perioadă;

(b)	acest risc este situat în interiorul Comunității;

(c)	pentru garantarea acestui risc, asigurătorul principal este împuternicit în condițiile prevăzute de prima Directivă de coordonare, respectiv este considerat asigurătorul care acoperă totalitatea riscului;

(d)	cel puțin unul dintre coasigurători participă la contract prin sediul său social sau printr-o agenție sau sucursală stabilită într-un alt stat membru decât cel al asigurătorului principal;

(e)	asigurătorul principal își asumă în totalitate rolul care îi revine în practicarea coasigurării și, în special, stabilește condițiile de asigurare și de tarifare.

(2) Operațiunile de coasigurare care nu corespund condițiilor din alineatul (1) sau care acoperă alte riscuri decât cele enumerate la articolul 1 se supun, în continuare, legislației interne existente în momentul intrării în vigoare a prezentei directive.

Articolul 3

Posibilitatea de a participa la o coasigurare comunitară, pentru întreprinderile care își au sediul social într-un stat membru și cărora li se aplică și care îndeplinesc cerințele primei Directive de coordonare, nu poate fi subordonată altor dispoziții decât cele ale prezentei directive.

TITLUL II

Condiții și norme de aplicare privind coasigurarea comunitară

Articolul 4

(1) Valoarea rezervelor tehnice este determinată de către diferiți coasigurători în conformitate cu normele fixate de către statul membru în care aceștia sunt stabiliți sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, potrivit practicilor din statul respectiv. Cu toate acestea, rezerva pentru cererile de despăgubire care trebuie plătite este cel puțin egală cu cea stabilită de asigurătorul principal în conformitate cu normele sau practicile statului în care acesta este stabilit.

(2) Rezervele tehnice constituite de către diferiți coasigurători sunt reprezentate de active congruente. Cu toate acestea, pot fi acordate exceptări de la norma congruenței de către statele membre în care sunt stabiliți coasigurătorii pentru a lua în considerare necesitățile unei bune administrări a întreprinderilor de asigurare. Activele sunt localizate fie în statele membre în care sunt stabiliți coasigurătorii, fie în statul membru în care este stabilit asigurătorul principal, la alegerea asigurătorului.

Articolul 5

Statele membre se asigură ca coasigurătorii stabiliți pe teritoriul lor să dispună de elementele statistice care evidențiază importanța operațiunilor de coasigurare comunitară, precum și țările în cauză.

Articolul 6

Autoritățile de control ale statelor membre cooperează strâns pentru punerea în aplicare a prezentei directive și își comunică, în acest scop, orice informație necesară.

Articolul 7

În cazul lichidării unei întreprinderi de asigurare, angajamentele care rezultă din participarea la un contract de coasigurare comunitară sunt executate în același mod ca și angajamentele care rezultă din alte contracte de asigurare ale acestei întreprinderi, fără deosebire în ceea ce privește naționalitatea asigurătorilor și naționalitatea sau cetățenia beneficiarilor.

TITLUL III

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 8

Comisia și autoritățile competente ale statelor membre cooperează strâns pentru examinarea dificultăților care pot apărea în aplicarea prezentei directive.

În cadrul acestei cooperări, se analizează în special practicile care ar putea indica faptul că dispozițiile prezentei directive, în special cele ale articolului 1 alineatul (2) și ale articolului 2, sunt deturnate de la obiectul lor pentru că asigurătorul principal nu își asumă rolul care îi revine în practicarea coasigurării sau pentru că riscurile nu implică în mod evident participarea mai multor asigurători la garantarea lor.

Articolul 9

Comisia transmite Consiliului, în termen de șase ani de la data notificării prezentei directive, un raport asupra evoluției coasigurării comunitare.

Articolul 10

Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern în conformitate cu prezenta directivă, în termen de 18 luni de la data notificării, și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Dispozițiile astfel modificate sunt puse în aplicare în termen de 24 de luni de la data notificării.

Articolul 11

După data notificării prezentei directive, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor acte cu putere de lege sau acte administrative pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 12

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 30 mai 1978.

Pentru Consiliu

Președintele

I. NØRGAARD

(1) JO C 60, 13.3.1975, p. 16.

(2) JO C 47, 27.2.1975, p. 40.

(3) JO C 32, 12.2.1976, p. 2.

(1) JO C 101, 4.8.1970, p. 19.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31978L0686

L 233/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 25 iulie 1978

privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri de calificare oficială ca medic stomatolog, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(78/686/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57, 66 și 235,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât, în aplicarea tratatului, de la sfârșitul perioadei de tranziție este interzis orice tratament discriminatoriu pe motive de naționalitate în ceea ce privește stabilirea și prestarea de servicii; întrucât principiul unui astfel de tratament pe motiv de naționalitate se aplică, în special, eliberării oricărei autorizații necesare pentru a practica profesia de medic stomatolog, precum și înscrierii sau afilierii la organizații sau organisme profesionale;

întrucât pare totuși indicat să se prevadă anumite dispoziții pentru a facilita exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii de către medicii stomatologi;

întrucât, în aplicarea tratatului, statele membre au obligația de a nu acorda nici un fel de ajutor care ar putea să denatureze condițiile de stabilire;

întrucât articolul 57 alineatul (1) din tratat prevede adoptarea de directive privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri de calificare oficială; întrucât scopul prezentei directive este recunoașterea diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog, care să permită accesul și exercitarea de activități în domeniul stomatologiei și recunoașterea diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic specialist în stomatologie;

întrucât, în ceea ce privește formarea profesională a medicilor specialiști în stomatologie, este necesară recunoașterea reciprocă a titlurilor oficiale de calificare, în cazul în care aceste titluri, deși nu reprezintă o condiție pentru accesul la activitățile de medic specialist în stomatologie, constituie cu toate acestea o condiție pentru utilizarea titlului de specialist;

întrucât, având în vedere divergențele existente în prezent între statele membre în ceea ce privește numărul de specializări în stomatologie și modalitățile sau durata cursurilor de formare profesională, este necesar să se prevadă anumite dispoziții de coordonare pentru a da posibilitatea statelor membre să treacă la recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare; întrucât această coordonare este realizată de Directiva 78/687/CEE a Consiliului din 25 august 1978 privind coordonarea actelor cu putere de lege sau actelor privind activitățile medicilor stomatologi (3);

întrucât, deoarece procedura de coordonare menționată mai sus nu are drept scop armonizarea tuturor dispozițiilor statelor membre privind formarea profesională a medicilor specialiști în stomatologie, este cu toate acestea indicat să se treacă la recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare care nu sunt comune tuturor statelor membre, fără a exclude posibilitatea unei armonizări ulterioare în acest domeniu; întrucât s-a considerat, în acest sens, că recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic specialist în stomatologie trebuie restrânsă la acele state membre în care aceste specializări sunt cunoscute;

întrucât, în ceea ce privește utilizarea titlurilor oficiale de calificare, deoarece o directivă privind recunoașterea reciprocă a diplomelor nu implică în mod necesar echivalarea materială a formărilor profesionale pe care aceste diplome le presupun, utilizarea acestor titluri ar trebui autorizată numai în limba statului membru de origine sau de proveniență;

întrucât, pentru a facilita aplicarea prezentei directive de către administrațiile naționale, statele membre pot prevedea ca beneficiarii care îndeplinesc condițiile de formare profesională impuse de aceasta să prezinte, pe lângă titlurile oficiale de calificare, un certificat de la autoritățile competente din țara sa de origine sau de proveniență, care să ateste că aceste titluri sunt cele vizate de prezenta directivă;

întrucât, în cazul prestării de servicii, cerința referitoare la înscrierea sau afilierea la organizații sau organisme profesionale, care are legătură cu caracterul stabil și permanent al activității exercitate în statul membru gazdă, ar constitui în mod cert un obstacol pentru prestator, dat fiind caracterul temporar al activității sale; întrucât, prin urmare, această cerință trebuie eliminată; întrucât, cu toate acestea, în această eventualitate, trebuie asigurat controlul disciplinei profesionale care ține de competența acestor organizații sau organisme profesionale; întrucât, în acest scop și sub rezerva aplicării articolului 62 din tratat, este necesar să se prevadă posibilitatea de a impune beneficiarului obligația de a notifica prestarea de servicii autorității competente din statul membru gazdă;

întrucât, în ceea ce privește cerințele de moralitate și onorabilitate, trebuie făcută o distincție între condițiile care trebuie îndeplinite, pe de o parte, pentru accesul la profesie și, pe de altă parte, pentru exercitarea acesteia;

întrucât, în ceea ce privește activitățile salariate ale medicilor stomatologi, Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (4) nu cuprinde dispoziții specifice pentru profesiile reglementate privind moralitatea și onorabilitatea, disciplina profesională sau utilizarea titlului oficial de calificare; întrucât, în funcție de fiecare stat membru în parte, reglementările în cauză sunt sau pot fi aplicabile atât persoanelor salariate, cât și celor care desfășoară activități independente; întrucât activitățile medicilor stomatologi sunt sau vor fi condiționate în toate statele membre de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare; întrucât aceste activități sunt exercitate atât de către persoanele salariate, cât și de cele care desfășoară activități independente sau de către aceleași persoane în ambele calități în cursul carierei lor profesionale; întrucât, pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, pare necesară, în consecință, extinderea aplicarea prezentei directive la medicii stomatologi salariați;

întrucât profesia de medic stomatolog nu este încă organizată în Italia; întrucât este necesar, prin urmare, să se acorde Italiei un termen suplimentar pentru recunoașterea diplomelor de medic stomatolog eliberate de celelalte state membre;

întrucât din aceste împrejurări rezultă, de asemenea, că titularii unei diplome de medic eliberate în Italia nu pot obține un atestat care să întrunească cerințele articolului 19 din prezenta directivă;

întrucât, în aceste condiții, este necesar să se amâne, pe de o parte, obligația Italiei de a recunoaște diplomele eliberate de celelalte state membre și, pe de altă parte, obligația statelor membre de a recunoaște diplomele eliberate în Italia și menționate la articolul 19,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

Prezenta directivă se aplică activităților exercitate de medicii stomatologi, astfel cum sunt definite la articolul 5 din Directiva 78/687/CEE, cu următoarele titluri oficiale de calificare:

—	în Republica Federală Germania: Zahnarzt;

—	în Belgia: licencié en science dentaire/licentiaat in de tandheelkunde;

—	în Danemarca: tandlæge;

—	în Franța: chirurgien-dentiste;

—	în Irlanda: dentist, dental practitioner sau dental surgeon;

—	în Italia: diploma al cărui titlu va fi notificat de Italia statelor membre și Comisiei în termenul prevăzut la articolul 24 alineatul (1);

—	în Luxemburg: médecin-dentiste;

—	în Țările de Jos: tandarts;

—	în Regatul Unit: dentist, dental practitioner sau dental surgeon.

CAPITOLUL II

DIPLOME, CERTIFICATE ȘI ALTE TITLURI OFICIALE DE CALIFICARE ÎN STOMATOLOGIE

Articolul 2

Fiecare stat membru recunoaște diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog eliberate resortisanților statelor membre de către celelalte state membre în conformitate cu articolul 1 din Directiva 78/687/CEE și enumerate la articolul 3 din prezenta directivă, acordându-le acestora, în ceea ce privește dreptul de acces și exercitare a activităților de medic stomatolog, același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv.

Articolul 3

Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 2 sunt următoarele:

(a)

în Republica Federală Germania

1.	„Zeugnis über die zahnärztliche Staatsprüfung” (certificatul examenului de stat în stomatologie), eliberat de autoritățile competente;

2.	atestatele eliberate de autoritățile competente ale Republicii Federale Germania, care certifică echivalența titlurilor oficiale de calificare eliberate după 8 mai 1945 de către autoritățile competente ale Republicii Democrate Germania cu cele care figurează la punctul 1;

(b)	în Belgia „diplôme légal de licencié en science dentaire/wettelijk diploma van licentiaat in de tandheelkunde” (diploma oficială de licențiat în științe stomatologice), eliberată de facultățile universitare de medicină, de comisia centrală sau de comisiile de examen de stat din universități;

(c)

în Danemarca

„bevis for tandlægeeksamen (kandidateksamen)” (diploma oficială care atestă că titularul a promovat examenul de stomatologie), eliberată de școlile de stomatologie și însoțită de un document emis de către „Sundhedsstyrelsen” (Departamentul de stat al sănătății) care atestă că titularul are experiența de asistent necesară;

(d)

în Franța

1.	„diplôme d'État de chirurgien-dentiste” (diplomă de stat pentru chirurgie orală), eliberată până în anul 1973 de către facultățile de medicină universitare sau de către facultățile mixte de medicină și farmacie universitare;

2.	„diplôme d'État de docteur en chirurgie dentaire” (diplomă de stat de specialist în chirurgie orală), eliberată de către universități;

(e)

în Irlanda

diploma de:

—	Bachelor in Dental Science (B.Dent.Sc);

—	Bachelor of Dental Surgery (B.D.S) sau

—	Licentiate in Dental Surgery (LDS),

eliberată de universități sau de Royal College of Surgeons din Irlanda;

(f)	în Italia diploma al cărei titlu va fi notificat de Italia statelor membre și Comisiei în termenul prevăzut la articolul 24 alineatul (1);

(g)	în Luxemburg „diplôme d'État de docteur en médecine dentaire” (diplomă de stat de medic stomatolog), eliberată de comisia de examen de stat;

(h)	în Țările de Jos „universitair getuigschrift van een met goed gevolg afgelegd tandartsexamen” (certificat universitar care atestă promovarea examenului în chirurgie orală);

(i)

în Regatul Unit

diploma de:

—	Bachelor of Dental Surgery (BDS sau B.Ch.D) sau

—	Licentiate in Dental Surgery (LDS),

eliberată de universitățile și colegiile regale.

CAPITOLUL III

DIPLOME, CERTIFICATE ȘI ALTE TITLURI OFICIALE DE CALIFICARE CA MEDIC SPECIALIST ÎN STOMATOLOGIE, CARACTERISTICE PENTRU DOUĂ SAU MAI MULTE STATE MEMBRE

Articolul 4

Fiecare stat membru în care există acte cu putere de lege și acte administrative în acest domeniu recunoaște diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog specialist în ortodonție și chirurgie orală, eliberate resortisanților statelor membre de către celelalte state membre în conformitate cu articolele 2 și 3 din Directiva 78/687/CEE și enumerate la articolul 5 din prezenta directivă, acordând unor astfel de calificări același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv.

Articolul 5

Diplomele, certificatele și alte titluri menționate la articolul 4 sunt următoarele:

Ortodonție

—	în Republica Federală Germania „fachzahnärztliche Anerkennung für Kieferorthopädie” (certificat de ortodontist), eliberat de „Landeszahnärztekammern” (Camera stomatologilor din landul respectiv);

—	în Danemarca „bevis for tilladelse til at betegne sig som specialtandlæge i ortodonti” (certificat acordând dreptul de folosire a titlului de medic stomatolog specialist în ortodonție), eliberat de „Sundhedsstyrelsen” (Comisia de stat pentru sănătate);

—	în Franța „le titre de spécialiste en ortodontie” (titlul de specialist în ortodonție), emis de autoritatea competentă recunoscută în acest scop;

—	în Irlanda certificat de medic stomatolog specialist în ortodonție, emis de către autoritatea competentă recunoscută în acest scop de către ministrul de resort;

—

în Țările de Jos

„getuigschrift van erkenning en inschrijving als orthodontist in her Specialistenregister” (certificat care atestă că persoana în cauză este recunoscută oficial și că numele ei se înregistrează ca specialist în ortodonție în registrul specialiștilor), eliberat de „Specialisten-Registratie commissie (SRC)” (Comisia de înregistrare a specialiștilor);

—	în Regatul Unit certificat de perfecționare în specialitatea ortodonție, eliberat de autoritatea competentă recunoscută în acest scop.

Chirurgie orală

—	în Republica Federală Germania „fachzahnärztliche Anerkennung für Oralchirurgie/Mundchirurgie” (certificat de chirurgie orală), eliberat de „Landeszahnärztekammern” (Camera stomatologilor din landul respectiv);

—	în Danemarca „bevis for tilladelse til at betegne sig som specialtandlæge i hospitalsodontologi” (certificat ce conferă dreptul de folosire a titlului de medic stomatolog specialist în odontologia de spital), eliberat de „Shundhedsstyrelsen” (Comisia de stat pentru sănătate);

—	în Irlanda certificat de medic stomatolog specialist în chirurgie orală, eliberat de autoritatea competentă recunoscută în acest scop de către ministerul de resort;

—

în Țările de Jos

„getuigschrift van erkenning en inschrijving als kaakchirurg in het Specialstenregister” (certificat care atestă că persoana în cauză este recunoscută oficial și că numele ei este înregistrat ca specialist în chirurgie orală în registrul specialiștilor), eliberat de „Specialisten-Registratiecommissie (SRC)” (Comisia de înregistrare a specialiștilor);

—	în Regatul Unit certificat de perfecționare în specialitatea chirurgie orală, eliberat de autoritatea competentă recunoscută în acest scop.

Articolul 6

(1) Resortisanților statelor membre care doresc să obțină una din aceste diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog specialist, care nu sunt eliberate de statul membru de origine sau de proveniență, li se poate impune de către statul membru gazdă să îndeplinească condițiile de formare profesională prevăzute în acest sens de propriile acte cu putere de lege sau acte administrative.

(2) Statul membru gazdă ia în considerare, cu toate acestea, integral sau parțial, perioadele de formare profesională realizate de resortisanții menționați la alineatul (1) și atestate prin posesia unei diplome, a unui certificat sau a altor titluri oficiale de calificare, eliberate de autoritățile competente ale statului membru de origine sau de proveniență, cu condiția ca astfel de perioade de formare profesională să corespundă celor impuse de statul membru gazdă pentru specializarea în cauză.

(3) Autoritățile sau organismele competente ale statului membru gazdă, după ce au verificat conținutul și durata perioadei de specializare a persoanelor în cauză pe baza diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, informează persoana respectivă cu privire la perioada de formare profesională suplimentară necesară, precum și la domeniile pe care aceasta trebuie să le cuprindă.

CAPITOLUL IV

DREPTURI DOBÂNDITE

Articolul 7

(1) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare nu îndeplinesc toate cerințele minime de formare profesională prevăzute la articolul 1 din Directiva 78/687/CEE, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și celelalte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog, eliberate de statele membre respective înainte de aplicarea Directivei 78/687/CEE, însoțite de o atestare care să certifice că resortisanții în cauză au exercitat efectiv și legal activitățile în cauză pe o durată de cel puțin 3 ani consecutivi în decursul ultimilor 5 ani care precedă data eliberării atestării.

(2) În cazul în care resortisanții statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medic specialist în stomatologie nu îndeplinesc cerințele minime de formare profesională prevăzute la articolele 2 și 3 din Directiva 78/687/CEE, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog specialist eliberate de acele state membre înainte de punerea în aplicare a Directivei 78/687/CEE. Statul membru poate, cu toate acestea, să impună ca astfel de diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare să fie însoțite de un certificat eliberat de autoritățile sau organismele competente ale statului membru de origine sau de proveniență, care să ateste exercitarea de activități de medic specialist în stomatologie pentru o perioadă egală cu dublul diferenței dintre durata formării în statul membru de origine sau de proveniență și durata minimă de formare profesională menționată de Directiva 78/687/CEE, în care aceste diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare nu respectă durata minimă de formare profesională menționată la articolul 2 din Directiva 78/687/CEE.

Cu toate acestea, în cazul în care înainte ca prezenta directivă să fie pusă în aplicare, statul membru gazdă impune o durată minimă de formare profesională mai scurtă decât cea menționată la articolul 2 din Directiva 78/687/CEE, diferența menționată la primul paragraf poate fi determinată numai în funcție de durata minimă de formare profesională prevăzută de statul respectiv.

CAPITOLUL V

UTILIZAREA TITLULUI OFICIAL DE CALIFICARE

Articolul 8

(1) Fără a aduce atingere articolului 17, statele membre gazdă se asigură că resortisanților statelor membre care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2, 4, 7 și 19 li se recunoaște dreptul de a-și folosi titlul lor oficial de calificare, în măsura în care acesta nu este identic cu titlul profesional și, acolo unde este cazul, cu abrevierea sa, din statul membru de origine sau de proveniență, în limba statului respectiv. Statele membre gazdă pot prevedea ca acest titlu oficial de calificare să fie urmat de denumirea și adresa instituției sau comisiei de examinare care a eliberat acest titlu.

(2) În cazul în care titlul de formare profesională utilizat în statul membru de origine sau de proveniență poate fi confundat în statul membru gazdă cu un titlu oficial de calificare care necesită în statul respectiv o formare profesională suplimentară, pe care persoana în cauză nu o deține, statul membru gazdă poate prevedea ca această persoană să își utilizeze titlul oficial de calificare din statul membru de origine sau de proveniență într-o formulă adecvată indicată de statul membru gazdă.

CAPITOLUL VI

DISPOZIȚII PENTRU FACILITAREA EXERCITĂRII EFECTIVE A DREPTULUI DE STABILIRE ȘI A LIBERTĂȚII DE A PRESTA SERVICII DE CĂTRE MEDICII STOMATOLOGI

A. Dispoziții privind dreptul de stabilire

Articolul 9

(1) Statul membru gazdă care impune resortisanților săi dovada moralității și onorabilității la accesul la din activitățile menționate la articolul 1 acceptă ca dovadă suficientă, cu privire la resortisanții altor state membre, atestarea eliberată de o autoritate competentă din statul membru de origine sau de proveniență care certifică îndeplinirea condițiilor de moralitate sau onorabilitate impuse în statul membru pentru accesul la activitatea respectivă.

(2) În cazul în care statul membru de origine sau de proveniență nu impune dovada moralității și onorabilității pentru persoanele care doresc să aibă acces la activitatea respectivă, statul membru gazdă poate impune resortisanților statului membru de origine sau de proveniență să prezinte un extras de cazier judiciar sau, în absența acestuia, un document echivalent eliberat de o autoritate competentă din statul membru de origine sau de proveniență.

(3) În cazul în care are cunoștință de fapte grave și precise care s-au petrecut în afara teritoriului său anterior stabilirii celui în cauză în statul respectiv și care pot afecta accesul la activitatea în cauză, statul membru gazdă poate informa statul membru de origine sau de proveniență cu privire la acestea.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor, în măsura în care acestea pot afecta accesul la activitatea în cauză în statul membru respectiv. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu atestările sau documentele eliberate.

(4) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 10

(1) În cazul în care într-un stat membru gazdă sunt în vigoare acte cu putere de lege și acte administrative privind respectarea condițiilor de moralitate sau onorabilitate, inclusiv dispoziții privind măsuri disciplinare în cazuri de abateri profesionale grave sau de condamnări pentru fapte penale săvârșite în exercitarea uneia din activitățile menționate la articolul 1, statul membru de origine sau de proveniență transmite statului membru gazdă informațiile necesare privind măsurile sau sancțiunile de natură profesională sau administrativă luate împotriva persoanei respective, precum și sancțiunile penale impuse acesteia în timpul exercitării profesiei în statul membru de origine sau de proveniență.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor, în măsura în care acestea pot afecta accesul la activitatea în cauză în statul membru respectiv. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și, în conformitate cu alineatul (1), informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu informațiile primite de la acesta.

(3) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 11

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi, care doresc să aibă acces la sau să exercite oricare dintre activitățile menționate la articolul 1, un document privind sănătatea fizică sau psihică, acest stat acceptă ca dovadă suficientă prezentarea documentului cerut în statul membru de origine sau de proveniență.

Articolul 12

Documentele menționate la articolele 9, 10 și 11 nu pot fi prezentate după mai mult de trei luni de la data emiterii.

Articolul 13

(1) Procedura prin care beneficiarul este autorizat într-una din activitățile menționate la articolul 1, în temeiul articolelor 9, 10 și 11, trebuie să se încheie cât mai curând posibil și în termen de cel mult trei luni de la prezentarea dosarului complet al beneficiarului, fără a aduce atingere întârzierilor rezultate ca urmare a unei eventuale acțiuni introduse la încheierea acestei proceduri.

(2) În cazurile menționate la articolul 9 alineatul (3) și articolul 10 alineatul (2), cererea de reexaminare suspendă termenul prevăzut la alineatul (1).

Statul membru consultat trebuie să transmită răspunsul său în termen de trei luni.

La primirea răspunsului sau la expirarea acestui termen, statul membru gazdă trebuie să continue procedura menționată la alineatul (1).

Articolul 14

B. Dispoziții speciale privind prestarea de servicii

Articolul 15

(1) În cazul în care un stat membru impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite activitățile menționate la articolul 1 fie o autorizație, fie înscrierea sau afilierea la o organizație sau un organism profesional, statul membru respectiv exceptează de la această cerință pe resortisanții statelor membre în cazul prestării de servicii.

Beneficiarul prestează servicii având aceleași drepturi și obligații ca și resortisanții statului membru gazdă; în special, acesta trebuie să respecte dispozițiile disciplinare cu caracter profesional sau administrativ care se aplică în statul membru respectiv.

În acest scop și pe lângă declarația privind prestarea de servicii menționată la alineatul (2), pentru a permite aplicarea dispozițiilor disciplinare în vigoare pe teritoriul acestora, statele membre pot impune fie înregistrarea temporară automată sau afilierea pro forma la o organizație profesională sau un organism profesional, fie înregistrarea într-un registru, cu condiția ca această înregistrare sau afiliere să nu întârzie și să nu complice în nici un fel prestarea de servicii sau să nu impună prestatorului de servicii nici un fel de costuri suplimentare.

În cazul în care statul membru gazdă adoptă o măsură în aplicarea celui de-al doilea paragraf sau are cunoștință de fapte care contravin acestor dispoziții, acesta informează imediat statul membru în care s-a stabilit beneficiarul.

(2) Statul membru gazdă poate impune beneficiarului să prezinte autorităților competente o declarație prealabilă privind prestarea serviciilor sale, în cazul în care acestea implică o ședere temporară în teritoriul lor.

În caz de urgență, această declarație poate fi efectuată cât mai curând posibil după ce serviciile au fost prestate.

(3) În aplicarea alineatelor (1) și (2), statul membru gazdă poate impune beneficiarului unul sau mai multe documente cuprinzând următoarele:

—	declarația menționată la alineatul (2);

—	o atestare care să certifice că beneficiarul exercită în mod legal activitățile respective în statul membru în care este stabilit;

—	o atestare care să certifice că beneficiarul posedă una sau alta dintre diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare necesare pentru prestarea serviciilor în cauză, menționate de prezenta directivă.

(4) Documentul sau documentele prevăzute la alineatul (3) trebuie prezentate la cel mult 12 luni de la data eliberării acestora.

(5) În cazul în care un stat membru privează, în tot sau în parte, permanent sau temporar, unul din resortisanții săi sau un resortisant al unui alt stat membru de dreptul de a exercita una din activitățile prevăzute la articolul 1, acesta asigură, după caz, retragerea temporară sau permanentă a atestării menționate la alineatul (3) a doua liniuță.

Articolul 16

În toate cazurile de prestări de servicii care impun deplasarea beneficiarului, statul membru gazdă poate impune beneficiarului să informeze acest organism în prealabil sau, în situații urgente, cât mai curând posibil, cu privire la prestarea de servicii.

C. Dispoziții comune privind dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii

Articolul 17

(1) În cazul în care, într-un stat membru gazdă, folosirea titlului profesional cu privire la una dintre activitățile menționate la articolul 1 este reglementată, resortisanții altor state membre, care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 2, articolul 7 alineatul (1) și articolul 19, folosesc titlul profesional al statului membru gazdă care, în statul respectiv, corespunde acestor condiții de formare profesională și folosesc și titlul abreviat.

(2) Alineatul (1) se aplică, de asemenea, folosirii titlului oficial de calificare ca medic specialist în stomatologie de către cei care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 4 și articolul 7 alineatul (2).

Articolul 18

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII TRANZITORII PRIVIND CAZUL SPECIAL AL ITALIEI

Articolul 19

Începând cu data la care Italia adoptă măsurile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive, statele membre recunosc, în sensul exercitării activităților prevăzute la articolul 1 din prezenta directivă, diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare în medicină eliberate în Italia unor persoane care au început formarea profesională medicală universitară în termen de cel mult 18 luni de la notificarea prezentei directive, însoțite de o atestare eliberată de autoritățile competente italiene, care să certifice că aceste persoane au fost angajate efectiv, legal și cu titlu principal în Italia în activitățile prevăzute la articolul 5 din Directiva 78/687/CEE timp de cel puțin trei ani consecutivi din cei cinci ani anteriori eliberării atestării și că aceste persoane sunt autorizate să exercite activitățile menționate în aceleași condiții ca și titularii diplomelor, certificatelor sau ai altor titluri oficiale de calificare prevăzute la articolul 3 litera (f) din prezenta directivă.

Sunt exceptate de la cerința privind experiența de trei ani menționată la primul paragraf persoanele care au absolvit cu succes cel puțin trei ani de studiu atestați de autoritățile competente ca fiind echivalenți cu formarea profesională menționată la articolul 1 din Directiva 78/687/CEE.

CAPITOLUL VIII

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 20

Statele membre care impun resortisanților lor încheierea unui stagiu de pregătire pentru a fi recunoscuți ca medici stomatologi într-un regim de asigurări medicale pot impune aceeași obligație și resortisanților altor state membre pe o perioadă de opt ani de la data notificării prezentei directive. Cu toate acestea, durata stagiului nu poate depăși șase luni.

Articolul 21

În cazul unei îndoieli justificate, statul membru gazdă poate impune autorităților competente dintr-un alt stat membru confirmarea autenticității diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare eliberate în respectivul stat membru și menționate la capitolele II, III și IV, precum și confirmarea faptului că beneficiarul a îndeplinit toate condițiile de formare profesională prevăzute de Directiva 78/687/CEE.

Articolul 22

În termenul prevăzut la articolul 24 alineatul (1), statele membre desemnează autoritățile și organismele abilitate să elibereze sau să primească diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare, precum și documentele și informațiile menționate de prezenta directivă și informează imediat celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 23

Articolul 24

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de 18 luni de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Cu toate acestea, Italia trebuie să adopte aceste măsuri în termen de cel mult șase ani și, în orice caz, în momentul adoptării măsurilor necesare pentru a se conforma Directivei 78/687/CEE.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 25

Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 26

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 25 iulie 1978.

Pentru Consiliu

Președintele

K. VON DOHNANYI

(2) JO C 36, 28.3.1970, p. 17.

(3) JO L 233, 24.8.1978, p. 10.

(6) JO L 233, 24.8.1978, p. 17.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31978L0687

L 233/10

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 25 iulie 1978

privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind activitățile medicilor stomatologi

(78/687/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57, 66 și 235,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât, în vederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog, prevăzute de Directiva 78/686/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii (3), caracterul comparabil al cursurilor de formare din statele membre permite limitarea coordonării în acest domeniu la cerința respectării normelor minime, lăsând, pentru restul, statelor membre libertatea de organizare a procesului de învățământ;

întrucât, în vederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic specialist în stomatologie și pentru a-i pune pe picior de egalitate în cadrul Comunității pe toți membrii acestei profesii, care sunt resortisanți ai statelor membre, este necesară o anumită coordonare a condițiilor de formare ca medic specialist în stomatologie; întrucât este oportun să se prevadă anumite criterii minime în acest sens, cu privire atât la dreptul de formare profesională specializată, cât și la durata minimă de formare profesională, modul de predare și locul în care se desfășoară, precum și la controlul la care este supusă; întrucât aceste criterii privesc numai specializările comune mai multor state membre;

întrucât este necesar ca, din motive de sănătate publică, să se acționeze în cadrul Comunității în vederea definirii comune a domeniului de activitate a membrilor profesiei în cauză; întrucât prezenta directivă nu permite în acest stadiu realizarea unei coordonări complete a domeniului de activitate a medicilor stomatologi în diferite state membre;

întrucât statele membre asigură ca, din momentul punerii în aplicare a prezentei directive, formarea medicilor stomatologi să le confere acestora competențele necesare pentru ansamblul activităților de prevenire, diagnostic și tratament în ceea ce privește anomaliile și bolile dentare, bucale, maxilare și ale țesuturilor asociate;

întrucât coordonarea condițiilor de exercitare, prevăzută în prezenta directivă, nu exclude totuși o coordonare ulterioară;

întrucât coordonarea prevăzută de prezenta directivă se referă la formarea profesională a medicilor stomatologi; întrucât, în ceea ce privește formarea profesională, majoritatea statelor membre nu fac în prezent distincția între medicii stomatologi salariați și cei care desfășoară activități independente; întrucât, din acest motiv și pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, este necesară, în consecință, extinderea aplicării prezentei directive la medicii stomatologi salariați;

întrucât, în momentul notificării prezentei directive, activitățile de medic stomatolog sunt exercitate în Italia numai de către medici, fie că sunt sau nu specializați în odonto-stomatologie; întrucât prezenta directivă are ca efect să oblige Italia să creeze o nouă categorie profesională de persoane abilitate să practice stomatologia sub un alt titlu oficial de calificare decât acela de medic; întrucât crearea unei noi profesii necesită în Italia nu numai introducerea unei formări specifice care să fie în conformitate cu criteriile prevăzute de prezenta directivă, dar și crearea structurilor noii profesii, cum ar fi, de exemplu, ordinul profesional; întrucât, în consecință, având în vedere amploarea măsurilor care trebuie adoptate, este oportună acordarea unui termen suplimentar pentru a permite Italiei să se conformeze prezentei directive,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

CONDIȚII DE FORMARE PROFESIONALĂ

Articolul 1

(1) Statele membre condiționează accesul și exercitarea activităților de medic stomatolog cu titlurile oficiale de calificare menționate la articolul 1 din Directiva 78/686/CEE de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altor titluri oficiale de calificare prevăzute la articolul 3 din directiva menționată, care garantează că, pe durata completă a formării profesionale, persoana respectivă a dobândit:

(a)	cunoștințe corespunzătoare despre științele pe care se bazează stomatologia și o bună înțelegere a metodelor științifice, în special a principiilor de măsurare a funcțiilor biologice, evaluarea faptelor determinate științific și analiza datelor;

(b)	cunoștințe corespunzătoare despre constituția, fiziologia și comportamentul persoanelor sănătoase și bolnave, precum și despre influența mediului natural și a mediului social asupra stării de sănătate a ființei umane, în măsura în care aceste elemente au legătură cu stomatologia;

(c)	cunoștințe corespunzătoare despre structura și funcția dentară, bucală, maxilară și a țesuturilor asociate, atât cele bolnave, cât și cele sănătoase, precum și relația acestora cu starea generală de sănătate, precum și cu bunăstarea fizică și socială a pacientului;

(d)	cunoștințe corespunzătoare despre disciplinele și metodele clinice care oferă un tablou coerent al anomaliilor, leziunilor și bolilor dentare, bucale, maxilare și ale țesuturilor asociate, precum și despre odontologie sub aspectul prevenirii, diagnosticului și tratamentului;

(e)	experiență clinică corespunzătoare sub supraveghere adecvată.

Această formare trebuie să confere competențele necesare pentru ansamblul activităților de prevenire, diagnostic și tratament în ceea ce privește anomaliile și bolile dentare, bucale, maxilare și ale țesuturilor asociate.

(2) Această formare în stomatologie cuprinde, în total, cel puțin cinci ani de instruire teoretică și practică pe bază de program integral, care include materiile enumerate în anexă și care se desfășoară într-o universitate, o instituție de învățământ superior recunoscută ca având un statut echivalent sau fiind sub supravegherea unei universități.

(3) Admiterea la aceste cursuri de formare presupune posesia unei diplome sau a unui certificat care să permită accesul, pentru studiile în cauză, în instituțiile universitare sau institutele de învățământ superior recunoscute de un stat membru ca având statut echivalent.

(4) Prezenta directivă nu aduce în nici un fel atingere posibilității ca statele membre să autorizeze pe teritoriul lor, în conformitate cu propriile reglementări, titularii diplomelor, certificatelor sau altor titluri oficiale de calificare care nu au fost obținute într-un stat membru să aibă acces la și să exercite activitățile de medic stomatolog.

Articolul 2

(1) Statele membre asigură că formarea care permite obținerea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca medic specialist în stomatologie îndeplinește cel puțin următoarele condiții:

(a)	presupune absolvirea și validarea a cinci ani de instruire teoretică și practică pe bază de program integral în cadrul ciclului de formare menționat la articolul 1 sau posesia documentelor menționate la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 78/686/CEE;

(b)	cuprinde instruirea teoretică și practică;

(c)	se efectuează pe bază de program integral, pe o durată minimă de trei ani și sub controlul autorităților sau organismelor competente;

(d)	se desfășoară într-un centru universitar, într-un spital sau, după caz, într-o instituție de sănătate aprobată în acest sens de autoritățile sau organismele competente;

(e)	presupune participarea personală la activitatea și responsabilitățile instituției în cauză a medicului stomatolog candidat la specializarea respectivă.

(2) Statele membre condiționează eliberarea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca medic specialist în stomatologie de posesia uneia dintre diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare în stomatologie la care se face referire la articolul 1 sau de posesia documentelor menționate la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 78/686/CEE.

(3) În termenul prevăzut la articolul 8, statele membre desemnează autoritățile sau organismele competente să elibereze diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare menționate la alineatul (1).

(4) Statele membre pot deroga de la alineatul (1) litera (a). Beneficiarii unei astfel de derogări nu se pot prevala de articolul 4 din Directiva 78/686/CEE.

Articolul 3

(1) Fără a aduce atingere principiului formării pe bază de program integral, enunțat la articolul 2 alineatul (1) litera (c), și până în momentul în care Consiliul decide în conformitate cu alineatul (3), statele membre pot autoriza formarea de specialitate cu frecvență parțială, în condițiile admise de autoritățile naționale competente, în cazul în care formarea pe bază de program integral nu poate fi realizată din motive bine întemeiate.

(2) Durata totală a formării de specialitate nu poate fi scurtată în termenii alineatului (1). Nivelul formării nu poate fi compromis nici de caracterul său parțial, nici de exercitarea unei activități profesionale remunerate cu titlu privat.

(3) În termen de cel mult patru ani de la notificarea prezentei directive și în temeiul reexaminării situației, la propunerea Comisiei și având în vedere că posibilitatea de formare cu frecvență parțială ar trebui să continue să existe în anumite împrejurări care trebuie examinate pentru fiecare specialitate, Consiliul hotărăște dacă dispozițiile alineatelor (1) și (2) trebuie menținute sau modificate.

Articolul 4

Cu titlu tranzitoriu și prin derogare de la articolul 2 alineatul (1) litera (c) și de la articolul 3, statele membre ale căror acte cu putere de lege și acte administrative prevăd o modalitate de formare specializată cu frecvență parțială în momentul notificării prezentei directive pot continua să aplice aceste acte candidaților care și-au început formarea ca specialiști în termen de cel mult patru ani de la notificarea prezentei directive. Această perioadă poate fi extinsă în cazul în care Consiliul nu a luat o hotărâre în conformitate cu articolul 3 alineatul (3).

CAPITOLUL II

DOMENIUL DE ACTIVITATE

Articolul 5

Statele membre se asigură că medicii stomatologi sunt, în general, abilitați să aibă acces la sau să exercite activități de prevenire, diagnostic și tratament în ceea ce privește anomaliile și bolile dentare, bucale, maxilare și ale țesuturilor asociate, în conformitate cu normele administrative și normele de conduită care reglementează profesia în momentul notificării prezentei directive.

Statele membre care nu au astfel de norme pot preciza sau restrânge exercitarea anumitor activități menționate la primul paragraf până la o limită comparabilă cu cea existentă în celelalte state membre.

CAPITOLUL III

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 6

Sunt considerați ca îndeplinind condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (a) beneficiarii articolului 19 din Directiva 78/686/CEE.

În aplicarea articolului 2 alineatul (2), beneficiarii articolului 19 din Directiva 78/686/CEE sunt asimilați titularilor uneia dintre diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare în stomatologie menționate la articolul 1.

Articolul 7

Prezenta directivă se aplică, de asemenea, resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (4), exercită sau vor exercita cu titlu de salariat una dintre activitățile menționate la articolul 1 din Directiva 78/686/CEE.

Articolul 8

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 9

Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 10

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 25 iulie 1978.

Pentru Consiliu

Președintele

K. VON DOHNANYI

(1) JO C 101, 4.8.1970, p. 19.

(2) JO C 36, 28.3.1970, p. 19.

(3) JO L 233, 24.8.1978, p. 1.

(6) JO L 233, 24.8.1978, p. 17.

ANEXĂ

Program de studii pentru medicii stomatologi

Programul de studii pentru obținerea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare în stomatologie trebuie să cuprindă cel puțin materiile de mai jos. Una sau mai multe dintre aceste materii pot fi predate în cadrul altor discipline sau în legătură cu acestea.

a) Materii de bază

chimia;

fizica;

biologia.

b) Materii biomedicale și materii de medicină generală

anatomie;

embriologie;

histologie, inclusiv citologie;

fiziologie;

biochimie (sau chimie fiziologică);

anatomie patologică;

patologie generală;

farmacologie;

microbiologie;

igienă;

medicină preventivă și epidemiologie;

radiologie;

fizioterapie;

chirurgie generală;

medicină generală, inclusiv pediatrie;

oto-rino-laringologie;

dermato-venerologie;

psihologie generală – psihopatologie – neuropatologie;

anestezie.

c) Materii specific odonto-stomatologice

protetică dentară;

materiale și echipamente stomatologice;

stomatologie conservativă;

stomatologie preventivă;

anestezie și sedare în stomatologie;

chirurgie specială;

patologie specială;

practică clinică;

pedodonție;

ortodonție;

parodontologie;

radiologie dentară;

ocluzie dentară și funcție maxilară;

organizare profesională, etică și legislație;

aspecte sociale ale practicii dentare.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31978L1026

L 362/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 18 decembrie 1978

privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în medicina veterinară, inclusiv a măsurilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(78/1026/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57, 66 și 235,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în aplicarea tratatului, de la sfârșitul perioadei de tranziție este interzis orice tratament discriminatoriu pe motiv de naționalitate în ceea ce privește stabilirea și prestarea de servicii; întrucât principiul unui astfel de tratament pe motiv de naționalitate se aplică, în special, eliberării oricărei autorizații necesare pentru a practica profesia de medic veterinar, precum și înscrierii sau afilierii la organizații sau organisme profesionale;

întrucât pare indicat, cu toate acestea, să se prevadă anumite dispoziții pentru a facilita exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii de către medicii veterinari;

întrucât, în aplicarea tratatului, statele membre au obligația de a nu acorda nici un fel de ajutor care ar putea denatura condițiile de stabilire;

întrucât articolul 57 alineatul (1) din tratat prevede adoptarea de directive privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare; întrucât scopul prezentei directive este recunoașterea diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic veterinar;

întrucât, având în vedere divergențele existente în prezent între statele membre, în ceea ce privește modalitățile și durata cursurilor de formare ca medic veterinar, este necesar să se prevadă anumite dispoziții de coordonare pentru a da posibilitatea statelor membre să treacă la recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare; întrucât această coordonare este realizată de Directiva 78/1027/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1978 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind activitățile medicilor veterinari (4);

întrucât, în ceea ce privește utilizarea titlurilor oficiale de calificare, deoarece o directivă privind recunoașterea reciprocă a diplomelor nu implică în mod necesar echivalarea materială a formărilor profesionale pe care aceste diplome le presupun, utilizarea acestor titluri oficiale de calificare ar trebui autorizată numai în limba statului membru de origine sau de proveniență;

întrucât, pentru a facilita aplicarea prezentei directive de către administrațiile naționale, statele membre pot prevedea ca beneficiarii care îndeplinesc condițiile de formare impuse de aceasta să prezinte, pe lângă titlurile oficiale de calificare, un certificat de la autoritățile competente din țara de origine sau de proveniență, care să ateste că aceste titluri sunt cele vizate de prezenta directivă;

întrucât, în cazul prestării de servicii, cerința referitoare la înscrierea sau afilierea la organizații sau organisme profesionale, care are legătură cu caracterul stabil și permanent al activității exercitate în țara gazdă, ar constitui în mod cert un obstacol pentru prestator, dat fiind caracterul temporar al activității sale; întrucât, prin urmare, această cerință trebuie eliminată; întrucât, cu toate acestea, în această eventualitate, trebuie asigurat controlul disciplinei profesionale care ține de competența acestor organizații sau organisme profesionale; întrucât, în acest scop și sub rezerva aplicării articolului 62 din tratat, este necesar să se prevadă posibilitatea de a impune beneficiarului obligația de a notifica prestarea de servicii autorității competente din statul membru gazdă;

întrucât, în ceea ce privește cerințele de moralitate și onorabilitate, trebuie făcută o distincție între condițiile care trebuie îndeplinite, pe de o parte, pentru accesul la profesie, și, pe de altă parte, pentru exercitarea acesteia;

întrucât, în ceea ce privește activitățile salariate ale medicilor veterinari, Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (5) nu prevede dispoziții speciale pentru profesiile reglementate privind moralitatea și onorabilitatea, disciplina profesională sau utilizarea titlului oficial de calificare; întrucât, în funcție de fiecare stat membru în parte, reglementările în cauză sunt sau pot fi aplicabile atât persoanelor salariate, cât și celor care desfășoară activități independente; întrucât activitățile medicilor veterinari sunt condiționate în toate statele membre de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare; întrucât aceste activități sunt exercitate atât de către persoane salariate, cât și de cele care desfășoară activități independente sau de către aceleași persoane în ambele calități în cursul carierei lor profesionale; întrucât, pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, pare necesară, în consecință, extinderea aplicării prezentei directive la medicii veterinari salariați,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

Prezenta directivă se aplică activităților exercitate de medicii veterinari.

CAPITOLUL II

DIPLOME, CERTIFICATE ȘI ALTE TITLURI OFICIALE DE CALIFICARE ÎN MEDICINA VETERINARĂ

Articolul 2

Fiecare stat membru recunoaște diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare eliberate resortisanților statelor membre de către celelalte state membre în conformitate cu articolul 1 din Directiva 78/1027/CEE și enumerate la articolul 3, acordându-le acestora, în ceea ce privește dreptul de acces și exercitare a activităților de medic veterinar, același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv.

În cazul în care o diplomă, un certificat sau un alt titlu oficial de calificare menționat la articolul 3 a fost eliberat înainte de punerea în aplicare a prezentei directive, acestea trebuie însoțite de o atestare eliberată de autoritățile competente din țara emitentă, care să certifice că diploma, certificatul sau titlul oficial de calificare respectiv este în conformitate cu articolul 1 din Directiva 78/1027/CEE.

Articolul 3

Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare prevăzute la articolul 2 sunt următoarele:

(a)

în Republica Federală Germania

1.	Zeugnis über die tierärztliche Staatsprüfung (certificatul examenului de stat în medicină veterinară), eliberat de autoritățile competente;

2.	atestatele eliberate de autoritățile competente ale Republicii Federale Germania, care certifică echivalența titlurilor oficiale de calificare eliberate după 8 mai 1945 de către autoritățile competente ale Republicii Democrate Germania cu cele care figurează la punctul 1;

în Belgia

le diplôme légal de docteur en médecine vétérinaire/het wettelijke diploma van doctor in de veeartsenijkunde of doctor in de diergeneeskunde, (diploma de medic în medicină veterinară, cerută de lege) eliberată de universitățile de stat, de comisia centrală sau de comisiile de examen de stat din universități;

c)	în Danemarca bevis for bestået kandidateksamen i veterinaervidenskab (cand. med. vet.) (certificat care atestă promovarea examenului pentru candidații la medicină veterinară), eliberat „Kongelige Veterinaer - og Landbohøjskole”;

d)	în Franța le diplôme de docteur vétérinaire d'État (licență de stat în medicină veterinară);

în Irlanda

1.	diploma de Bachelor in/of Veterinary Medicine (MVB);

2.	the Diploma of membership of the Royal College of Veterinary Surgeons (MRCVS), obținută ca urmare a unui examen după încheierea unui ciclu complet de studii efectuat într-o școală veterinară din Irlanda;

f)	în Italia il diploma di laurea di dottore in medicina veterinaria accompagnato dal diploma d'abilitazione all'esercizio della medicina veterinaria, eliberată de ministrul educației publice pe baza constatărilor comisiilor de examen de stat competente;

în Luxemburg

1.	le diplôme d'État de docteur en médecine vétérinaire (diploma de stat în medicină veterinară), eliberată de comisia de examen de stat și vizată de ministrul educației naționale;

diplome care conferă un grad de învățământ superior în medicină veterinară eliberate în una din țările Comunității, care conferă dreptul de participare la stagiu, dar nu și dreptul de practică, omologate de ministrul educației naționale, în conformitate cu Legea din 18 iunie 1969 privind învățământul superior și omologarea titlurilor oficiale de calificare și gradelor străine, însoțite de un certificat de stagiu practic vizat de ministrul sănătății publice;

în Olanda

1.	het getuigschrift van met goed gevolg afgelegd diergeneeskundig examen (certificatul de atestare a promovării examenului de medicină veterinară);

2.	het getuigschrift van met goed gevolg afgelegd veeartsenijkundig examen (certificatul de atestare a promovării examenului de medicină veterinară);

în Regatul Unit

diplome:

—	Bachelor of Veterinary Science (BVSc.);

—	Bachelor of Veterinary Medicine (Vet.MB sau BVet.Med.);

—	Bachelor of Veterinary Medicine and Surgery (BVM și S sau BVMS);

—	the Diploma of membership of the Royal College of Veterinary Surgeons (MRCVS), obținută ca urmare a unui examen după încheierea unui ciclu complet de studii efectuat într-o școala veterinară din Regatul Unit.

CAPITOLUL III

DREPTURI DOBÂNDITE

Articolul 4

În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare nu îndeplinesc toate cerințele minime de formare prevăzute la articolul 1 din Directiva 78/1027/CEE, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și celelalte titluri oficiale de calificare ca medic veterinar, eliberate de statele membre respective înainte de aplicarea Directivei 78/1027/CEE, însoțite de o atestare care să certifice că resortisanții în cauză au exercitat, efectiv și legal, activitățile în cauză pe o durată de cel puțin 3 ani consecutivi în decursul ultimilor 5 ani care precedă data eliberării atestării.

CAPITOLUL IV

UTILIZAREA TITLULUI OFICIAL DE CALIFICARE

Articolul 5

(1) Fără a aduce atingere articolului 13, statele membre gazdă se asigură că resortisanților statelor membre care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2 și 4 li se recunoaște dreptul de a-și folosi titlul oficial de calificare și, eventual, abrevierea sa, din statul membru de origine sau de proveniență, în limba statului respectiv. Statele membre gazdă pot prevedea ca acest titlu oficial de calificare să fie urmat de denumirea și adresa instituției sau comisiei de examinare care a eliberat acest titlu.

(2) În cazul în care titlul oficial de calificare utilizat în statul membru de origine sau de proveniență poate fi confundat în statul membru gazdă cu un titlu oficial de calificare care necesită în statul respectiv o formare profesională suplimentară, pe care persoana în cauză nu o deține, statul membru gazdă poate prevedea ca această persoană să își utilizeze titlul oficial de calificare din statul membru de origine sau de proveniență într-o formulă adecvată indicată de statul membru gazdă.

CAPITOLUL V

DISPOZIȚII PENTRU FACILITAREA EXERCITĂRII EFECTIVE A DREPTULUI DE STABILIRE ȘI A LIBERTĂȚII DE A PRESTA SERVICII DE CĂTRE MEDICII VETERINARI

A. Dispoziții privind dreptul de stabilire

Articolul 6

(1) Statul membru gazdă care impune resortisanților săi dovada moralității și onorabilității la accesul la una dintre activitățile menționate la articolul 1 acceptă ca dovadă suficientă, cu privire la resortisanții altor state membre, atestarea eliberată de o autoritate competentă din statul membru de origine sau de proveniență care certifică îndeplinirea condițiilor de moralitate sau onorabilitate impuse în statul membru pentru accesul la activitatea respectivă.

(3) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștință de fapte grave și precise care s-au petrecut în afara teritoriului său anterior stabilirii celui în cauză în statul respectiv și care pot afecta accesul la activitatea în cauză, acesta poate informa statul membru de origine sau de proveniență cu privire la acestea.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu atestările sau documentele eliberate.

(4) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 7

(1) În cazul în care, într-un stat membru gazdă, sunt în vigoare acte cu putere de lege și acte administrative privind respectarea condițiilor de moralitate sau onorabilitate, inclusiv dispoziții privind măsuri disciplinare în cazuri de abateri profesionale grave sau de condamnări pentru fapte penale săvârșite în exercitarea uneia din activitățile menționate la articolul 1, statul membru de origine sau de proveniență transmite statului membru gazdă informațiile necesare privind măsurile sau sancțiunile de natură profesională sau administrativă luate împotriva persoanei respective, precum și sancțiunile penale impuse acesteia în timpul exercitării profesiei în statul membru de origine sau de proveniență.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și, în conformitate cu alineatul (1), informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu informațiile primite de la acesta.

(3) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 8

Articolul 9

Documentele menționate la articolele 6, 7 și 8 nu pot fi prezentate după mai mult de trei luni de la data emiterii.

Articolul 10

(1) Procedura prin care beneficiarul este autorizat să aibă acces la activitățile menționate la articolul 1, în conformitate cu articolele 6, 7 și 8, trebuie să se încheie cât mai curând posibil și în termen de cel mult trei luni de la prezentarea dosarului complet al beneficiarului, fără a aduce atingere întârzierilor rezultate ca urmare a unei eventuale acțiuni introduse la încheierea acestei proceduri.

(2) În cazurile menționate la articolul 6 alineatul (3) și articolul 7 alineatul (2), cererea de reexaminare suspendă perioada prevăzută la alineatul (1).

Statul membru consultat trebuie să transmită răspunsul său în termen de trei luni. În caz contrar, statul membru gazdă poate lua măsurile impuse de faptele grave și precise de care are cunoștință.

La primirea răspunsului sau la expirarea acestui termen, statul membru gazdă trebuie să continue procedura menționată în alineatul (1).

Articolul 11

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite activitățile menționate la articolul 1 să depună jurământ sau să facă o declarație solemnă și, în cazul în care formula acestui jurământ sau declarații nu poate fi utilizată de resortisanții altor state membre, statul membru gazdă se asigură că o formulă adecvată și echivalentă de jurământ sau declarație este pusă la dispoziția persoanelor interesate.

B. Dispoziții privind prestarea de servicii

Articolul 12

(1) În cazul în care un stat membru impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite activitățile menționate la articolul 1 fie o autorizație, fie înscrierea sau afilierea la o organizație sau un organism profesional, statul membru respectiv exceptează de la această cerință pe resortisanții statelor membre în cazul prestării de servicii.

În acest scop și pe lângă declarația privind prestarea de servicii menționată în alineatul (2), pentru a permite aplicarea dispozițiilor disciplinare în vigoare pe teritoriul acestora, statele membre pot impune fie înregistrarea temporară automată sau afilierea pro forma la o organizație profesională sau un organism profesional, fie înregistrarea într-un registru, cu condiția ca această înregistrare sau afiliere să nu întârzie și să nu complice în nici un fel prestarea de servicii sau să nu impună prestatorului de servicii nici un fel de costuri suplimentare.

(2) Statul membru gazdă poate prevedea ca beneficiarul să prezinte autorităților competente o declarație prealabilă privind prestarea serviciilor sale în cazul în care acestea implică o ședere temporară pe teritoriul acestui stat. Statul membru gazdă poate impune, în toate cazurile, unui medic veterinar stabilit într-un alt stat membru o declarație prealabilă privind prestarea de servicii constând în eliberarea de rețete sau de certificate veterinare care nu implică examinarea animalelor, în măsura în care această practică este admisă în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative, precum și cu dreptul profesional din statul membru gazdă.

Statul membru gazdă care impune această declarație prealabilă adoptă măsurile necesare pentru a prevedea că declarația este acordată, după caz, pentru o serie de servicii prestate în aceeași regiune și unuia sau mai multor beneficiari în cursul unei perioade nu mai lungi de un an.

În caz de urgență, această declarație poate fi efectuată cât mai curând posibil după ce serviciile au fost prestate.

(3) În aplicarea alineatelor (1) și (2), statul membru gazdă poate impune beneficiarului unul sau mai multe documente cuprinzând următoarele:

—	declarația menționată în alineatul (2);

—	o atestare care să certifice că beneficiarul exercită, în mod legal, activitățile în cauză în statul membru în care este stabilit;

—	o atestare care să certifice că beneficiarul posedă una sau alta dintre diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare necesare pentru prestarea serviciilor în cauză, menționate de prezenta directivă.

(4) Documentul sau documentele prevăzute în alineatul (3) trebuie prezentate la cel mult 12 luni de la data eliberării acestora.

(5) În cazul în care un stat membru privează, în tot sau în parte, permanent sau temporar, unul din resortisanții săi sau un resortisant al unui alt stat membru de dreptul de a exercita una din activitățile prevăzute la articolul 1, acesta asigură, după caz, retragerea temporară sau permanentă a atestării menționate în alineatul (3) a doua liniuță.

C. Dispoziții comune privind dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii

Articolul 13

În cazul în care, într-un stat membru gazdă, folosirea titlului profesional cu privire la una dintre activitățile menționate la articolul 1 este reglementată, resortisanții altor state membre, care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2 și 4, folosesc titlul profesional al statului membru gazdă care, în statul respectiv, corespunde acestor condiții de formare și folosesc și titlul abreviat.

Articolul 14

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite beneficiarilor să fie informați cu privire la legislația în domeniul veterinar și, după caz, la deontologia statului membru gazdă.

(2) Statele membre pot înființa serviciile menționate în alineatul (1) pe lângă autoritățile și organismele competente pe care trebuie să le desemneze în termenul prevăzut la articolul 18 alineatul (1).

CAPITOLUL VI

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 15

În cazul unei îndoieli justificate, statul membru gazdă poate impune autorităților competente dintr-un alt stat membru confirmarea autenticității diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare eliberate în respectivul stat membru și menționate la capitolul II, precum și confirmarea faptului că beneficiarul a îndeplinit toate condițiile de formare prevăzute de Directiva 78/1027/CEE.

Articolul 16

În termenul prevăzut la articolul 18 alineatul (1), statele membre desemnează autoritățile și organismele abilitate să elibereze sau să primească diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare, precum și documentele și informațiile menționate în prezenta directivă și informează imediat celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 17

Prezenta directivă se aplică și resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, exercită sau vor exercita, în calitate de salariați, activitățile menționate la articolul 1.

Articolul 18

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de doi ani de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 19

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 18 decembrie 1978.

Pentru Consiliu

Președintele

H.-D. GENSCHER

(1) JO C 92, 20.7.1970, p. 18.

(2) JO C 19, 28.2.1972, p. 10.

(3) JO C 60, 14.6.1971, p. 3.

(4) JO L 362, 23.12.1978, p. 7.

(1) JO C 92, 20.7.1970, p. 18.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31978L1027

L 362/7

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 18 decembrie 1978

privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitățile medicilor veterinari

(78/1027/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57, 66 și 235,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării Parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în vederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul medicinii veterinare prevăzută de Directiva 78/1026/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1978 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul medicinei veterinare, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii (4), caracterul comparabil al cursurilor de formare profesională din statele membre permite limitarea coordonării în acest domeniu la cerința respectării normelor minime, lăsând, pentru restul, statelor membre libertatea de organizare a procesului de învățământ;

întrucât coordonarea condițiilor de exercitare, prevăzută în prezenta directivă, nu exclude totuși o coordonare ulterioară;

întrucât coordonarea prevăzută de prezenta directivă se referă la formarea profesională a medicilor veterinari; întrucât, în ceea ce privește formarea profesională, majoritatea statelor membre nu fac în prezent distincția între medicii veterinari salariați și cei care desfășoară activități independente; întrucât, din acest motiv și pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, pare necesară, în consecință, extinderea aplicării prezentei directive la medicii veterinari salariați,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Statele membre condiționează accesul și exercitarea activităților de medic veterinar de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altor titluri oficiale de calificare în domeniul medicinii veterinare, menționate la articolul 3 din Directiva 78/1026/CEE, care garantează că, pe durata completă a formării, persoana respectivă a dobândit:

(a)	cunoștințe corespunzătoare în domeniul științelor care stau la baza exercitării profesiei de medic veterinar;

(b)	cunoștințe corespunzătoare despre structura și funcțiile animalelor sănătoase, creșterea, reproducerea și igiena lor în general, precum și cunoștințe despre alimentația lor, inclusiv tehnologia pusă în aplicare cu ocazia fabricării și conservării alimentelor destinate animalelor;

(c)	cunoștințe corespunzătoare despre comportamentul și protecția animalelor;

(d)	cunoștințe corespunzătoare despre cauzele, natura, evoluția, efectele, diagnosticarea și tratarea bolilor animalelor, considerate individual sau în grup, inclusiv cunoștințe speciale despre transmiterea acestor boli la oameni;

(e)	cunoștințe corespunzătoare de medicină preventivă;

(f)	cunoștințe corespunzătoare de igiena și tehnologia producerii, fabricării și punerii în circulație a produselor alimentare pentru animale sau de origine animală destinate consumului uman;

(g)	cunoștințe corespunzătoare cu privire la dispozițiile legale, de reglementare și administrative referitoare la aspectele enumerate mai sus;

(h)	experiență clinică și practică corespunzătoare sub supraveghere adecvată.

(2) Această formare profesională veterinară cuprinde în total cel puțin cinci ani de instruire teoretică și practică pe bază de program integral care se desfășoară într-o universitate, o instituție de învățământ superior recunoscută ca având un statut echivalent sau fiind sub supravegherea unei universități și care include materiile enumerate în anexă.

(4) Prezenta directivă nu aduce în nici un fel atingere posibilității ca statele membre să autorizeze pe teritoriul lor, în conformitate cu propriile reglementări, titularii diplomelor, certificatelor sau ai altor titluri oficiale de calificare care nu au fost obținute într-un stat membru să aibă acces la și să exercite activitățile de medicină veterinară.

Articolul 2

Prezenta directivă se aplică, de asemenea, resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (5), exercită sau vor exercita în calitate de salariați una din activitățile menționate la articolul 1 din Directiva 78/1026/CEE.

Articolul 3

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive, în termen de doi ani de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 4

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 18 decembrie 1978.

Pentru Consiliu

Președintele

H.-D. GENSCHER

(2) JO C 19, 28.2.1972, p. 10.

(3) JO C 60, 14.6.1971, p. 3.

(4) JO L 362, 23.12.1978. p. 1.

(1) JO L 362, 23.12.1978, p. 1.

ANEXĂ

PROGRAM DE STUDII PENTRU MEDICII VETERINARI

Programul de studii pentru obținerea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare în medicina veterinară trebuie să cuprindă cel puțin materiile de mai jos. Una sau mai multe din aceste materii pot fi predate în cadrul altor discipline sau în legătură cu acestea.

Materii de bază

—

fizică;

—

chimie;

—	biologie animală;

—	biologia plantelor;

—	matematici aplicate științelor biologice.

Materii specifice

Grupa 1: Științe fundamentale

—	anatomie (inclusiv histologie și embriologie);

—	fiziologie;

—	biochimie;

—

genetică;

—	farmacologie;

—

farmacie;

—	toxicologie;

—	microbiologie;

—	imunologie;

—	epidemiologie;

—	deontologie.

Grupa 2: Științe clinice

—	obstetrică;

—	patologie (inclusiv anatomie patologică);

—	parazitologie;

—	medicină clinică și chirurgie (inclusiv anestezie);

—	prelegeri clinice despre diferite animale domestice, păsări și alte specii animale;

—	medicină preventivă;

—	radiologie;

—	reproducere și tulburări de reproducere;

—	medicină veterinară și sănătate publică;

—	legislație în domeniul medicinii veterinare și medicină legală;

—	terapeutică;

—	propedeutică.

Grupa 3: Producție animală

—	producție animală;

—	nutriție animală;

—	agronomie;

—	economie rurală;

—	creșterea și sănătatea animalelor;

—	igienă veterinară;

—	etologie și protecție animală.

Grupa 4: Igienă alimentară

—	inspecția și controlul produselor alimentare pentru animale sau de origine animală;

—	igienă și tehnologie alimentară;

—	lucrări practice (inclusiv lucrări practice în locurile de sacrificare și de tratare a produselor alimentare).

Formarea profesională practică se poate desfășura sub forma unui stagiu, cu condiția ca aceasta să fie pe bază de program integral și să se afle sub controlul direct al autorității sau al organismului competent și să nu depășească șase luni din perioada totală de cinci ani de studiu.

Repartizarea instruirii teoretice și practice între diferitele grupe de materii se face echilibrat și în mod coordonat, astfel încât cunoștințele și experiențele enumerate la articolul 1 alineatul (1) din prezenta directivă să poată fi dobândite corespunzător pentru a permite medicilor veterinari să-și poată îndeplini sarcinile în totalitate.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31978D1028

L 362/10

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DECIZIA CONSILIULUI

din 18 decembrie 1978

privind constituirea unui Comitet consultativ pentru formarea în domeniul veterinar

(78/1028/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere proiectul de decizie prezentat de Comisie,

întrucât, în Rezoluția din 6 iunie 1974 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, Consiliul se declară în favoarea constituirii unui Comitet consultativ;

întrucât este importantă asigurarea unui nivel ridicat de formare profesională, în contextul recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare și al coordonării condițiilor de acces și practicare de activități ca medic veterinar;

întrucât, pentru a contribui la realizarea acestui obiectiv, este necesară constituirea unui Comitet consultativ care să acorde consultanță Comisiei,

DECIDE:

Articolul 1

Se constituie pe lângă Comisie un Comitet consultativ pentru formarea în medicina veterinară, denumit în continuare „Comitetul”.

Articolul 2

(1) Sarcina Comitetului este de a sprijini asigurarea unui standard comparabil ridicat de pregătire în medicina veterinară în Comunitate.

(2) Comitetul își duce la îndeplinire această sarcină în special prin următoarele mijloace:

—	schimb de informații cuprinzătoare despre metodele de formare profesională, conținutul, nivelul și structura cursurilor teoretice și practice asigurate în statele membre;

—	discuții și reuniuni consultative pentru a dezvolta o abordare comună cu privire la standardele de atins în formarea profesională a medicilor veterinari și, după caz, cu privire la structura și conținutul unei astfel de formări profesionale;

—	adaptarea continuă a formării profesionale în domeniul medicinei veterinare la progresele înregistrate în știința veterinară și metodele de predare.

(3) Comitetul transmite Comisiei și statelor membre opiniile și recomandările sale incluzând, în cazul în care consideră necesar, sugestii de modificare a articolelor privind formarea profesională a medicilor veterinari din Directivele 78/1026/CEE (1) și 78/1027/CEE (2).

(4) Comitetul acordă, de asemenea, consultanță Comisiei asupra oricărei probleme semnalate de către aceasta, în legătură cu formarea profesională a medicilor veterinari.

Articolul 3

(1) Comitetul este alcătuit din câte trei experți din fiecare stat membru, după cum urmează:

—	un expert din corpul profesional al medicilor veterinari practicieni;

—	un expert din partea instituțiilor de învățământ veterinar;

—	un expert din partea autorităților competente din statele membre.

(2) Fiecare membru are un supleant. Acest supleant este abilitat să participe la reuniunile Comitetului.

(3) Membrii și membrii supleanți menționați la alineatele (1) și (2) sunt desemnați de statele membre. Membrii menționați la alineatul (1) prima și a doua liniuță, precum și supleanții acestora, sunt desemnați pe baza unor propuneri din partea reprezentanților corpului profesional al medicilor veterinari practicieni și ai instituțiilor de învățământ veterinar. Membrii și membrii supleanți astfel desemnați sunt numiți de către Consiliu.

Articolul 4

(1) Mandatul membrilor Comitetului este de trei ani. După expirarea acestei perioade, membrii Comitetului rămân în funcție până la înlocuire sau reconfirmare în funcție.

(2) Mandatul unui membru poate înceta înainte de expirarea perioadei de trei ani prin demisie, deces sau înlocuire cu un alt membru, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 3. Numirea unui nou membru are efect pentru restul mandatului.

Articolul 5

Comitetul alege un președinte și doi vicepreședinți dintre membrii săi. Comitetul adoptă propriul regulament de funcționare. Ordinea de zi a reuniunilor este stabilită de către președintele Comitetului, în cooperare cu Comisia.

Articolul 6

Comitetul poate organiza grupe de lucru și poate invita și admite observatori sau experți, în ceea ce privește aspectele speciale ale lucrărilor sale.

Articolul 7

Secretariatul Comitetului este asigurat de Comisie.

Adoptată la Bruxelles, 18 decembrie 1978.

Pentru Consiliu

Președintele

H.-D. GENSCHER

(2) JO L 362, 23.12.1978, p. 7.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31980L0154

L 033/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 21 ianuarie 1980

privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca moașă, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(80/154/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57 și 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în aplicarea tratatului, de la sfârșitul perioadei de tranziție este interzis orice tratament discriminatoriu pe motiv de naționalitate în ceea ce privește stabilirea și prestarea de servicii; întrucât principiul unui astfel de tratament pe motiv de naționalitate se aplică în special eliberării oricărei autorizații necesare pentru a practica profesia de moașă, precum și înscrierii sau afilierii la organizații sau organisme profesionale;

întrucât, în aplicarea tratatului, statele membre au obligația de a nu acorda nici un fel de asistență care ar putea denatura condițiile de stabilire;

întrucât articolul 57 alineatul (1) din tratat prevede adoptarea de directive privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare;

întrucât ar putea părea indicat ca, simultan cu recunoașterea reciprocă a diplomelor, să se ia măsuri de coordonare a condițiilor care reglementează formarea profesională a moașelor; întrucât această coordonare face obiectul Directivei 80/155/CEE (4);

întrucât, în statele membre, legea condiționează accesul și exercitarea activităților de moașă de posesia unei diplome de moașă;

întrucât, în ceea ce privește utilizarea titlurilor oficiale de calificare, deoarece o directivă privind recunoașterea reciprocă a diplomelor nu implică în mod necesar echivalarea materială a formărilor profesionale pe aceste diplome le presupun, utilizarea acestor titluri oficiale de calificare ar trebui autorizată numai în limba statului membru de origine sau de proveniență;

întrucât, pentru a facilita aplicarea prezentei directive de către administrațiile naționale, statele membre pot prevedea ca beneficiarii care îndeplinesc condițiile de formare profesională impuse de aceasta să prezinte, pe lângă titlurile oficiale de calificare, un certificat de la autoritățile competente din țara sa de origine sau de proveniență, care să ateste că aceste titluri oficiale de calificare sunt cele vizate de prezenta directivă;

întrucât, în cazul prestării de servicii, cerința referitoare la înscrierea sau afilierea la organizații sau organisme profesionale, care are legătură cu caracterul stabil și permanent al activității exercitate în țara gazdă, ar constitui în mod cert un obstacol pentru prestator, dat fiind caracterul temporar al activității sale; întrucât, prin urmare, această cerință trebuie eliminată; întrucât, cu toate acestea, în această eventualitate, trebuie asigurat controlul disciplinei profesionale care ține de competența acestor organizații sau organisme profesionale; întrucât, în acest scop și sub rezerva aplicării articolului 62 din tratat, este necesar să se prevadă posibilitatea de a impune beneficiarului obligația de a notifica prestarea de servicii autorității competente din statul membru gazdă;

întrucât, în ceea ce privește activitățile salariale ale moașelor, Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (5) nu prevede dispoziții specifice pentru profesiile reglementate privind moralitatea și onorabilitatea, disciplina profesională sau utilizarea titlului oficial de calificare; întrucât, în funcție de fiecare stat membru în parte, reglementările în cauză sunt sau pot fi aplicabile atât persoanelor salariate, cât și celor care desfășoară activități independente; întrucât activitățile moașelor sunt condiționate în mai multe state membre de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca moașă; întrucât aceste activități sunt exercitate atât de către persoanele salariate, cât și de cele care desfășoară activități independente sau de către aceleași persoane în ambele calități în cursul carierei lor profesionale; întrucât, pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, pare necesară, în consecință, extinderea aplicării prezentei directive la moașele salariate;

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

(1) Prezenta directivă se aplică activităților exercitate de moașă, definite de fiecare stat membru, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 4 din Directiva 80/155/CEE, cu următoarele titluri profesionale:

în Republica Federală Germania:

—	„Hebamme”;

în Belgia:

—	„accoucheuse/vroedvrouw”;

în Danemarca:

—	„jordemoder”;

în Franța:

—	„sage-femme”;

în Irlanda:

—	„midwife”;

În Italia:

—	„ostetrica”;

în Luxemburg:

—	„sage-femme”;

în Olanda:

—	„verloskundige”;

în Regatul Unit:

—	„midwife”.

CAPITOLUL II

DIPLOME, CERTIFICATE ȘI ALTE TITLURI DE MOAȘĂ

Articolul 2

(1) Fiecare stat membru recunoaște diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare ca moașă eliberate resortisanților statelor membre de către celelalte state membre în conformitate cu articolul 1 alineatele (1), (3) și (4) din Directiva 80/155/CEE și enumerate la articolul 3, care respectă una dintre următoarele condiții:

—

formare profesională pe bază de program integral în obstetrică cu o durată de cel puțin trei ani:

—	condiționată de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare în obstetrică, care permite admiterea în universități sau instituții de învățământ superior sau, în absența acesteia, care garantează un nivel echivalent de cunoștințe;

—	sau urmată de practică profesională pentru care s-a eliberat atestarea menționată în articolul 4 din prezenta directivă;

—

formare profesională pe bază de program integral în obstetrică, cu o durată de cel puțin doi ani sau 3 600 ore, condiționată de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca asistent medical generalist, după cum se menționează la articolul 3 din Directiva 77/452/CEE (6);

—

formare profesională pe bază de program integral în obstetrică, cu durata de 18 luni sau 3 000 ore, condiționată de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca asistent medical generalist, după cum se menționează în articolul 3 din Directiva 77/452/CEE, și urmată de practica profesională pentru care se eliberează atestarea menționată în articolul 4 din prezenta directivă.

(2) Fiecare stat membru eliberează diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare recunoscute, în ceea ce privește dreptul de acces la și de exercitare a activităților nesalariale de moașă, având același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv.

Articolul 3

Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 2 sunt următoarele:

(a)

în Republica Federală Germania:

—	„Hebammenprüfungszeugnis”, eliberată de comisia de examinare desemnată de stat;

—	atestatele eliberate de autoritățile competente ale Republicii Federale Germania, care certifică echivalența titlurilor oficiale de calificare eliberate după 8 mai 1945 de către autoritățile competente ale Republicii Democrate Germania cu cele care figurează la prima liniuță;

(b)	în Belgia: „diplôme d'accoucheuse/vroedvrouwdiploma”, eliberată de școlile înființate sau aprobate de stat sau de către comisia centrală de examinare;

(c)	în Danemarca: „bevis for bestået jordemodereksamen”, eliberată de „Danmarks Jordemoderskole”;

(d)	în Franța: „diplôme de sage-femme”, eliberată de către stat;

(e)	în Irlanda: „certificate in Midwifery”, eliberat de „An Bord Altranais”;

(f)	în Italia: „diploma d'ostetrica”, eliberată de școlile recunoscute de stat;

(g)	în Luxemburg: „diplôme de sage-femme”, eliberată de ministrul sănătății publice, pe baza unei decizii a comisiei de examinare;

(h)	în Țările de Jos: „vroedvrouwdiploma”, eliberată de comisia de examinare desemnată de stat;

(i)	în Regatul Unit: „certificate of admission to the Roll of Midwives”, eliberat în Anglia și Țara Galilor de Central Midwives Board for England and Wales, în Scoția de Central Midwives Board for Scotland și în Irlanda de Nord de Northern Ireland Council for Nurses and Midwives.

Articolul 4

Atestarea prevăzută la articolul 2 este eliberată de autoritățile competente ale statului membru de origine sau de proveniență. Aceasta atestă că beneficiarul, după obținerea diplomei de moașă, a exercitat, în mod satisfăcător, toate activitățile de moașă într-un spital sau în altă instituție de sănătate aprobată în acest sens, pentru o perioadă fixă, după cum urmează:

—	doi ani, în cazul prevăzut în articolul 2 alineatul (1) prima liniuță a doua sub-liniuță;

—	un an, în cazul prevăzut în articolul 2 alineatul (1) a treia liniuță.

CAPITOLUL III

DREPTURI DOBÂNDITE

Articolul 5

(1) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare nu îndeplinesc toate cerințele minime de formare profesională prevăzute la articolul 1 din Directiva 80/155/CEE, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și celelalte titluri oficiale de calificare ca moașă, eliberate de statele membre respective în termen de cel mult șase ani de la notificarea prezentei directive, însoțite de o atestare care să certifice că resortisanții în cauză au exercitat, efectiv și legal, activitățile în cauză pe o durată de cel puțin 3 ani consecutivi în decursul ultimilor 5 ani care precedă data eliberării atestării.

(2) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare nu îndeplinesc toate cerințele minime de formare profesională prevăzute la articolul 1 din Directiva 80/155/CEE, dar care, în temeiul articolului 2 din prezenta directivă, trebuie recunoscute numai în cazul în care sunt însoțite de atestarea de practică profesională menționată la articolul 4, fiecare stat membru recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare ca moașă eliberate de statele membre respective înainte de punerea în aplicare a prezentei directive, însoțite de o atestare care să certifice că resortisanții în cauză au exercitat, efectiv și legal, activitățile în cauză timp de cel puțin 2 ani din cei 5 ani anteriori datei eliberării atestării.

CAPITOLUL IV

UTILIZAREA TITLULUI OFICIAL DE CALIFICARE

Articolul 6

(1) Fără a aduce atingere articolului 15, statele membre gazdă se asigură ca resortisanților statelor membre, care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2 și 5, să li se recunoască dreptul de a-și folosi titlul oficial de calificare, în măsura în care acesta nu este identic cu titlul profesional și, după caz, cu abrevierea sa, din statul membru de origine sau de proveniență, în limba statului respectiv. Statele membre gazdă pot prevedea ca acest titlu oficial de calificare să fie urmat de denumirea și adresa instituției sau comisiei de examinare care a eliberat acest titlu.

CAPITOLUL V

DISPOZIȚII PENTRU FACILITAREA EXERCITĂRII EFECTIVE A DREPTULUI DE STABILIRE ȘI A LIBERTĂȚII DE A PRESTA SERVICII DE CĂTRE MOAȘĂ

A. Dispoziții privind dreptul de stabilire

Articolul 7

(1) Statul membru gazdă care impune resortisanților săi dovada moralității și onorabilității la accesul la activitățile menționate la articolul 1 acceptă ca dovadă suficientă, cu privire la resortisanții altor state membre, atestarea eliberată de o autoritate competentă din statul membru de origine sau de proveniență care certifică îndeplinirea condițiilor de moralitate sau onorabilitate impuse în statul membru pentru accesul la activitatea respectivă.

(4) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 8

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor, în măsura în care acestea pot afecta accesul la activitatea în cauză în statul membru respectiv. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și, în conformitate cu alineatul (1), informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu informațiile primite de la acesta.

(3) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 9

Articolul 10

Documentele menționate la articolele 7, 8 și 9 nu pot fi prezentate după mai mult de trei luni de la data emiterii.

Articolul 11

(1) Procedura prin care beneficiarului îi este autorizat accesul la una dintre activitățile menționate la articolul 1, în temeiul articolelor 7, 8 și 9, trebuie să se încheie cât mai curând posibil și în termen de cel mult trei luni de la prezentarea dosarului complet al beneficiarului, fără a aduce atingere întârzierilor rezultate ca urmare a unei eventuale acțiuni introduse la încheierea acestei proceduri.

(2) În cazurile menționate la articolul 7 alineatul (3) și articolul 8 alineatul (2), cererea de reexaminare suspendă termenul prevăzut la alineatul (1).

Statul membru consultat trebuie să transmită răspunsul său în termen de trei luni.

La primirea răspunsului sau la expirarea acestui termen, statul membru gazdă trebuie să continue procedura menționată la alineatul (1).

Articolul 12

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi, care doresc să aibă acces la sau să exercite oricare dintre activitățile menționate la articolul 1, să depună jurământ sau să facă o declarație solemnă și în care formula acestui jurământ sau declarații nu poate fi utilizată de resortisanții altor state membre, statul membru gazdă se asigură ca o formulă adecvată și echivalentă de jurământ sau declarație să fie pusă la dispoziția persoanelor interesate.

B. Dispoziții privind prestarea de servicii

Articolul 13

(1) În cazul în care un stat membru impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite activitățile menționate la articolul 1 fie o autorizație, fie înscrierea sau afilierea la o organizație sau un organism profesional, statul membru respectiv exceptează de la această cerință pe resortisanții statelor membre în cazul prestării de servicii.

În caz de urgență, această declarație poate fi efectuată cât mai curând posibil după ce serviciile au fost prestate.

(3) În aplicarea alineatelor (1) și (2), statul membru gazdă poate impune beneficiarului unul sau mai multe documente cuprinzînd următoarele:

—	declarația menționată la alineatul (2);

—	o atestare care să certifice că beneficiarul exercită în mod legal activitățile respective în statul membru în care este stabilit;

—	o atestare care să certifice că beneficiarul posedă una sau alta dintre diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare necesare pentru prestarea serviciilor în cauză, menționate în prezenta directivă.

(4) Documentul sau documentele prevăzute la alineatul (3) nu pot avea, la data prezentării, mai mult de 12 luni de la data eliberării.

(5) În cazul în care un stat membru privează, în tot sau în parte, permanent sau temporar, pe unul din resortisanții săi sau un resortisant al unui alt stat membru de dreptul de a exercita una dintre activitățile prevăzute la articolul 1, acesta asigură, după caz, retragerea temporară sau permanentă a atestării menționate la alineatul (3) a doua liniuță.

Articolul 14

În cazul în care, într-un stat membru gazdă, este obligatorie înscrierea la un organism de securitate socială de drept public pentru stabilirea cu organele de asigurare a conturilor aferente activităților exercitate în avantajul persoanelor asigurate în temeiul regimurilor de securitate socială, statul membru în cauză exceptează de la această cerință pe resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru, în cazul prestării de servicii care impune deplasarea beneficiarului.

Cu toate acestea, beneficiarul informează acest organism în prealabil sau, în situații urgente, ulterior, cu privire la prestarea de servicii.

C. Dispoziții comune privind dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii

Articolul 15

În cazul în care, într-un stat membru gazdă, folosirea titlului profesional cu privire la una dintre activitățile menționate la articolul 1 este reglementată, resortisanții altor state membre, care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2 și 5, folosesc titlul profesional al statului membru gazdă care, în statul respectiv, corespunde acestor condiții de formare profesională și folosesc și titlul abreviat.

Articolul 16

CAPITOLUL VI

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 17

În cazul îndoielii justificate, statul membru gazdă poate impune autorităților competente dintr-un alt stat membru confirmarea autenticității diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare eliberate în respectivul stat membru și menționate în capitolele II și III, precum și confirmarea faptului că beneficiarul a îndeplinit toate condițiile de formare profesională prevăzute de Directiva 80/155/CEE.

Articolul 18

În termenul prevăzut la articolul 20 alineatul (1), statele membre desemnează autoritățile și organismele abilitate să elibereze sau să primească diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare, precum și documentele și informațiile menționate în prezenta directivă și informează imediat celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 19

Articolul 20

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de trei ani de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate, de către statele membre, textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 21

Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 22

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 21 ianuarie 1980.

Pentru Consiliu

Președintele

G. MARCORA

(1) JO C 18, 12.2.1970, p. 1.

(2) JO C 101, 4.8.1970, p. 26.

(3) JO C 146, 11.12.1970, p. 17.

(4) JO L 33, 11.2.1980, p. 8.

(6) JO L 176, 15.7.1977, p. 1.

(7) JO L 167, 30.6.1975, p. 19.

(8) JO L 33, 11.2.1980, p. 15.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31980L0155

L 033/8

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 21 ianuarie 1980

privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind accesul și exercitarea activităților de moașă

(80/155/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 49, 57 și 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în aplicarea articolului 57 din tratat, este necesară coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la accesul la și exercitarea activităților de moașă; întrucât este necesar, din motive de sănătate publică, să se tindă în cadrul Comunității spre o definire comună a domeniului de activitate a membrilor profesiei în cauză și a formării profesionale a acestora; întrucât, în acest sens, nu s-a considerat oportun să se impună un program de studii unificat pentru toate statele membre; întrucât, dimpotrivă, acestea ar trebui să beneficieze de totală libertate în organizarea procesului de învățământ; întrucât, în consecință, cea mai bună soluție este să se stabilească numai norme minime;

întrucât coordonarea prevăzută de prezenta directivă nu exclude totuși o coordonare ulterioară;

întrucât, în ceea ce privește formarea, majoritatea statelor membre nu fac în prezent distincția între moașele salariate și cele care exercită activități independente; întrucât, din acest motiv, apare necesitatea de a extinde aplicarea prezentei directive la moașele salariate,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Statele membre condiționează accesul și exercitarea activităților de moașă cu titlurile oficiale de calificare menționate la articolul 1 din Directiva 80/154/CEE (4) de posesia unei diplome, a unui certificat sau a unui titlu oficial de calificare în obstetrică, prevăzute la articolul 3 din directiva menționată, care garantează că persoana respectivă a dobândit pe întreaga durată a perioadei de formare:

(a)	cunoștințe științifice corespunzătoare pe care se bazează activitatea de moașă, în special de obstetrică și ginecologie;

(b)	cunoștințe corespunzătoare privind deontologia și legislația profesională;

(c)	cunoștințe aprofundate despre funcțiile biologice, anatomice și fiziologice în domeniul obstetricii și al nou-născuților și, de asemenea, privind relația dintre starea de sănătate și mediul fizic și social al ființei umane și al comportamentului ei;

(d)	experiență clinică corespunzătoare obținută în instituții aprobate sub supravegherea unui personal calificat în obstetrică;

(e)	înțelegerea corespunzătoare a formării personalului medical și a experienței în colaborarea cu acest personal.

(2) Formarea profesională menționată la alineatul (1) cuprinde:

—	fie o formare profesională specifică în obstetrică pe bază de program integral, care să cuprindă cel puțin trei ani de studii teoretice și practice; admiterea la această formare profesională este condiționată de încheierea a cel puțin primilor 10 ani de formare școlară generală;

—

fie o formare profesională specifică în obstetrică pe bază de program integral, care să cuprindă cel puțin 18 luni, admiterea la acesta fiind condiționată de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca asistent medical generalist, prevăzute la articolul 3 din Directiva 77/452/CEE (5).

(3) Formarea profesională specifică în obstetrică prevăzută la alineatul (2) prima liniuță acoperă cel puțin materiile programului de formare menționat în anexă.

Formarea profesională prevăzută la alineatul (2) a doua liniuță trebuie să cuprindă cel puțin materiile din programul de formare menționat în anexă, care nu fac obiectul unui curs echivalent în cadrul formării profesionale ca asistent medical generalist.

(4) Statele membre asigură că instituția care se ocupă de formarea profesională a moașelor este răspunzătoare de coordonarea teoriei cu practica pe tot parcursul programului de studii.

Instruirea teoretică și tehnică menționată la partea A din anexă trebuie echilibrată și coordonată cu instruirea clinică a moașelor, menționată la partea B din anexa menționată, astfel încât cunoștințele și experiența enumerate la alineatul (1) să poată fi dobândite în mod adecvat.

Instruirea clinică a moașelor trebuie să ia forma unor stagii controlate la locul de muncă, adică în cadrul serviciilor de sănătate dintr-un spital sau în alte servicii de sănătate aprobate de autoritățile sau organismele competente. Pe durata formării profesionale, viitoarele moașe participă la activitățile serviciilor în cauză, în măsura în care activitățile respective contribuie la formarea lor. Acestea sunt inițiate cu privire la responsabilitățile pe care le implică activitatea de moașă.

Articolul 2

După examinarea periodică a rezultatelor diverselor cursuri de formare profesională prevăzute la articolul 1 alineatul (2), Comisia prezintă un prim raport Consiliului pentru prima dată în termen de șase ani de la notificarea prezentei directive. Examinarea în cauză este realizată cu asistența Comitetului consultativ pentru formarea profesională a moașelor.

În funcție de rezultatele acestei examinări, Comisia prezintă propuneri de modificare destinate alinierii criteriilor minime prevăzute pentru cursurile de formare profesională menționate la condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (1) prima liniuță prima sub-liniuță și a doua liniuță din Directiva 80/154/CEE. Consiliul hotărăște, fără întârziere, cu privire la aceste propuneri.

Articolul 3

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 1, statele membre pot autoriza formarea profesională cu frecvență parțială în condițiile aprobate de autoritățile naționale competente.

Articolul 4

Statele membre se asigură că moașelor li se conferă cel puțin dreptul de acces la și de exercitare a următoarelor activități:

1.	să asigure o bună informare și consiliere în materie de planificare familială;

2.	să constate sarcina, apoi să monitorizeze sarcina normală, să efectueze examinările necesare pentru monitorizarea evoluției normale a sarcinii;

3.	să prescrie sau să recomande examinările necesare pentru a diagnostica, cât mai devreme posibil, sarcinile care prezintă risc;

4.	să întocmească un program de pregătire a viitorilor părinți pentru noul lor rol, să asigure pregătirea completă în vederea nașterii și să-i consilieze în materie de igienă și de alimentație;

5.	să asiste mama pe durata travaliului și să monitorizeze starea fătului in utero prin mijloacele clinice și tehnice corespunzătoare;

6.	să coordoneze nașterea normală la apariția capului, inclusiv, unde este cazul, o epiziotomie, iar în cazurile urgente, să coordoneze nașterea la prezentarea pelviană;

să recunoască semnalele de avertisment pentru o anomalie a mamei sau copilului, care necesită intervenția unui medic și să îl asiste pe acesta în caz de intervenție; să ia măsurile de urgență necesare în absența medicului, în special înlăturarea manuală a placentei, eventual urmată de o examinare manuală a uterului;

8.	să examineze și să îngrijească nou-născutul; să ia orice inițiativă necesară care se impune și să realizeze, dacă este necesar, resuscitarea imediată;

9.	să îngrijească și să monitorizeze progresele mamei în perioada post-natală și să facă mamei toate recomandările necesare, care să permită creșterea nou-născutului în cele mai bune condiții;

10.	să ducă la bun sfârșit tratamentul prescris de medic;

11.	să întocmească rapoartele scrise necesare.

Articolul 5

Prezenta directivă se aplică și resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) al Consiliului nr. 1612/68 din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (6), exercită sau vor exercita cu titlu salariat una din activitățile menționate la articolul 1 din Directiva 80/154/CEE.

Articolul 6

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de trei ani de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 7

Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 8

În termen de cel mult 6 ani de la notificarea prezentei directive, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei și după avizul Comitetului consultativ, decide dacă derogarea prevăzută la partea B punctul 3 din anexă trebuie eliminată sau dacă domeniul său ar trebui redus.

Articolul 9

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 21 ianuarie 1980.

Pentru Consiliu

Președintele

G. MARCORA

(1) JO C 18, 12.2.1970, p. 1.

(2) JO C 101, 4.8.1970, p. 26.

(3) JO C 146, 11.12.1970, p. 17.

(4) JO L 33, 11.2.1980, p. 1.

(6) JO L 257, 19.10.1968, p. 2.

(7) JO L 167, 30.6.1975, p. 19.

(8) JO L 33, 11.2.1980, p. 15.

ANEXĂ

PROGRAMUL DE FORMARE A MOAȘELOR

Programul de formare pentru obținerea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare în obstetrică constă din următoarele două părți:

A. INSTRUIREA TEORETICĂ ȘI TEHNICĂ

(a)

Materii de bază

1.	Noțiuni fundamentale de anatomie și fiziologie

2.	Noțiuni fundamentale de patologie

3.	Noțiuni fundamentale de bacteriologie, virologie și parazitologie

4.	Noțiuni fundamentale de biofizică, biochimie și radiologie

5.	Pediatrie, în special referitor la nou-născuți

6.	Igienă, educație sanitară, medicină preventivă, diagnosticare timpurie

7.	Nutriție și dietetică, în special cu privire la femei, nou-născuți și sugari

8.	Noțiuni fundamentale de sociologie și probleme de medicină socială

9.	Noțiuni fundamentale de farmacologie

10.	Psihologie

11.

Pedagogie

12.	Legislație medicală și socială și organizare medicală

13.	Deontologie și legislație profesională

14.	Educație sexuală și planificare familială

15.	Protecția juridică a mamei și a copilului

(b)

Materii specifice activităților moașelor

1.	Anatomie și fiziologie

2.	Embriologie și dezvoltarea fătului

3.	Sarcină, naștere și puerperalitate

4.	Patologie ginecologică și obstetrică

5.	Pregătire pentru naștere și maternitate, inclusiv aspectele psihologice

6.	Pregătirea pentru naștere (inclusiv cunoașterea și folosirea echipamentului tehnic de obstetrică)

7.	Analgezie, anestezie și resuscitare

8.	Fiziologia și patologia nou-născutului

9.	Îngrijirea și supravegherea nou-născutului

10.	Factori psihologici și sociali

B. INSTRUIREA PRACTICĂ ȘI INSTRUIREA CLINICĂ

Această instruire se face sub supraveghere corespunzătoare:

1.	Consultarea femeilor însărcinate, inclusiv cel puțin 100 de examinări prenatale

2.	Supravegherea și îngrijirea a cel puțin 40 de femei însărcinate

3.	Coordonarea de către studenți a cel puțin 40 de nașteri; în cazul în care nu se poate ajunge la acest număr datorită lipsei de femei în travaliu, poate fi redus la minimum 30, cu condiția ca studentul să asiste la 20 de nașteri suplimentar

4.	Asistarea la una sau două nașteri cu prezentare pelviană

5.	Experiență în epiziotomie și inițierea în sutură

6.	Supravegherea și îngrijirea a 40 de femei cu sarcini la risc

7.	Cel puțin 100 de examinări post-natale și examinări ale nou-născuților normali

8.	Supravegherea și îngrijirea mamelor și a nou-născuților, inclusiv a celor născuți înainte de termen, după termen, cu greutatea sub cea normală și a celor care prezintă tulburări

9.	Îngrijirea cazurilor patologice din domeniile ginecologic și obstetric și a bolilor nou-născuților și sugarilor

10.	Inițierea în îngrijirea cazurilor patologice generale din medicină și chirurgie.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

31980D0157

L 033/15

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DECIZIA CONSILIULUI

din 21 ianuarie 1980

de modificare a Deciziei 75/365/CEE privind constituirea unui Comitet al înalților funcționari în domeniul sănătății publice

(80/157/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene,

având în vedere proiectul de decizie prezentat de Comisie,

întrucât, prin Decizia 75/365/CEE (1), Consiliul a constituit un Comitet al înalților funcționari în domeniul sănătății publice având drept sarcină identificarea și analiza tuturor dificultăților care ar putea apărea ca urmare a aplicării directivelor privind dreptul de stabilire și libertatea medicilor de a presta servicii, strângerea tuturor informațiilor relevante cu privire la condițiile în care se acordă asistență medicală în statele membre și emiterea de avize care ar putea ghida activitatea Comisiei în vederea posibilei modificări a acestor directive;

întrucât decizia în cauză a fost modificată de Deciziile 77/455/CEE (2) și 78/689/CEE (3) care prevăd, pentru Comitetul înalților funcționari în domeniul sănătății publice, aceeași sarcină în ceea ce privește aplicarea măsurilor adoptate de către Consiliu cu privire la exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii de către asistentele responsabile pentru asistența medicală generală și de către medicii stomatologi;

întrucât aplicarea măsurilor adoptate de Consiliu cu privire la exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii și la coordonarea actelor cu putere de legeși actelor administrative în ceea ce privește activitățile moașelor ar putea crea anumite probleme care ar trebui examinate împreună;

întrucât este oportun ca această sarcină să revină Comitetului înalților funcționari în domeniul sănătății publice;

întrucât mandatul Comitetului ar trebui extins în consecință,

DECIDE:

Articol unic

Articolul 2 din Decizia 75/365/CEE se înlocuiește cu următoarele:

„Articolul 2

Sarcinile comitetului sunt:

—	de a identifica și analiza dificultățile care ar putea să apară ca urmare a aplicării Directivelor 75/362/CEE (4), 75/363/CEE (5), 77/452/CEE (6), 77/453/CEE (7), 78/686/CEE (8), 78/687/CEE (9), 80/154/CEE (10) și 80/155/CEE (11)

—

de a strânge toate informațiile relevante privind:

—	condițiile în care medicii acordă îngrijire medicală generală și de specialitate în statele membre;

—	condițiile în care asistentele responsabile pentru asistența medicală generală acordă îngrijire medicală în statele membre;

—	condițiile în care medicii stomatologi acordă îngrijire stomatologică generală și de specialitate în statele membre;

—	condițiile în care își desfășoară activitățile moașele în statele membre;

—	de a emite avize care ar putea ghida activitatea Comisiei în vederea posibilelor modificări ale directivelor menționate anterior.

Adoptată la Bruxelles, 21 ianuarie 1980.

Pentru Consiliu

Președintele

G. MARCORA

(1) JO L 167, 30.6.1975, p. 19.

(2) JO L 176, 15.7.1977, p. 13.

(3) JO L 233, 24.8.1978, p. 17.

(5) JO L 167, 30.6.1975, p. 14.

(6) JO L 176, 15.7.1977, p. 1.

(7) JO L 176, 15.7.1977, p. 8.

(8) JO L 233, 24.8.1978, p. 1.

(9) JO L 233, 24.8.1978, p. 10.

(10) JO L 33, 11.2.1980, p. 1.

(11) JO L 33, 11.2.1980, p. 8.”;

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

101

31980L1273

L 375/74

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 22 decembrie 1980

de modificare a Directivei 80/154/CEE, în urma aderării Greciei, privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în obstetrică, inclusiv a măsurilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(80/1273/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Actul de aderare din anul 1979, în special articolul 146,

întrucât Directiva 80/154/CEE a Consiliului din 21 ianuarie 1980 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în asistența medicală din domeniul obstetricii, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii (1) a fost adoptată după semnarea Actului de aderare din 1979;

întrucât, în vederea aderării Greciei, sunt necesare anumite modificări ale directivei care să asigure aplicarea ei în mod egal de către Grecia și celelalte state membre,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Directiva 80/154/CEE se modifică după cum urmează:

1.	La articolul 1 se adaugă următorul text: „în Grecia: «Μαία»”.

La articolul 3 se adaugă următoarea literă:

„(j)

în Grecia:

—	πτυχίο μαίας autentificat de Ministerul Serviciilor Sociale;

—	πτυχίο Άνωτέρας Σχολής Στελεχών «Υγείας καί Κοινωνικής Προυοίας, Τμήματος Μαιών» emis de KATEE.”.

Articolul 2

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termenul stabilit la articolul 20 alineatul (1) din Directiva 80/154/CEE.

Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 22 decembrie 1980.

Pentru Consiliu

Președintele

J. SANTER

(1) JO L 33, 11.2.1980, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

102

31981L1057

L 385/25

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 14 decembrie 1981

de completare a Directivelor 75/362/CEE, 77/452/CEE, 78/686/CEE și 78/1026/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic, asistent medical generalist, medic stomatolog și medic veterinar, cu privire la drepturile dobândite

(81/1057/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57 și 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât în Directivele 75/362/CEE (4), 77/452/CEE (5), 78/686/CEE (6) și 78/1026/CEE (7) privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic, asistent medical generalist, medic stomatolog și medic veterinar, care cuprind măsuri de facilitare a exercitării efective a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, dispozițiile privind drepturile dobândite fac referire la diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medic, asistent medical generalist, medic stomatolog și medic veterinar, eliberate de statele membre anterior punerii în aplicare a directivelor menționate;

întrucât, în consecință, aceste dispoziții nu includ în mod expres diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare care constituie dovezi ale unei formări care nu respectă cerințele minime de formare prevăzute de Directivele 75/363/CEE (8), 77/453/CEE (9), 78/687/CEE (10) și 78/1027/CEE (11) și care s-a încheiat după punerea în aplicare a directivelor menționate, dar care a debutat înaintea punerii lor în aplicare;

întrucât este necesar ca această omisiune să fie remediată,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 75/362/CEE, articolul 4 din Directiva 77/452/CEE, articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 78/686/CEE și articolul 4 din Directiva 78/1026/CEE se aplică, de asemenea, diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare care constituie dovezi ale unei formări care nu respectă cerințele minime de formare prevăzute la articolele 1, 2, 3, 4, și 5 din Directiva 75/363/CEE, articolul 1 din Directiva 77/453/CEE, articolele 1, 2 și 3 din Directiva 78/687/CEE și articolul 1 din Directiva 78/1027/CEE și care s-a încheiat după punerea în aplicare a directivelor menționate, dar care a debutat înaintea punerii lor în aplicare.

Articolul 2

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 30 iunie 1982. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 14 decembrie 1981.

Pentru Consiliu

Președintele

G. HOWE

(1) JO C 121, 23.5.1981, p. 3.

(2) JO C 172, 13.7.1981, p. 114.

(3) JO C 185, 27.7.1981, p. 7.

(6) JO L 233, 24.8.1978, p. 1.

(7) JO L 362, 23.12.1978, p. 1.

(8) JO L 167, 30.6.1975, p. 14.

(9) JO L 176, 15.7.1977, p. 8.

(10) JO L 233, 24.8.1978, p. 10.

(11) JO L 362, 23.12.1978, p. 7.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

104

31984L0005

L 008/17

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

A DOUA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI

din 30 decembrie 1983

privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule

(84/5/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, prin Directiva 72/166/CEE (4), modificată prin Directiva 72/430/CEE (5), Consiliul a inițiat apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule și controlul obligației de a asigura această răspundere;

întrucât Directiva 72/166/CEE, la articolul 3, impune fiecărui stat membru să adopte toate măsurile necesare pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele înregistrate în mod obișnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare; întrucât pagubele acoperite astfel, precum și modurile de încheiere a acestei asigurări, sunt stabilite în cadrul acestor măsuri;

întrucât, există în continuare, cu toate acestea, mari deosebiri între legislațiile diverselor state membre privind extinderea acestei obligații de asigurare; întrucât aceste diferențe au un efect direct asupra instituirii și funcționării pieței comune;

întrucât se justifică în special extinderea obligației ca asigurarea să includă răspunderea ca rezultat al distrugerii proprietății;

întrucât valorile de la care asigurarea este obligatorie trebuie să permită, în orice împrejurare, garantarea unei despăgubiri suficiente a victimelor, oricare ar fi statul membru în care s-a produs accidentul;

întrucât sunt necesare dispoziții care să prevadă că un organism va garanta că victima nu rămâne nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat; întrucât, fără a modifica dispozițiile aplicate de către statele membre în ceea ce privește caracterul subsidiar sau ne-subsidiar al compensației plătite de acest organism, precum și normele aplicabile privind subrogarea, este important să se prevadă că victima unui asemenea accident se poate adresa direct acestui organism, ca un prim punct de contact; întrucât, pe de altă parte, trebuie să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excluderi limitate în ceea ce privește plata despăgubirii de către acest organism și să se prevadă, în cazul pagubelor materiale provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de pagube poate fi limitată sau exclusă;

întrucât este în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relațiile între asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident; întrucât, în cazul vehiculelor furate sau obținute prin violență, statele membre pot prevedea, cu toate acestea, că organismul sus-menționat va interveni pentru a despăgubi victima;

întrucât, pentru a ușura sarcina financiară pe care o suportă acest organism, statele membre pot prevedea aplicarea anumitor francize atunci când acesta oferă despăgubiri pentru pagubele materiale provocate de vehiculele neasigurate sau, după caz, furate sau obținute prin violență;

întrucât trebuie să se acorde membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane care poartă răspunderea, o protecție comparabilă cu cea de care beneficiază alți terți, în orice caz în ceea ce privește vătămarea corporală;

întrucât desființarea controlului asupra asigurării este condiționată de acordarea, de către oficiul național de asigurări din țara gazdă, a unei garanții de despăgubire a pagubelor provocate de vehiculele aflate de obicei într-un alt stat membru; întrucât, pentru a stabili dacă un vehicul se află de obicei într-un stat membru dat, criteriul cel mai simplu rămâne placa de înmatriculare a acestui stat; întrucât, în consecință, trebuie modificat în acest sens articolul 1 alineatul (4) prima liniuță din Directiva 72/166/CEE;

întrucât, ținând seama de situația inițială în unele state membre în ceea ce privește, pe de o parte, sumele minime și, pe de altă parte, acoperirea și francizele aplicabile de către organismul sus-menționat în domeniul despăgubirii materiale, trebuie stabilite măsuri tranzitorii referitoare la aplicarea treptată în aceste state membre a dispozițiilor din prezenta directivă referitoare la sumele minime și compensarea pagubelor materiale de către acest organism,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Asigurarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE acoperă obligatoriu pagubele materiale și vătămarea corporală.

(2) Fără a aduce atingere garanțiilor superioare pe care statele membre le pot stabili, fiecare stat membru trebuie să impună ca valorile pentru care această asigurare este obligatorie să se ridice la minimum:

—	350 000 ECU pentru vătămare corporală, atunci când nu există decât o singură victimă; atunci când există mai multe victime în cazul unei singure cereri de despăgubire, această valoare se înmulțește cu numărul victimelor;

—	100 000 ECU pentru pagube materiale pentru fiecare cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

Statele membre pot prevedea, în locul valorilor minime precedente, o sumă minimă de 500 000 ECU pentru vătămare corporală în cazul în care există mai multe victime la o singură cerere de despăgubire sau, în caz de vătămare corporală și pagube materiale, o sumă globală de minimum 600 000 ECU pentru fiecare cerere de despăgubire, oricare ar fi numărul victimelor sau natura pagubelor.

(3) În sensul prezentei directive, ECU reprezintă unitatea de cont definită la articolul 1 din Regulamentul (CEE) nr. 3180/78 (6). Valoarea de schimb în moneda națională, care se ia în considerare pe perioade succesive de patru ani, începând cu 1 ianuarie din primul an al fiecărei perioade, este cea din ultima zi a lunii septembrie anterioare, pentru care sunt disponibile valorile de schimb ale ECU în toate monedele Comunității. Prima perioadă începe la 1 ianuarie 1984.

(4) Fiecare stat membru înființează sau autorizează un organism a cărui misiune este de a compensa, cel puțin în limitele obligației de asigurare, pagubele materiale sau corporale provocate de un vehicul neidentificat sau pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la alineatul (1). Această dispoziție nu aduce atingere dreptului statelor membre de a considera compensarea plătită de acest organism ca având un caracter subsidiar sau nu, și nici dreptului de a adopta dispoziții pentru rezolvarea cererilor de despăgubire între organismul respectiv și persoana sau persoanele care poartă răspunderea pentru accident și alți asigurători sau organisme de asigurări sociale care trebuie să despăgubească victima pentru același accident.

Victima se poate în orice caz adresa direct organismului care, pe baza informațiilor furnizate de către victimă la cererea sa, este obligat să-i dea un răspuns motivat cu privire la plata oricărei despăgubiri.

Cu toate acestea, statele membre pot exclude de la plata despăgubirii de către acest organism persoanele care s-au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, atunci când organismul poate dovedi că acestea știau că vehiculul nu este asigurat.

Statele membre pot limita sau exclude plata compensației de către acest organism în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neidentificat.

Acestea pot autoriza, de asemenea, în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neasigurat, o franciză care să nu depășească 500 ECU, care să fie suportată de către victimă.

În același timp, fiecare stat membru aplică propriile acte cu putere de lege și acte administrative cu privire la plata compensației de către un astfel de organism, fără a aduce atingere oricărei alte practici ce este mai favorabilă victimelor.

Articolul 2

(1) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într-o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:

—	persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit, sau

—	persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv, sau

—	persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv,

să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, fără efect în ceea privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident.

Cu toate acestea, dispoziția sau clauza prevăzută la prima liniuță poate fi invocată împotriva unor persoane care s-au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat.

Statele membre au posibilitatea, pentru accidentele survenite pe teritoriul lor, să nu aplice dispoziția de la primul paragraf, în cazul și în măsura în care victima poate obține despăgubirea prejudiciului său de la un organism de asigurări sociale.

(2) În cazul unor vehicule furate sau obținute prin violență, statele membre pot decide că organismul prevăzut la articolul 1 alineatul (4) va interveni în locul asigurătorului, în condițiile definite la alineatul (1) din prezentul articol; în cazul în care vehiculul se află de obicei pe teritoriul unui alt stat membru, organismul în cauză nu poate avea nici un fel de pretenții față de alt organism din statul membru respectiv.

Statele membre care, în cazul vehiculelor furate sau obținute prin violență, prevăd plata de despăgubiri de către organismul menționat la articolul 1 alineatul (4), pot stabili pentru pagubele materiale o franciză de maximum 250 ECU, care să fie suportată de către victimă.

Articolul 3

Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident și acoperită de asigurarea prevăzută la articolul 1 alineatul (1), nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale.

Articolul 4

La articolul 1 alineatul (4) din Directiva 72/166/CEE, prima liniuță se înlocuiește cu următoarele:

„—	teritoriul statului al cărui vehicul poartă o plăcuță de înmatriculare, sau”.

Articolul 5

(1) Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1987 cel târziu. Statele membre notifică de îndată Comisia în legătură cu aceste modificări.

(2) Dispozițiile astfel modificate se aplică până la 31 decembrie 1988 cel târziu.

(3) Prin derogare de la alineatul (2):

(a)

Republica Elenă dispune de un termen de până la 31 decembrie 1995 pentru a mări sumele de garanție până la valorile prevăzute la articolul 1 alineatul (2). În cazul în care se folosește de această posibilitate, sumele de garanție trebuie, în raport cu sumele prevăzute la articolul sus-menționat, să atingă:

—	un procent mai mare de 16 % până la 31 decembrie 1988 cel târziu,

—	un procent de 31 % până la 31 decembrie 1992 cel târziu;

(b)

celelalte state membre dispun de un termen mergând până la 31 decembrie 1990 pentru a mări sumele de garanție până la valorile prevăzute la articolul 1 alineatul (2). Statele membre care se folosesc de această posibilitate trebuie, în termenul prevăzut la alineatul (1), să suplimenteze garanțiile cu cel puțin jumătate din diferența între valoarea garanției în vigoare la 1 ianuarie 1984 și valorile specificate la articolul 1 alineatul (2).

(4) Prin derogare de la alineatul (2):

(a)	Republica Italiană poate să prevadă ca franciza prevăzută la articolul 1 alineatul (4) paragraful (5) să se ridice la 1 000 ECU până la 31 decembrie 1990;

(b)

Republica Elenă și Irlanda pot prevedea ca:

—	intervenția organismului prevăzut la articolul 1 alineatul (4) pentru compensarea pagubelor materiale să fie exclusă până la 31 decembrie 1992;

—	franciza prevăzută la articolul 1 alineatul (4) al cincilea paragraf și franciza prevăzută la articolul 2 alineatul (2) al doilea paragraf se ridică la 1 500 ECU până la 31 decembrie 1995.

Articolul 6

(1) Comisia prezintă Consiliului, până la 31 decembrie 1989 cel mai târziu, un raport asupra situației în statele membre care beneficiază de măsurile tranzitorii prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (a) și alineatul (4) litera (b) și prezintă, după caz, propuneri de revizuire a acestor măsuri, ținând seama de evoluția situației.

(2) Comisia prezintă Consiliului, în termen de până la 31 decembrie 1993, un raport asupra stadiului de aplicare a prezentei directive și îi prezintă, după caz, propuneri, în special în ceea ce privește adaptarea sumelor prevăzute la articolul 1 alineatele (2) și (4).

Articolul 7

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 30 decembrie 1983.

Pentru Consiliu

Președintele

G. VARFIS

(1) JO C 214, 21.8.1980, p. 9 și JO C 78, 30.3.1982, p. 17.

(2) JO C 287, 9.11.1981, p. 44.

(3) JO C 138, 9.6.1981, p. 15.

(4) JO L 103, 2.5.1972, p. 2.

(5) JO L 291, 28.12.1972, p. 162.

(6) JO L 379, 30.12.1978, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

108

31984L0641

L 339/21

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 10 decembrie 1984

de modificare, cu privire în special la asistența turistică, a primei Directive (73/239/CEE) privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă

(84/641/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât prima Directivă (73/239/CEE) a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (4), denumită în continuare „prima directivă”, modificată de Directiva 76/580/CEE (5), a eliminat unele divergențe dintre legislațiile statelor membre pentru a facilita inițierea acestei activități și exercitarea sa;

întrucât s-au realizat progrese considerabile în domeniul activităților care implică prestări de servicii în natură; întrucât aceste prestări sunt reglementate de dispoziții care diferă de la un stat membru la altul; întrucât aceste divergențe constituie o barieră în calea exercitării dreptului de stabilire;

întrucât, în scopul eliminării acestei bariere în calea dreptului de stabilire, este necesar să se precizeze că o activitate nu este exclusă de la aplicarea primei directive pentru simplul motiv că acesta constituie un serviciu furnizat exclusiv în natură sau pentru care prestatorul nu utilizează decât personalul sau materialul propriu; întrucât este necesar, ca urmare, să se includă în directiva menționată activitatea de asistență, care constă în promisiunea unei subvenții în cazul apariției unui eveniment aleator, ținând seama de particularitățile acestei activități;

întrucât includerea, din motive de control, a operațiunilor de asistență în domeniul de aplicare a primei directive, care nu implică competența acestor operații, nu afectează regimul lor fiscal;

întrucât singurul fapt de a practica anumite operații de asistență cu ocazia unui accident sau a unei pene care afectează un vehicul rutier și care survine în mod normal pe teritoriul statului membru al furnizorului garanției nu justifică subordonarea regimului primei directive a oricărei alte întreprinderi în afara unei întreprinderi de asigurare;

întrucât este indicat să se stipuleze unele flexibilități ale condiției ca accidentul sau pana să fi survenit pe teritoriul statului membru al furnizorului garanției pentru a se ține seama, fie de existența acordurilor de reciprocitate, fie de anumite circumstanțe particulare privind situația geografică sau structura organismelor în cauză ori importanța economică foarte limitată a operațiunilor menționate;

întrucât este necesar să se excludă din câmpul de aplicare a primei directive un organism al unui stat membru a cărui activitate constă în principal în furnizarea de servicii în contul autorităților publice;

întrucât o întreprindere care oferă contracte de asistență trebuie să dispună de mijloace care să îi permită furnizarea, în termene corespunzătoare, prestărilor în natură oferite de aceasta; întrucât este necesar să se stabilească dispoziții specifice privind calcularea marjei de solvabilitate și valoarea minimă a fondului de garantare de care ea trebuie să dispună;

întrucât se impun anumite dispoziții tranzitorii pentru a permite întreprinderilor care nu exercită decât o activitate de asistență să se adapteze la aplicarea primei directive;

întrucât, ținând seama de dificultățile structurale și geografice specifice, este necesar să se acorde o perioadă de tranziție clubului automobilistic al unui stat membru pentru a-i permite să se adapteze la cerințele directivei menționate privind operațiunile de repatriere a vehiculului, însoțit eventual de șofer și pasageri;

întrucât trebuie să se actualizeze dispozițiile primei directive privind formele juridice pe care întreprinderile de asigurare pot să le adopte; întrucât este necesar să se modifice anumite dispoziții ale directivei menționate privind normele aplicabile agențiilor sau sucursalelor stabilite în interiorul Comunității și aparținând întreprinderilor al căror sediu social se află în afara Comunității, în scopul punerii de acord cu dispozițiile din Directiva 79/267/CEE (6),

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Articolul 1 din prima directivă se înlocuiește cu următoarele:

„Articolul 1

(1) Prezenta directivă se referă la inițierea activității independente de asigurare directă, inclusiv activitatea de asistență menționată la alineatul (2), practicată de întreprinderile care sunt stabilite pe teritoriul unui stat membru sau care doresc să se stabilească acolo, precum și exercitarea acestei activități.

(2) Activitatea de asistență privește asistența furnizată persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor, absențelor de la domiciliu sau de la locul de reședință permanentă. Această activitate constă, în schimbul plății prealabile a unei prime, în luarea angajamentului de a ajuta imediat beneficiarul unui contract de asistență în cazul în care acesta se găsește în dificultate ca urmare a unui eveniment întâmplător, în cazurile și în condițiile prevăzute de contract.

Ajutorul poate consta în servicii în numerar sau în natură. Serviciile în natură pot fi, de asemenea, furnizate prin utilizarea personalului sau a materialului corespunzător prestatorului.

Activitatea de asistență nu cuprinde serviciile de întreținere sau de menținere, serviciile post-vânzare sau simpla indicație sau prevedere a unui ajutor în calitate de intermediar.

(3) Clasificarea pe clase de activități menționate în prezentul articol este indicată în anexă.”

Articolul 2

Articolul 2 din prima directivă se completează cu următorul punct:

„(3)

Activitatea de asistență în care angajamentul se limitează la operațiunile următoare, efectuate cu ocazia unui accident sau a unei pene care afectează un vehicul rutier și care a survenit în mod normal pe teritoriul statului membru al furnizorului garanției:

—	depanarea la fața locului, pentru care furnizorul utilizează, în majoritatea cazurilor, personalul și echipamentul propriu;

—

transportarea vehiculului până la locul de reparație cel mai apropiat sau cel mai corespunzător unde poate fi efectuată reparația, precum și eventuala însoțire, în mod normal prin același mijloc de asistență, a șoferului și pasagerilor, până la locul cel mai apropiat de unde aceștia își pot continua călătoria cu alte mijloace;

—	în cazul în care statul membru al furnizorului garanției prevede astfel, transportul vehiculului, însoțit eventual de șofer și pasageri, până la domiciliul lor, punctul lor de plecare sau destinația de origine în interiorul aceluiași stat membru;

în afară de cazul în care aceste operațiuni se efectuează de o întreprindere aflată sub incidența prezentei directive.

În cazurile menționate la primele două liniuțe, condiția ca accidentul sau pana să fi survenit pe teritoriul statului membru al furnizorului garanției:

(a)

nu se aplică în cazul în care acesta din urmă este un organism al cărui beneficiar este un membru și depanarea sau transportarea vehiculului se efectuează pe baza simplei prezentări a carnetului de membru, fără plata primei suplimentare, de către un organism similar al țării în cauză pe baza unui acord de reciprocitate;

(b)	nu interzice serviciul unei astfel de asistențe în Irlanda și Regatul Unit de către același organism care operează în aceste două state.

În cazul menționat la a treia liniuță, dacă accidentul sau pana a survenit pe teritoriul Irlandei sau, în ceea ce privește Regatul Unit, pe teritoriul Irlandei de Nord, vehiculul, însoțit eventual de șofer și pasageri, poate fi transportat până la domiciliul, la punctul de plecare sau la destinația originală a acestora în interiorul unuia sau altuia dintre aceste teritorii.

În plus, prezenta directivă nu se referă la operațiunile de asistență efectuate cu ocazia unui accident sau a unei pene care afectează un vehicul rutier și care constă în transportarea vehiculului accidentat sau în pană în exteriorul Marelui Ducat al Luxemburgului, însoțit eventual de șofer și pasageri, până la domiciliul lor, atunci când aceste operațiuni se efectuează de Automobil Club-ul Marelui Ducat al Luxemburgului.

Întreprinderile aflate sub incidența prezentei directive nu pot practica activitatea menționată la prezentul punct decât în cazul în care acestea au primit autorizația pentru clasa de asigurare 18 de la punctul (A) din anexă, fără a aduce atingere punctului (C) al acesteia. În acest caz, prezenta directivă se aplică acestor operațiuni.”

Articolul 3

Articolul 3 din prima directivă alineatul (1) se completează cu următorul alineat:

„Prezenta directivă nu privește întreprinderile care îndeplinesc următoarele condiții:

—	întreprinderea nu exercită nici o activitate aflată sub incidența prezentei directive, alta decât cea menționată în clasa de asigurare 18 de la punctul (A) din anexă;

—	această activitate este limitată la un nivel exclusiv local și constă numai în servicii în natură și

—	valoarea anuală a încasărilor cu privire la activitatea de asistență a persoanelor în dificultate nu este mai mare de 200 000 ECU.”

Articolul 4

La articolul 4 din prima directivă se adaugă următoarea literă:

„(f)	în Danemarca Falcks Redningskorps A/S, København.”

Articolul 5

La articolul 8 alineatul (1) litera (a) penultima liniuță din prima directivă, cuvintele „cooperatieve vereniging” se elimină.

Articolul 6

La articolele 8 și 10 din prima directivă alineatul (3) se completează cu următorul paragraf:

„Aceasta nici nu împiedică statele membre să supună întreprinderile solicitante sau care au obținut autorizația pentru clasa de asigurare 18 de la punctul (A) din anexă controlului resurselor directe sau indirecte de personal și echipament, inclusiv a competenței echipelor medicale și calitatea echipamentului de care aceste întreprinderi dispun pentru a face față angajamentelor lor aparținând acestei clase de asigurare.”

Articolul 7

La articolul 9 primul paragraf și la articolul 11 alineatul (1) primul paragraf din prima directivă litera (e) se înlocuiește cu următoarele:

„(e)

estimările cheltuielilor de instalare a serviciilor administrative și a rețelei de producție; resursele financiare destinate să le soluționeze; și, în cazul în care riscurile care urmează a fi reglementate sunt clasificate la numărul 18 de la punctul (A) din anexă, resursele de care dispune întreprinderea pentru furnizarea asistenței promise.”

Articolul 8

Articolul 13 din prima directivă se înlocuiește cu următoarele:

„Articolul 13

Statele membre verifică, în strânsă cooperare, situația financiară a întreprinderilor autorizate. În cazul în care întreprinderile în cauză sunt autorizate pentru acoperirea riscurilor clasificate la numărul 18 de la punctul (A) din anexă, acestea cooperează, de asemenea, pentru verificarea resurselor de care dispun aceste întreprinderi pentru efectuarea operațiunilor de asistență pe care acestea s-au angajat să le realizeze, în măsura în care legislațiile lor stipulează un control al acestor resurse.”

Articolul 9

La articolul 16 din prima directivă, alineatul (3) se completează cu următorul paragraf:

„În cazul riscurilor clasificate la numărul 18 de la punctul (A) din anexă, valoarea cheltuielilor de despăgubire plătite care intră în calcularea celui de-al doilea rezultat este costul care rezultă pentru întreprindere din intervenția de asistență efectuată. Acest cost se calculează în conformitate cu dispozițiile de drept intern ale statului membru pe al cărui teritoriu întreprinderea își are sediul social.”

Articolul 10

La articolul 17 alineatul (2) litera (a) din prima directivă, textul celei de-a doua liniuțe se înlocuiește cu următoarele:

„—	300 000 ECU, dacă este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare clasificate la punctul (A) din anexă la numerele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 16 și 18.”

Articolul 11

Articolul 19 din prima directivă se înlocuiește cu următoarele:

„Articolul 19

(1) Fiecare stat membru impune întreprinderilor care își au sediul social pe teritoriul său să raporteze anual, pentru toate operațiunile lor, situația lor financiară, solvabilitatea lor și, în ceea ce privește acoperirea riscurilor clasificate la numărul 18 de la punctul (A) din anexă, despre celelalte resurse de care dispun pentru a-și onora angajamentele, în măsura în care legislația sa prevede un control al acestor resurse.

(2) Statele membre solicită întreprinderilor care își exercită activitatea pe teritoriul lor să furnizeze periodic documentele necesare exercitării controlului, precum și documentele statistice și, în ceea ce privește acoperirea riscurilor clasificate la numărul 18 de la punctul (A) din anexă, să precizeze resursele de care dispun pentru a-și onora angajamentele, în măsura în care legislațiile lor stipulează un control al acestor resurse. Autoritățile de control competente își comunică documentele și informațiile necesare exercitării controlului.”

Articolul 12

Articolul 26 din prima directivă se înlocuiește cu următoarele:

„Articolul 26

(1) Întreprinderile care au solicitat sau au obținut autorizația de la mai multe state membre pot solicita următoarele avantaje, care nu pot fi acordate decât împreună:

(a)

marja de solvabilitate menționată la articolul 25 se calculează în funcție de ansamblul activității globale pe care acestea o exercită în interiorul Comunității; în acest caz, operațiunile realizate de ansamblul agențiilor sau sucursalelor stabilite în interiorul Comunității sunt singurele luate în considerație pentru acest calcul;

(b)	garanția menționată la articolul 23 alineatul (2) litera (e) se depune numai în unul dintre aceste state;

(c)	activele care reprezintă fondul de garantare se localizează în oricare din statele membre în care întreprinderile își exercită activitatea.

(2) Solicitarea de a beneficia de avantajele prevăzute la alineatul (1) se adresează autorităților competente din toate statele membre din care întreprinderea în cauză a solicitat sau a obținut autorizația. În această solicitare este cazul să se indice autoritatea însărcinată cu verificarea în viitor a solvabilității agențiilor sau sucursalelor stabilite în interiorul Comunității pentru ansamblul operațiunilor lor. Alegerea autorității de către întreprindere trebuie să fie motivată. Garanția se depune în statul membru în cauză.

(3) Avantajele prevăzute la alineatul (1) se pot acorda numai cu acordul autorităților competente ale tuturor statelor membre în care solicitarea se depune. Aceste avantaje produc efecte de la data la care autoritatea de control aleasă se angajează, față de celelalte autorități de control, să verifice solvabilitatea agențiilor sau sucursalelor stabilite în interiorul Comunității pentru ansamblul operațiunilor lor.

Autoritatea de control selectată obține de la celelalte state membre informațiile necesare pentru a verifica solvabilitatea globală a agențiilor și sucursalelor stabilite pe teritoriul lor.

(4) La inițiativa unuia sau mai multor state membre în cauză, avantajele acordate în temeiul prezentului articol sunt retrase simultan de ansamblul statelor membre în cauză.”

Articolul 13

La articolul 27 din prima directivă, al doilea paragraf se înlocuiește cu următoarele:

„În scopul aplicării articolului 20 în cazul unei întreprinderi care beneficiază de avantajele prevăzute la articolul 26 alineatul (1), autoritatea însărcinată cu verificarea solvabilității agențiilor sau sucursalelor stabilite în interiorul Comunității pentru ansamblul operațiunilor lor se asimilează autorității statului pe teritoriul căruia se află sediul social al întreprinderii comunitare.”

Articolul 14

La punctul (A) din anexa din prima directivă, următoarea clasă de asigurare se adaugă înaintea ultimei teze:

„18. Asistență

Asistența persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absențelor de la domiciliu sau de la locul de reședință permanentă.”

Articolul 15

Orice stat membru poate impune, pe teritoriul propriu, activități de asistență acordate persoanelor în dificultate în alte circumstanțe decât cele menționate la articolul 1 în regimul instituit de prima directivă. În cazul în care un stat membru face uz de această posibilitate, acesta asimilează activitățile menționate, în scopul punerii în aplicare a acestor posibilități, celor clasificate în clasa 18 de la punctul (A) din anexa primei directive, fără a aduce atingere punctului (C) al acesteia.

Paragraful precedent nu aduce atingere în nici un fel posibilităților de clasificare prevăzute de anexa din prima directivă pentru activitățile aparținând în mod evident altor clase.

Autorizația solicitată pentru o agenție sau o sucursală nu poate fi refuzată din singurul motiv de diferență de clasificare a activităților menționate de prezentul articol în statul membru pe teritoriul căruia întreprinderea își are sediul social.

Dispoziții tranzitorii

Articolul 16

(1) Statele membre pot acorda întreprinderilor care, la data notificării prezentei directive, nu practică pe teritoriul lor decât o activitate de asistență, un termen de cinci ani începând cu această dată, pentru a se conforma măsurilor enunțate la articolele 16 și 17 din prima directivă.

(2) Statele membre pot acorda întreprinderilor menționate la alineatul (1) care, la expirarea termenului de cinci ani, nu au constituit integral marja de solvabilitate, un termen suplimentar care nu poate depăși doi ani, cu condiția ca, în conformitate cu articolul 20 din prima directivă, aceste întreprinderi să prezinte aprobării autorității de control măsurile pe care acestea își propun să le ia în acest scop.

(3) Orice întreprindere menționată la alineatul (1) care dorește să-și extindă activitatea în înțelesul articolului 8 alineatul (2) sau articolului 10 din prima directivă poate realiza aceasta numai dacă se conformează imediat acesteia din urmă.

(4) Orice întreprindere menționată la alineatul (1) care are o altă formă decât cele indicate la articolul 8 din prima directivă poate continua să exercite, timp de trei ani de la data notificării prezentei directive, activitatea sa actuală sub forma pe care o are la această dată.

(5) Prezentul articol se aplică, mutatis mutandis, întreprinderilor care s-au constituit după data notificării prezentei directive și care reiau o activitate deja desfășurată la această dată de un organism cu personalitate juridică distinctă.

Articolul 17

Statele membre pot acorda agențiilor și sucursalelor menționate de titlul III din prima directivă, care nu desfășoară pe teritoriul lor decât o activitate de asistență, un termen maxim de cinci ani de la data notificării prezentei directive pentru a se conforma articolului 25 din prima directivă, cu condiția ca agențiile sau sucursalele menționate să nu își extindă activitatea în înțelesul articolului 10 alineatul (2) din prima directivă.

Articolul 18

În cursul unei perioade de opt ani de la data notificării prezentei directive, condiția ca accidentul sau pana să fi survenit pe teritoriul statului membru al furnizorului garanției nu se aplică operațiunilor menționate la articolul 2 punctul (3) primul paragraf a treia liniuță din prima directivă, în cazul în care acestea sunt efectuate de ELPA (Automobil și Autoturism Clubul Greciei).

Dispoziții finale

Articolul 19

(1) Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern în conformitate cu prezenta directivă până la 30 iunie 1987; acestea informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Dispozițiile astfel modificate se aplică, sub rezerva articolelor 16, 17 și 18 din prezenta directivă, cel mai târziu începând cu 1 ianuarie 1988.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor acte cu putere de lege sau acte administrative pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 20

Comisia raportează Consiliului, în termen de șase ani de la data notificării prezentei directive, dificultățile care apar prin aplicarea acesteia, în special a articolului 15. Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri de rezolvare a acestora.

Articolul 21

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 10 decembrie 1984.

Pentru Consiliu

Președintele

A. DUKES

(1) JO C 51, 10.3.1981, p. 5 și JO C 30, 4.2.1983, p. 6.

(2) JO C 149, 14.6.1982, p. 129.

(3) JO C 343, 31.12.1981, p. 9.

(5) JO L 189, 13.7.1976, p. 13.

(6) JO L 63, 13.3.1979, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

113

31985D0368

L 199/56

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DECIZIA CONSILIULUI

din 16 iulie 1985

privind echivalarea calificărilor profesionale între statele membre ale Comunității Europene

(85/368/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 128,

având în vedere Decizia 63/266/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1963 de stabilire a principiilor generale de aplicare a unei politici comune de formare profesională (1), în special cel de-al optulea principiu,

având în vedere propunerea Comisiei, modificată în data de 17 iulie 1984,

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât cel de-al optulea principiu din Decizia 63/266/CEE face posibilă recunoașterea reciprocă a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare care atestă încheierea formării profesionale;

întrucât Rezoluția Consiliului din 6 iunie 1974 (4) privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare necesită întocmirea unor liste cu asemenea calificări, recunoscute ca fiind echivalente;

întrucât absența recunoașterii reciproce este un factor care inhibă libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității, în măsura în care limitează posibilitatea lucrătorilor aflați în căutarea unui loc de muncă într-un stat membru să se bazeze pe calificările profesionale obținute în alt stat membru;

întrucât, în interiorul Comunității, există o mare varietate de sisteme de formare profesională; întrucât aceste sisteme necesită o continuă adaptare la noile situații determinate de impactul schimbărilor tehnologice asupra muncii și a conținutului sarcinilor de muncă;

întrucât Rezoluția Consiliului din 11 iulie 1983 privind politicile de formare profesională în Comunitatea Europeană în anii '80 (5) a afirmat necesitatea unei convergențe a politicilor din domeniul formării profesionale, în paralel cu recunoașterea diversității sistemelor de formare profesională din statele membre, precum și nevoia unei acțiuni flexibile a Comunității;

întrucât Comisia a putut stabili ca punct de referință, cu ajutorul Comitetului consultativ pentru formare profesională, o structură de niveluri de formare profesională care reprezintă un prim pas către realizarea obiectivelor prevăzute în cel de-al optulea principiu al Deciziei 63/266/CEE, dar întrucât această structură nu reflectă toate sistemele de formare profesională în curs de dezvoltare din statele membre;

întrucât pentru lucrătorul calificat și grupurile de profesii prioritare selectate din interiorul acestei structuri s-au putut crea fișe ale posturilor și s-au identificat calificările profesionale echivalente din diferite state membre;

întrucât consultările cu sectoarele profesionale interesate au relevat că aceste rezultate pot oferi întreprinderilor, lucrătorilor și autorităților publice informații valoroase cu privire la echivalarea calificărilor profesionale;

întrucât aceeași metodologie de bază ar putea fi aplicată altor profesii sau grupuri de profesii cu avizul Comitetului consultativ pentru formare profesională și cu participarea angajatorilor, lucrătorilor și autorităților publice din sectoarele de formare profesională interesate;

întrucât este, prin urmare, esențial ca lucrările de echivalare a calificărilor profesionale pentru toți lucrătorii calificați să progreseze rapid și să includă, cât mai curând posibil, și alte niveluri de calificare;

întrucât este de dorit să existe toate avizele necesare, îndeosebi acela al Comitetului consultativ pentru formare profesională, precum și asistența tehnică a Centrului European de Dezvoltare a Formării Profesionale, și este de dorit să se permită statelor membre și Comisiei să acționeze în conformitate cu procedurile existente;

întrucât Comitetul consultativ pentru formare profesională a emis un aviz în cadrul reuniunii sale din 18 și 19 ianuarie 1983;

întrucât trebuie luat în considerație alineatul (21) din raportul Comitetului pentru o Europă a cetățenilor din 29 și 30 martie 1985,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Obiectivul prin care se urmărește ca lucrătorii să-și poată utiliza mai bine calificările, în special în vederea accesului la un loc de muncă adecvat într-un alt stat membru, impune, cu privire la elaborarea unor elemente ale fișelor de post convenite de comun acord de statele membre pentru lucrători, în înțelesul articolului 128 din tratat, o acțiune comună imediată a statelor membre și a Comisiei, în vederea stabilirii echivalenței calificărilor profesionale în cadrul Comunității, precum și o mai bună informare cu privire la acest subiect.

Articolul 2

(1) Comisia, în strânsă cooperare cu statele membre, adoptă măsuri pentru a îndeplini obiectivele arătate la articolul 1 privind echivalarea calificărilor profesionale între diferite state membre, pentru profesii sau grupuri de profesii determinate.

(2) Măsurile adoptate pot avea ca punct de referință structura nivelelor de formare profesională, elaborată de Comisie cu ajutorul Comitetului consultativ pentru formare profesională. Textul acestei structuri este anexat prezentei decizii cu titlu informativ.

(3) Măsurile menționate la alineatul (2) se concentrează în primul rând asupra calificărilor profesionale ale lucrătorilor calificați în profesii ori grupuri de profesii convenite de comun acord.

(4) Domeniul de aplicare a acestei decizii ar putea fi extins ulterior, astfel încât, la propunerea Comisiei, să poată fi întreprinse acțiuni la alte niveluri de formare profesională.

(5) Registrul SEDOC, folosit în legătură cu sistemul european de difuzare a cererilor și ofertelor de locuri de muncă, este utilizat, ori de câte ori este posibil, ca sistem comun de referință al clasificării profesiilor.

Articolul 3

Pentru a stabili echivalența între calificările profesionale, Comisia apelează la următoarea metodologie stabilită în strânsă cooperare cu statele membre și cu organizațiile partenerilor sociali la nivel comunitar:

—	selectarea profesiilor sau grupurilor de profesii relevante, la propunerea statelor membre, sau a organizațiilor angajatorilor sau lucrătorilor competente, la nivel comunitar;

—	elaborarea unor fișe ale postului convenite de comun acord la nivel comunitar pentru profesiile sau grupurile de profesii menționate la prima liniuță;

—	corelarea calificărilor profesionale recunoscute în diferite state membre cu fișele postului menționate la a doua liniuță;

—

întocmirea unor tabele care să conțină următoarele informații:

(a)	registrul SEDOC și codurile naționale de clasificare a profesiunilor;

(b)	nivelul formării profesionale;

(c)	denumirea profesiei și calificările profesionale care îi corespund, pentru fiecare stat membru;

(d)	organizațiile și instituțiile care răspund de formarea profesională;

(e)	autoritățile și organizațiile care sunt competente să emită sau să valideze diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare;

—	publicarea, în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, a fișelor de post comunitare, convenite de comun acord, și a tabelelor de echivalare;

—	întocmirea, în înțelesul articolului 4 alineatul (3), a unui model de fișă informativă pentru fiecare profesie sau grup de profesii, în vederea publicării lui în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene;

—	difuzarea de informații privind echivalările deja stabilite către toate organismele, la nivel național, regional și local, precum și la nivelul tuturor domeniilor profesionale interesate.

Acțiunea Comisiei ar putea fi sprijinită prin crearea unei baze de date la nivel comunitar, în cazul în care practica demonstrează că aceasta este necesară.

Articolul 4

(1) Fiecare stat membru desemnează un organism de coordonare bazat, dacă este posibil, pe structurile existente, care este responsabil – în strânsă cooperare cu partenerii sociali și cu domeniile profesionale interesate – de difuzarea informațiilor în condiții corespunzătoare, către toate serviciile interesate. Statele membre desemnează, de asemenea, organismul care este răspunzător de legătura cu organismele de coordonare din alte state membre, precum și cu Comisia.

(2) Organismele de coordonare ale statelor membre sunt competente să creeze sisteme adecvate de informare în domeniul formării profesionale, a serviciilor naționale, regionale sau locale competente, dar și a resortisanților lor care doresc să lucreze în alte state membre sau a lucrătorilor resortisanți ai altor state membre, cu privire la cazurile convenite de echivalare a calificărilor profesionale.

(3) Organismele menționate la alineatul (2) pot furniza, la cerere, în toate statele membre, o fișă informativă întocmită în conformitate cu modelul arătat la articolul 3 a șasea liniuță, pe care lucrătorul să o poată prezenta angajatorului împreună cu certificatul său de origine.

(4) Comisia trebuie să continue să analizeze introducerea unui permis european de formare profesională, solicitat de Comitetul pentru o Europă a cetățenilor la alineatul (21) din raportul său din 29 și 30 martie 1985.

(5) Comisia furnizează organismelor menționate la alineatul (2), la cerere, toată asistența și consultanța necesare privind pregătirea și crearea sistemelor de informare prevăzute la alineatul (2), inclusiv adaptarea și verificarea documentelor tehnice relevante.

Articolul 5

—	revizuiește și aduce la zi, la intervale regulate de timp, în strânsă cooperare cu statele membre și cu organizațiile partenerilor sociali la nivel comunitar, fișele de post comunitare convenite de comun acord, împreună cu tabelele comparative referitoare la echivalarea calificărilor profesionale;

—	formulează, dacă este necesar, propuneri în vederea unei funcționări mai eficiente a sistemului, inclusiv măsuri de natură să amelioreze situația în domeniul echivalării certificatelor de calificare profesională;

—	acordă, după caz, asistență în cazul unor dificultăți de natură tehnică întâlnite de către autoritățile naționale sau de către organismele specializate interesate.

Articolul 6

Fiecare stat membru prezintă Comisiei, pentru prima dată la doi ani după adoptarea prezentei decizii, și apoi la fiecare patru ani, un raport național cu privire la aplicarea sa și rezultatele obținute.

La intervale adecvate, Comisia prezintă un raport referitor la propria sa activitate și la aplicarea prezentei decizii în statele membre.

Articolul 7

Prezenta decizie se adresează statelor membre și Comisiei.

Adoptată la Bruxelles, 16 iulie 1985.

Pentru Consiliu

Președintele

M. FISCHBACH

(1) JO 63, 20. 4.1963, p. 1338/63.

(2) JO C 77, 19.3.1984, p. 11.

(3) JO C 35, 9.2.1984, p. 12.

(4) JO C 98, 20.8.1974, p. 1.

(5) JO C 193, 20.7.1983, p. 2.

ANEXĂ

Structura nivelurilor de formare profesională menționate la articolul 2 alineatul (2)

NIVELUL 1

Formare profesională care oferă acces la acest nivel: școlarizare obligatorie și inițiere profesională

Inițierea profesională este dobândită fie într-o instituție de învățământ, fie în cadrul unor structuri de formare profesională extrașcolare, fie în cadrul întreprinderii. Volumul de cunoștințe teoretice și abilități practice este foarte limitat.

În primul rând, această formare trebuie să permită executarea unei activități relativ simple și care poate fi însușită rapid.

NIVELUL 2

Formare profesională care oferă acces la acest nivel: școlarizare obligatorie și formare profesională (inclusiv, în special, etapa de ucenicie)

Acest nivel corespunde unei calificări complete pentru exercitarea unei activități bine determinate împreună cu capacitatea de a utiliza instrumentele și tehnicile specifice activității respective.

În principal, această activitate implică o activitate de execuție care poate fi autonomă în limitele tehnicilor aferente.

NIVELUL 3

Formare profesională care oferă acces la acest nivel: școlarizare obligatorie și/sau formare profesională și pregătire tehnică complementară sau pregătire tehnică școlară sau altă pregătire de nivel secundar

Această formare presupune o arie mai mare de cunoștințe teoretice decât în cazul nivelului 2. În principal, acest nivel implică executarea unor activități cu caracter tehnic care pot fi realizate în mod autonom și/sau pot include sarcini de execuție și coordonare.

NIVELUL 4

Formare profesională care oferă acces la acest nivel: formare profesională secundară (generală sau profesională) și formare tehnică post-secundară

Această formare profesională tehnică de înalt nivel se dobândește în instituțiile de învățământ sau în afara acestora. Calificarea obținută acoperă un nivel mai ridicat de cunoștințe și capacități. În general, aceasta nu necesită stăpânirea fundamentelor științifice ale diferitelor domenii de interes. Capacitățile și cunoștințele dobândite fac posibilă asumarea, într-o manieră în general autonomă sau independentă, a responsabilităților de concepție și/sau de conducere și/sau de administrare.

NIVELUL 5

Formare profesională care oferă acces la acest nivel: formare profesională secundară (generală sau profesională) și formare profesională superioară completă

Această formă de pregătire conduce, în general, la autonomie în desfășurarea activității profesionale (salariată sau independentă) și implică stăpânirea fundamentelor științifice ale profesiei. Calificările necesare pentru exercitarea unei activități profesionale pot fi integrate la aceste niveluri diferite.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

117

31985L0384

L 223/15

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 10 iunie 1985

privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul arhitecturii, inclusiv a măsurilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(85/384/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57 și 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în aplicarea tratatului, de la sfârșitul perioadei de tranziție este interzis orice tratament discriminatoriu pe motiv de naționalitate în ceea ce privește stabilirea și prestarea de servicii; întrucât principiul unui astfel de tratament pe motiv de naționalitate se aplică, în special, eliberării oricărei autorizații necesare pentru a exercita activități în domeniul arhitecturii, precum și înscrierii sau afilierii la organizații sau organisme profesionale;

întrucât pare, cu toate acestea, indicat să se prevadă anumite dispoziții pentru a facilita exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii în ceea ce privește activitățile din domeniul arhitecturii;

întrucât, în aplicarea tratatului, statele membre au obligația de a nu acorda nici un fel de ajutor care ar putea denatura condițiile de stabilire;

întrucât articolul 57 alineatul (1) din tratat prevede adoptarea de directive privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare;

întrucât creația arhitecturală, calitatea construcțiilor, integrarea lor armonioasă în mediul înconjurător, respectul pentru peisajele naturale și urbane, precum și pentru patrimoniul colectiv și privat sunt de interes public; întrucât, așadar, recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare trebuie să se bazeze pe criterii calitative și cantitative care să garanteze că titularii diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare recunoscute sunt în măsură să înțeleagă și să pună în practică nevoile indivizilor, grupurilor sociale și colectivităților în ceea ce privește amenajarea teritoriului, proiectarea, organizarea și realizarea construcțiilor, conservarea și valorificarea patrimoniului construit și protecția echilibrelor naturale;

întrucât metodele de formare profesională a celor care profesează în domeniul arhitecturii sunt în prezent foarte diversificate; întrucât, cu toate acestea, trebuie prevăzută o convergență a formării profesionale în vederea exercitării activităților aferente titlului profesional de arhitect;

întrucât, în unele state membre, legea condiționează accesul și exercitarea activităților de arhitectură de posesia unei diplome în arhitectură; întrucât, în alte state membre în care nu există această condiție, dreptul de a deține titlul profesional de arhitect este totuși reglementat prin lege; întrucât, în cele din urmă, în unele state în care nu se aplică nici unul din cele două cazuri de mai sus, sunt în curs de elaborare dispoziții legale și de reglementare cu privire la accesul și exercitarea acestor activități cu titlul profesional de arhitect; întrucât, în consecință, în acele state membre încă nu s-au stabilit condițiile privind accesul și exercitarea unor astfel de activități; întrucât recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare presupune că aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare autorizează accesul și exercitarea anumitor activități în statul membru care le-a eliberat; întrucât, în consecință, recunoașterea anumitor atestări în temeiul prezentei directive trebuie să continue să rămână în vigoare numai în măsura în care titularilor lor, în conformitate cu dispozițiile legale care trebuie adoptate în statele membre care au eliberat atestările în cauză, li se va autoriza accesul la activități cu titlul profesional de arhitect;

întrucât obținerea titlului profesional legal de arhitect este condiționată, în unele state membre, pe lângă posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare, de absolvirea unui stagiu profesional; întrucât, având în vedere că încă nu există convergență între statele membre pe acest plan, pentru a preveni eventualele dificultăți, este necesară recunoașterea ca o condiție suficientă a unei experiențe practice adecvate, cu o durată egală, dobândită într-un alt stat membru;

întrucât referirea din articolul 1 alineatul (2) la „activități în domeniul arhitecturii exercitate în mod obișnuit cu titlul profesional de arhitect”, justificată de situația existentă în anumite state membre, are doar rolul de a indica domeniul de aplicare a prezentei directive, fără a avea pretenția să ofere o definiție juridică a activităților din domeniul arhitecturii;

întrucât, în majoritatea statelor membre, activitățile din domeniul arhitecturii sunt exercitate, de drept sau de fapt, de către persoane care posedă fie doar titlul oficial de calificare ca arhitect, fie acest titlu însoțit de alt apelativ, fără ca aceste persoane să beneficieze de un monopol asupra exercitării activităților respective, cu excepția cazurilor în care există dispoziții legale contrare; întrucât activitățile menționate anterior sau numai unele dintre ele pot fi exercitate și de către membri ai altor profesii, în special ingineri, care au beneficiat de o formare profesională specială în industria construcțiilor;

întrucât recunoașterea reciprocă a calificărilor va facilita accesul și exercitarea activităților respective;

întrucât, în unele state membre, există dispoziții legale care autorizează eliberarea titlului profesional legal de arhitect, cu titlu de excepție și prin derogare de la condițiile necesare în mod obișnuit pentru obținerea titlului profesional legal de arhitect, anumitor personalități din domeniu, care sunt foarte puțin numeroase și ale căror lucrări evidențiază un talent arhitectural excepțional; întrucât cazul acestor arhitecți trebuie reglementat de prezenta directivă, în special datorită faptului că aceștia se bucură în mod frecvent de o reputație internațională;

întrucât recunoașterea mai multor diplome, certificate și a altor titluri oficiale de calificare existente, menționate la articolele 10, 11 și 12, are ca obiect să permită titularilor acestora să se stabilească sau să presteze servicii în alte state membre, cu efect imediat; întrucât introducerea bruscă a acestei dispoziții în Marele Ducat al Luxemburgului ar putea provoca, date fiind dimensiunile reduse ale teritoriului său, denaturări ale concurenței și ar dezorganiza exercitarea profesiei; întrucât, în consecință, pare justificat să se acorde acestui stat membru un termen de adaptare suplimentar;

întrucât, având în vedere faptul că o directivă privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare nu implică în mod necesar echivalența materială a formărilor profesionale la care se referă aceste diplome, utilizarea unui titlu oficial de calificare ar trebui autorizată numai în limba statului membru de origine sau de proveniență;

întrucât, pentru a facilita aplicarea prezentei directive de către administrațiile naționale, statele membre pot prevedea ca beneficiarii care îndeplinesc condițiile de formare profesională impuse de aceasta să prezinte, pe lângă titlurile oficiale de calificare, un certificat de la autoritățile competente din statul membru de origine sau de proveniență, care să ateste că aceste titluri oficiale de calificare sunt cele vizate de prezenta directivă;

întrucât dispozițiile de drept intern cu privire la moralitate și bună reputație pot fi aplicate ca norme privind accesul la activități, dacă are loc stabilirea; întrucât, în aceste condiții, trebuie făcută o distincție între cazurile în care persoanele respective nu au mai exercitat niciodată activități în domeniul arhitecturii și cele în care acestea au exercitat deja astfel de activități într-un alt stat membru;

întrucât, în cazul prestării de servicii, cerința referitoare la înscrierea sau afilierea la organizații sau organisme profesionale, care are legătură cu caracterul stabil și permanent al activității exercitate în țara gazdă, ar constitui în mod cert un obstacol pentru prestator, dat fiind caracterul temporar al activității sale; întrucât, prin urmare, această cerință trebuie eliminată; întrucât, cu toate acestea, în această eventualitate, trebuie asigurat controlul disciplinei profesionale care ține de competența acestor organizații sau organisme profesionale; întrucât, în acest scop și sub rezerva aplicării articolului 62 din tratat, este necesar să se prevadă posibilitatea de a impune beneficiarului obligația de a notifica prestarea de servicii autorității competente din statul membru gazdă;

întrucât, în ceea ce privește activitățile salariate din domeniul arhitecturii, Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (4) nu prevede dispoziții speciale pentru profesiile reglementate în ceea ce privește moralitatea și buna reputație, disciplina profesională sau utilizarea titlului oficial de calificare; întrucât, în funcție de fiecare stat membru în parte, reglementările în cauză sunt sau pot fi aplicabile atât persoanelor salariate, cât și celor care desfășoară activități independente; întrucât activitățile în domeniul arhitecturii sunt condiționate în mai multe state membre de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare; întrucât aceste activități sunt exercitate atât de către persoane salariate, cât și de cele care desfășoară activități independente sau de către aceleași persoane în ambele calități în cursul carierei lor profesionale; întrucât, pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, apare, în consecință, necesitatea de a extinde aplicarea prezentei directive la salariații care profesează în domeniul arhitecturii;

întrucât prezenta directivă introduce recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare care conferă acces la activități profesionale, fără o coordonare concomitentă a dispozițiilor de drept intern cu privire la formarea profesională; întrucât, pe lângă acestea, numărul membrilor profesiei respective variază în mod considerabil de la un stat membru la altul; întrucât, în aceste condiții, aplicarea prezentei directive în primii ani trebuie urmărită cu o atenție deosebită de către Comisie,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

(1) Prezenta directivă se aplică activităților din domeniul arhitecturii.

(2) În înțelesul prezentei directive, activitățile din domeniul arhitecturii sunt cele exercitate în mod obișnuit cu titlul profesional de arhitect.

CAPITOLUL II

DIPLOME, CERTIFICATE ȘI ALTE TITLURI OFICIALE DE CALIFICARE CARE CONFERĂ ACCESUL LA ACTIVITĂȚI ÎN DOMENIUL ARHITECTURII CU TITLUL PROFESIONAL DE ARHITECT

Articolul 2

Fiecare stat membru recunoaște diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare obținute în urma unei formări profesionale care respectă cerințele de la articolele 3 și 4, eliberate resortisanților statelor membre de către alte state membre, acordându-le acestora, în ceea ce privește dreptul de acces și de exercitare a activităților menționate la articolul 1 cu titlul profesional de arhitect, în condițiile stabilite la articolul 23 alineatul (1) același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv.

Articolul 3

Formarea profesională care conduce la obținerea diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare menționate la articolul 2 este asigurată de cursuri universitare al căror element principal îl constituie arhitectura. Aceste cursuri trebuie să mențină echilibrul între aspectele teoretice și practice ale formării profesionale în arhitectură și să asigure dobândirea:

1.	unei capacități de a crea proiecte arhitectonice care să îndeplinească atât cerințele estetice, cât și cerințele tehnice;

2.	unor cunoștințe adecvate despre istoria și teoriile arhitecturii, precum și ale artelor, tehnologiilor și științelor umane conexe;

3.	unor cunoștințe privind artele frumoase ca factori de influență asupra calității concepției arhitectonice;

4.	unor cunoștințe adecvate de urbanism, planificare și tehnici aplicate în procesul de planificare;

5.	unei capacități de înțelegere a relațiilor dintre oameni și creațiile arhitectonice, pe de o parte, și dintre acestea și mediu, pe de altă parte, precum și a necesității de a armoniza creațiile arhitecturale și spațiile în funcție de necesitățile și dimensiunea umană;

6.	unei capacități de înțelegere a profesiei de arhitect și a rolului său în societate, în special în elaborarea de proiecte care să țină cont de factorii sociali;

7.	unor cunoștințe despre metodele de cercetare și de pregătire a proiectului de construcție;

8.	unei capacități de a înțelege aspectele de concepție structurală, de construcție și de inginerie civilă legate de proiectarea construcțiilor;

9.	unor cunoștințe adecvate privind problemele fizice și tehnologiile, precum și funcțiile construcțiilor, pentru a asigura elementele de confort interior și protecție climatică;

10.	capacității tehnice care să permită proiectarea unor construcții care să îndeplinească cerințele utilizatorilor, respectând constrângerile impuse de factorii de cost și reglementările din domeniul construcțiilor;

11.	unor cunoștințe adecvate privind sectoarele, organizațiile, reglementările și procedurile implicate în execuția proiectelor de construcții și integrarea planurilor în urbanistica generală.

Articolul 4

(1) Formarea profesională menționată la articolul 2 trebuie să îndeplinească cerințele definite la articolul 3, precum și următoarele condiții:

durata totală a perioadei de formare profesională trebuie să cuprindă cel puțin patru ani de studii pe bază de program integral într-o universitate sau o instituție de învățământ comparabilă sau cel puțin șase ani de studii într-o universitate sau o instituție de învățământ comparabilă, dintre care cel puțin trei ani trebuie să fie pe bază de program integral;

b)	această formare profesională trebuie încheiată cu promovarea unui examen de nivel universitar.

Prin derogare de la dispozițiile primului paragraf, este recunoscută ca respectând dispozițiile articolului 2 formarea profesională cu o durată de trei ani în „Fachhochschulen” din Republica Federală Germania, existentă la data notificării prezentei directive, care îndeplinește cerințele definite la articolul 3 și care permite accesul la activitățile menționate la articolul 1 în acel stat membru cu titlul profesional de arhitect, cu condiția ca această formare profesională să fie completată de o perioadă de experiență profesională de patru ani în Republica Federală Germania, atestată de un certificat eliberat de ordinul profesional la care este înregistrat arhitectul care dorește să beneficieze de dispozițiile prezentei directive. Ordinul profesional trebuie să stabilească în prealabil că lucrările realizate de arhitectul respectiv în domeniul arhitecturii reprezintă o probă concludentă a aplicării tuturor cunoștințelor menționate la articolul 3. Acest certificat este eliberat potrivit aceleiași proceduri ca și celei aplicate pentru înregistrarea în tabelul ordinului profesional.

Pe baza experienței acumulate și ținând cont de evoluția formărilor profesionale în domeniul arhitecturii, în termen de opt ani de la expirarea termenului prevăzut la articolul 31 alineatul (1) primul paragraf, Comisia prezintă Consiliului un raport asupra aplicării acestei derogări și propunerile adecvate asupra cărora Consiliul hotărăște în conformitate cu procedurile prevăzute de tratat în termen de șase luni.

(2) Este recunoscută ca îndeplinind dispozițiile articolului 2, în cadrul promovării sociale sau a studiilor universitare cu frecvență parțială, și formarea profesională care îndeplinește cerințele definite la articolul 3 și este încheiată cu promovarea unui examen în arhitectură de către o persoană care lucrează de cel puțin șapte ani în domeniul arhitecturii sub supravegherea unui arhitect sau a unei firme de arhitectură. Acest examen trebuie să fie de nivel universitar și să fie echivalent cu examenul final menționat la alineatul (1) litera (b).

Articolul 5

(1) Sunt considerați ca îndeplinind condițiile necesare pentru exercitarea activităților menționate la articolul 1, cu titlul profesional de arhitect, resortisanții unui stat membru autorizați să utilizeze acest titlu oficial de calificare în aplicarea unei legi care oferă autorității competente dintr-un stat membru posibilitatea de a elibera acest titlu resortisanților statelor membre care s-au distins în special prin calitatea realizărilor lor în domeniul arhitecturii.

(2) În cazul persoanelor menționate la alineatul (1), un certificat eliberat de statul membru de origine sau de proveniență constituie proba calității de arhitect.

Articolul 6

Sunt recunoscute, în condițiile prevăzute la articolul 2, atestările eliberate de autoritățile competente din Republica Federală Germania, care confirmă echivalența titlurilor oficiale de calificare eliberate după 8 mai 1945 de către autoritățile competente din Republica Democrată Germană cu titlurile oficiale de calificare prevăzute de articolul menționat.

Articolul 7

(1) Fiecare stat membru trebuie să comunice, cât mai curând posibil, simultan cu celelalte state membre și cu Comisia, lista diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare care sunt eliberate pe teritoriul său și care îndeplinesc criteriile prevăzute la articolele 3 și 4, precum și instituțiile și autoritățile care le eliberează.

Prima listă este transmisă în termen de 12 luni de la notificarea prezentei directive.

Fiecare stat membru comunică, de asemenea, orice modificări intervenite în ceea ce privește diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare care sunt eliberate pe teritoriul său, în special cele care nu mai îndeplinesc cerințele prevăzute la articolele 3 și 4.

(2) Listele și actualizările acestora sunt publicate de către Comisie cu scop informativ în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene după expirarea unui termen de trei luni de la comunicarea acestora. Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la articolul 8, publicarea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare trebuie amânată. Listele consolidate sunt publicate periodic de către Comisie.

Articolul 8

În cazul în care un stat membru sau Comisia are îndoieli că o diplomă, un certificat sau un alt titlu oficial de calificare îndeplinește criteriile prevăzute la articolele 3 și 4, Comisia sesizează Comitetului consultativ privind formarea profesională în domeniul arhitecturii în termen de trei luni de la comunicarea efectuată în temeiul articolului 7 alineatul (1). Comitetul emite un aviz în termen de trei luni.

Diploma, certificatul sau alt titlu oficial de calificare trebuie publicate în termen de trei luni de la emiterea avizului sau la expirarea termenului de emitere a acestuia, cu excepția a două cazuri:

—	în cazul în care statul membru care a eliberat-o decide să modifice comunicarea efectuată în conformitate cu articolul 7 alineatul (1)

—	în cazul în care un stat membru sau Comisia pun în aplicare articolul 169 sau 170 din tratat în vederea sesizării Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Articolul 9

(1) Comitetul consultativ poate fi sesizat de un stat membru sau de către Comisie ori de câte ori un stat membru sau Comisia are îndoieli că o diplomă, un certificat sau un alt titlu oficial de calificare inclus pe una din listele publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene mai îndeplinește cerințele articolelor 3 și 4. Comitetul emite un aviz în termen de trei luni.

(2) Comisia retrage o diplomă de pe una din listele publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene fie cu acordul statului membru respectiv, fie ca urmare a unei hotărâri a Curții de Justiție.

CAPITOLUL III

DIPLOME, CERTIFICATE ȘI ALTE TITLURI OFICIALE DE CALIFICARE CARE CONFERĂ ACCESUL LA ACTIVITĂȚI ÎN DOMENIUL ARHITECTURII, ÎN TEMEIUL DREPTURILOR DOBÂNDITE SAU AL DISPOZIȚIILOR DE DREPT INTERN EXISTENTE

Articolul 10

Fiecare stat membru recunoaște diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare prevăzute la articolul 11, eliberate de celelalte state membre resortisanților statelor membre care sunt deja în posesia acestor calificări la data notificării prezentei directive sau ale căror studii care permit obținerea acestor diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare încep cel mai târziu în cursul celui de-al treilea an universitar ce urmează notificării menționate anterior, chiar dacă aceste calificări nu îndeplinesc cerințele minime prevăzute în capitolul II, acordându-le, în ceea ce privește accesul și exercitarea activităților menționate la articolul 1 și cu respectarea articolului 23, același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv în domeniul arhitecturii.

Articolul 11

Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 10 sunt următoarele:

(a)

în Germania

—	diplomele eliberate de școlile superioare de arte frumoase [Dipl.-Ing., Architekt (HfbK)];

—

diplomele eliberate de catedrele de arhitectură (Architektur/Hochbau) ale „Technische Hochschulen”, universităților tehnice, universităților și, în măsura în care aceste instituții au fost regrupate în „Gesamthochschulen”, ale „Gesamthochschulen”, (Dipl.-Ing. și orice alte titluri oficiale de calificare care vor fi eliberate ulterior titularilor acestor diplome);

—

diplomele eliberate de catedrele de arhitectură (Architektur/Hochbau) ale „Fachhochschulen” și, în măsura în care aceste instituții au fost regrupate în „Gesamthochschulen”, de catedrele de arhitectură (Architektur/Hochbau) ale „Gesamthochschulen”, însoțite, în cazurile în care durata studiilor este mai mică de patru ani, dar de cel puțin trei ani, de un certificat prin care se atestă o perioadă de experiență profesională de patru ani în Republica Federală Germania, eliberat de ordinul profesional în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) al doilea paragraf (Ingenieur grad. și orice alte titluri oficiale de calificare ce vor fi eliberate ulterior titularilor acestor diplome);

—

certificatele (Prüfungszeugnisse) eliberate înainte de 1 ianuarie 1973 de catedrele de arhitectură ale „Ingenieurschulen” și ale „Werkkunstschulen”, însoțite de o atestare a autorităților competente certificând faptul că persoana respectivă și-a obținut calificările oficiale în conformitate cu articolul 13;

(b)

în Belgia

—	diplomele eliberate de școlile superioare naționale de arhitectură sau de institutele superioare de arhitectură (architecte - architect);

—	diplomele eliberate de școala superioară provincială de arhitectură din Hasselt (architect);

—	diplomele eliberate de academiile regale de arte frumoase (architecte - architect);

—	diplomele eliberate de „écoles Saint-Luc” (architecte - architect);

—	diplomele universitare în construcții civile, însoțite de un certificat de stagiu eliberat de ordinul arhitecților care conferă titularului dreptul de utilizare a titlului profesional de arhitect (architecte - architect);

—	diplomele de arhitect eliberate de comisia de examinare centrală sau de stat pentru arhitectură (architecte - architect);

—	diplomele de constructor civil-arhitect și diplomele de inginer-arhitect eliberate de facultățile de științe aplicate ale universităților și de Facultatea Politehnică din Mons (ingénieur-architecte, ingenieur-architect);

(c)

în Danemarca

—	diplomele eliberate de școlile naționale de arhitectură din Copenhaga și Århus (architekt);

—	certificatul de aptitudini eliberat de Comisia arhitecților conform Legii nr. 202 din 28 mai 1975 (registreret arkitekt);

—	diplomele eliberate de școlile superioare de construcții civile (bygningskonstruktør), însoțite de o atestare a autorităților competente certificând faptul că persoana respectivă a promovat un test privind titlurile sale oficiale de calificare, în conformitate cu articolul 13;

(d)

în Franța

—	diplomele de arhitect recunoscute de guvern, eliberate până în 1959 de Ministerul educației naționale și ulterior de Ministerul afacerilor culturale (architecte DPLG);

—	diplomele eliberate de „Ecole spéciale d'architecture” (architecte DESA);

—	diplomele eliberate începând din anul 1955 de către catedra de arhitectură a „École nationale supérieure des arts et industries de Strasbourg” (fostă „École nationale d'ingénieurs de Strasbourg”) (architecte ENSAIS);

(e)

în Grecia

—	diplomele de inginer-arhitect eliberate de Metsovion Polytechnion din Atena, însoțite de o atestare eliberată de Camera tehnică a Greciei care conferă dreptul exercitării de activități în domeniul arhitecturii;

—	diplomele de inginer-arhitect eliberate de Aristotelion Panepistimion din Salonic, însoțite de o atestare eliberată de Camera tehnică a Greciei care conferă dreptul exercitării de activități în domeniul arhitecturii;

—	diplomele de inginer-constructor civil eliberate de Metsovion Polytechnion din Atena, însoțite de o atestare eliberată de Camera tehnică a Greciei care conferă dreptul exercitării de activități în domeniul arhitecturii;

—	diplomele de inginer-constructor civil eliberate de Aristotelion Panepistimion din Salonic, însoțite de o atestare eliberată de Camera tehnică a Greciei care conferă dreptul exercitării de activități în domeniul arhitecturii;

—	diplomele de inginer-constructor civil eliberate de Panepistimion Thrakis, însoțite de o atestare eliberată de Camera tehnică a Greciei care conferă dreptul exercitării de activități în domeniul arhitecturii;

—	diplomele de inginer-constructor civil eliberate de Panepistimion Patron, însoțite de o atestare eliberată de Camera tehnică a Greciei care conferă dreptul exercitării de activități în domeniul arhitecturii;

(f)

în Irlanda

—	licența de „Bachelor of Architecture” decernată de „National University of Ireland” (B. Arch. N.U.I.) absolvenților licențiați ai „University College” din Dublin;

—	diploma de nivel universitar în arhitectură decernată de „College of Technology”, Bolton Street, Dublin (Diplom. Arch.);

—	certificatul de membru asociat al „Royal Institute of Architects of Ireland” (ARIAI);

—	certificatul de membru al „Royal Institute of Architects of Ireland” (MRIAI);

(g)

în Italia

—

diplomele de „laurea in architettura” eliberate de universități, institute politehnice și institutele superioare de arhitectură din Veneția și Reggio-Calabria, însoțite de diploma care conferă titularului dreptul de a exercita în mod independent profesia de arhitect, eliberată de Ministerul educației publice după ce candidatul a promovat, înaintea unei comisii competente, examenul de stat care îi conferă dreptul de a exercita în mod independent profesia de arhitect (dott. Architetto);

—

diplomele de „laurea in ingegneria” în domeniul construcțiilor civile („sezione costenzione civile”), eliberate de universități și institute politehnice, însoțite de diploma care conferă titularului dreptul de a exercita în mod independent profesia de arhitect, eliberată de Ministerul educației publice după ce candidatul a promovat, înaintea unei comisii competente, examenul de stat care îi conferă dreptul de a exercita în mod independent profesia (dott. Ing. Architetto sau dott. Ing. in ingegneria civile);

(h)

in Țările de Jos

—	atestarea care certifică promovarea examenului de licență în arhitectură, eliberată de catedrele de arhitectură ale școlilor tehnice superioare din Delft sau Eindhoven (bouwkundig ingenieur);

—	diplomele eliberate de academiile de arhitectură recunoscute de stat (architect);

—	diplomele eliberate până în 1971 de fostele instituții de învățământ superior în arhitectură (Hoger Bouwkunstonderricht) (architect HBO);

—	diplomele eliberate până în anul 1970 de fostele instituții de învățământ superior în arhitectură (Voortgezet Bouwkunstonderricht) (architect VBO);

—	atestarea care certifică promovarea examenului organizat de Consiliul arhitecților al „Bond van Nederlandse Architecten” (Ordinul arhitecților olandezi, BNA) (architect);

—

diploma de la „Stichtung Institut voor Architectuur” (Fundația „Institutul de Arhitectură”) (IVA) eliberată la absolvirea unui curs organizat de această fundație și care se întinde pe durata a minimum patru ani (architect), însoțită de o atestare a autorităților competente certificând faptul că persoana respectivă a promovat un test privind titlurile sale oficiale de calificare în conformitate cu articolul 13;

—

o atestare a autorităților competente certificând faptul că, anterior datei intrării în vigoare a prezentei directive, persoana respectivă a promovat examenul „Kandidaat in de bouwkunde”, organizat de școala tehnică superioară din Delft sau din Eindhoven și că, pe o perioadă de cel puțin cinci ani imediat înainte de data respectivă, a exercitat activități în domeniul arhitecturii, a căror natură și importanță garantează, conform criteriilor recunoscute în Olanda, o competență suficientă pentru exercitarea funcțiilor respective (architect);

—

o atestare a autorităților competente exclusiv pentru persoanele care au împlinit 40 de ani înainte de data intrării în vigoare a prezentei directive, care să certifice faptul că în decursul unei perioade de cel puțin 5 ani înainte de acea dată, persoana în cauză a desfășurat activități de arhitectură a căror natură și importanță garantează, în conformitate cu cerințele Olandei, o competență suficientă pentru a exercita aceste activități (architect).

Atestările menționate la liniuțele a șaptea și a opta nu mai trebuie recunoscute după data intrării în vigoare a dispozițiilor legale și de reglementare privind accesul și exercitarea activităților din domeniul arhitecturii cu titlul profesional de arhitect în Țările de Jos, în măsura în care, în conformitate cu aceste dispoziții, atestările respective nu permit accesul la aceste activități cu titlul profesional menționat;

(i)

în Regatul Unit

—

titlurile conferite ca urmare a promovării unui examen la:

—	„Royal Institute of British Architects”;

—

școlile de arhitectură ale:

—	universităților;

—	politehnicilor;

—	colegiilor;

—	academiilor;

—	școlilor de tehnologie și arte;

care, la data adoptării prezentei directive, au fost sau sunt recunoscute de „Architects Registration Council” din Regatul Unit în scopul înscrierii în Registrul profesiei (Architect);

—

un certificat care prevede faptul că titularul său are un drept dobândit de a-și păstra titlul oficial de calificare ca arhitect în temeiul secțiunii 6 alineatul (1) litera (a), 6 alineatul (1) litera (b) sau 6 alineatul (1) litera (d) din Legea privind înregistrarea arhitecților din 1931 (Architect);

—	un certificat care prevede faptul că titularul său are un drept dobândit de a-și păstra titlul oficial de calificare ca arhitect în temeiul secțiunii 2 din Legea privind înregistrarea arhitecților din 1938 (Architect).

Articolul 12

Fără a aduce atingere articolului 10, fiecare stat membru recunoaște, acordându-le acestora, în ceea ce privește accesul și exercitarea activităților menționate la articolul 1 cu titlul oficial de calificare ca arhitect, același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și al celorlalte titluri oficiale de calificare eliberate de statul membru respectiv în domeniul arhitecturii:

—

atestările eliberate resortisanților statelor membre de către statele membre în care există, la data notificării prezentei directive, reglementări privind accesul și exercitarea activităților prevăzute la articolul 1 cu titlul profesional de arhitect, care precizează că titularul a fost autorizat să utilizeze titlul profesional de arhitect anterior punerii în aplicare a prezentei directive și a desfășurat în mod efectiv activitățile respective în conformitate cu aceste reglementări timp de cel puțin trei ani consecutivi în cursul ultimilor cinci ani ce preced data eliberării atestărilor;

—

atestările eliberate resortisanților statelor membre de către statele membre care, între momentul notificării și acela al punerii în aplicare a directivei, introduc reglementări privind accesul și exercitarea activităților menționate la articolul 1 cu titlul profesional de arhitect, certificând faptul că titularul a fost autorizat să utilizeze titlul profesional de arhitect în momentul punerii în aplicare a prezentei directive și a desfășurat în mod efectiv activitățile respective în conformitate cu aceste reglementări timp de cel puțin trei ani consecutivi în cursul ultimilor cinci ani ce preced data eliberării atestărilor.

Articolul 13

Testarea privind titlurile oficiale de calificare menționată la articolul 11 litera (a) a patra liniuță, litera (c) a treia liniuță și litera (h) a șasea liniuță trebuie să includă o evaluare a planurilor întocmite și realizate de candidat în cursul exercitării efective a activităților menționate la articolul 1 timp de cel puțin șase ani.

Articolul 14

Sunt recunoscute, în condițiile prevăzute la articolul 11, atestările autorităților competente din Republica Federală Germania care confirmă echivalența titlurilor oficiale de calificare eliberate după 8 mai 1945 de către autoritățile competente din Republica Democrată Germană cu titlurile oficiale de calificare care figurează la articolul menționat.

Articolul 15

Fără a aduce atingere articolului 5, Marele Ducat al Luxemburgului este autorizat să suspende aplicarea articolelor 10, 11 și 12 cu privire la recunoașterea diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare neuniversitare, pentru a evita denaturarea concurenței, în cursul unei perioade de tranziție de patru ani și jumătate de la data notificării prezentei directive.

CAPITOLUL IV

UTILIZAREA TITLULUI OFICIAL DE CALIFICARE

Articolul 16

(1) Fără a aduce atingere articolului 23, statele membre gazdă se asigură că resortisanților statelor membre care îndeplinesc condițiile prevăzute în capitolul II sau III li se recunoaște dreptul de a-și folosi titlul oficial de calificare și, acolo unde este cazul, cu abrevierea sa, din statul membru de origine sau de proveniență, în limba statului respectiv. Statele membre gazdă pot prevedea ca acest titlu oficial de calificare să fie urmat de denumirea și adresa instituției sau comisiei de examinare care a eliberat acest titlu.

CAPITOLUL V

DISPOZIȚII PENTRU FACILITAREA EXERCITĂRII EFECTIVE A DREPTULUI DE STABILIRE ȘI A LIBERTĂȚII DE A PRESTA SERVICII

A. Dispoziții privind dreptul de stabilire

Articolul 17

(3) În cazul în care statul membru de origine sau de proveniență nu eliberează documentul justificativ menționat la alineatul (2), acest document poate fi înlocuit de o declarație sub jurământ – sau, în statele unde nu există prevederi privind declarația sub jurământ, o declarație solemnă – a persoanei respective în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau, unde este cazul, a unui notar sau organism profesional calificat din statul de origine sau de proveniență; o astfel de autoritate sau notar emite un certificat care atestă autenticitatea declarației sub jurământ sau a declarației solemne.

(4) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștință de fapte grave și precise care s-au petrecut în afara teritoriului său anterior stabilirii celui în cauză în statul respectiv sau de informații incorecte conținute în declarația menționată la alineatul (3) și care pot afecta accesul la activitatea în cauză, acesta poate informa statul membru de origine sau de proveniență cu privire la acestea.

(5) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 18

(1) În cazul în care într-un stat membru gazdă sunt în vigoare acte cu putere de lege și acte administrative privind respectarea condițiilor de moralitate sau bună reputație, inclusiv dispoziții privind măsuri disciplinare în cazuri de abateri profesionale grave sau de condamnări pentru fapte penale săvârșite în exercitarea uneia din activitățile menționate la articolul 1, statul membru de origine sau de proveniență transmite statului membru gazdă informațiile necesare privind măsurile sau sancțiunile de natură profesională sau administrativă luate împotriva persoanei respective, precum și sancțiunile penale privind exercitarea profesiei în statul membru de origine sau de proveniență.

(2) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștință de fapte grave și precise care s-au petrecut în afara teritoriului său anterior stabilirii celui în cauză în statul respectiv și care pot afecta exercitarea activității în cauză, acesta poate informa statul membru de origine sau de proveniență cu privire la acestea.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor, în măsura în care acestea pot afecta accesul la activitatea în cauză în statul membru respectiv. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și, în conformitate cu alineatul (1), informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu informațiile primite de la acesta.

(3) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 19

Documentele menționate la articolele 17 și 18 nu pot fi prezentate după mai mult de trei luni de la data emiterii.

Articolul 20

(1) Procedura prin care beneficiarul este autorizat să aibă acces la una din activitățile menționate la articolul 1, în conformitate cu articolele 17 și 18, trebuie să se încheie cât mai curând posibil și în termen de cel mult trei luni de la prezentarea dosarului complet al beneficiarului, fără a aduce atingere întârzierilor rezultate ca urmare a unei eventuale acțiuni introduse la încheierea acestei proceduri.

(2) În cazurile menționate la articolul 17 alineatul (4) și articolul 18 alineatul (2), o cerere de reexaminare suspendă termenul prevăzut la alineatul (1).

Statul membru consultat trebuie să transmită răspunsul său în termen de trei luni.

La primirea răspunsului sau la expirarea acestui termen, statul membru gazdă trebuie să continue procedura menționată la alineatul (1).

Articolul 21

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite oricare dintre activitățile menționate la articolul 1 să depună jurământ sau să facă o declarație solemnă și dacă formula acestui jurământ sau declarații nu poate fi utilizată de resortisanții altor state membre, statul membru gazdă asigură ca o formulă adecvată și echivalentă de jurământ sau declarație să fie pusă la dispoziția persoanelor interesate.

B. Dispoziții privind prestarea de servicii

Articolul 22

(1) În cazul în care un stat membru impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite activitățile menționate la articolul 1 fie o autorizație, fie înscrierea sau afilierea la o organizație sau un organism profesional, statul membru respectiv scutește de această cerință resortisanții statelor membre în cazul prestării de servicii.

În acest scop și pe lângă declarația privind prestarea de servicii menționată la alineatul (2), pentru a permite aplicarea dispozițiilor disciplinare în vigoare pe teritoriul acestora, statele membre pot impune fie înscrierea temporară automată sau afilierea pro forma la o organizație sau la un organism profesional, fie înregistrarea într-un registru, cu condiția ca această înregistrare să nu întârzie sau să nu complice în nici un fel prestarea de servicii sau să nu impună prestatorului de servicii nici un fel de costuri suplimentare.

În cazul în care statul membru gazdă adoptă o măsură în aplicarea celui de-al doilea paragraf sau ia cunoștință de fapte care contravin acestor dispoziții, acesta informează de îndată statul membru în care s-a stabilit beneficiarul.

(3) În aplicarea alineatelor (1) și (2), statul membru gazdă poate impune beneficiarului unul sau mai multe documente cuprinzând următoarele:

—	declarația menționată la alineatul (2);

—	o atestare care să certifice că beneficiarul exercită în mod legal activitățile respective în statul membru în care este stabilit;

—	o atestare care să certifice că beneficiarul posedă una sau alta dintre diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare necesare pentru prestarea serviciilor în cauză și care îndeplinesc criteriile menționate în capitolul II sau III din prezenta directivă;

—	dacă este cazul, atestarea menționată la articolul 23 alineatul (2).

(4) Documentul sau documentele prevăzute la alineatul (3) nu pot fi prezentate după mai mult de 12 luni de la data eliberării acestora.

(5) În cazul în care un stat membru privează, în tot sau în parte, permanent sau temporar, pe unul din resortisanții săi sau pe un resortisant al unui alt stat membru de dreptul de a exercita una din activitățile prevăzute la articolul 1, acesta asigură, dacă este cazul, retragerea temporară sau permanentă a atestării menționate la alineatul (3) a doua liniuță.

C. Dispoziții comune privind dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii

Articolul 23

(1) În cazul în care, într-un stat membru gazdă, folosirea titlului oficial de calificare ca arhitect cu privire la una dintre activitățile menționate la articolul 1 este reglementată, resortisanții celorlalte state membre, care îndeplinesc condițiile prevăzute în capitolul II sau ale căror diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 11 au fost recunoscute în temeiul articolului 10, folosesc titlul oficial de calificare al statului membru gazdă și folosesc și titlul oficial de calificare abreviat, dacă este cazul, după ce au îndeplinit condițiile de stagiu impuse în statul respectiv.

(2) În cazul în care, într-un stat membru, accesul sau exercitarea activităților menționate la articolul 1 cu titlul oficial de calificare ca arhitect este condiționată, pe lângă îndeplinirea cerințelor prevăzute în capitolul II sau posesia unor diplome, certificate sau a altor titluri oficiale de calificare menționate la articolul 11, de efectuarea unei perioade determinate de stagiu profesional, statul membru respectiv trebuie să accepte ca dovadă suficientă o atestare a statului membru de origine sau de proveniență conform căreia a fost dobândită o experiență practică corespunzătoare în statul membru de origine. Certificatul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) al doilea paragraf este recunoscut ca dovadă suficientă în sensul prezentului alineat.

Articolul 24

(1) În cazul în care statul membru gazdă impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite una din activitățile menționate la articolul 1 să probeze faptul că nu au fost anterior declarați în faliment și informațiile furnizate în conformitate cu articolele 17 și 18 nu conțin o probă în acest sens, statul acceptă din partea beneficiarilor o declarație sub jurământ – sau, în statele în care nu se prevede declarația sub jurământ, o declarație solemnă – depusă de persoana respectivă înaintea unei autorități judiciare sau administrative competente, a unui notar sau a unui organism profesional calificat al statului membru de origine sau de proveniență care eliberează o atestare certificând autenticitatea declarației sub jurământ sau a declarației solemne.

În cazurile în care trebuie probată capacitatea financiară în statul membru gazdă, statul membru respectiv trebuie să accepte atestările eliberate de bănci din alte state membre ca fiind echivalente cu atestările eliberate pe teritoriul său.

(2) Documentele menționate la alineatul (1) nu pot fi prezentate după mai mult de trei luni de la data eliberării acestora.

Articolul 25

(1) În cazul în care statul membru gazdă impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite una din activitățile menționate la articolul 1 să probeze faptul că sunt asigurați împotriva consecințelor financiare ale răspunderii profesionale, statul respectiv trebuie să accepte atestările eliberate de organismele de asigurări din alte state ca fiind echivalente cu atestările eliberate pe teritoriul său. Această atestare trebuie să precizeze că asigurătorul a respectat prevederile actelor cu putere de lege și normelor administrative în vigoare în statul membru gazdă în ceea ce privește modalitățile și extinderea garanției.

(2) Atestarea menționată la alineatul (1) nu poate fi prezentată mai târziu de trei luni de la data eliberării ei.

Articolul 26

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite beneficiarilor să fie informați cu privire la legislațiile și, dacă este cazul, la deontologia statului membru gazdă.

(3) Statele membre se asigură că, dacă este cazul, beneficiarii dobândesc, în propriul lor interes și în cel al clienților lor, cunoștințele lingvistice necesare exercitării profesiei lor în statul membru gazdă.

CAPITOLUL VI

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 27

Articolul 28

În termenul prevăzut la articolul 31 alineatul (1) primul paragraf, statele membre desemnează autoritățile și organismele abilitate să elibereze sau să primească diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare, precum și documentele și informațiile menționate de prezenta directivă și informează de îndată celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 29

Articolul 30

În termen de cel mult trei ani de la expirarea termenului prevăzut la articolul 31 alineatul (1) primul paragraf, Comisia reexaminează prezenta directivă pe baza experienței acumulate și, dacă este necesar, prezintă Consiliului propuneri de modificare, după consultarea Comitetului consultativ. Consiliul examinează aceste propuneri în termen de un an.

Articolul 31

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de 24 de luni de la data notificării și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Cu toate acestea, statele membre dispun de un termen de trei ani de la data notificării menționate pentru a se conforma dispozițiilor articolului 22.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 32

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 10 iunie 1985.

Pentru Consiliu

Președintele

M. FIORET

(1) JO C 239, 4.10.1967, p. 15.

(2) JO C 72, 19.7.1968, p. 3.

(3) JO C 24, 22.3.1968, p. 3.

(1) JO C 35, 18.2.1981, p. 3.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

128

31985L0432

L 253/34

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 16 septembrie 1985

privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la anumite activități din domeniul farmaciei

(85/432/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49 și 57,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât titularii unei diplome, ai unui certificat sau ai altui titlu oficial de calificare în domeniul farmaciei sunt, din acest motiv, specialiști în domeniul medicamentelor și, în principiu, trebuie să aibă acces în toate statele membre la o gamă minimă de activități în acest domeniu; întrucât, pentru definirea acestei game minime, prezenta directivă, pe de o parte, nu are ca efect limitarea activităților accesibile farmaciștilor în statele membre, în special cu privire la analizele medicale biologice și, pe de altă parte, nu creează în profitul membrilor acestei profesii nici un monopol, crearea unui monopol continuând să țină numai de competența statelor membre;

întrucât, pe de altă parte, prezenta directivă nu asigură coordonarea tuturor condițiilor privind accesul și exercitarea activităților din domeniul farmaciei; întrucât, în special, distribuția geografică a farmaciilor și monopolul privind eliberarea de medicamente continuă să țină de competența statelor membre;

întrucât, în vederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei, prevăzute de Directiva 85/433/CEE a Consiliului din 16 septembrie 1985 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei, inclusiv a măsurilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire pentru anumite activități din domeniul farmaciei (4), caracterul comparabil al cursurilor de formare profesională din statele membre permite limitarea coordonării în acest domeniu la cerința respectării normelor minime, lăsând, pentru restul statelor membre, libertatea de organizare a procesului de învățământ;

întrucât prezenta directivă nu împiedică statele membre să impună condiții de formare profesională suplimentare pentru accesul la activitățile neincluse în gama minimă de activități coordonată; întrucât, din acest motiv, un stat membru gazdă care stabilește asemenea condiții le poate impune resortisanților statelor membre titulari ai uneia dintre diplomele menționate la articolul 4 din Directiva 85/433/CEE;

întrucât coordonarea prevăzută de prezenta directivă se referă la calificările profesionale; întrucât, în ceea ce privește aceste calificări, majoritatea statelor membre nu fac în prezent distincția între membrii profesiei care își exercită activitatea ca salariați și cei care desfășoară activități independente; întrucât, din acest motiv, apare, în consecință, necesitatea de a extinde aplicarea prezentei directive la persoanele salariate;

întrucât, în statele membre, se asigură perfecționarea profesională în anumite domenii farmaceutice care au scopul de a aprofunda anumite cunoștințe dobândite pe parcursul formării profesionale a farmaciștilor; întrucât, în vederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare ca farmacist specialist și pentru a-i pune pe picior de egalitate în cadrul Comunității pe toți membrii acestei profesii, care sunt resortisanți ai statelor membre, trebuie realizată o anumită coordonare a condițiilor de formare profesională ca farmacist specialist, în cazul în care există formări profesionale specializate comune mai multor state membre care pot constitui o condiție pentru utilizarea titlului oficial de calificare, fără ca această formare profesională să reprezinte o condiție pentru accesul la activitățile incluse în gama minimă de activități coordonată; întrucât o astfel de coordonare nu pare a fi posibilă în acest stadiu, dar constituie, împreună cu recunoașterea reciprocă aferentă, un obiectiv care trebuie atins cât mai curând posibil,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Statele membre se asigură că titularii unei diplome, ai unui certificat sau ai altui titlu universitar sau echivalent în domeniul farmaciei, care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 2, sunt abilitate să aibă acces la și să exercite cel puțin activitățile menționate la alineatul (2), sub rezerva, după caz, a cerinței de experiență profesională suplimentară.

(2) Activitățile menționate la alineatul (1) sunt:

—	pregătirea formei farmaceutice a medicamentelor;

—	fabricarea și controlul medicamentelor;

—	controlul medicamentelor într-un laborator de control al medicamentelor;

—	stocarea, păstrarea și distribuirea medicamentelor en-gros;

—	pregătirea, testarea, stocarea și furnizarea produselor medicamentoase în farmacii publice;

—	pregătirea, controlul, stocarea și distribuirea medicamentelor în spitale;

—	asigurarea informării și consultării privind produsele medicamentoase.

(3) În cazul în care, în momentul adoptării prezentei directive, într-un stat membru există un sistem de competiție bazat pe testări în scopul selectării dintre titularii menționați la alineatul (1) pe aceia care să fie desemnați pentru a deveni titularii noilor farmacii, a căror înființare a fost hotărâtă în cadrul unui sistem național de distribuție geografică, statul membru respectiv poate menține, prin derogare de la alineatul (1), acest sistem de competiție și îl poate impune resortisanților statelor membre care posedă diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei la care s-a făcut referire la articolul 2 alineatul (1) și articolul 6 din Directiva 85/433/CEE.

Articolul 2

Statele membre condiționează eliberarea diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare la care s-a făcut referire la articolul 1 de următoarele condiții minime:

(1)

formarea care conduce la obținerea diplomei, certificatului sau a altui titlu oficial de calificare asigură:

(a)	cunoștințe corespunzătoare despre medicamentele și substanțele utilizate pentru fabricarea medicamentelor;

(b)	cunoștințe corespunzătoare de tehnologie farmaceutică și control fizic, chimic, biologic și microbiologic al medicamentelor;

(c)	cunoștințe corespunzătoare despre metabolism și efectele medicamentelor și despre acțiunea substanțelor toxice, precum și despre administrarea medicamentelor;

(d)	cunoștințe corespunzătoare pentru evaluarea datelor științifice privind medicamentele pentru a furniza informații corespunzătoare pe baza acestor cunoștințe;

(e)	cunoștințe corespunzătoare cu privire la condițiile legale și alte condiții referitoare la exercitarea activităților farmaceutice;

(2)	admiterea la această formare profesională presupune posesia unei diplome sau a unui certificat care să permită accesul, pentru studiile în cauză, la instituțiile universitare sau institutele de un nivel recunoscut ca echivalent de către un stat membru;

(3)

diploma, certificatul sau un alt titlu oficial de calificare certifică absolvirea unui ciclu de formare profesională care acoperă o perioadă de cel puțin cinci ani și care cuprinde:

—	cel puțin patru ani de instruire teoretică și practică pe bază de program integral într-o universitate sau într-o instituție de învățământ superior de un nivel recunoscut ca echivalent sau sub supravegherea unei universități;

—	cel puțin șase luni de stagiu într-o farmacie publică sau spital sub supravegherea departamentului farmaceutic din acel spital;

(4)

prin derogare de la punctul 3:

(a)

în cazul în care, în momentul adoptării prezentei directive, coexistă într-un stat membru două cicluri de formare profesională, unul care să dureze cel puțin cinci ani, iar celălalt patru ani, se consideră că diploma, certificatul sau un alt titlu oficial de calificare care certifică absolvirea cursului de formare profesională de patru ani îndeplinește condițiile de durată la care s-a făcut referire la punctul 3, cu condiția ca diplomele, certificatele sau alte titluri oficiale de calificare care certifică absolvirea celor două cicluri de formare profesională să fie recunoscute ca echivalente de către acel stat;

(b)

în cazul în care, în absența unui număr suficient de posturi în farmaciile publice și în spitale, un stat membru nu poate asigura cele șase luni de stagiu, pentru o perioadă de cinci ani de la expirarea termenului limită menționat la articolul 5, acesta poate prevedea ca cel mult jumătate din acest stagiu să implice activități ca farmacist într-o întreprindere de produse medicamentoase;

(5)

ciclul de formare profesională la care s-a făcut referire la punctul 3 cuprinde instruire teoretică și practică privind cel puțin următoarele materii:

—	biologia plantelor și animalelor;

—

fizică;

—	chimie generală și anorganică;

—	chimie organică;

—	chimie analitică;

—	chimie farmaceutică, inclusiv analiza medicamentelor;

—	biochimie (medicală) generală și aplicată;

—	anatomie și fiziologie; terminologie medicală;

—	microbiologie;

—	farmacologie și farmacoterapie;

—	tehnologie farmaceutică;

—	toxicologie;

—	farmacognosie;

—	legislație și, unde este cazul, deontologie.

Pentru fiecare materie, echilibrul între instruirea teoretică și cea practică trebuie să acorde suficientă importanță teoriei în vederea menținerii caracterului universitar al instruirii.

Articolul 3

În termen de cel mult trei ani de la expirarea termenului prevăzut la articolul 5, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate privind specializările în domeniul farmaciei, în special farmacia spitalului. Consiliul examinează aceste propuneri în termen de un an.

Articolul 4

Prezenta directivă se aplică, de asemenea, resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (5), exercită sau vor exercita cu titlu de salariat una dintre activitățile menționate la articolul 1 din Directiva 85/433/CEE.

Articolul 5

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive înainte de 1 octombrie 1987. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 6

În cazul în care, în aplicarea prezentei directive, un stat membru întâmpină dificultăți majore în anumite domenii, Comisia examinează aceste dificultăți în colaborare cu statul respectiv și solicită avizul Comitetului farmaceutic, constituit în temeiul Deciziei 75/320/CEE a Consiliului (6).

Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 7

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 16 septembrie 1985.

Pentru Consiliu

Președintele

M. FISCHBACH

(2) JO C 277, 17.10.1983, p. 160.

(3) JO C 230, 10.9.1981, p. 10.

(4) JO L 253, 24.9.1985, p. 37.

(6) JO L 147, 9.6.1975, p. 23.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

131

31985L0433

L 253/37

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 16 septembrie 1985

privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei, inclusiv a măsurilor de facilitare a exercitării efective a dreptului de stabilire cu privire la anumite activități din domeniul farmaciei

(85/433/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49 și 57,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în conformitate cu tratatul, orice tratament discriminatoriu pe motiv de naționalitate privind stabilirea și prestarea de servicii este interzis începând cu sfârșitul perioadei tranzitorii; întrucât principiul unui asemenea tratament pe motiv de naționalitate se aplică, în special, la eliberarea oricărei autorizații necesare pentru accesul la anumite activități și, de asemenea, la înscrierea sau afilierea la organizații sau organisme profesionale;

întrucât este, totuși, necesar ca anumite dispoziții să fie prevăzute pentru a facilita exercitarea efectivă a dreptului de stabilire;

întrucât, în aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (h) din tratat, statele membre au obligația de a nu acorda nici un fel de asistență care ar putea să denatureze condițiile de stabilire;

întrucât articolul 57 alineatul (1) din tratat prevede adoptarea de directive privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare;

întrucât, având în vedere neconcordanțele existente în prezent între statele membre în ceea ce privește formarea profesională în domeniul farmaciei, este necesar să se prevadă anumite dispoziții de coordonare pentru a da posibilitatea statelor membre să treacă la recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare; întrucât această coordonare este realizată de Directiva 85/432/CEE a Consiliului din 16 septembrie 1985 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative referitoare la anumite activități din domeniul farmaciei (4);

întrucât, în unele state membre, accesul la anumite activități din domeniul farmaciei este condiționat, pe lângă obținerea diplomei, certificatului sau a altui titlu oficial de calificare, de cerința de experiență profesională suplimentară; întrucât, deoarece nu există o convergență între statele membre în această privință, este recomandabil, pentru a înlătura orice dificultate, să fie recunoscută ca o condiție suficientă experiența practică adecvată, cu o durată egală, acumulată într-un alt stat membru;

întrucât, în cadrul politicii lor naționale în domeniul sănătății publice, al cărei scop este, printre altele, să asigure o distribuție satisfăcătoare a medicamentelor pe întregul lor teritoriu, anumite state membre restrâng numărul noilor farmacii care pot fi înființate, în timp ce altele nu au adoptat încă nici o dispoziție de această natură; întrucât, în aceste condiții, este prematur să se prevadă că efectele recunoașterii diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei trebuie să se extindă și la exercitarea activităților de farmacist ca titular al unei farmacii deschise publicului de mai puțin de trei ani; întrucât această problemă trebuie reexaminată de către Comisie și Consiliu într-un anumit termen;

întrucât, în ceea ce privește utilizarea titlurilor oficiale de calificare, deoarece o directivă privind recunoașterea reciprocă a diplomelor nu implică în mod necesar echivalarea materială a formărilor profesionale menționate de aceste diplome, utilizarea acestor titluri oficiale de calificare ar trebui autorizată numai în limba statului membru de origine sau de proveniență;

întrucât, pentru a facilita aplicarea prezentei directive de către administrațiile naționale, statele membre pot prevedea ca beneficiarii care îndeplinesc condițiile de formare profesională impuse de aceasta să prezinte, pe lângă titlurile oficiale de calificare, un certificat de la autoritățile competente din țara lor de origine sau de proveniență, care să ateste că aceste titluri oficiale de calificare sunt cele vizate de prezenta directivă;

întrucât prezenta directivă nu modifică actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre, care interzic societăților practicarea anumitor activități sau le impun anumite condiții pentru astfel de practici;

întrucât este dificil să se estimeze în ce măsură ar putea fi utile în prezent normele destinate să faciliteze libertatea farmaciștilor de a presta servicii; întrucât, în aceste condiții, nu este oportun să se adopte, pentru moment, asemenea norme;

întrucât, în ceea ce privește activitățile salariate, Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (5) nu prevede dispoziții specifice pentru profesiile reglementate privind moralitatea și buna reputație, disciplina profesională sau utilizarea titlului oficial de calificare; întrucât, în funcție de fiecare stat membru în parte, reglementările în cauză sunt sau pot fi aplicabile atât persoanelor salariate, cât și celor care desfășoară activități independente; întrucât activitățile condiționate în statele membre de posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare în domeniul farmaciei sunt exercitate atât de către salariați, cât și de către persoanele independente sau de către aceleași persoane în ambele calități în cursul carierei lor profesionale; întrucât, pentru a favoriza pe deplin libera circulație a membrilor acestei profesii în cadrul Comunității, apare, în consecință, necesitatea de a extinde aplicarea prezentei directive la salariați,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

Domeniul de aplicare

Articolul 1

Prezenta directivă se aplică activităților al căror acces și a căror exercitare sunt condiționate într-unul sau mai multe state membre de condiții de calificare profesională și care sunt destinate titularilor uneia din diplomele, certificatele sau altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei, prevăzute la articolul 4.

CAPITOLUL II

Diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei

Articolul 2

(1) Fiecare stat membru recunoaște diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 4, eliberate resortisanților statelor membre de către celelalte state membre în conformitate cu articolul 2 din Directiva 85/432/CEE, acordându-le acestora, în ceea ce privește accesul și exercitarea activităților menționate la articolul 1, același efect pe teritoriul lor ca și cel al diplomelor, certificatelor și al celorlalte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 4 și eliberate de statul membru respectiv.

(2) Cu toate acestea, statele membre nu sunt obligate să recunoască efectele diplomelor, certificatelor și ale altor titluri oficiale de calificare menționate la alineatul (1) cu privire la înființarea noilor farmacii publice. În sensul aplicării prezentei directive, sunt considerate noi și farmaciile deschise de mai puțin de trei ani.

În termen de cinci ani de la expirarea termenului prevăzut la articolul 19 alineatul (1), Comisia prezintă Consiliului un raport privind modul în care statele membre au pus în aplicare paragraful precedent și posibilitatea de extindere a efectelor recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare menționate la alineatul (1). Dacă este necesar, Comisia prezintă propuneri corespunzătoare.

Articolul 3

(1) Prin derogare de la articolul 2 și fără a aduce atingere articolului 45 din Actul de aderare din 1979, Republica Elenă nu are obligația de a recunoaște efectul diplomelor, al certificatelor sau al altor titluri oficiale de calificare eliberate de celelalte state membre, în conformitate cu dispozițiile articolului 2, cu excepția cazului în care persoana exercită cu titlu salariat, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, activitățile menționate la articolul 1.

Atât timp cât Republica Elenă face uz de această derogare și fără a aduce atingere articolului 45 din Actul de aderare din 1979, celelalte state membre nu au obligația de a recunoaște efectele certificatelor la care se face referire la articolul 4 litera (d), conform dispozițiilor articolului 2, cu excepția cazului în care persoana exercită cu titlu salariat, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, activitățile menționate la articolul 1.

(2) În termen de zece ani de la data menționată la articolul 19, Comisia prezintă Consiliului propunerile corespunzătoare pentru extinderea efectelor recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor sau a altor titluri oficiale de calificare, cu scopul de a facilita exercitarea efectivă a dreptului de stabilire între Republica Elenă și celelalte state membre. Consiliul hotărăște cu privire la aceste propuneri în conformitate cu procedurile stabilite în Tratatul CEE.

Articolul 4

Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare menționate la articolul 2 sunt următoarele:

(a)	în Belgia: Le diplôme légal de pharmacien/het wettelijk diploma van apoteker (diploma legală de stat, eliberată de facultățile de medicină și farmacie din cadrul universităților, de comisia centrală de examinare sau de comisiile de examen de stat din universități);

(b)	în Danemarca: Bevis for bestået farmaceutisk kandidateksamen (certificat care atestă promovarea examenului de candidat la farmacie);

(c)

în Republica Federală Germania:

1.	Zeugnis über die staatliche Pharmazeutische Prüfung (certificatul examenului de stat în domeniul farmaciei);

2.	atestatele eliberate de autoritățile competente ale Republicii Federale Germania, care certifică echivalența titlurilor oficiale de calificare eliberate după 8 mai 1945 de către autoritățile competente ale Republicii Democrate Germania cu cele care figurează la prima liniuță;

(d)	în Grecia: Πιατοποιητικό των αρμοδίων αρχών, ικανότητας άσκησης της φαρμακευτικής, χορηγούμενο μετά κρατική εζέταση (certificatul care atestă capacitatea de a exercita activitatea de farmacist, eliberat de autoritățile competente după promovarea unui examen de stat);

(e)	în Franța: Le diplôme d'État de pharmacien (diploma de stat în domeniul farmaciei eliberată de universități) sau Le diplôme d'État de docteur en pharmacie (diploma de stat de doctor în farmacie eliberată de universități);

(f)	în Irlanda: certificatul de Registered Pharmaceutical Chemist;

(g)	în Italia: diploma sau certificatul ce conferă dreptul de a profesa în domeniul farmaciei, obținute printr-un examen de stat;

(h)	în Luxemburg: diploma de stat în farmacie eliberată de comisia de examen de stat și semnată de ministrul educației naționale;

(i)	Țările de Jos: Het getuigschrift van met goed gevolg afgelegd apothekersexamen (certificatul care atestă promovarea examenului de farmacist);

(j)	în Regatul Unit: certificatul de Registered Pharmaceutical Chemist.

Articolul 5

În cazul în care, într-un stat membru, accesul sau exercitarea uneia din activitățile menționate la articolul 1 sunt condiționate, pe lângă posesia unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare menționat la articolul 4, de cerința de experiență profesională suplimentară, acel stat acceptă ca dovadă suficientă în această privință o atestare a autorităților competente ale statului membru de origine sau de proveniență, conform căreia persoana interesată a exercitat activitățile menționate pentru o perioadă echivalentă în statul membru de origine sau de proveniență.

Cu toate acestea, această recunoaștere nu se aplică în privința experienței profesionale de doi ani cerute de Marele Ducat al Luxemburgului pentru atribuirea unei concesiuni de stat de farmacie publică.

CAPITOLUL III

Drepturi dobândite

Articolul 6

Diplomele, certificatele și alte titluri universitare sau echivalente în domeniul farmaciei eliberate resortisanților statelor membre de statele membre și care nu îndeplinesc toate cerințele minime de formare profesională prevăzute la articolul 2 din Directiva 85/432/CEE sunt asimilate diplomelor care îndeplinesc aceste cerințe, dacă:

—	atestă o formare profesională încheiată înainte de punerea în aplicare a directivei menționate sau

—	atestă o formare profesională încheiată ulterior, dar care a fost inițiată înainte de punerea în aplicare a directivei menționate

și, în fiecare caz, dacă:

—

sunt însoțite de o atestare care să certifice că titularii au exercitat efectiv și legal într-un stat membru, pe o durată de cel puțin 3 ani consecutivi în decursul ultimilor 5 ani care precedă data eliberării atestării, una din activitățile menționate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/432/CEE, în măsura în care activitatea respectivă este reglementată în statul respectiv.

CAPITOLUL IV

Utilizarea titlului oficial de calificare

Articolul 7

(1) Fără a aduce atingere articolului 14, statele membre gazdă asigură ca resortisanților statelor membre care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2, 5 și 6 să li se recunoască dreptul de a-și folosi titlul oficial de calificare și, eventual, abrevierea sa, din statul membru de origine sau de proveniență, în limba statului respectiv. Statele membre gazdă pot prevedea ca acest titlu oficial de calificare să fie urmat de denumirea și adresa instituției sau comisiei de examinare care a eliberat acest titlu.

CAPITOLUL V

Dispoziții pentru facilitarea exercitării efective a dreptului de stabilire

Articolul 8

(1) Statul membru gazdă care impune resortisanților săi dovada moralității și bunei reputații în ceea ce privește accesul la una din activitățile menționate la articolul 1 acceptă ca dovadă suficientă, cu privire la resortisanții altor state membre, atestarea eliberată de o autoritate competentă din statul membru de origine sau de proveniență care certifică îndeplinirea condițiilor de moralitate sau bună reputație impuse în statul membru pentru accesul la activitatea respectivă.

(3) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștință de fapte grave și precise care s-au petrecut în afara teritoriului anterior stabilirii celui în cauză în statul respectiv său și care pot afecta accesul la activitatea în cauză, acesta poate informa statul membru de origine sau de proveniență cu privire la acestea.

(4) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 9

(1) În cazul în care într-un stat membru gazdă sunt în vigoare acte cu putere de lege și acte administrative privind respectarea condițiilor de moralitate sau bună reputație, inclusiv dispoziții privind măsuri disciplinare în cazuri de abateri profesionale grave sau de condamnări pentru fapte penale săvârșite în exercitarea uneia din activitățile menționate la articolul 1, statul membru de origine sau de proveniență transmite statului membru gazdă informațiile necesare privind măsurile sau sancțiunile de natură profesională sau administrativă luate împotriva persoanei respective, precum și sancțiunile penale impuse acesteia în timpul exercitării profesiei în statul membru de origine sau de proveniență.

Statul membru de origine sau de proveniență verifică exactitatea faptelor, în măsura în care acestea pot afecta accesul la activitatea în cauză în statul membru respectiv. Autoritățile statului respectiv decid asupra naturii și amplorii investigațiilor care trebuie efectuate și, în conformitate cu alineatul (1), informează statul membru gazdă asupra oricărei acțiuni pe care o efectuează în legătură cu informațiile primite de la acesta.

(3) Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.

Articolul 10

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi, care doresc să aibă acces la sau să desfășoare oricare dintre activitățile menționate la articolul 1, un certificat de sănătate fizică sau psihică, acest stat acceptă ca dovadă suficientă prezentarea documentului cerut în statul membru de origine sau de proveniență.

În cazul în care statul membru de origine sau de proveniență nu impune prezentarea unui document de această natură celor care doresc să aibă acces la sau să exercite activitatea în cauză, statul membru gazdă trebuie să accepte de la resortisanții statului membru de origine sau de proveniență o atestare eliberată de o autoritate competentă a statului respectiv, corespunzătoare atestărilor eliberate în statul membru gazdă.

Articolul 11

Documentele menționate la articolele 8, 9 și 10 nu pot fi prezentate după mai mult de trei luni de la data emiterii.

Articolul 12

(1) Procedura prin care beneficiarului îi este autorizat accesul la una din activitățile menționate la articolul 1, în temeiul articolelor 8, 9 și 10, trebuie să se încheie cât mai curând posibil și în termen de cel mult trei luni de la prezentarea dosarului complet al beneficiarului, fără a aduce atingere întârzierilor rezultate ca urmare a unei eventuale acțiuni introduse la încheierea acestei proceduri.

(2) În cazurile menționate la articolul 8 alineatul (3) și articolul 9 alineatul (2), o cerere de reexaminare suspendă perioada prevăzută la alineatul (1).

Statul membru de origine sau de proveniență consultat trebuie să transmită răspunsul său în termen de trei luni.

La primirea răspunsului sau la expirarea acestui termen, statul membru gazdă trebuie să continue procedura menționată la alineatul (1).

Articolul 13

În cazul în care un stat membru gazdă impune resortisanților săi care doresc să aibă acces la sau să exercite oricare dintre activitățile menționate la articolul 1 să depună jurământ sau să facă o declarație solemnă și dacă formula acestui jurământ sau declarații nu poate fi utilizată de resortisanții altor state membre, statul membru gazdă asigură ca o formulă adecvată și echivalentă de jurământ sau declarație să fie pusă la dispoziția persoanelor interesate.

Articolul 14

În cazul în care, într-un stat membru gazdă, folosirea titlului profesional cu privire la una dintre activitățile menționate la articolul 1 este reglementată, resortisanții altor state membre, care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 2, 5 și 6, folosesc titlul profesional al statului membru gazdă care, în statul respectiv, corespunde acestor condiții de formare profesională și folosesc și titlul abreviat.

Articolul 15

(3) Statele membre asigură ca, după caz, beneficiarii să dobândească, în propriul lor interes și în cel al pacienților lor, cunoștințele lingvistice necesare exercitării profesiei lor în statul membru gazdă.

CAPITOLUL VI

Dispoziții finale

Articolul 16

Articolul 17

În termenul prevăzut la articolul 19 alineatul (1), statele membre desemnează autoritățile și organismele abilitate să elibereze sau să primească diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare, precum și documentele și informațiile menționate în prezenta directivă și informează de îndată celelalte state membre și Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 18

Articolul 19

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive înainte de 1 octombrie 1987. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 20

În cazul în care, în aplicarea prezentei directive, un stat membru întâmpină dificultăți majore în anumite domenii, Comisia examinează aceste dificultăți în colaborare cu statul respectiv și solicită avizul Comitetului farmaceutic constituit în temeiul Deciziei 75/320/CEE (6).

Dacă este necesar, Comisia prezintă Consiliului propuneri adecvate.

Articolul 21

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 16 septembrie 1985.

Pentru Consiliu

Președintele

M. FISCHBACH

(1) JO C 35, 18.2.1981, p. 6 și JO C 40, 18.2.1984, p. 4.

(2) JO C 277, 17.10.1983, p. 160.

(3) JO C 230, 10.9.1981, p. 10.

(4) JO L 253, 24.9.1985, p. 34.

(6) JO L 147, 9.6.1975, p. 23.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

137

31985L0584

L 372/42

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 20 decembrie 1985

de modificare, în vederea aderării Spaniei și Portugaliei, a Directivei 85/433/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaciei, inclusiv a măsurilor de facilitare a exercitării efective a dreptului de stabilire cu privire la anumite activități din domeniul farmaciei

(85/584/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Actul de aderare a Spaniei și Portugaliei, în special articolul 396,

întrucât, în vederea aderării Spaniei și Portugaliei, este necesar să se aducă anumite modificări Directivei 85/433/CEE (1), pentru a se asigura aplicarea sa uniformă de către Spania și Republica Portugheză și de către celelalte state membre;

întrucât, în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei, instituțiile Comunității pot adopta, înainte de aderare, măsurile menționate la articolul 396 din Actul de aderare, măsurile intrând în vigoare sub rezerva și la data intrării în vigoare a tratatului menționat anterior,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

De la 1 ianuarie 1986, sub rezerva intrării în vigoare a Tratatului de aderare a Spaniei și Portugaliei, la articolul 4 din Directiva 85/433/CEE se adaugă următorul text:

„(k)	în Spania: título de licenciado en farmacia (diplomă universitară în farmacie acordată de Ministerul Educației și Științei sau de universități)

(l)	în Portugalia: Carta de curso de licenciatura em Ciências Farmacêuticas (certificatul de licență în științe farmaceutice acordat de universități)”.

Articolul 2

Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termenul prevăzut la articolul 19 alineatul (1) din Directiva 85/433/CEE.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 20 decembrie 1985.

Pentru Consiliu

Președintele

R. KRIEPS

(1) JO L 253, 24.9.1985, p. 37.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

138

31985L0611

L 375/3

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 20 decembrie 1985

de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM)

(85/611/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât legislațiile statelor membre în materie de organisme de plasament colectiv diferă considerabil de la un stat la altul, în special în ceea ce privește obligațiile și controalele la care le supun; întrucât aceste diferențe determină perturbări ale condițiilor de concurență între aceste organisme și nu asigură deținătorilor de unități o protecție echivalentă;

întrucât o coordonare a legislațiilor interne care reglementează organismele de plasament colectiv ar fi oportună pentru a apropia, la nivel comunitar, condițiile de concurență dintre aceste organisme și pentru a realiza o protecție mai eficientă și mai uniformă pentru deținătorii de unități; întrucât o astfel de coordonare ar fi oportună pentru a facilita, pentru organismele de plasament colectiv situate într-un stat membru, comercializarea unităților lor pe teritoriul altor state membre;

întrucât realizarea acestor obiective facilitează eliminarea restricțiilor privind libera circulație, la nivel comunitar, a unităților organismelor de plasament colectiv și întrucât această coordonare contribuie la crearea unei piețe de capital europene;

întrucât, având în vedere obiectivele menționate anterior, este de dorit să se stabilească, pentru organismele de plasament colectiv situate în statele membre, norme comune de bază privind autorizarea, controlul, structura și activitatea lor și informațiile pe care acestea trebuie să le publice;

întrucât aplicarea acestor norme comune constituie o garanție suficientă pentru a permite, sub rezerva dispozițiilor aplicabile în materie de circulație a capitalului, organismelor de plasament colectiv situate într-un stat membru, să își comercializeze unitățile în celelalte state membre, fără ca acestea din urmă să poată supune respectivele organisme sau unitățile lor oricărei dispoziții, altele decât cele care, în aceste state, nu intră sub incidența domeniilor reglementate de prezenta directivă; întrucât, în cazul în care un organism de plasament colectiv își comercializează unitățile în alt stat membru decât cel în care se află situat, este oportun, cu toate acestea, să se prevadă că trebuie să se ia orice măsură necesară pentru ca deținătorii de unități din acest alt stat membru să poată să își exercite cu ușurință drepturile financiare aici și să dispună de informațiile necesare;

întrucât, într-o primă etapă, este necesar să se limiteze coordonarea legislațiilor statelor membre cu organismele de plasament colectiv de alt tip decât „închise”, care își oferă unitățile spre vânzare către public în Comunitate și care au ca obiect de activitate unic investițiile în valori mobiliare (acestea fiind mai ales valori mobiliare cotate la bursă în mod oficial sau pe piețe reglementate de aceeași natură); întrucât reglementarea organismelor de plasament colectiv care nu intră sub incidența prezentei directive ridică diverse probleme care ar trebui rezolvate de alte dispoziții și, în consecință, aceste organisme vor face obiectul unei coordonări ulterioare; întrucât, până la o astfel de coordonare, orice stat membru poate stabili în special categoriile de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) excluse din domeniul de aplicare a prezentei directive, având în vedere politica lor de plasament și de împrumut, precum și normele specifice la care se supun aceste OPCVM-uri în desfășurarea activității lor pe teritoriul său;

întrucât comercializarea liberă a unităților OPCVM-urilor autorizate să investească până la 100 % din activele lor în valori mobiliare emise de același emitent (stat, colectivitate publică teritorială etc.) nu poate avea efecte directe sau indirecte în perturbarea funcționării pieței de capital sau în complicarea finanțării unui stat membru și nici nu poate crea situații economice similare cu cele pe care articolul 68 alineatul (3) din tratat intenționează să le evite;

întrucât ar trebui să se țină seama de situația specială a pieței financiare a Republicii Elene și Republicii Portugheze acordând acestor țări un termen suplimentar pentru punerea în aplicare a prezentei directive,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

SECȚIUNEA I

Dispoziții generale și domeniu de aplicare

Articolul 1

(1) Statele membre aplică prezenta directivă organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) situate pe teritoriul lor.

(2) În sensul prezentei directive și sub rezerva articolului 2, prin „OPCVM” se înțeleg organismele:

—	al căror obiect de activitate unic îl reprezintă plasamentul colectiv în valori mobiliare al capitalului colectat de la public și care funcționează pe principiul repartizării riscurilor și

—

ale căror unități sunt, la cererea deținătorilor de unități, răscumpărate sau rambursate, direct sau indirect, din activele acestor organisme. Activitatea OPCVM-ului de a se asigura că valoarea la bursă a unităților sale nu variază semnificativ în raport cu valoarea de inventar netă este considerată echivalentă unor astfel de răscumpărări sau rambursări.

(3) Aceste organisme pot fi constituite, în temeiul legii, sub formă contractuală (fonduri deschise de investiții administrate de o societate de administrare) ori sub forma de trust (unit trust) sau sub formă statutară (societate de investiții).

În sensul prezentei directive, termenul „fond deschis de investiții” include, de asemenea, unit trust.

(4) Societățile de investiții ale căror active sunt investite prin intermediul unor societăți filiale în principal în alte bunuri decât în valori mobiliare nu sunt reglementate de prezenta directivă.

(5) Statele membre interzic OPCVM-urilor care intră sub incidența prezentei directive să se transforme în organisme de plasament colectiv care nu intră sub incidența prezentei directive.

(6) Sub rezerva dispozițiilor în materie de circulație a capitalului, precum și a articolului 44, articolului 45 și a articolului 52 alineatul (2), nici un stat membru nu poate aplica alte dispoziții de orice fel în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru OPCVM-urile situate în alt stat membru sau pentru unitățile emise de aceste OPCVM-uri, în cazul în care aceste OPCVM-uri își comercializează unitățile pe teritoriul său.

(7) Fără a aduce atingere alineatului (6), statele membre pot aplica OPCVM-urilor de pe teritoriul lor dispoziții mai stricte sau suplimentare față de cele de la articolul 4 și următoarele din prezenta directivă, cu condiția ca acestea să aibă aplicabilitate generală și să nu fie contrare prezentei directive.

Articolul 2

(1) Următoarele OPCVM-uri nu intră sub incidența prezentei directive:

—	OPCVM-uri de tip închis;

—	OPCVM-uri care își colectează capitalul fără a promova vânzarea unităților lor către persoane din Comunitate sau în orice parte a acestora;

—	OPCVM-uri ale căror unități, în temeiul regulamentului fondului sau al actelor constitutive ale societății de investiții, pot fi vândute numai publicului țărilor terțe;

—	categoriile de OPCVM-uri stabilite de reglementarea statului membru în care este situat OPCVM-ul pentru care normele prevăzute la secțiunea V și articolul 36 sunt inadecvate având în vedere politica lor de plasament și de împrumut.

(2) La expirarea unui termen de cinci ani de la punerea în aplicare a prezentei directive, Comisia prezintă Consiliului un raport privind aplicarea alineatului (1), în special a patra liniuță. Aceasta propune, în cazul în care este necesar, măsurile corespunzătoare pentru extinderea domeniului de aplicare.

Articolul 3

Pentru aplicarea prezentei directive, un OPCVM este considerat ca fiind situat în statul membru în care se găsește sediul social al societății de administrare a fondului deschis de investiții sau cel al societății de investiții; statele membre trebuie să solicite ca sediul central să fie situat în același stat membru ca și sediul social.

SECȚIUNEA II

Autorizarea OPCVM-ului

Articolul 4

(1) Pentru a-și desfășura activitatea, un OPCVM trebuie autorizat de autoritățile statului membru în care este situat, denumite în continuare „autorități competente”.

Această autorizație este valabilă în toate statele membre.

(2) Un fond deschis de investiții este autorizat numai în cazul în care autoritățile competente aprobă, pe de o parte, societatea de administrare, pe de altă parte, regulamentul fondului și alegerea depozitarului. O societate de investiții poate fi autorizată doar în cazul în care autoritățile competente aprobă, pe de o parte, actele constitutive ale societății și, pe de altă parte, alegerea depozitarului.

(3) Autoritățile competente nu pot autoriza un OPCVM în cazul în care conducătorii societății de administrare, ai societății de investiții sau ai depozitarului nu au o reputație bună sau nu au experiența necesară îndeplinirii funcțiilor lor. În acest sens, identitatea conducătorilor societății de administrare, ai societății de investiții și ai depozitarului, precum și a persoanelor care le urmează în funcție trebuie comunicată de îndată autorităților competente.

„Conducătorii” reprezintă persoanele care, în temeiul legii sau actelor constitutive, reprezintă societatea de administrare, societatea de investiții sau depozitarul ori care determină efectiv orientarea activității societății de administrare, a societății de investiții sau a depozitarului.

(4) Orice înlocuire a societății de administrare sau a depozitarului, precum și orice modificare a regulamentului fondului sau actele constitutive ale societății de investiții sunt supuse aprobării autorităților competente.

SECȚIUNEA III

Obligații privind structura fondurilor deschise de investiții

Articolul 5

Societatea de administrare trebuie să dispună de suficiente resurse financiare care să îi permită desfășurarea activității în mod eficient și îndeplinirea obligațiilor.

Articolul 6

Activitățile societății de administrare trebuie să se limiteze la administrarea fondurilor deschise de investiții și a societăților de investiții.

Articolul 7

(1) Activele unui fond deschis de investiții trebuie încredințate depozitarului pentru păstrare.

(2) Răspunderea unui depozitar, prevăzută ca atare la articolul 9, nu este influențată de faptul că activele sau o parte din acestea le-a încredințat pentru păstrare unui terț.

(3) Un depozitar trebuie, în plus:

(a)	să se asigure că vânzarea, emisiunea, răscumpărarea, rambursarea și anularea unităților efectuate în beneficiul fondului sau de către o societate de administrare sunt realizate în conformitate cu legea și cu regulamentul fondului;

(b)	să se asigure că valoarea unităților este calculată în conformitate cu legea și cu regulamentul fondului;

(c)	să îndeplinească instrucțiunile societății de administrare, cu excepția cazului în care acestea contravin legii sau regulamentului fondului;

(d)	să se asigure că în operațiunile care implică activele fondului, contravaloarea îi este trimisă în termenele uzuale;

(e)	să se asigure că veniturile fondului sunt folosite în conformitate cu legea și cu regulamentul fondului.

Articolul 8

(1) Depozitarul trebuie să aibă sediul social în același stat membru ca și societatea de administrare sau să îl stabilească în acel stat membru în cazul în care sediul său social se află în alt stat membru.

(2) Depozitarul trebuie să fie o instituție care se supune controlului public. Acesta, trebuie să prezinte, de asemenea, suficiente garanții financiare și profesionale pentru a-și desfășura activitatea ca depozitar și pentru a-și îndeplini obligațiile aferente acestei funcții.

(3) Statul membru determină categoriile de instituții prevăzute la alineatul (2) dintre care se poate alege depozitarul.

Articolul 9

Depozitarul răspunde, în conformitate cu dreptul intern al statului în care societatea de administrare are sediul social, pentru orice prejudiciu suferit de societatea de administrare sau de deținătorii de unități, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor sau a îndeplinirii necorespunzătoare a acestora. Răspunderea față de deținătorii de unități poate fi invocată direct sau indirect, prin intermediul societății de administrare, în funcție de natura juridică a raporturilor dintre depozitar, societatea de administrare și deținătorii de unități.

Articolul 10

(1) O societate nu poate fi în același timp societate de administrare și depozitar.

(2) Societatea de administrare și depozitarul trebuie, în exercitarea funcțiilor respective, să acționeze independent și exclusiv în interesul deținătorilor de unități.

Articolul 11

Legea sau regulamentul fondului definesc condițiile privind înlocuirea societății de administrare și a depozitarului și prevăd normele care permit asigurarea protecției deținătorilor de unități în cazul acestei înlocuiri.

SECȚIUNEA IV

Obligațiile privind structura societăților de investiții și a depozitarului lor

Articolul 12

Statele membre determină forma juridică pe care o societate de investiții trebuie să o aibă. Aceasta trebuie să aibă un capital vărsat suficient, care să îi permită desfășurarea activității în mod eficient și îndeplinirea obligațiilor.

Articolul 13

Societatea de investiții nu poate desfășura alte activități în afara celor prevăzute la articolul 1 alineatul (2).

Articolul 14

(1) Activele unei societăți de investiții trebuie încredințate unui depozitar pentru păstrare.

(2) Răspunderea unui depozitar, după cum este prevăzută la articolul 16, nu este afectată de încredințarea către un terț a activelor sale sau a unei părți din acestea în vederea păstrării.

(3) Un depozitar trebuie, în plus:

(a)	să se asigure că vânzarea, emisiunea, răscumpărarea, rambursarea și anularea unităților sale efectuate de societate sau în beneficiul său se efectuează în conformitate cu legea și cu actele constitutive ale societății;

(b)	să se asigure că, în operațiunile privind activele societății, contravaloarea îi este trimisă în termenele uzuale;

(c)	să se asigure că venitul societății este utilizat în conformitate cu legea și actele constitutive.

(4) Un stat membru poate decide că societățile de investiții situate pe teritoriul său care își comercializează unitățile exclusiv la una sau mai multe burse de valori la cota oficială la care unitățile lor sunt admise, nu sunt obligate să aibă un depozitar în sensul prezentei directive.

Articolul 34, 37 și 38 nu se aplică acestor societăți. Cu toate acestea, normele privind evaluarea activelor unor astfel de societăți trebuie stabilite prin lege și prin actele lor constitutive.

(5) Un stat membru poate decide că societățile de investiții situate pe teritoriul său care își comercializează cel puțin 80 % din unități la una sau mai multe burse de valori desemnate prin actele lor constitutive nu sunt obligate să aibă un depozitar, în sensul prezentei directive, cu condiția ca unitățile lor să fie admise la cota oficială a burselor de valori din statele membre pe teritoriul cărora își comercializează unitățile și cu condiția ca tranzacțiile efectuate de astfel de societăți în afara bursei să fie făcute doar la cursul bursei. Actele constitutive ale societății trebuie să indice bursa din țara în care se comercializează unitățile a căror cotație determină prețul la care societatea efectuează tranzacțiile, în afara bursei, în respectiva țară.

Un stat membru folosește opțiunea prevăzută la paragraful precedent numai în cazul în care consideră că deținătorii de unități beneficiază de o protecție echivalentă cu cea a deținătorilor de unități la OPCVM-urile care au un depozitar în înțelesul prezentei directive.

În special, aceste societăți și societățile prevăzute la alineatul (4) trebuie:

(a)	în absența unor prevederi ale legii, să indice în actele lor constitutive metodele de calcul pentru valoarea de inventar netă a unităților;

(b)	să intervină pe piață pentru a împiedica modificarea la bursă a valorii unităților lor cu mai mult de 5 % față de valoarea lor de inventar netă;

(c)	să stabilească valoarea de inventar netă a unităților, să o comunice autorităților competente de cel puțin două ori pe săptămână și să o publice de două ori pe lună.

De cel puțin două ori pe lună, un auditor independent trebuie să se asigure că valoarea unităților este calculată în conformitate cu legea și actele constitutive ale societății. Cu această ocazie, cenzorul trebuie să verifice că activele societății sunt investite în conformitate cu normele stabilite de lege și actele constitutive.

(6) Comisiei îi este comunicate de către statele membre identitatea societăților care beneficiază de derogările prevăzute la alineatele (4) și (5).

Comisia informează Comitetul de contact în privința aplicării alineatelor (4) și (5) în următorii cinci ani de la punerea în aplicare a prezentei directive. După ce s-a obținut avizul Comitetului de contact, după caz, Comisia propune măsurile corespunzătoare.

Articolul 15

(1) Depozitarul trebuie să aibă sediul social în același stat membru ca și societatea de investiții sau să îl stabilească în acel stat în cazul în care sediul său social se află în alt stat membru.

(2) Depozitarul trebuie să fie o instituție supusă controlului public. Aceasta trebuie să prezinte suficiente garanții financiare și profesionale pentru a-și putea desfășura eficient activitățile care îi revin ca depozitar și pentru a-și îndeplini obligațiile aferente acestei funcții.

(3) Statele membre stabilesc care dintre categoriile de instituții prevăzute la alineatul (2) pot fi alese ca depozitari.

Articolul 16

Depozitarul răspunde, în conformitate cu dreptul intern al statului în care societatea de investiții are sediul social, față de societatea de investiții și deținătorii de unități în privința oricărui prejudiciu suferit de aceștia ca rezultat al neîndeplinirii obligațiilor sau al îndeplinirii necorespunzătoare a acestora.

Articolul 17

(1) O societate nu poate fi în același timp societate de investiții și depozitar.

(2) În îndeplinirea funcțiilor sale, un depozitar trebuie să acționeze exclusiv în interesul deținătorilor de unități.

Articolul 18

Legea sau actele constitutive ale societății de investiții definesc condițiile privind înlocuirea depozitarului și prevăd normele care permit să se asigure protecția deținătorilor de unități în cazul acestei înlocuiri.

SECȚIUNEA V

Obligațiile privind politica de investiții a OPCVM-urilor

Articolul 19

(1) Investițiile unui fond deschis de investiții și ale unei societăți de investiții trebuie să fie constituite exclusiv din:

(a)	valori mobiliare admise la cota oficială a unei burse de valori dintr-un stat membru;

(b)	valori mobiliare negociate pe o altă piață reglementată într-un stat membru, care funcționează în mod regulat și care este recunoscută și deschisă publicului;

(c)

valori mobiliare admise la cota oficială a unei burse de valori dintr-o țară terță sau negociate pe o altă piață reglementată dintr-o țară terță, care funcționează în mod regulat și este recunoscută și deschisă publicului, cu condiția ca alegerea bursei sau a pieței să fi fost aprobată de autoritățile competente sau prevăzută de lege și de regulamentul fondului sau de actele constitutive ale societății de investiții;

(d)

valori mobiliare nou-emise, sub rezerva ca:

—

condițiile de emisiune să includă angajamentul ca cererea de admitere la cota oficială a unei burse de valori sau pe altă piață reglementată, care funcționează în mod regulat și este recunoscută și deschisă publicului, să fie depusă, cu condiția ca alegerea bursei sau a pieței să fi fost aprobată de autoritățile competente sau prevăzută de lege sau de regulamentul fondului ori de actele constitutive ale societății de investiții;

—	această admitere să fie obținută cel târziu înainte de sfârșitul perioadei de un an de la emisiune.

(2) Cu toate acestea:

(a)	un OPCVM nu poate investi mai mult de 10 % din activele sale în alte valori mobiliare decât cele prevăzute la alineatul (1);

(b)

statele membre pot prevedea că OPCVM-urile pot investi până la 10 % maxim din activele sale în titluri de creanță care, în sensul prezentei directive, datorită caracteristicilor lor, sunt asimilabile valorilor mobiliare și care sunt, în special, transferabile, lichide și au o valoare care poate fi determinată cu precizie în orice moment sau cel puțin la termenele menționate la articolul 34;

(c)	o societate de investiții poate achiziționa bunuri mobile și imobile care sunt indispensabile pentru desfășurarea directă a activității sale;

(d)	un OPCVM nu poate achiziționa metale prețioase sau certificate reprezentative pentru acestea.

(3) Investițiile prevăzute la alineatul (2) literele (a) și (b) nu pot depăși în total 10 % din activele OPCVM-ului.

(4) Un fond deschis de investiții și o societate de investiții pot deține lichidități auxiliare.

Articolul 20

(1) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre:

(a)	cel târziu până la data punerii în aplicare a prezentei directive, lista titlurilor de creanță pe care, în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) litera (b), au intenția să le asimileze valorilor mobiliare, precizând caracteristicile titlurilor asimilate și motivul acestei asimilări;

(b)	modificările pe care ei intenționează să le facă listei de titluri prevăzute la litera (a) sau noile asimilări pe care intenționează să le facă, precum și motivele care argumentează aceste modificări sau aceste noi asimilări.

(2) Comisia comunică de îndată aceste informații celorlalte state membre, împreună cu comentariile pe care le consideră necesare. Această comunicare poate face obiectul unui schimb de opinii în cadrul comitetului de contact, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 53 alineatul (4).

Articolul 21

(1) Statele membre pot autoriza OPCVM-urile, în condițiile și limitele pe care le stabilesc, să folosească tehnici și instrumente privind valorile mobiliare, cu condiția ca recursul la aceste tehnici și instrumente să se facă având în vedere o bună administrare a portofoliului.

(2) Statele membre pot, de asemenea, să autorizeze OPCVM-urile să utilizeze tehnici și instrumente pentru a acoperi riscurile de schimb valutar, în cadrul administrării patrimoniului lor.

Articolul 22

(1) Un OPCVM nu poate investi mai mult de 5 % din activele sale în valori mobiliare ale aceluiași emitent.

(2) Statele membre pot mări limita de la alineatul (1) la maximum 10 %. Cu toate acestea, valoarea totală a valorilor mobiliare deținute de OPCVM la societățile emitente în care a investit mai mult de 5 % din activele sale nu poate depăși 40 % din valoarea activelor OPCVM-ului.

(3) Statele membre pot crește limita prevăzută la alineatul (1) la maximum 35 % în cazul în care valorile mobiliare sunt emise sau garantate de un stat membru, de colectivitățile sale publice teritoriale, de un stat terț sau de organisme publice internaționale din care fac parte unul sau mai multe state membre.

Articolul 23

(1) Prin derogare de la articolul 22 și fără a aduce atingere articolului 68 alineatul (3) din tratat, statele membre pot autoriza OPCVM-urile să investească, conform principiului repartiției riscului, până la 100 % din activele lor în valori mobiliare emise sau garantate de un stat membru, țări terțe sau organisme publice internaționale din care fac parte unul sau mai multe state membre.

Autoritățile competente acordă o astfel de derogare doar în cazul în care consideră că deținătorii de unități la OPCVM-uri beneficiază de o protecție echivalentă cu cea a deținătorilor de unități la OPCVM-urile care respectă limitele prevăzute la articolul 22.

Aceste OPCVM-uri trebuie să dețină valori de la cel puțin 6 emisiuni diferite, dar valorile care aparțin unei aceleiași emisiuni nu pot depăși 30 % din valoarea totală a activelor lor.

(2) OPCVM-urile prevăzute la alineatul (1) trebuie să menționeze, în mod expres, în regulamentul fondului sau actele constitutive ale societății de investiții, statele, colectivitățile publice teritoriale sau organismele publice internaționale care emit sau garantează valorile în care intenționează să investească mai mult de 35 % din activele lor; acest regulament sau actele constitutive trebuie aprobate de autoritățile competente.

(3) În plus, OPCVM-urile prevăzute la alineatul (1) trebuie să includă, în prospecte sau în orice publicație promoțională, o frază bine evidențiată atrăgând atenția asupra acestei autorizații și indicând statele, colectivitățile publice teritoriale și organismele publice internaționale în valorile cărora intenționează să investească sau au investit mai mult de 35 % din activele lor.

Articolul 24

(1) Un OPCVM poate obține unități de la alte organisme de plasament colectiv de tip deschis, numai în cazul în care sunt considerate organisme de plasament colectiv în sensul articolului 1 alineatul (2) prima și a doua liniuță.

(2) Un OPCVM nu poate investi mai mult de 5 % din activele sale în unități ale unor astfel de OPCVM-uri.

(3) Achiziționarea de unități ale unui fond deschis de investiții administrat de aceeași societate de administrare sau de oricare altă societate cu care societatea de administrare este legată în cadrul unei comunități de administrare sau de control sau printr-o importantă participare directă sau indirectă poate fi permisă numai în cazul unui fond care, în conformitate cu regulamentul său, s-a specializat în investiția într-o anumită zonă geografică sau un anumit sector economic, cu condiția ca achiziționarea să fie autorizată de autoritățile competente. Această autorizație se acordă numai în cazul în care fondul și-a anunțat intenția de a folosi această opțiune și această opțiune a fost menționată în mod expres în regulamentul său.

Societatea de administrare nu poate impune costuri sau taxe privind operațiunile care se referă la unitățile fondului în cazul în care elemente din activul unui fond deschis de investiții sunt investite în unitățile unui alt fond deschis de investiții administrat de aceeași societate de administrare sau de oricare altă societate de care societatea de administrare este legată în cadrul unei comunități de administrare sau de control sau printr-o importantă participare directă sau indirectă.

(4) Alineatul (3) se aplică, de asemenea, în cazul în care o societate de investiții achiziționează unități la o altă societate de investiții de care este legat în sensul alineatului (3).

Acesta se aplică și în cazurile în care o societate de investiții achiziționează unități ale unui fond deschis de investiții de care este legată și în care un fond deschis de investiții achiziționează unități ale unei societăți de investiții de care este legat.

Articolul 25

(1) O societate de investiții sau o societate de administrare, pentru ansamblul fondurilor deschise de investiții pe care le administrează și care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentei directive, nu poate achiziționa acțiuni cu drept de vot care să îi permită exercitarea unei influențe semnificative în administrarea emitentului.

Până la o coordonare ulterioară, statele membre trebuie să țină seama de normele existente în legislațiile altor state membre care definesc principiul enunțat la primul paragraf.

(2) În plus, o societate de investiții sau un fond deschis de investiții nu poate achiziționa mai mult de:

—	10 % din acțiunile fără drept de vot ale unui același emitent;

—	10 % din obligațiunile unui același emitent;

—	10 % din unitățile unui același organism de plasament colectiv în sensul articolului 1 alineatul (2) prima și a doua liniuță.

Limitele prevăzute la a doua și a treia liniuță pot să nu fie respectate la momentul achiziției în cazul în care, la acel moment, valoarea brută a obligațiunilor sau valoarea netă a titlurilor emise nu poate fi calculată.

(3) Statele membre pot renunța la aplicarea alineatelor (1) și (2) în ceea ce privește:

(a)	valorile mobiliare emise sau garantate de un stat membru sau de comunitățile lui publice teritoriale;

(b)	valorile mobiliare emise sau garantate de un stat terț;

(c)	valorile mobiliare emise de organisme publice internaționale din care fac parte unul sau mai multe state membre;

(d)

acțiunile deținute de un OPCVM în capitalul unei societăți dintr-o țară terță care își investește activele mai ales în titluri ale emitenților resortisanți ai acelui stat, în temeiul legislației acestui stat, o astfel de participare reprezintă pentru OPCVM singura posibilitate de a investi în titluri ale emitenților din acel stat. Această derogare, cu toate acestea, se aplică doar în cazul în care, prin politica sa de investiții, societatea din țara terță respectă limitele prevăzute la articolele 22 și 24 și articolul 25 alineatele (1) și (2). În cazul depășirii limitelor prevăzute la articolele 22 și 24, articolul 26 se aplică mutatis mutandis;

(e)	acțiunile deținute de o societate de investiții la capitalul societăților filiale care desfășoară anumite activități de administrare, consultanță sau comercializare în beneficiul său.

Articolul 26

(1) OPCVM-urile nu trebuie să respecte limitele prevăzute de prezenta secțiune în cazul exercitării drepturilor de subscriere corespunzătoare valorilor mobiliare care fac parte din activele lor.

Respectând principiul repartizării riscului, statele membre pot permite OPCVM-urilor nou-create să deroge de la articolele 22 și 23 pentru o perioadă de șase luni de la data autorizării lor.

(2) În cazul în care limitele prevăzute la alineatul (1) sunt depășite, din motive independente de voința OPCVM-ului sau ca rezultat al exercitării drepturilor de subscriere, acesta trebuie, în operațiunile sale de vânzare, să se ocupe cu prioritate de remedierea acestei situații, luând în considerație interesul deținătorilor de unități.

SECȚIUNEA VI

Obligații privind informarea deținătorilor de unități

A. Publicarea unui prospect și a rapoartelor periodice

Articolul 27

(1) Societatea de administrare, pentru fiecare fond pe care îl administrează, și societatea de investiții trebuie să publice:

—	un prospect;

—	un raport anual pentru fiecare exercițiu financiar;

—	un raport semestrial acoperind primele șase luni ale exercițiului financiar.

(2) Rapoartele anuale și semestriale trebuie să fie publicate la următoarele termene, începând cu sfârșitul perioadei la care se referă aceste rapoarte:

—	patru luni în cazul raportului anual;

—	două luni în cazul următorului raport semestrial.

Articolul 28

(1) Prospectul trebuie să cuprindă informațiile necesare investitorilor pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză privind investiția care li se propune. Acesta conține cel puțin informațiile prevăzute de schema A anexată prezentei directive, în măsura în care aceste informații nu apar deja în documentele anexate prospectului, în conformitate cu articolul 29 alineatul (1).

(2) Raportul anual trebuie să cuprindă un bilanț sau o situație a patrimoniului, o dare de seamă de venituri și cheltuieli detaliat pentru exercițiul financiar, un raport privind activitățile din exercițiul financiar respectiv și alte informații prevăzute în schema B anexată prezentei directive, precum și orice informație semnificativă care permite investitorilor, în cunoștință de cauză, să aprecieze evoluția activității și rezultatele OPCVM-ului.

(3) Raportul semestrial trebuie să cuprindă cel puțin informațiile prevăzute de capitolele I - IV ale schemei B anexate prezentei directive; în cazul în care un OPCVM a plătit sau a propus plătirea de avansuri la dividende, cifrele trebuie să precizeze rezultatul după deducerea impozitelor pentru semestrul în cauză și avansurile privind dividendele plătite sau propuse.

Articolul 29

(1) Regulamentul fondului sau actele constitutive ale societății de investiții trebuie să facă parte integrantă din prospect și trebuie anexate acestuia.

(2) Documentele prevăzute la alineatul (1) nu trebuie anexate prospectului, cu condiția ca deținătorul de unități să fie informat că, la cerere, poate primi aceste documente sau poate fi informat unde le poate consulta în fiecare stat membru în care sunt oferite.

Articolul 30

Elementele esențiale ale prospectului trebuie să fie actualizate.

Articolul 31

Datele contabile conținute în rapoartele anuale trebuie verificate de una sau mai multe persoane împuternicite, în temeiul legii, să verifice aceste conturi în conformitate cu Directiva 84/253/CEE a Consiliului European din 10 aprilie 1984 întemeiată pe articolul 54 alineatul (3) litera (g) din Tratatul CEE, privind autorizarea persoanelor care răspund de controlul legal al documentelor contabile (4). Atestarea dată de aceștia și, după caz, rezervele lor sunt reproduse integral în fiecare raport anual.

Articolul 32

OPCVM-ul trebuie să își trimită prospectul și toate modificările acestuia, precum și raportul anual și semestrial, autorităților competente.

Articolul 33

(1) Prospectul, ultimul raport anual și orice raport semestrial ulterior publicat trebuie oferite gratuit celor care au subscris la fond înainte de încheierea contractului.

(2) În plus, raportul anual și cel semestrial trebuie puse la dispoziția publicului în locurile indicate în prospect.

(3) Raportul anual și cel semestrial trebuie oferite deținătorilor de unități în mod gratuit, la cerere.

B. Publicarea altor informații

Articolul 34

OPCVM-ul trebuie să facă public, în mod corespunzător, prețul de emisiune, de vânzare, de răscumpărare sau de rambursare al unităților cel puțin de două ori pe lună. Autoritățile competente pot permite, cu toate acestea, OPCVM-ului să reducă această frecvență la o dată pe lună cu condiția că această derogare să nu prejudicieze interesul deținătorilor de unități.

Articolul 35

Orice publicitate făcută pentru a se cumpăra unitățile unui OPCVM trebuie să specifice existența prospectului și locul din care acesta poate fi obținut de către public.

SECȚIUNEA VII

Obligațiile generale ale OPCVM-urilor

Articolul 36

(1) OPCVM-urile nu pot împrumuta:

—	nici societatea de investiții;

—	nici societatea de administrare sau depozitarul care acționează în folosul unui fond deschis

de investiții.

Cu toate acestea, un OPCVM poate achiziționa devize prin intermediul unui tip de împrumut reciproc acoperit (back-to-back).

(2) Prin derogare de la alineatul (1), statele membre pot autoriza OPCVM-urile să împrumute:

(a)

până la concurența a 10 %:

—	din activele lor, în cazul societăților de investiții;

—	din valoarea fondului, în cazul unui fond deschis de investiții,

cu condiția ca împrumuturile să fie temporare;

(b)

până la 10 % din activele lor, în cazul societăților de investiții, cu condiția ca împrumuturile să permită achiziția de bunuri imobiliare indispensabile pentru desfășurarea directă a activităților lor; în acest caz, aceste împrumuturi și cele prevăzute la litera (a) nu pot, în orice caz, să depășească în total 15 % din activele lor.

Articolul 37

(1) Un OPCVM trebuie să răscumpere sau să ramburseze unitățile sale la cererea deținătorului de unități.

(2) Prin derogare de la alineatul (1):

(a)

un OPCVM poate, în cazurile și în funcție de procedurile prevăzute de lege, regulamentul fondului sau actele constitutive a societății de investiții, să suspende provizoriu răscumpărarea sau rambursarea unităților sale. Această suspendare poate fi prevăzută doar în cazuri excepționale, atunci când circumstanțele o cer și în cazul în care suspendarea se justifică având în vedere interesele deținătorilor de unități;

(b)	statele membre pot permite autorităților competente să ceară suspendarea răscumpărării sau a rambursării unităților în interesul deținătorilor de unități sau în interes public.

(3) În cazurile menționate la alineatul 2 litera (a), OPCVM-ul trebuie să comunice de îndată decizia sa autorităților competente, precum și autorităților statelor membre în care își comercializează unitățile.

Articolul 38

Normele privind evaluarea activelor și cele privind calcularea prețului de vânzare sau de emisiune și a prețului de răscumpărare sau de rambursare a unităților unui OPCVM trebuie să fie indicate în lege, în regulamentul fondului sau în actele constitutive ale societății de investiții.

Articolul 39

Distribuirea sau reinvestirea veniturilor fondului sau ale societății de investiții trebuie făcută în conformitate cu legea și cu regulamentul fondului sau cu actele constitutive ale societății de investiții.

Articolul 40

Unitățile unui OPCVM nu pot fi emise decât în cazul în care echivalentul prețului de emisiune net este vărsat în activele OPCVM-ului în termenele uzuale. Această dispoziție nu exclude distribuirea de unități în mod gratuit.

Articolul 41

(1) Fără a aduce atingere aplicării articolelor 19 și 21, nu pot acorda credite sau să fie giranți în folosul unui terț:

—	nici societatea de investiții;

—	nici societatea de administrare sau depozitarul

acționând în folosul fondurilor deschise de investiții.

(2) Alineatul (1) nu împiedică organismele în cauză să achiziționeze valori mobiliare care nu sunt complet plătite.

Articolul 42

Nu pot realiza o vânzare neacoperită de valori mobiliare:

—	nici societatea de investiții;

—	nici societatea de administrare sau depozitarul

acționând în folosul fondurilor deschise de investiții.

Articolul 43

Legea sau regulamentul fondului trebuie să precizeze remunerațiile și cheltuielile pe care o societate de administrare este împuternicită să le efectueze pentru fondul deschis de investiții precum și modalitatea de calcul a acestor remunerații.

Legea și actele constitutive ale societății de investiții trebuie să precizeze natura costurilor pentru societate.

SECȚIUNEA VIII

Dispoziții speciale aplicabile OPCVM-urilor care își comercializează unitățile în statele membre, altele decât cele în care sunt situate

Articolul 44

(1) Un OPCVM care își comercializează unitățile în alt stat membru trebuie să respecte actele cu putere de lege și actele administrative în vigoare în acel stat, care nu intră sub incidența domeniului reglementat de prezenta directivă.

(2) Orice OPCVM poate face reclamă în statul membru de comercializare. Acesta trebuie să respecte dispozițiile privind publicitatea din statul respectiv.

(3) Dispozițiile prevăzute la alineatele (1) și (2) trebuie aplicate fără discriminare.

Articolul 45

În ipoteza prevăzută la articolul 44, OPCVM-ul trebuie, între altele, în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative în vigoare în statul membru de comercializare, să ia măsurile necesare pentru ca plățile către deținătorii de unități, răscumpărarea sau rambursarea unităților, precum și transmiterea informațiilor care îi revin OPCVM-ului să fie asigurate deținătorilor de unități din acest stat.

Articolul 46

În cazul în care un OPCVM își propune să își comercializeze unitățile în alt stat membru decât cel în care este situat, trebuie să informeze în prealabil autoritățile competente și, de asemenea, autoritățile acestui alt stat membru. Simultan, trebuie să le trimită autorităților din urmă:

—	o atestare din partea autorităților competente privind îndeplinirea condițiilor enunțate în prezenta directivă;

—	regulamentul fondului sau actele constitutive ale acestuia;

—	prospectul său;

—	după caz, ultimul raport anual și raportul semestrial ulterior;

—	informații privind modalitățile prevăzute pentru comercializarea unităților sale în acest alt stat membru.

OPCVM-ul poate începe comercializarea unităților sale în acest alt stat membru la două luni după ce a făcut comunicarea respectivă, exceptând cazul în care autoritățile statului membru în cauză constată, printr-o decizie argumentată luată înainte de expirarea termenului de două luni, că procedurile prevăzute pentru comercializarea unităților nu sunt conforme cu dispozițiile prevăzute la articolul 44 alineatul (1) și articolul 45.

Articolul 47

În cazul în care un OPCVM își comercializează unitățile în alt stat membru decât cel în care este situat, trebuie să distribuie în acest alt stat membru, în cel puțin una dintre limbile oficiale ale acestuia, documentele și informațiile care trebuie publicate în statul membru în care este situat, în conformitate cu procedurile similare celor prevăzute în acest din urmă stat.

Articolul 48

În scopul desfășurării activităților lor, OPCVM-urile pot folosi, în Comunitate, aceeași denumire generică, cum ar fi „societate de investiții” sau „fond deschis de investiții”, ca și cea pe care o folosesc în statul membru în care sunt situate. În cazul pericolului de confuzie, statele membre gazdă pot cere, în scopul clarificării, ca denumirea să fie însoțită de o mențiune explicativă.

SECȚIUNEA IX

Dispoziții privind autoritățile cu competențe privind autorizarea și supravegherea

Articolul 49

(1) Statele membre desemnează autoritățile care îndeplinesc atribuțiile prevăzute de prezenta directivă. Statele membre informează Comisia cu privire la aceasta, precizând împărțirea eventuală a atribuțiilor.

(2) Autoritățile prevăzute la alineatul (1) trebuie să fie autorități publice sau un organism desemnat de autoritățile publice.

(3) Autoritățile statului în care un OPCVM este situat au competența de a supraveghea OPCVM-ul. Cu toate acestea, autoritățile statului în care un OPCVM își comercializează unitățile în conformitate cu articolul 44 au competența de a supraveghea respectarea dispozițiilor secțiunii VIII.

(4) Autorităților trebuie să aibă toate competențele și puterile de control necesare pentru a-și îndeplini sarcinile.

Articolul 50

(1) Autoritățile statelor membre prevăzute la articolul 49 trebuie să colaboreze strâns pentru îndeplinirea sarcinilor lor și trebuie, doar în acest scop, să își comunice toate informațiile necesare.

(2) Statele membre prevăd ca toate persoanele care desfășoară sau care au desfășurat activități pe lângă autoritățile prevăzute la articolul 49 să fie obligate să respecte secretul profesional. Aceasta implică faptul că informațiile confidențiale primite pe parcursul desfășurării activității lor nu pot fi divulgate nici unei persoane sau autorități decât în temeiul actelor cu putere de lege.

(3) Cu toate acestea, alineatul (2) nu împiedică comunicarea prevăzută de prezenta directivă între autoritățile prevăzute la articolul 49, din diferite state membre. Informațiile astfel schimbate intră sub incidența obligativității de a păstra secretul profesional care revine persoanelor sau care au fost desfășurat activități pe lângă autoritățile care primesc astfel de informații.

(4) Fără a aduce atingere cazurilor care intră sub incidența dreptului penal, autoritatea prevăzută la articolul 49 care primește astfel de informații le poate folosi exclusiv pentru exercitarea funcțiilor sale sau în cadrul căilor de atac administrative sau în cadrul procedurilor jurisdicționale privind această exercitare.

Articolul 51

(1) Autoritățile prevăzute la articolul 49 trebuie să motiveze orice decizie de refuzare a unei autorizații sau orice decizie negativă luată în conformitate cu măsurile generale adoptate la punerea în aplicare a prezentei directive și să o comunice solicitantului.

(2) Statele membre prevăd că deciziile luate în privința unui OPCVM, în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative adoptate în conformitate cu prezenta directivă, pot fi atacate în justiție; se procedează la fel în cazul în care nu s-a luat nici o decizie, în cele șase luni de la depunere, privind o cerere făcută de OPCVM care include elementele cerute de dispozițiile în vigoare.

Articolul 52

(1) Numai autoritățile statului membru în care OPCVM-ul este situat sunt abilitate să ia măsurile necesare privind respectivul OPCVM, în cazul în care se încalcă un act cu putere de lege sau un act administrativ, precum și normele prevăzute de regulamentul fondului sau de actele constitutive ale societății de investiții.

(2) Cu toate acestea, autoritățile statului membru în care OPCVM-ul își comercializează unitățile pot lua măsuri în privința respectivului OPCVM în cazul în care se încalcă dispozițiile prevăzute de secțiunea VIII.

(3) Orice decizie de retragere a autorizației sau orice altă măsură gravă luată în privința OPCVM-ului sau orice suspendare a răscumpărării sau rambursării care i s-ar impune trebuie comunicată de îndată de către autorităților statului membru în care este situat OPCVM-ul în cauză, autorităților celorlalte state membre în care se comercializează unitățile celui din urmă.

SECȚIUNEA X

Comitetul de contact

Articolul 53

(1) Se înființează pe lângă Comisie un comitet de contact, denumit în continuare „Comitetul”, care are ca sarcină:

(a)	să faciliteze, fără a aduce atingere articolelor 169 și 170 din tratat, o punere în aplicare armonizată a prezentei directive printr-o punere de acord în mod regulat privind problemele practice ce apar prin aplicarea ei și în privința cărora schimburile de păreri sunt considerate folositoare;

(b)	să faciliteze o punere de acord între statele membre privind dispozițiile suplimentare mai riguroase pe care le pot adopta în temeiul articolului 1 alineatul (7) sau dispozițiile pe care acestea le pot adopta în conformitate cu articolele 44 și 45;

(c)	să ofere consultanță Comisiei, după caz, privind completări și modificări care se pot aduce prezentei directive.

(2) Comitetul nu are ca sarcină să aprecieze dacă sunt întemeiate deciziile luate în cazuri individuale de către autoritățile prevăzute la articolul 49.

(3) Comitetul este alcătuit din persoane numite de statele membre și din reprezentanții Comisiei. Acesta este prezidat de un reprezentant al Comisiei. Secretariatul este asigurat de serviciile Comisiei.

(4) Comitetul este convocat de președintele său, la inițiativa sa sau la cererea unei delegații a unui stat membru. Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.

SECȚIUNEA XI

Dispoziții tranzitorii, derogări și dispoziții finale

Articolul 54

Pentru uzul exclusiv al OPCVM-urilor daneze, pantebreve-urile emise în Danemarca sunt considerate echivalente valorilor mobiliare prevăzute la articolul 19 alineatul (1) litera (b).

Articolul 55

Prin derogare de la articolul 7 alineatul (1) și articolul 14 alineatul (1), autoritățile competente pot autoriza acele OPCVM-uri care, la data adoptării prezentei directive, dispun de mai mulți depozitari în conformitate cu legislațiile lor interne, să mențină acest număr de depozitari în cazul în care autoritățile au garanția că funcțiile prevăzute la articolul 7 alineatul (3) și articolul 14 alineatul (3) sunt efectiv exercitate.

Articolul 56

(1) Prin derogare de la articolul 6, statele membre pot autoriza societățile de administrare să emită certificate la purtător reprezentând titluri nominative deținute la alte societăți.

(2) Statele membre pot autoriza societățile de administrare care, la data adoptării prezentei directive, desfășoară și alte activități decât cele prevăzute la articolul 6, să continue aceste alte activități pentru o perioadă de cinci ani începând de la această dată.

Articolul 57

(1) Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 octombrie 1989. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Statele membre pot acorda OPCVM-urilor existente, la data punerii în aplicare a prezentei directive, o perioadă maximă de până la douăsprezece luni de la această dată pentru a se conforma noilor dispoziții interne.

(3) Republica Elenă și Republica Portugheză sunt autorizate să amâne punerea în aplicare a prezentei directive până la 1 aprilie 1992 cel târziu.

Cu un an înainte de această ultimă dată, Comisia trebuie să raporteze Consiliului cu privire la situația punerii în aplicare a prezentei directive și eventualele dificultăți cu care Republica Elenă și Republica Portugheză s-ar putea întâlni privind respectarea datei prevăzute la primul paragraf.

După caz, Comisia va propune Consiliului prelungirea amânării cu o perioadă de până la patru ani.

Articolul 58

Comisiei îi sunt comunicate de către satele membre textele principalelor acte cu putere de lege și ale actelor administrative pe care le-au adoptat în domeniile reglementate de prezenta directivă.

Articolul 59

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 20 decembrie 1985.

Pentru Consiliu

Președintele

R. KRIEPS

(1) JO C 171, 26.7.1976, p. 1.

(2) JO C 57, 7.3.1977, p. 31.

(3) JO C 75, 26.3.1977, p. 10.

(4) JO L 126, 12.5.1984, p. 20.

ANEXĂ

SCHEMA A

1.	Informații privind fondul deschis de investiții

1.	Informații privind societatea de administrare

1.	Informații privind societatea de investiții

1.1.

Denumire

1.1.	Denumire sau tip, formă juridică, sediu social și sediu central, în cazul în care este diferit de sediul social

1.1.	Denumire sau tip, formă juridică, sediu social și sediu central, în cazul în care este diferit de sediul social

1.2.	Data de constituire a fondului. Indicații privind durata, în cazul în care este limitată

1.2.	Data de constituire a societății. Indicații privind durata, în cazul în care este limitată

1.2.	Data de constituire a societății. Indicații privind durata, în cazul în care este limitată

1.3.	Informații despre alte fonduri deschise de investiții pe care le administrează societatea de administrare

1.4.	Indicarea locului din care poate fi obținut regulamentul fondului, în cazul în care nu este anexat, precum și rapoartele periodice

1.4.	Indicarea locului din care pot fi obținute actele constitutive, în cazul în care nu au fost anexate, și rapoartele periodice

1.5.	Indicații succinte privind regimul fiscal aplicabil fondurilor, în cazul în care sunt relevante pentru deținătorul de unități. Detalii privind reținerile de la sursă din veniturile și câștigurile de capital plătite de fond deținătorilor de unități

1.5.	Indicații succinte privind regimul fiscal aplicabil societății, pentru deținătorul de unități. Detalii privind reținerile de la sursă din veniturile și câștigurile de capital plătite de societate deținătorilor de unități

1.6.	Date referitoare la contabilitate și frecvența distribuțiilor

1.6.	Date referitoare la contabilitate și frecvența distribuțiilor

1.7.	Identitatea persoanelor care răspund de verificarea informațiilor contabile prevăzute la articolul 31

1.7.	Identitatea persoanelor care răspund de verificarea informațiilor contabile prevăzute la articolul 31

1.8.	Identitatea și funcțiile în societate ale membrilor organismelor de conducere, supraveghere și administrare. Informații privind principalele activități exercitate de aceste persoane în afara societății, în cazul în care acestea prezintă importanță pentru societate

1.8.	Identitatea și funcțiile în societate ale membrilor organismelor de conducere, supraveghere și administrare. Informații privind principalele activități exercitate de aceste persoane în afara societății, în cazul în care acestea prezintă importanță pentru societate

1.9.	Valoarea capitalului subscris cu indicarea capitalului vărsat

1.9.

Capital

1.10.

Detalii privind natura și caracteristicile principale ale unităților și mai ales:

—	natura dreptului (real, de creanță sau altul) reprezentat de unitate

—	titluri originale sau certificate reprezentative pentru aceste titluri, înscrierea într-un registru sau cont

—	caracteristicile titlurilor: nominale sau la purtător. Indicarea cupiurilor prevăzute eventual

—	indicații privind dreptul de vot al deținătorilor de unități, după caz

—	circumstanțele în care poate fi decisă lichidarea fondului și modalitățile de lichidare, în special în ceea ce privește drepturile deținătorilor de unități

1.10.

Detalii privind natura și caracteristicile principale ale unităților și mai ales:

—	titluri originale sau certificate reprezentative pentru aceste titluri, înscrierea într-un registru sau cont

—	caracteristicile titlurilor: nominale sau la purtător. Indicarea cupiurilor prevăzute eventual

—	indicații privind dreptul de vot al deținătorilor de unități, după caz

—	circumstanțele în care poate fi decisă lichidarea societății de investiții și modalitățile de lichidare, în special în ceea ce privește drepturile deținătorilor de unități

1.11.

După caz, precizarea bursei sau a pieței pe care se cotează sau negociază unitățile

1.11.

După caz, precizarea bursei sau a pieței pe care se cotează sau negociază unitățile

1.12.

Proceduri și condiții de emisiune și de vânzare a unităților

1.12.

Proceduri și condiții de emisiune și de vânzare a unităților

1.13.

Proceduri și condiții de răscumpărare sau rambursare a unităților și cazuri de suspendare

1.13.

Proceduri și condiții de răscumpărare sau rambursare a unităților și cazuri de suspendare

1.14.

Descrierea normelor privind determinarea și utilizarea veniturilor

1.14.

Descrierea normelor privind determinarea și utilizarea veniturilor

1.15.

Descrierea obiectivelor de investiții ale fondului, inclusiv a obiectivelor financiare (de exemplu: creșterea capitalului sau a veniturilor), politica de investiții (de exemplu: specializarea în anumite zone geografice sau sectoare industriale), limite privind politica de investiții și indicații privind tehnicile și instrumentele sau posibilitățile de împrumut care pot fi folosite în administrarea fondului

1.15.

Descrierea obiectivelor de investiții ale societății de investiții, inclusiv a obiectivelor financiare (de exemplu: creșterea capitalului sau a veniturilor), politica de investiții (de exemplu: specializarea în anumite zone geografice sau domenii industriale), limite privind politica de investiții și indicații privind tehnicile și instrumentele sau posibilitățile de împrumut care pot fi folosite în administrarea fondului

1.16.

Norme privind evaluarea activelor

1.16.

Norme privind evaluarea activelor

1.17.

Determinarea prețurilor de vânzare sau de emisiune și a prețurilor de răscumpărare sau de rambursare ale unităților, în special:

—	metoda și frecvența calculării acestor prețuri

—	informații privind sarcinile referitoare la operațiunile de vânzare, emisiune, răscumpărare, rambursare a unităților

—	informații privind mijloacele, locurile și frecvența cu care se publică aceste prețuri

1.17.

Determinarea prețurilor de vânzare sau de emisiune și a prețurilor de răscumpărare sau de rambursare ale unităților, în special:

—	metoda și frecvența calculării acestor prețuri;

—	informații privind sarcinile referitoare la operațiunile de vânzare, emisiune, răscumpărare, rambursare a unităților;

—	informații privind mijloacele, locurile și frecvența cu care se publică aceste prețuri (1)

1.18.

Informații privind modul, valoarea și calculul remunerațiilor plătite de fond societății de administrare, depozitarului sau unor terți și ale rambursărilor de către fond a tuturor cheltuielilor societății de administrare, depozitarului sau unor terți

1.18.

Informații privind modul, valoarea și calculul remunerației plătite de societate conducătorilor și membrilor organelor administrative, de conducere și supraveghere, depozitarului sau unor terți și ale rambursărilor de către societate a tuturor cheltuielilor conducătorilor săi, depozitarului sau unor terți

Informații privind depozitarul:

2.1.	denumire sau tip, formă juridică, sediu social și sediu central, în cazul în care acesta este diferit de sediul social

2.2.	activitate principală

Informații privind firmele de consultanță sau consilierii de investiții externi, în cazul în care recursul la serviciile lor este prevăzut prin contract și remunerat din activele OPCVM-ului:

3.1.	denumirea sau tipul firmei sau numele consilierului;

3.2.	elemente ale contractului cu societatea de administrare sau societatea de investiții care pot fi relevante pentru deținătorii de unități, excluzându-le pe cele care se referă la remunerații;

3.3.	alte activități semnificative.

Informații privind măsurile luate pentru a efectua plățile către deținătorii de unități, răscumpărarea sau rambursarea titlurilor, precum și difuzarea informațiilor privind OPCVM-ul. În orice caz, aceste informații trebuie furnizate statului membru în care OPCVM-ul este situat. În plus, în cazul în care unitățile sunt comercializate în alt stat membru, informațiile prevăzute anterior sunt cu privire la statul respectiv și sunt cuprinse în prospectul difuzat acolo.

SCHEMA B

Informații care trebuie inserate în rapoartele periodice

I. Situația patrimoniului

—	valori mobiliare;

—	titluri de creanță prevăzute la articolul 19 alineatul (2) litera (b);

—	bilanțuri bancare;

—	alte active;

—	totalul activelor;

—

pasivul;

—	valoarea de inventar netă.

II. Numărul unităților în circulație

III. Valoarea de inventar netă pe unitate

IV. Portofoliu de titluri, în care se disting:

(a)	valori mobiliare admise la cota oficială a unei burse de valori;

(b)	valori mobiliare negociate pe o altă piață reglementată;

(c)	valori mobiliare nou emise prevăzute la articolul 19 alineatul (1) litera (d);

(d)	alte valori mobiliare prevăzute la articolul 19 alineatul (2) litera (a);

(e)	celelalte titluri de creanță considerate ca echivalente în temeiul articolului 19 alineatul (2) litera (b);

și cu o distribuire în conformitate cu criteriile cele mai corespunzătoare, având în vedere politica de investiții a OPCVM-ului (de exemplu: în funcție de criterii economice, geografice, monetare etc.), în procent raportat la activul net; este necesar ca, pentru fiecare dintre investițiile menționate mai sus, să se indice cota-parte raportată la totalul activelor OPCVM-ului.

Indicarea schimbărilor în structura portofoliului de titluri pe durata perioadei de referință.

V. Indicarea modificărilor privind activele OPCVM-ului pe durata perioadei de referință, având în vedere datele următoare:

—	venituri din investiții;

—	alte venituri;

—	comisioane de administrare;

—	comisioane ale depozitarului;

—	alte cheltuieli, taxe și impozite;

—	venit net;

—	venituri distribuite și venituri reinvestite;

—	creșterea sau diminuarea nivelului capitalului;

—	creșterea valorii sau deprecierea investițiilor;

—	orice altă modificare ce afectează activele și pasivele OPCVM-ului.

VI. Tabel comparativ privind ultimele trei exerciții financiare și incluzând, pentru fiecare exercițiu financiar, la sfârșitul lui:

—	valoarea de inventar netă totală;

—	valoarea de inventar netă pe unitate.

VII. Indicarea, pe categorie de operațiuni, în sensul articolului 21, desfășurate de OPCVM pe durata perioadei de referință, a valorii angajamentelor rezultate.

(1) Societățile de investiții prevăzute la articolul 14 alineatul (5) din prezenta directivă indică, în plus:

—	metoda și frecvența calculării valorii de inventar netă a unităților;

—	modul, locul și frecvența publicării acestei valori;

—	bursa din țara de comercializare a cărei cotație determină prețul tranzacțiilor efectuate în afara bursei în respectiva țară.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

154

31985L0614

L 376/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 20 decembrie 1985

de modificare, în vederea aderării Spaniei și a Portugaliei, a Directivei 85/384/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul arhitecturii, inclusiv a măsurilor de facilitare a exercitării efective a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(85/614/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Actul de aderare a Spaniei și Portugaliei, în special articolul 396,

întrucât, în vederea aderării Spaniei și Portugaliei, este necesar să se aducă anumite modificări Directivei 85/384/CEE (1), pentru a se asigura aplicarea sa uniformă de către Spania și Republica Portugheză și de către celelalte state membre;

întrucât, în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei, instituțiile Comunității pot adopta, înainte de aderare, măsurile menționate la articolul 396 din Actul de aderare, aceste măsuri intrând în vigoare sub rezerva și la data intrării în vigoare a tratatului menționat anterior,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

De la 1 ianuarie 1986, sub rezerva intrării în vigoare a Tratatului de aderare a Spaniei și Portugaliei, articolul 11 din Directiva 85/384/CEE se modifică prin adăugarea următoarelor:

„(j)

în Spania

—	titlul oficial de calificare a unui arhitect (título oficial de arquitecto) acordat de Ministerul Educației și Științei sau de universități;

(k)

în Portugalia

—	diploma «diploma do curso especial de arquitectura» acordată de școlile de arte frumoase din Lisabona și Porto;

—	diploma de arhitect «diploma de arquitecto» acordată de școlile de arte frumoase din Lisabona și Porto;

—	diploma «diploma do curso de arquitectura» acordată de școlile superioare de arte frumoase din Lisabona și Porto;

—	diploma «diploma de licenciatura em arquitectura» acordată de școala superioară de arte frumoase din Lisabona;

—	diploma «carta de curso de licenciatura em arquitectura» acordată de Universitatea Tehnică din Lisabona și de Universitatea din Porto.”

Articolul 2

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termenul prevăzut la articolul 31 alineatul (1) din Directiva 85/384/CEE.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 20 decembrie 1985.

Pentru Consiliu

Președintele

R. KRIEPS

(1) JO L 223, 21.8.1985, p. 15.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

155

31986L0017

L 027/71

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 27 ianuarie 1986

de modificare, în vederea aderării Portugaliei, a Directivei 85/384/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare în domeniul arhitecturii, inclusiv a măsurilor de facilitare a exercitării efective a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii

(86/17/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Actul de aderare a Spaniei și Portugaliei, în special articolul 396,

întrucât, în vederea aderării Portugaliei, este necesar să se aducă anumite modificări suplimentare de ordin tehnic Directivei 85/384/CEE (1), modificate de Directiva 85/614/CEE (2) pentru a se asigura aplicarea sa uniformă de către Republica Portugheză și celelalte state membre;

întrucât, în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei, instituțiile comunitare pot adopta măsurile menționate la articolul 396 din Actul de aderare, măsuri intrând în vigoare la data intrării în vigoare a tratatului menționat anterior,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

De la 1 ianuarie 1986, articolul 11 litera (k) din Directiva 85/384/CEE se completează cu următoarele:

—	„diploma universitară în domeniul construcțiilor civile acordată de Institutul Tehnic Superior al Universității Tehnice din Lisabona (Licenciatura em engenharia civil);

—	diploma universitară în domeniul construcțiilor civile acordată de Facultatea de Știință și Tehnologie a Universității din Porto (Licenciatura em engenharia civil);

—	diploma universitară în domeniul construcțiilor civile acordată de Facultatea de Știință și Tehnologie a Universității din Coimbra (Licenciatura em engenharia civil);

—	diploma universitară în domeniul construcțiilor civile (producție) acordată de Universitatea din Minho [Licenciatura em engenharia civil (produção)].”

Articolul 2

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive în termenul prevăzut la articolul 31 alineatul (1) din Directiva 85/384/CEE.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 27 ianuarie 1986.

Pentru Consiliu

Președintele

H. van den BROEK

(1) JO L 223, 21.8.1985, p. 15.

(2) JO L 376, 31.12.1985, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

156

31986L0635

L 372/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 8 decembrie 1986

privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare

(86/635/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 54 alineatul (3) litera (g),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării parlamentare (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât Directiva 78/660/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978, adoptată în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din tratat, privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăți (4), modificată ultima dată de Directiva 84/569/CEE (5), nu este obligatoriu să se aplice băncilor și altor instituții financiare, denumite în continuare „instituții de credit”, până la o coordonare ulterioară; întrucât, având în vedere importanța centrală a acestor organisme în cadrul Comunității, coordonarea în cauză este necesară;

întrucât Directiva 83/349/CEE a Consiliului din 13 iunie 1983, adoptată în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din tratat, privind conturile consolidate (6) prevede derogări pentru instituțiile de credit numai până la expirarea termenelor prevăzute pentru aplicarea prezentei directive; întrucât prezenta directivă trebuie, prin urmare, să cuprindă dispoziții specifice instituțiilor de credit în ceea ce privește conturile consolidate;

întrucât această coordonare este, de asemenea, imperativă datorită numărului din ce în ce mai mare de instituții de credit care își exercită activitățile dincolo de granițele naționale; întrucât, pentru creditori, debitori și membri, precum și pentru publicul general, o mai bună comparabilitate a conturilor anuale și a conturilor consolidate ale acestor instituții are o importanță crucială;

întrucât, în aproape toate statele membre ale Comunității, instituțiile de credit, în sensul Directivei 77/780/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea activității instituțiilor de credit și exercitarea acesteia (7), având diverse forme juridice, își fac reciproc concurență în sectorul bancar; întrucât, în ceea ce privește aceste instituții de credit, nu se recomandă, prin urmare, limitarea coordonării la formele juridice reglementate de Directiva 78/660/CEE, ci, mai degrabă, alegerea unui domeniu de aplicare care să includă toate societățile, astfel cum sunt acestea definite la articolul 58 paragraful al doilea din tratat;

întrucât, în ceea ce privește instituțiile financiare, domeniul de aplicare al prezentei directive ar trebui, cu toate acestea, să se limiteze la instituțiile financiare având una dintre formele juridice menționate în Directiva 78/660/CEE; întrucât instituțiile financiare care nu fac obiectul directivei menționate anterior trebuie să intre automat sub incidența prezentei directive;

întrucât este necesară o legătură cu coordonarea în domeniul instituțiilor de credit deoarece aspecte ale dispozițiilor care reglementează conturile anuale și conturile consolidate vor avea impact asupra altor domenii ale coordonării în cauză, precum cerințele pentru autorizare și indicatorii utilizați în scopul supravegherii;

întrucât, având în vedere caracteristicile specifice ale instituțiilor de credit, este recomandabilă, cu toate acestea, adoptarea unei directive individuale cu privire la conturile anuale și conturile consolidate ale unor astfel de instituții, acest lucru nu implică un nou set de norme disociate de cele cuprinse în Directivele 78/660/CEE și 83/349/CEE; întrucât o asemenea disociere nu ar fi nici adecvată, nici consecventă cu principiile fundamentale ale coordonării dreptului societăților comerciale deoarece, având în vedere rolul important pe care îl joacă la nivelul economiei comunitare, instituțiile de credit nu pot fi excluse dintr-un cadru de reglementare adoptat pentru întreprinderi în general; întrucât, din acest motiv, s-au luat în considerație numai caracteristicile sectoriale ale instituțiilor de credit, iar prezenta directivă vizează numai derogările de la normele din Directivele 78/660/CEE și 83/349/CEE;

întrucât structura și conținutul bilanțurilor contabile ale instituțiilor de credit diferă de la un stat membru la altul; întrucât prezenta directivă trebuie să prevadă, prin urmare, aceeași structură, nomenclatură și terminologie pentru bilanțurile contabile ale tuturor instituțiilor de credit din Comunitate; întrucât ar trebui să se permită derogări în cazul în care acestea sunt necesare datorită formei juridice a unei instituții sau naturii speciale a activităților sale;

întrucât comparabilitatea dintre conturile anuale și conturile consolidate cere soluționarea anumitor aspecte fundamentale cu privire la dezvăluirea diverselor tranzacții în bilanț și în afara bilanțului;

întrucât, pentru a se asigura o mai mare comparabilitate, este, de asemenea, necesar să se determine cu precizie conținutul diferitelor poziții din bilanț și din afara bilanțului;

întrucât același lucru este valabil și în cazul structurii și al definiției pozițiilor din contul de profit și pierdere;

întrucât comparabilitatea cifrelor din bilanțul contabil și din contul de profit și pierdere depinde, de asemenea, crucial de valoarea la care activele și pasivele sunt înscrise în bilanțul contabil;

întrucât, având în vedere riscurile speciale inerente operațiunilor bancare și având în vedere necesitatea menținerii încrederii, ar trebui să se prevadă posibilitatea de a include în bilanțul contabil o poziție de pasive numită „Fond pentru riscuri bancare generale”; întrucât este oportun, din aceleași motive, ca, până la coordonare ulterioară, să se permită statelor membre să acorde instituțiilor de credit o anumită marjă de apreciere, în special în ceea ce privește evaluarea creanțelor și a anumitor titluri; întrucât, în acest ultim caz, statele membre ar trebui să permită acelorași instituții de credit să își creeze „Fondul pentru riscuri bancare generale” menționat anterior; întrucât ar fi, de asemenea, indicat să se permită statelor membre să confere instituțiilor de credit dreptul de a face anumite compensări în contul de profit și pierdere;

întrucât, având în vedere natura specială a instituțiilor de credit, sunt necesare anumite modificări ale anexei la situația financiară;

întrucât, din dorința de a aduce pe același plan cât mai multe instituții de credit cu putință, ca și în cazul Directivei 77/780/CEE, derogările în temeiul Directivei 78/660/CEE nu au fost prevăzute în profitul instituțiilor de credit mici și mijlocii; întrucât, cu toate acestea, având în vedere experiența dobândită, astfel de derogări ar putea fi prevăzute în cadrul coordonării ulterioare; întrucât, din aceleași motive, posibilitatea oferită statelor membre, în temeiul Directivei 83/349/CEE, de a exonera întreprinderile mamă de obligația de consolidare, în cazul în care întreprinderile care urmează a fi consolidate nu depășesc împreună o anumită dimensiune, nu a fost extinsă și în cazul instituțiilor de credit;

întrucât aplicarea dispozițiilor privind conturile consolidate în cazul instituțiilor de credit necesită anumite modificări ale unora dintre normele aplicabile tuturor societăților industriale și comerciale; întrucât s-au prevăzut norme explicite în cazul grupurilor mixte, iar exonerarea de subconsolidare poate fi supusă unor condiții suplimentare;

întrucât, având în vedere măsura în care rețelele bancare se extind dincolo de granițele naționale și dezvoltarea lor continuă, conturile anuale și conturile consolidate ale unei instituții de credit cu sediul principal într-un stat membru ar trebui să fie publicate în toate statele membre în care instituția în cauză este prezentă;

întrucât pentru examinarea problemelor care apar în domeniul reglementat de prezenta directivă, în special în ceea ce privește aplicarea acesteia, este necesar ca reprezentanții statelor membre și Comisiei să coopereze în cadrul unui comitet de contact; întrucât, pentru a evita înmulțirea unor asemenea comitete, este de dorit ca această cooperare să aibă loc în cadrul comitetului prevăzut la articolul 52 din Directiva 78/660/CEE; întrucât, cu toate acestea, la examinarea problemelor referitoare la instituțiile de credit, comitetul trebuie să fie constituit în mod adecvat;

întrucât, având în vedere complexitatea problemei, instituțiile de credit reglementate de prezenta directivă trebuie să dispună de un termen mai îndelungat pentru aplicarea dispozițiilor directivei;

întrucât ar trebui să se prevadă revizuirea anumitor dispoziții din prezenta directivă după cinci ani de experiență în aplicarea ei, având în vedere o mai mare transparență și armonizare,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

SECȚIUNEA 1

DISPOZIȚII PRELIMINARE ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

(1) Articolele 2, 3, articolul 4 alineatele (1), (3) - (5), articolele 6, 7, 13, 14, articolul 15 alineatele (3) și (4), articolele 16-21, 29-35, 37-41, articolul 42 prima teză, articolul 45 alineatul (1), articolele 46, 48-50, articolul 51 alineatul (1), articolele 54, 56-59 și articolul 61 din Directiva 78/660/CEE se aplică instituțiilor menționate la articolul 2 din prezenta directivă, cu excepția cazurilor în care prezenta directivă prevede altfel.

(2) În cazul în care Directivele 78/660/CEE și 83/349/CEE fac trimitere la articolele 9 și 10 (bilanț contabil) sau la articolele 23-26 (cont de profit și pierdere) din Directiva 78/660/CEE, aceste trimiteri se interpretează ca trimiteri la articolul 4 (bilanț) sau la articolele 27 și 28 (cont de profit și pierdere) din prezenta directivă.

(3) Trimiterile din Directivele 78/660/CEE și 83/349/CEE la articolele 31-42 din Directiva 78/660/CEE se interpretează ca trimiteri la articolele în cauză, ținând cont de articolele 35-39 din prezenta directivă.

(4) În cazul în care, prin dispozițiile menționate anterior din Directiva 78/660/CEE, se face trimitere la poziții din bilanț pentru care prezenta directivă nu stabilește dispoziții echivalente, aceste trimiteri se interpretează ca trimiteri la pozițiile din articolul 4 din prezenta directivă care includ activele și pasivele în cauză.

Articolul 2

(1) Măsurile de coordonare prevăzute în prezenta directivă se aplică:

(a)	instituțiilor de credit în înțelesul articolului 1 prima liniuță din Directiva 77/780/CEE care sunt societăți în înțelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat;

(b)	instituțiilor financiare constituite într-una dintre formele juridice menționate la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 78/660/CEE care, în temeiul alineatului (2) din articolul în cauză, nu intră sub incidența directivei respective.

În sensul prezentei directive, noțiunea de „instituții de credit” include, de asemenea, instituțiile financiare, în cazul în care contextul nu precizează altfel.

(2) Statele membre pot să nu aplice prezenta directivă:

(a)	instituțiilor de credit enumerate la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 77/780/CEE;

(b)

instituțiilor din același stat membru care, în sensul definiției de la articolul 2 alineatul (4) litera (a) din Directiva 77/780/CEE, sunt afiliate unui organism central din statul membru în cauză. În acest caz, fără a aduce atingere aplicării prezentei directive organismului central, ansamblul constituit din organismul central și instituțiile afiliate trebuie să facă obiectul unor conturi consolidate care să includă un raport de gestiune anual întocmit, auditat și publicat în conformitate cu prezenta directivă;

(c)

următoarelor instituții de credit:

—	în Grecia: ETEBA (Banca Națională de Investiții pentru Dezvoltare Industrială) și Τράπεζα Επενδύσεων (Banca de Investiții);

—	în Irlanda: Industrial and Provident Societies;

—	în Regatul Unit: Friendly Societies și Industrial and Provident Societies.

(3) Fără a aduce atingere articolului 2 alineatul (3) din Directiva 78/660/CEE și până la o coordonare ulterioară, statele membre pot:

(a)

în cazul instituțiilor de credit menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din prezenta directivă, care nu sunt întreprinderi de tipul celor enumerate la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 78/660/CEE, să stabilească norme de derogare de la prezenta directivă, în cazul în care sunt necesare norme de derogare datorită formei juridice a instituțiilor respective;

(b)	în cazul instituțiilor de credit specializate, să stabilească norme de derogare de la prezenta directivă, în cazul în care sunt necesare norme de derogare datorită naturii speciale a activității instituțiilor respective.

Astfel de norme de derogare pot prevedea numai adaptări cu privire la structura, nomenclatura, terminologia și conținutul pozițiilor din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere; acestea nu pot avea ca efect să permită instituțiilor cărora li se aplică să furnizeze în conturile anuale mai puține informații decât alte instituții care intră sub incidența prezentei directive.

Statele membre informează Comisia cu privire la instituțiile de credit în cauză, dacă este posibil pe categorii, în termen de șase luni de la sfârșitul perioadei stipulate la articolul 47 alineatul (2). Statele membre informează Comisia cu privire la derogările stabilite în acest sens.

Derogările sunt revizuite în termen de zece ani cel târziu de la notificarea prezentei directive. Comisia prezintă propuneri adecvate, dacă este necesar. De asemenea, Comisia prezintă un raport intermediar, în termen de cel mult cinci ani de la data notificării prezentei directive.

SECȚIUNEA 2

DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND BILANȚUL CONTABIL ȘI CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

Articolul 3

În cazul instituțiilor de credit, posibilitatea de a combina poziții în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) litera (a) sau (b) din Directiva 78/660/CEE se limitează la subpoziții din bilanțul contabil și din contul de profit și pierdere, precedate de litere mici, și se autorizează numai în temeiul normelor prevăzute de statele membre în acest sens.

SECȚIUNEA 3

STRUCTURA BILANȚULUI CONTABIL

Articolul 4

Statele membre prevăd următoarea structură a bilanțului contabil.

1.	Casă, solduri la bănci centrale și oficii poștale

Bonuri de tezaur și alte efecte eligibile pentru refinanțare la băncile centrale:

(a)	Bonuri de tezaur și alte valori mobiliare similare

(b)	Alte efecte eligibile pentru refinanțare la băncile centrale (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd încadrarea acestor efecte la pozițiile 3 și 4 din activ).

Creanțe asupra instituțiilor de credit:

(a)

la vedere

(b)	alte creanțe

4.	Creanțe asupra clienților

Titluri de creanță, inclusiv titluri cu venit fix:

(a)	emise de organisme publice

(b)

emise de alți emitenți, din care:

—	titluri de creanță proprii (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu impun deducerea lor din pasive).

6.	Acțiuni și alte titluri cu randament variabil

Participații, din care:

—	participații la instituții de credit (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea lor în anexa la situația financiară)

Acțiuni la întreprinderi afiliate, din care:

—	acțiuni la instituții de credit (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea lor în anexa la situația financiară)

Imobilizări necorporale descrise la Active, titlurile B și C.I din articolul 9 din Directiva 78/660/CEE, din care:

—	cheltuieli de constituire, conform definiției din dispozițiile de drept intern și în măsura în care dispozițiile de drept intern permit includerea lor în active (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea lor în anexa la situația financiară)

—	fond comercial, în măsura în care a fost achiziționat cu titlu oneros (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea sa în anexa la situația financiară)

10.

Imobilizări corporale descrise la Active, titlul C.II din articolul 9 din Directiva 78/660/CEE, din care:

—	terenuri și clădiri ocupate de o instituție de credit pentru activitățile proprii (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea lor în anexa la situația financiară)

11.

Capital subscris nevărsat, din care:

—	capital solicitat (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea capitalului solicitat în pasive, caz în care capitalul solicitat, dar nevărsat trebuie să fie inclus fie în această poziție din activ, fie la poziția 14 din activ)

12.	Acțiuni proprii (cu precizarea valorii lor nominale sau, în absența unei valori nominale, a echivalentului lor contabil, în măsura în care dispozițiile de drept intern permit includerea lor în bilanțul contabil)

13.	Alte active

14.	Capital subscris, solicitat, dar nevărsat (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea capitalului solicitat la poziția 11 din activ)

15.	Conturi de regularizare

16.	Pierderea exercițiului financiar (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea sa la poziția 14 din pasiv)

Total activ

Datorii privind instituțiile de credit:

(a)

la vedere

(b)	la termen sau cu preaviz

Datorii privind clienții:

(a)

depozite de economii, din care:

—	cele la vedere și cele la termen sau cu preaviz, în cazul în care dispozițiile de drept intern prevăd o astfel de defalcare (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea acestor informații în anexa la situația financiară)

(b)

alte datorii:

(ba)

la vedere

(bb)	la termen sau cu preaviz

Datorii constituite prin titluri:

(a)	titluri de creanță în circulație

(b)

altele

4.	Alte pasive

5.	Conturi de regularizare

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli:

(a)	provizioane pentru pensii și obligații similare

(b)	provizioane pentru impozite

(c)	alte provizioane

7.	Profitul exercițiului financiar (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea sa la poziția 14 din pasive)

8.	Pasive subordonate

9.	Capital subscris (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea capitalului solicitat la această poziție. În acel caz, valoarea capitalului subscris și cea a capitalului vărsat trebuie prezentate separat)

10.	Prime de emisiune

11.

Rezerve

12.	Rezervă de reevaluare

13.	Rezultate reportate

14.	Rezultatul exercițiului financiar (în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd includerea acestora la poziția 16 din activ sau la poziția 7 din pasiv)

Total pasiv

Pasive contingente, din care:

—	accepte și andosări

—	garanții și active depuse ca garanție suplimentară

Angajamente, din care:

—	angajamente rezultate din operațiuni de vânzare sau răscumpărare.

Articolul 5

Următoarele elemente trebuie prezentate separat, ca subpoziții ale pozițiilor respective:

—	creanțe, reprezentate sau nu prin titluri, la întreprinderi afiliate și incluse la pozițiile 2 – 5 din activ,

—	creanțe, reprezentate sau nu prin titluri, la întreprinderi cu care instituția de credit se află în legătură, în temeiul unei participații, și incluse la pozițiile 2 – 5 din activ,

—	datorii, reprezentate sau nu prin titluri, către întreprinderi afiliate și incluse la pozițiile 1, 2, 3 și 8 din pasiv,

—	datorii, reprezentate sau nu prin titluri, către întreprinderi cu care instituția de credit se află în legătură, în temeiul unei participații, și incluse la pozițiile 1, 2, 3 și 8 din pasiv.

Articolul 6

(1) Activele subordonate apar separat ca subpoziții ale pozițiilor din structură și ale subpozițiilor create în conformitate cu articolul 5.

(2) Activele, reprezentate sau nu prin titluri, sunt subordonate dacă, în caz de lichidare sau faliment, acestea urmează să fie rambursate numai după ce au fost acoperite creanțele celorlalți creditori.

Articolul 7

Statele membre pot permite ca informațiile menționate la articolele 5 și 6, defalcate în mod adecvat pe pozițiile relevante, să figureze în anexa la situația financiară.

Articolul 8

(1) Activele sunt incluse la capitolele relevante din bilanț chiar și în cazul în care instituția de credit care întocmește bilanțul le-a depus ca garanție pentru obligații proprii sau ale unor terți sau în care le-a depus ca garanție, în alt mod, unor terți.

(2) Instituția de credit nu include în bilanț activele depuse ca gaj sau altă formă de garanție în beneficiul instituției de credit în cazul în care activele în cauză sunt sub formă de depuneri de numerar la instituția de credit.

Articolul 9

(1) În cazul în care un împrumut a fost acordat de un sindicat format din mai multe instituții de credit, fiecare instituție de credit participantă în sindicat indică numai contribuția sa la valoarea totală a mijloacelor de finanțare.

(2) În cazul în care, în cazul unui împrumut sindicalizat menționat la alineatul (1), valoarea contribuțiilor garantate de o instituție de credit este mai mare decât mijloacele de finanțare acordate, garanțiile suplimentare sunt indicate sub forma unui pasiv eventual (la poziția 1 din afara bilanțului, a doua liniuță).

Articolul 10

(1) Fondurile pe care instituția de credit le administrează în nume propriu, dar pentru terți, trebuie prezentate în bilanț în cazul în care instituția de credit devine titular legal al activului respectiv. Valoarea totală a acestor active și pasive apare separat sau în anexa la situația financiară, defalcată în funcție de pozițiile de active și pasive. Cu toate acestea, statele membre pot permite prezentarea acestor fonduri în afara bilanțului, cu condiția să existe norme speciale în temeiul cărora aceste fonduri pot fi excluse din activele disponibile pentru distribuire în eventualitatea lichidării unei instituții de credit (sau în eventualitatea unor proceduri similare).

(2) Activele achiziționate în numele și pentru un terț nu trebuie incluse în bilanț.

Articolul 11

Se consideră ca fiind la vedere numai valorile care pot fi retrase în orice moment fără preaviz sau cele pentru care s-a convenit un termen sau un preaviz de douăzeci și patru de ore sau de o zi lucrătoare.

Articolul 12

(1) Operațiuni de pensiune înseamnă operațiuni prin care o instituție de credit sau un client („cedent”) cesionează unei alte instituții de credit sau unui alt client („cesionar”) anumite active, de exemplu efecte, creanțe sau valori mobiliare transferabile, sub rezerva unui acord care prevede retrocedarea ulterioară a activelor în cauză cedentului, la un preț convenit.

(2) În cazul în care cesionarul se angajează să retrocedeze activele la o dată stabilită sau care urmează a fi stabilită de cedent, operațiunea în cauză se consideră a fi o operațiune reală de vânzare și răscumpărare.

(3) În cazul în care, cu toate acestea, cesionarului îi revine doar dreptul de a retroceda activele la prețul de cumpărare sau la o valoare diferită convenită în prealabil, la o dată stabilită sau care urmează să fie stabilită, operațiunea în cauză este considerată o operațiune de vânzare cu opțiune de răscumpărare.

(4) În cazul operațiunilor de pensiune menționate la alineatul (2), activele transferate se mențin în bilanțul cedentului; prețul de cumpărare primit de către cedent se înregistrează ca o sumă datorată cesionarului. În plus, valoarea activelor transferate apare într-o anexă a conturilor cedentului. Cesionarul nu are dreptul să prezinte activele transferate în propriul bilanț; prețul de achiziționare plătit de cesionar se înregistrează ca și creanță a cedentului.

(5) În cazul operațiunilor de pensiune menționate la alineatul (3), cedentul nu are, cu toate acestea, dreptul de a prezenta în propriul bilanț activele transferate; activele respective apar ca active în bilanțul cesionarului. Cedentul include la poziția 2 din afara bilanțului o valoare egală cu prețul convenit în eventualitatea răscumpărării.

(6) Operațiunile de schimb la termen, opțiunile, operațiunile de emisiune cu angajament de răscumpărare integrală sau parțială a emisiunii de titluri de creanță înainte de scadența unor operațiuni similare nu sunt considerate operațiuni de pensiune în sensul prezentului articol.

SECȚIUNEA 4

DISPOZIȚII SPECIALE PRIVIND ANUMITE POZIȚII DIN BILANȚ

Articolul 13

Active: Poziția 1 – Casă, solduri la bănci centrale și la oficii poștale

(1) Casa include bancnote și monede care au curs legal, inclusiv bancnote și monede străine.

(2) Această poziție poate include numai soldurile la băncile centrale și oficiile poștale din țara sau țările în care instituția de credit este prezentă. Aceste solduri trebuie să fie disponibile în orice moment. Alte creanțe asupra acestor instituții trebuie înregistrate sub formă de creanțe asupra instituțiilor de credit (poziția 3 din activ) sau creanțe asupra clienților (poziția 4 din activ).

Articolul 14

Active: Poziția 2 – Bonuri de tezaur și alte efecte eligibile pentru refinanțare la băncile centrale

(1) Această poziție include, la litera (a), bonuri de tezaur și valori mobiliare similare, și anume bonuri de tezaur, certificate de tezaur și alte titluri de creanță similare emise de organisme publice care sunt eligibile pentru refinanțare la băncile centrale din țara sau țările în care instituția de credit este prezentă. Titlurile de creanță emise de organisme publice care nu îndeplinesc condiția menționată anterior sunt incluse la subpoziția 5 litera (a) din activ.

(2) Această poziție cuprinde, la litera (b), efecte eligibile pentru refinanțare la băncile centrale, și anume toate efectele deținute în portofoliu și care au fost achiziționate de la instituții de credit sau de la clienți, în măsura în care sunt eligibile, în temeiul dispozițiilor de drept intern, pentru refinanțare la băncile centrale din țara sau țările în care instituția de credit este prezentă.

Articolul 15

Active: Poziția 3 – Creanțe asupra instituțiilor de credit

(1) Creanțele asupra instituțiilor de credit includ toate creanțele deținute, în temeiul unor operațiuni bancare, de instituția de credit care întocmește bilanțul asupra unor instituții de credit naționale sau străine, indiferent de denumirea efectivă a acestora.

Constituie excepții numai creanțele constituite prin titluri de creanță și orice alte titluri, care trebuie incluse la poziția 5 din activ.

(2) În înțelesul prezentului articol, instituțiile de credit includ toate întreprinderile din lista publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene în temeiul articolului 3 alineatul (7) din Directiva 77/780/CEE, precum și băncile centrale și organismele oficiale bancare naționale și internaționale și toate întreprinderile publice și private care nu sunt stabilite pe teritoriul Comunității, dar care se încadrează în definiția de la articolul 1 din Directiva 77/780/CEE.

Creanțele asupra întreprinderilor care nu întrunesc condițiile menționate anterior sunt incluse la poziția 4 din active.

Articolul 16

Active: Poziția 4 – Creanțe asupra clienților

Creanțele asupra clienților includ toate tipurile de active sub formă de creanțe asupra clienților naționali și străini, alții decât instituții de credit, indiferent de denumirea lor efectivă.

Constituie excepții numai creanțele constituite din titluri de creanță și orice alte titluri, care trebuie incluse la poziția 5 din activ.

Articolul 17

Active: Poziția 5 – Titluri de creanță, inclusiv titluri cu venit fix

(1) Această poziție include titluri de creanță negociabile și alte titluri cu venit fix emise de instituții de credit, de alte întreprinderi sau de organisme publice; cu toate acestea, valorile mobiliare emise de acestea din urmă sunt incluse numai în cazul în care nu trebuie incluse la poziția 2 din activ.

(2) Valorile mobiliare purtătoare de dobândă variabilă în funcție de factori specifici, de exemplu rata dobânzii pe piața interbancară sau pe piața europeană, sunt asimilate titlurilor de creanță și titlurilor cu venit fix.

(3) La subpoziția 5 (b) pot fi incluse numai titluri de creanță proprii răscumpărate și negociabile.

Articolul 18

Pasive: Poziția 1 – Datorii privind instituțiile de credit

(1) Datoriile către instituțiile de credit includ toate valorile rezultate din operațiuni bancare, datorate altor instituții de credit naționale sau străine de către instituția de credit care întocmește bilanțul, indiferent de denumirea lor efectivă.

Constituie excepții numai obligațiile constituite prin titluri de creanță și orice alte titluri, care trebuie incluse la poziția 3 din pasiv.

Articolul 19

Pasive: Poziția 2 – Datorii privind clienții

(1) Datoriile privind clienții includ toate valorile datorate creditorilor, alții decât instituții de credit în înțelesul articolului 18, indiferent de denumirea lor efectivă.

Constituie excepții numai datoriile constituite prin titluri de creanță și orice alte titluri, care trebuie incluse la poziția 3 din pasiv.

(2) Numai depozitele care întrunesc condițiile stabilite în dispozițiile de drept intern sunt considerate depozite de economii.

(3) Titlurile de creanță pentru economii sunt incluse la subpoziția corespunzătoare numai în cazul în care nu sunt constituite prin certificate negociabile.

Articolul 20

Pasive: Poziția 3 – Datorii constituite prin titluri de valoare

(1) Această poziție include atât titluri de creanță, cât și datorii pentru care s-au emis certificate negociabile, în special certificate de depozit, bonuri de casă și datoriile rezultate din accepte proprii și bilete la ordin.

(2) Numai acceptele emise de o instituție de credit în scopul propriei refinanțări și pentru care aceasta este primul debitor („tras”) se consideră ca fiind accepte proprii.

Articolul 21

Pasive: Poziția 8 – Datorii subordonate

În cazul în care s-a stabilit prin contract că, în caz de lichidare sau faliment, datoriile, constituite sau nu prin titluri de valoare, urmează a fi rambursate numai după cele ale celorlalți creditori, datoriile în cauză sunt incluse în poziția 8.

Articolul 22

Pasive: Poziția 9 – Capital subscris

Această poziție include toate sumele, indiferent de denumirea lor efectivă, care, în funcție de forma juridică a instituției în cauză, se consideră, în conformitate cu dispozițiile de drept intern, capital propriu subscris de acționari sau de alți proprietari.

Articolul 23

Pasive: Poziția 11 – Rezerve

Această poziție include toate tipurile de rezerve prevăzute la articolul 9 din Directiva 78/660/CEE la poziția A.IV din pasiv și definite în directiva în cauză. Statele membre pot prevedea, de asemenea, alte tipuri de rezerve, în cazul în care acestea sunt necesare pentru instituțiile de credit a căror formă juridică nu intră sub incidența Directivei 78/660/CEE.

Tipurile de rezerve menționate în primul alineat sunt prezentate separat, ca subpoziții la poziția 11 din pasiv, în bilanțurile instituțiilor de credit respective, cu excepția rezervei de reevaluare care este inclusă la poziția 12.

Articolul 24

Poziții din afara bilanțului: Poziția 1 – Datorii contingente

Această poziție include toate operațiunile prin care o instituție a subscris obligațiile unui terț.

Anexa la situația financiară precizează natura și valoarea oricărui tip de datorie contingentă relevantă pentru activitățile unei instituții.

Obligațiile asumate prin andosarea efectelor reescontate sunt incluse la această poziție numai în cazul în care dispozițiile de drept intern nu prevăd altfel. Același lucru este valabil și în cazul acceptelor, altele decât accepte proprii.

Cauțiunile și activele constituite ca garanții suplimentare includ toate obligațiile de garantare asumate și toate activele constituite drept garanție în numele unor terți, în special cu privire la garanții și acreditive irevocabile.

Articolul 25

Poziții din afara bilanțului: Poziția 2 – Angajamente

Această poziție include toate angajamentele irevocabile care ar putea genera un risc de credit.

Anexa la situația financiară precizează natura și valoarea oricărui tip de angajament relevant pentru activitățile instituției.

Angajamentele care decurg din operațiuni de pensiune includ angajamentele asumate de o instituție de credit în cadrul operațiunilor de pensiune (în temeiul unor acorduri ferme de vânzare cu opțiune de răscumpărare), în înțelesul articolului 12 alineatul (3).

SECȚIUNEA 5

STRUCTURA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE

Articolul 26

Pentru prezentarea contului de profit și pierdere, statele membre prevăd una dintre sau ambele structuri prevăzute la articolele 27 și 28. În cazul în care statul membru prevede ambele structuri, acesta poate permite întreprinderilor să aleagă una dintre ele.

Articolul 27

Structura verticală

1.	Dobânda de primit și venituri asimilate, din care, separat, venituri din titluri cu venit fix.

2.	Dobânda de plătit și cheltuieli asimilate.

Venituri din titluri:

(a)	Venituri din acțiuni și alte titluri cu randament variabil

(b)	Venituri din participații

(c)	Venituri din acțiuni la întreprinderi afiliate

4.	Comisioane de primit

5.	Comisioane de plătit

6.	Profit net sau pierderi nete din operațiuni financiare

7.	Alte venituri din exploatare

Cheltuieli administrative generale:

(a)

Costuri de personal, din care:

—	remunerații și salarii

—	costuri de asigurări sociale, din care separat costuri pentru pensii

(b)	Alte cheltuieli administrative

9.	Ajustări valorice cu privire la pozițiile 9 și 10 din activ

10.	Alte cheltuieli de exploatare

11.	Ajustări valorice cu privire la creanțe și provizioane pentru datorii contingente și angajamente

12.	Reajustări valorice cu privire la creanțe și provizioane pentru datorii contingente și angajamente

13.	Ajustări valorice cu privire la valori mobiliare transferabile deținute ca imobilizări financiare, participații sau acțiuni la întreprinderi afiliate

14.	Reajustări valorice cu privire la valori mobiliare transferabile deținute ca imobilizări financiare, participații sau acțiuni la întreprinderi afiliate

15.	Impozite pe profit sau pierderi din activități ordinare

16.	Profit net sau pierderi nete din activități ordinare

17.	Venituri extraordinare

18.	Cheltuieli extraordinare

19.	Profit sau pierderi extraordinare

20.	Impozit pe profit sau pierderi extraordinare

21.	Profit net sau pierderi nete extraordinare

22.	Alte impozite care nu sunt incluse în pozițiile anterioare

23.	Rezultatul exercițiului financiar

Articolul 28

Structura orizontală

Cheltuieli

1.	Dobânda de plătit și cheltuieli asimilate

2.	Comisioane de plătit

3.	Pierderi nete din operațiuni financiare

Cheltuieli administrative generale:

(a)

Costuri de personal, din care:

—	remunerații și salarii

—	costuri de asigurări sociale, din care, separat, costuri pentru pensii

(b)	Alte cheltuieli administrative

5.	Ajustări valorice cu privire la pozițiile 9 și 10 din activ

6.	Alte cheltuieli de exploatare

7.	Ajustări valorice cu privire la creanțe și provizioane pentru datorii contingente și angajamente

8.	Ajustări valorice cu privire la valori mobiliare transferabile deținute ca imobilizări financiare, participații sau acțiuni la întreprinderi afiliate

9.	Impozite pe profit sau pierderi din activități ordinare

10.	Profit net sau pierderi nete din activități ordinare

11.	Cheltuieli extraordinare

12.	Impozite pe profit sau pierderi extraordinare

13.	Pierderi nete extraordinare

14.	Alte impozite care nu sunt incluse în pozițiile anterioare

15.	Profitul exercițiului financiar

Venituri

1.	Dobânda de primit și venituri asimilate, din care venituri din titluri cu venit fix

Venituri din titluri mobiliare:

(a)	Venituri din acțiuni și alte titluri cu randament variabil

(b)	Venituri din participații

(c)	Venituri din acțiuni la întreprinderi afiliate

3.	Comisioane de primit

4.	Profit net sau pierderi nete din operațiuni financiare

5.	Reajustări valorice cu privire la creanțe și provizioane pentru datorii contingente și angajamente

6.	Reajustări valorice cu privire la valori mobiliare transferabile deținute ca imobilizări financiare, participații sau acțiuni la întreprinderi afiliate

7.	Alte venituri din exploatare

8.	Profit net sau pierderi nete din activități ordinare

9.	Venituri extraordinare

10.	Profit net extraordinar

11.	Pierderile exercițiului financiar

SECȚIUNEA 6

DISPOZIȚII SPECIALE PRIVIND ANUMITE POZIȚII DIN CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

Articolul 29

Articolul 27, pozițiile 1 și 2 (structura verticală)

Articolul 28, pozițiile A 1 și B 1 (structura orizontală)

Aceste poziții includ toate profiturile și pierderile rezultate din activități bancare, inclusiv:

toate veniturile din activele incluse la pozițiile 1 - 5 din activul bilanțului, indiferent cum sunt calculate. Aceste venituri includ, de asemenea, veniturile rezultate din defalcarea în timp a scontului pe activele achiziționate la o valoare inferioară și pe obligațiile contractate la o valoare superioară sumei de plătit la scadență;

toate cheltuielile care rezultă din obligațiile înregistrate la pozițiile 1, 2, 3 și 8 din pasiv, indiferent cum sunt calculate. Aceste cheltuieli includ, de asemenea, cheltuielile generate de defalcarea în timp a primei pe activele achiziționate la o valoare superioară și pe angajamentele contractate la o valoare inferioară sumei de plătit la scadență;

3.	veniturile și cheltuielile rezultate din contractele la termen acoperite, defalcate pe perioada efectivă a contractului și asimilate dobânzilor;

4.	taxe și comisioane asimilate dobânzilor și calculate în timp sau în raport cu valoarea creanței sau a obligației.

Articolul 30

Articolul 27, poziția 3 (structura verticală)

Articolul 28, poziția B 2 (structura orizontală)

Această poziție include toate dividendele și alte venituri din titluri cu randament variabil, din participații și din acțiuni la întreprinderi afiliate. Veniturile din acțiuni la societăți de investiții sunt, de asemenea, incluse la această poziție.

Articolul 31

Articolul 27, pozițiile 4 și 5 (structura verticală)

Articolul 28, pozițiile A 2 și B 3 (structura orizontală)

Fără a aduce atingere articolului 29, comisioanele de primit includ veniturile pentru toate serviciile furnizate unor terți, iar comisioanele de plătit includ cheltuielile pentru serviciile furnizate de terți, în special:

—	comisioane pentru garanții, administrarea împrumuturilor în numele altor împrumutători și operațiuni cu titluri mobiliare în numele unor terți;

—	comisioane și alte cheltuieli și venituri din operațiuni de plăți, cheltuieli de administrare a contului și comisioane pentru păstrarea în depozit și administrarea valorilor mobiliare;

—	comisioane pentru operațiuni cu devize și pentru vânzarea și cumpărarea de monede și metale prețioase în numele unor terți;

—	comisioane percepute pentru servicii de curtaj pentru contracte de economii și de asigurare și împrumuturi.

Articolul 32

Articolul 27, poziția 6 (structura verticală)

Articolul 28, poziția A 3 sau B 4 (structura orizontală)

Această poziție include:

profitul net sau pierderile nete din operațiuni cu titluri care nu sunt deținute ca imobilizări financiare, împreună cu ajustările și reajustările valorice pentru aceste titluri, ținând cont, în cazul în care s-a aplicat articolul 36 alineatul (2), de diferența rezultată din aplicarea articolului în cauză; cu toate acestea, în statele membre care utilizează opțiunea prevăzută la articolul 37, aceste profituri sau pierderi nete și ajustări și reajustări valorice se includ în măsura în care se referă la titlurile incluse într-un portofoliu comercial;

2.	profitul net sau pierderile nete din activități de schimb, fără a aduce atingere articolului 29 punctul 3;

3.	profiturile și pierderile nete din alte operațiuni de cumpărare și vânzare de instrumente financiare, inclusiv metale prețioase.

Articolul 33

Articolul 27, pozițiile 11 și 12 (structura verticală)

Articolul 28, pozițiile A 7 și B 5 (structura orizontală)

(1) Aceste poziții includ, pe de o parte, cheltuielile cu ajustările valorice aduse creanțelor incluse la pozițiile 3 și 4 din activ și provizioanelor pentru datoriile contingente și angajamentele incluse la pozițiile 1 și 2 din afara bilanțului, și, pe de altă parte, creditele din recuperarea creanțelor amortizate și a valorilor recalculate în urma unor ajustări valorice și provizioane anterioare.

(2) În statele membre care utilizează opțiunea prevăzută la articolul 37, această poziție include, de asemenea, profitul net sau pierderile nete din operațiuni cu titlurile mobiliare incluse la pozițiile 5 și 6 din activ care nu sunt deținute ca imobilizări financiare, potrivit definiției de la articolul 35 alineatul (2) și nici nu sunt incluse într-un portofoliu comercial, precum și ajustările și reajustările valorice ale titlurilor mobiliare în cauză, ținând seama, în cazul în care s-a aplicat articolul 36 alineatul (2), de diferența care rezultă din aplicarea articolului în cauză. Nomenclatura acestei poziții se adaptează în consecință.

(3) Statele membre pot autoriza compensarea reciprocă a cheltuielilor și a veniturilor de la aceste poziții, astfel încât să apară numai o poziție cu valoarea netă (venituri sau cheltuieli).

(4) Ajustările valorice aduse creanțelor asupra instituțiilor de credit, clienților, întreprinderilor cu care instituția de credit are legături în temeiul unei participații și asupra întreprinderilor afiliate apar separat în anexa la situația financiară, în cazul în care sunt relevante. Nu este necesar să se aplice această dispoziție în cazul în care statul membru permite compensări în conformitate cu alineatul (3).

Articolul 34

Articolul 27, pozițiile 13 și 14 (structura verticală)

Articolul 28, pozițiile A 8 și B 5 (structura orizontală)

(1) Aceste poziții includ, pe de o parte, cheltuieli cu ajustări valorice aduse activelor incluse la pozițiile 5 și 8 din activ și, pe de altă parte, toate sumele recalculate în urma unei ajustări valorice anterioare, în măsura în care cheltuielile și veniturile se referă la valori mobiliare transferabile deținute ca imobilizări financiare, în conformitate cu definiția de la articolul 35 alineatul (2), ca participații și acțiuni la întreprinderi afiliate.

(2) Statele membre pot autoriza compensarea reciprocă a cheltuielilor și veniturilor de la aceste poziții, astfel încât să apară numai o poziție cu valoarea netă (venituri sau cheltuieli).

(3) Ajustările valorice cu privire la aceste valori mobiliare transferabile, participații și acțiuni la întreprinderi afiliate sunt indicate separat în anexa la situația financiară, în cazul în care sunt relevante. Aplicarea acestei dispoziții nu este necesară în cazul în care statul membru permite compensări în conformitate cu alineatul (2).

SECȚIUNEA 7

NORME DE EVALUARE

Articolul 35

(1) Pozițiile 9 și 10 din activ trebuie să fie evaluate întotdeauna ca imobilizări. Activele de la celelalte poziții din bilanț se evaluează ca imobilizări în cazul în care sunt destinate unei utilizări îndelungate în desfășurarea normală a activității întreprinderii.

(2) În cazul în care se face trimitere la imobilizări financiare în secțiunea 7 din Directiva 78/660/CEE, termenul respectiv se interpretează, în cazul instituțiilor de credit, ca participații, acțiuni la întreprinderi afiliate și titluri mobiliare destinate unei utilizări îndelungate în desfășurarea normală a activității întreprinderii.

(3)

(a)	Titlurile de creanță, inclusiv titlurile cu venit fix, deținute ca imobilizări financiare, sunt incluse în bilanț la prețul de achiziție. Cu toate acestea, statele membre pot impune sau permite includerea în bilanț a acestor titluri de creanță la valoarea de răscumpărare.
(b)	În cazul în care prețul de achiziție a acestor titluri de creanță depășește valoarea de răscumpărare, valoarea diferenței trebuie să fie inclusă în contul de profit și pierdere. Cu toate acestea, statele membre pot impune sau permite amortizarea eșalonată a diferenței, astfel încât diferența să fie integral amortizată în momentul răscumpărării acestor titluri de creanță. Diferența trebuie să fie prezentată separat în bilanț sau în anexa la situația financiară.
(c)	În cazul în care prețul de achiziție a acestor titluri de creanță este mai mic decât valoarea de răscumpărare, statele membre pot impune sau permite includerea eșalonată a diferenței în venituri, în perioada rămasă până la răscumpărare. Diferența trebuie să fie prezentată separat în bilanț sau în anexa la situația financiară.

Articolul 36

(1) În cazul în care valorile mobiliare transferabile care nu sunt deținute ca imobilizări financiare sunt incluse în bilanț la prețul de achiziție, instituțiile de credit menționează în anexa la situația financiară diferența dintre prețul de achiziție și valoarea mai mare de piață de la data închiderii bilanțului.

(2) Cu toate acestea, statele membre pot impune sau permite ca aceste valori mobiliare transferabile să fie incluse în bilanț la valoarea mai mare de piață de la data închiderii bilanțului. Diferența dintre prețul de achiziție și valoarea mai mare de piață este menționată în anexa la situația financiară.

Articolul 37

(1) Articolul 39 din Directiva 78/660/CEE se aplică evaluării creanțelor, titlurilor de creanță, acțiunilor și altor titluri cu randament variabil deținute de instituțiile de credit care nu sunt deținute ca imobilizări financiare.

(2) Până la o coordonare ulterioară, statele membre pot, cu toate acestea, să permită:

(a)

prezentarea creanțelor asupra instituțiilor de credit și clienților (pozițiile 3 și 4 din activ) și a titlurilor de creanță, a acțiunilor și a altor titluri cu randament variabil incluse la pozițiile 5 și 6 din activ, care nu sunt deținute ca imobilizări financiare, conform definiției de la articolul 35 alineatul (2), nici nu sunt incluse într-un portofoliu comercial, la o valoare mai mică decât cea care ar rezulta prin aplicarea articolului 39 alineatul (1) din Directiva 78/660/CEE, în cazul în care acest lucru este impus de prudența dictată de riscurile speciale asociate operațiunilor bancare. Cu toate acestea, diferența dintre cele două valori nu trebuie să depășească 4 % din valoarea totală a activelor menționate anterior, după aplicarea articolului 39 în cauză;

(b)	păstrarea valorii mai mici rezultate prin aplicarea literei (a), până când instituția de credit hotărăște ajustarea ei;

(c)	ca, în cazul în care un stat membru utilizează opțiunea prevăzută la litera (a), să nu se aplice articolul 36 alineatul (1) din prezenta directivă și nici articolul 40 alineatul (2) din Directiva 78/660/CEE.

Articolul 38

(1) Până la o coordonare ulterioară, statele membre care utilizează opțiunea prevăzută la articolul 37 trebuie să permită, iar statele care nu utilizează opțiunea respectivă pot permite introducerea unei poziții 6a în pasiv, numite „Fond pentru riscuri bancare generale”. Poziția în cauză include valorile pe care o instituție de credit hotărăște să fie destinate acoperirii acestor riscuri, în cazul în care acest lucru este impus de riscurile speciale asociate operațiunilor bancare.

(2) Soldul net al majorărilor și diminuărilor „Fondului pentru riscuri bancare generale” trebuie menționat separat în contul de profit și pierdere.

Articolul 39

(1) Activele și pasivele exprimate în monede străine sunt convertite la cursul de schimb la vedere în vigoare la data închiderii bilanțului. Cu toate acestea, statele membre pot impune sau permite ca activele deținute ca imobilizări financiare și imobilizări corporale și necorporale, care nu sunt incluse sau nu sunt incluse în mod specific pe piața la vedere sau la termen, să fie convertite la cursurile de schimb în vigoare la data achiziției lor.

(2) Operațiunile de schimb la termen și la vedere încă nefinalizate se convertesc la cursul de schimb la vedere în vigoare la data închiderii bilanțului.

Cu toate acestea, statele membre pot impune ca operațiunile la termen să fie convertite la cursul de schimb la termen în vigoare la data închiderii bilanțului.

(3) Fără a aduce atingere articolului 29 alineatul (3), diferențele dintre valorile contabile ale activelor, ale pasivelor și ale operațiunilor la termen și valorile obținute prin conversie în conformitate cu alineatul (1) și (2) sunt menționate în contul de profit și pierdere. Cu toate acestea, statele membre pot impune sau permite includerea diferențelor obținute prin conversie în temeiul alineatului (1) și (2), integral sau parțial, în rezervele indisponibile pentru distribuire, în cazul în care ele rezultă, pe de o parte, din activele deținute ca imobilizări financiare, din imobilizările corporale și necorporale și, pe de altă parte, din orice operațiune efectuată pentru acoperirea activelor în cauză.

(4) Statele membre pot prevedea ca diferențele favorabile de conversie rezultate din operațiuni la termen, active sau pasive neacoperite sau neacoperite în mod specific de alte operațiuni la termen sau de active sau pasive, să nu fie incluse în contul de profit și pierdere.

(5) În cazul în care se utilizează una dintre metodele prevăzute la articolul 59 din Directiva 78/660/CEE, statele membre pot prevedea ca toate diferențele de conversie să fie transferate, integral sau parțial, direct în rezerve. Diferențele favorabile și nefavorabile de conversie sunt menționate separat în bilanț sau în anexa la situația financiară.

(6) Statele membre pot impune sau permite ca diferențele de conversie rezultate, la consolidare, din reconversia capitalului și a rezervelor existente la începutul exercițiului contabil al unei întreprinderi afiliate sau a părții din capitalul și rezervele unei întreprinderi la care instituția de credit deține o participație să fie incluse, integral sau parțial, în rezerve consolidate, împreună cu diferențele de conversie rezultate din conversia operațiunilor efectuate pentru acoperirea capitalului și rezervelor în cauză.

(7) Statele membre pot impune sau permite conversia, la consolidare, a veniturilor și cheltuielilor întreprinderilor afiliate și a celor aferente participațiilor, la cursul mediu de schimb valabil în perioada contabilă.

SECȚIUNEA 8

CONȚINUTUL ANEXEI LA SITUAȚIA FINANCIARĂ

Articolul 40

(1) Se aplică articolul 43 alineatul (1) din Directiva 78/660/CEE, sub rezerva articolului 37 din prezenta directivă și sub rezerva următoarelor dispoziții.

(2) În plus față de informațiile obligatorii în conformitate cu articolul 43 alineatul (1) punctul 5 din Directiva 78/660/CEE, instituțiile de credit furnizează următoarele informații cu privire la poziția 8 din pasiv (pasive subordonate):

(a)

pentru fiecare împrumut care depășește 10 % din valoarea totală a pasivelor subordonate:

(i)	valoarea împrumutului, moneda în care este exprimat, rata dobânzii și scadența sau faptul că este vorba despre un împrumut permanent;

(ii)	în cazul în care există circumstanțe în care se impune rambursarea anticipată;

(iii)

condițiile de subordonare, existența oricăror dispoziții de conversie a pasivului subordonat în capital sau într-o altă formă de pasiv și condițiile prevăzute de aceste dispoziții;

(b)	o precizare generală a normelor care reglementează alte împrumuturi.

(3)

(a)

În locul informațiilor obligatorii în conformitate cu articolul 43 alineatul (1) punctul 6 din Directiva 78/660/CEE, instituțiile de credit precizează separat, în anexa la situația financiară, pentru fiecare dintre pozițiile și subpozițiile 3 (b) și 4 din activ și 1 (b), 2 (a), 2 (b) (bb) și 3 (b) din pasiv, valoarea creanțelor și a datoriilor respective, în funcție de perioada rămasă până la scadență, după cum urmează:

—	maximum trei luni,

—	minimum trei luni, dar maximum un an,

—	minimum un an, dar maximum cinci ani,

—	minimum cinci ani.

Pentru poziția 4 din activ, trebuie menționate creanțele la vedere și cu preaviz de scurtă durată.

În cazul în care creanțele sau datoriile implică o plată eșalonată, perioada rămasă până la scadență este perioada cuprinsă între data închiderii bilanțului și scadența pentru fiecare plată.

Cu toate acestea, timp de cinci ani de la data menționată la articolul 47 alineatul (2), statele membre pot impune sau permite ca o clasificare în funcție de scadența activelor și a pasivelor menționate în prezentul articol să se facă pe baza scadenței sau a perioadei de preaviz convenite inițial. În acest caz, dacă instituția de credit a achiziționat un împrumut existent neconstituit prin titlu de valoare, statele membre impun clasificarea împrumutului respectiv pe baza perioadei rămase până la scadență de la data achiziționării. În sensul prezentului paragraf, scadența convenită inițial este perioada cuprinsă între data primei utilizări a fondurilor și data rambursării; perioada de preaviz se consideră perioada cuprinsă între data notificării preavizului și data la care urmează să se facă rambursarea; în cazul în care creanțele și datoriile pot fi rambursate prin plăți eșalonate, scadența convenită este perioada cuprinsă între data apariției creanțelor și a datoriilor și data efectuării ultimei plăți. Instituțiile de credit precizează, de asemenea, pentru pozițiile din bilanț menționate în prezentul paragraf, valoarea activelor și pasivelor scadente în termen de un an de la data închiderii bilanțului.

(b)

Instituțiile de credit precizează, cu privire la poziția 5 din activ (titluri de creanță, inclusiv titluri cu venit fix) și subpoziția 3 (a) din pasiv (titluri de creanță în circulație), valoarea activelor și pasivelor care sunt scadente în termen de un an de la data închiderii bilanțului.

(c)

statele membre pot impune includerea în bilanț a informațiilor menționate la literele (a) și (b).

(d)

Instituțiile de credit furnizează informații suplimentare cu privire la activele constituite ca garanție pentru obligațiile proprii sau ale unor terți (inclusiv datorii contingente); informațiile suplimentare trebuie să fie suficient de detaliate, precizând, pentru fiecare element din pasiv și din afara bilanțului, valoarea totală a activelor constituite ca garanție.

(4) În cazul în care instituțiile de credit trebuie să furnizeze informațiile menționate la articolul 43 alineatul (1) punctul 7 din Directiva 78/660/CEE la pozițiile din afara bilanțului, aceste informații nu trebuie să se repete în anexa la situația financiară.

(5) În locul informațiilor obligatorii potrivit articolului 43 alineatul (1) punctul 8 din Directiva 78/660/CEE, instituțiile de credit menționează în anexa la situația financiară proporția veniturilor sale referitoare la pozițiile 1, 3, 4, 6 și 7 din articolul 27 sau la pozițiile B 1, B 2, B 3, B 4 și B 7 din articolul 28 în funcție de piețele geografice, în măsura în care, având în vedere modul de organizare a instituției de credit, piețele respective diferă în mod substanțial una față de cealaltă. Se aplică articolul 45 alineatul (1) litera (b) din Directiva 78/660/CEE.

(6) Trimiterea de la articolul 43 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 78/660/CEE la articolul 23 alineatul (6) din directiva în cauză se interpretează ca trimitere la articolul 27 poziția 8 sau la articolul 28 poziția A4 din prezenta directivă.

(7) Prin derogare de la articolul 43 alineatul (1) punctul 13 din Directiva 78/660/CEE, instituțiile de credit trebuie să indice numai valoarea avansurilor și a creditelor acordate membrilor organelor lor administrative, de conducere și de supraveghere și angajamentele asumate în numele acestora prin intermediul oricărui tip de garanție. Informațiile în cauză trebuie furnizate sub forma cuantumului total pentru fiecare categorie.

Articolul 41

(1) Informațiile prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 78/660/CEE trebuie furnizate cu privire la activele deținute ca imobilizări în sensul definiției din articolul 35 din prezenta directivă. Obligația de a menționa ajustările valorice separat nu se aplică, cu toate acestea, în cazul în care statul membru a permis compensări între ajustările valorice, în temeiul articolului 34 alineatul (2) din prezenta directivă. În acest caz, ajustările valorice pot fi regrupate cu alte poziții.

(2) Statele membre impun instituțiilor de credit să furnizeze următoarele informații și în anexa la situația financiară:

(a)	o defalcare a valorilor mobiliare transferabile, incluse la pozițiile 5 - 8 din activ, în valori mobiliare cotate și necotate;

(b)	o defalcare a valorilor mobiliare transferabile incluse la pozițiile 5 și 6 din activ în valori mobiliare care, în temeiul articolului 35, sunt deținute sau nu ca imobilizări financiare și criteriul utilizat pentru a face diferența între cele două categorii de valori mobiliare transferabile;

(c)	valoarea operațiunilor de leasing, repartizată între pozițiile relevante din bilanț;

(d)

o defalcare a poziției 13 din activ, a poziției 4 din pasiv, a pozițiilor 10 și 18 din structura verticală sau A 6 și A 11 din structura orizontală și a pozițiilor 7 și 17 din structura verticală sau B 7 și B 9 din structura orizontală din contul de profit și pierdere în principalele valori componente, în cazul în care aceste valori sunt importante pentru evaluarea conturilor anuale, precum și explicațiile cu privire la natura și valoarea lor;

(e)	cheltuielile plătite de instituția de credit pentru pasivele subordonate de instituția de credit în exercițiul avut în vedere;

(f)	faptul că instituția furnizează unor terți servicii de administrare și de reprezentare, în cazul în care dimensiunea activităților de acest tip este relevantă pentru activitatea instituției, în general;

(g)	valoarea totală a activelor și pasivelor exprimate în monede străine, convertită în moneda în care sunt întocmite conturile anuale;

(h)

un extras al tipurilor de operațiuni la termen, neajunse la scadență la data închiderii bilanțului, în special, pentru fiecare tip de operațiune, în cazul în care au fost încheiate într-o proporție importantă pentru a compensa efectele fluctuațiilor ratelor dobânzii, ale cursurilor de schimb și ale prețurilor de piață sau în cazul în care au fost încheiate într-o proporție importantă în scopuri comerciale. Aceste tipuri de operațiuni includ toate operațiunile pentru care veniturile sau cheltuielile trebuie incluse la poziția 6 din articolul 27, pozițiile A 3 sau B 4 din articolul 28 sau intră sub incidența articolului 29 punctul 3, ca de exemplu monede străine, metale prețioase, valori mobiliare transferabile, certificate de depozit și alte active.

SECȚIUNEA 9

DISPOZIȚII PRIVIND CONTURILE CONSOLIDATE

Articolul 42

(1) Instituțiile de credit întocmesc conturi consolidate și situații financiare consolidate în conformitate cu Directiva 83/349/CEE, în măsura în care prezenta secțiune nu prevede altfel.

(2) În măsura în care statul membru nu recurge la articolul 5 din Directiva 83/349/CEE, alineatul (1) din prezentul articol se aplică, de asemenea, întreprinderilor mamă al căror unic obiect de activitate este achiziționarea de participații în filiale și administrarea și rentabilizarea acestor filiale, în cazul în care filialele în cauză sunt fie exclusiv, fie în principal instituții de credit.

Articolul 43

(1) Directiva 83/349/CEE se aplică sub rezerva articolului 1 din prezenta directivă și a alineatului (2) din prezentul articol.

(2)

(a)

Articolele 4, 6, 15 și 40 din Directiva 83/349/CEE nu se aplică.

(b)

Statele membre pot condiționa aplicarea articolului 7 din Directiva 83/349/CEE de îndeplinirea următoarelor condiții suplimentare:

—	întreprinderea mamă trebuie să fi declarat că garantează angajamentele asumate de întreprinderea exonerată; existența acestei declarații este menționată în conturile întreprinderii exonerate;

—	întreprinderea mamă trebuie să fie o instituție de credit în înțelesul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din prezenta directivă.

(c)

Informațiile menționate la primele două liniuțe din articolul 9 alineatul (2) din Directiva 83/349/CEE și anume:

—	valoarea imobilizărilor și

—	cifra de afaceri netă

se înlocuiesc cu:

—	suma pozițiilor 1, 3, 4, 6 și 7 din articolul 27 sau B 1, B 2, B 3, B 4 și B 7 din articolul 28 din prezenta directivă.

(d)

În cazul în care, în urma aplicării articolului 13 alineatul (3) litera (c) din Directiva 83/349/CEE, o filială care este o instituție de credit nu este inclusă în conturile consolidate, dar acțiunile acelei întreprinderi sunt deținute temporar în urma unei operațiuni de asistență financiară în vederea reorganizării sau salvării întreprinderii în cauză, conturile anuale ale întreprinderii în cauză se anexează la conturile consolidate, iar în anexa la situația financiară se furnizează informații suplimentare cu privire la natura și condițiile operațiunii de asistență financiară.

(e)

Statul membru poate aplica, de asemenea, articolul 12 din Directiva 83/349/CEE în cazul a două sau mai multe instituții de credit între care nu există o legătură în înțelesul articolului 1 alineatul (1) sau (2) din directiva în cauză, dar care sunt administrate în comun, în temeiul unui contract sau în temeiul unor dispoziții din contractul de societate sau din statut.

(f)

Articolul 14 din Directiva 83/349/CEE, cu excepția alineatului (2), se aplică sub rezerva următoarei dispoziții.

În cazul în care întreprinderea mamă este o instituție de credit și în care una sau mai multe filiale care trebuie consolidate nu sunt instituții de credit, filialele în cauză sunt incluse în consolidare dacă activitatea lor este o extensie directă a activității bancare sau constituie servicii auxiliare activității bancare, ca de exemplu leasing, factoring, administrarea fondurilor comune de plasament, administrarea serviciilor de procesare de date sau orice alte activități similare.

(g)

Pentru structura conturilor consolidate:

—	se aplică articolele 3, 5 - 26 și 29 - 34 din prezenta directivă;

—	trimiterea din articolul 17 din Directiva 83/349/CEE la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 78/660/CEE se aplică activelor considerate imobilizări în temeiul articolului 35 din prezenta directivă.

(h)

Articolul 34 din Directiva 83/349/CEE se aplică în cazul conținutului anexei la situația financiară consolidată, sub rezerva articolului 40 și 41 din prezenta directivă.

SECȚIUNEA 10

PUBLICAREA

Articolul 44

(1) Conturile anuale ale instituțiilor de credit, aprobate în mod corespunzător, împreună cu situațiile financiare anuale și rapoartele întocmite de către persoanele însărcinate cu auditarea conturilor se publică în conformitate cu dispozițiile de drept intern, în temeiul articolului 3 din Directiva 68/151/CEE (8).

Cu toate acestea, legislația internă poate permite ca situația financiară să nu facă obiectul publicării menționate anterior. În acest caz, situația este pusă la dispoziția publicului, la sediul social al societății din statul membru în cauză. O copie integrală sau parțială a raportului privind situația financiară trebuie să poată fi obținută la cerere. Prețul unei astfel de copii nu trebuie să depășească costul său administrativ.

(2) Alineatul (1) se aplică, de asemenea, în cazul conturilor consolidate, aprobate corespunzător, al situațiilor financiare anuale consolidate și al rapoartelor întocmite de către persoane însărcinate cu auditarea conturilor.

(3) Cu toate acestea, în cazul în care instituția de credit care a întocmit conturile anuale sau conturile consolidate nu este constituită într-una dintre formele juridice enumerate la articolul 1 alineatele (1) din Directiva 78/660/CEE și nu are obligația, impusă de legislația internă, de a publica documentele menționate la alineatele (1) și (2) din prezentul articol, în temeiul articolului 3 din Directiva 68/151/CEE, acesta trebuie cel puțin să le pună la dispoziția publicului la sediul său social sau, în absența unui sediu social, la sediul principal de desfășurare a activității. Copia acestor documente trebuie să poată fi obținută la cerere. Prețul unei astfel de copii nu trebuie să depășească costurile sale administrative.

(4) Conturile anuale și conturile consolidate ale unei instituții de credit trebuie să fie publicate în fiecare stat membru în care instituția de credit în cauză are sucursale în înțelesul articolului 1 liniuța a treia din Directiva 77/780/CEE. Statele membre pot impune publicarea documentelor în cauză în limba lor oficială.

(5) Statele membre prevăd sancțiuni adecvate pentru nerespectarea normelor privind publicarea, prevăzute în prezentul articol.

SECȚIUNEA 11

AUDITAREA

Articolul 45

Un stat membru nu poate aplica articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din Directiva 84/253/CEE (9) în cazul băncilor publice de economii în cazul în care auditarea legală a documentelor acestor organisme prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din directiva în cauză este rezervată unui organ de supraveghere a acestor bănci de economii, la data intrării în vigoare a prezentei directive, al cărui responsabil îndeplinește cel puțin condițiile stabilite în articolele 3 - 9 din Directiva 84/253/CEE.

SECȚIUNEA 12

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 46

Comitetul de contact înființat în conformitate cu articolul 52 din Directiva 78/660/CEE, întrunit într-o componență adecvată, îndeplinește, de asemenea, următoarele funcții:

(a)	să faciliteze, fără a aduce atingere articolelor 169 și 170 din Tratat, o aplicare armonizată a prezentei directive, prin întruniri periodice vizând, în special, problemele practice survenite în legătură cu aplicarea prezentei directive;

(b)	să consilieze Comisia, dacă este necesar, cu privire la completări sau modificări ale prezentei directive.

Articolul 47

(1) Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1990. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Un stat membru poate prevedea ca dispozițiile menționate la alineatul (1) să se aplice pentru prima dată conturilor anuale și conturilor consolidate pentru exercițiile financiare care încep la 1 ianuarie 1993 sau în cursul anului calendaristic 1993.

(3) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 48

În termen de cinci ani de la data menționată la articolul 47 alineatul (2), Consiliul, la propunerea Comisiei, examinează și, după caz, revizuiește toate dispozițiile prezentei directive care prevăd opțiuni pentru statele membre, precum și articolul 2 alineatul (1), articolele 27, 28 și 41, ținând seama de experiența acumulată în aplicarea prezentei directive, în special în scopul unei mai mari transparențe și al unei armonizări mai eficiente a dispozițiilor menționate de prezenta directivă.

Articolul 49

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 8 decembrie 1986.

Pentru Consiliu

Președintele

N. LAWSON

(1) JO C 130, 1.6.1981, p. 1, JO C 83, 24.3.1984, p. 6 și JO C 351, 31.12.1985, p. 24.

(2) JO C 242, 12.9.1983, p. 33 și JO C 163, 10.7.1978, p. 60.

(3) JO C 112, 3.5.1982, p. 60.

(4) JO L 222, 14.8.1978, p. 11.

(5) JO L 314, 4.12.1984, p. 28.

(6) JO L 193, 18.7.1983, p. 1.

(7) JO L 322, 17.12.1977, p. 30.

(8) JO L 65, 14.3.1968, p. 8.

(9) JO L 126, 12.5.1984, p. 20.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

173

31986R4055

L 378/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

REGULAMENTUL (CEE) NR. 4055/86 AL CONSILIULUI

din 22 decembrie 1986

de aplicare a principiului libertății de a presta servicii în transporturile maritime între state membre și între state membre și țări terțe

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 84 alineatul (2),

având în vedere proiectul de regulament prezentat de Comisie,

având în vedere avizul Adunării (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (2),

întrucât desființarea, între statele membre, a obstacolelor din calea liberei circulații a serviciilor este prevăzută de articolul 3 din tratat ca fiind una dintre activitățile Comunității;

întrucât, în conformitate cu articolul 61 din tratat, libera circulație a serviciilor în domeniul transportului maritim trebuie reglementată de dispozițiile din titlul referitor la transporturi;

întrucât aplicarea acestui principiu în cadrul Comunității este necesară, de asemenea, pentru promovarea unei politici eficiente față de țări terțe, urmărind să garanteze aplicarea permanentă a principiilor comerciale la navigația maritimă;

întrucât Regulamentul (CEE) nr. 954/79 al Consiliului (3) asigură, în special, în cadrul conferințelor, libertatea de acces la acea parte din traficul navelor de linie care nu este acoperită de angajamente față de societățile naționale de navigație ale țărilor terțe în temeiul Convenției Organizației Națiunilor Unite privind un cod de conduită al conferințelor maritime, din momentul ratificării sale de către statele membre;

întrucât codul nu se aplică încă ansamblului traficului comunitar și probabil nu se va aplica nici în viitor anumitor părți ale acestuia, dat fiind faptul că nu a fost ratificat încă de toate statele membre și că anumite țări terțe probabil nu îl vor ratifica;

întrucât codul de conduită se aplică numai conferințelor maritime și încărcăturilor transportate de membrii acestora și, prin urmare, nu se aplică companiilor independente și nici companiilor maritime care efectuează transporturi în vrac sau tramp, domenii de activitate în care Comunitatea urmărește menținerea unui regim de concurență loială și liberă;

întrucât Comunitatea aderă integral la Rezoluția nr. 2 adoptată de Conferința Plenipotențiarilor Organizației Națiunilor Unite asupra unui cod de conduită al conferințelor maritime care declară că, în interesul unei dezvoltări armonioase a serviciilor de transport maritim, companiile din afara conferinței nu trebuie să fie împiedicate să funcționeze atât timp cât respectă principiul concurenței loiale pe o bază comercială;

întrucât statele membre își afirmă atașamentul față de un mediu concurențial liber care constituie una dintre caracteristicile esențiale ale comerțului cu mărfuri solide și lichide în vrac și sunt convinse că introducerea împărțirii încărcăturilor în cadrul acestui comerț va afecta grav interesele comerciale ale tuturor țărilor prin majorarea considerabilă a costurilor de transport;

întrucât armatorii din cadrul Comunității se confruntă cu restricții din ce în ce mai numeroase, impuse de țări terțe, în ceea ce privește libertatea de a furniza servicii de transport maritim pentru expeditorii stabiliți în propriul stat membru, în alte state membre sau în țările terțe respective și întrucât aceste restricții pot avea efecte nefaste asupra ansamblului traficului din Comunitate;

întrucât unele dintre restricțiile menționate mai sus sunt incluse în acorduri bilaterale între țări terțe și anumite state membre, iar alte restricții sunt reluate în dispoziții similare din legislația sau uzanțele administrative din anumite state membre;

întrucât, prin urmare, principiul libertății de a presta servicii ar trebui de acum înainte să se aplice transportului maritim între state membre și între state membre și țări terțe, astfel încât să elimine în mod treptat restricțiile existente și să împiedice introducerea de noi restricții;

întrucât structura sectorului de transport maritim comunitar face necesar ca dispozițiile prezentului regulament să se aplice și resortisanților statelor membre stabiliți în afara Comunității, precum și companiilor maritime stabilite în afara Comunității și controlate de resortisanți ai unui stat membru, în cazul în care navele lor sunt înmatriculate în respectivul stat membru în conformitate cu legislația acestuia;

întrucât este necesar să se prevadă perioade de tranziție cu o durată rezonabilă, în acord cu caracteristicile tipului de transport în cauză,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

(1) Libertatea de a presta servicii de transport maritim între state membre și între state membre și țări terțe se aplică resortisanților statelor membre stabiliți într-un stat membru, altul decât cel al destinatarului serviciilor.

(2) Dispozițiile prezentului regulament se aplică, de asemenea, resortisanților statelor membre stabiliți în afara Comunității și companiilor maritime stabilite în afara Comunității și controlate de resortisanți ai un stat membru, în cazul în care navele lor sunt înmatriculate în respectivul stat membru în conformitate cu legislația acestuia.

(3) Dispozițiile articolelor 55-58 și 62 din tratat se aplică aspectelor reglementate de prezentul regulament.

(4) În sensul prezentului regulament, sunt considerate „servicii de transport maritim între state membre și între state membre și țări terțe”, în cazul în care sunt în mod normal furnizate contra unei remunerații:

(a)	servicii de transport maritim intracomunitar: transportul maritim de pasageri sau mărfuri între un port al unui stat membru și un port sau o instalație offshore a unui alt stat membru;

(b)	traficul cu țări terțe: transportul maritim de pasageri sau mărfuri între un port al unui stat membru și un port sau o instalație offshore a unei țări terțe.

Articolul 2

Prin derogare de la articolul 1, restricțiile naționale unilaterale în vigoare înainte de 1 iulie 1986, aplicabile transportului anumitor mărfuri, care este rezervat în întregime sau parțial navelor care arborează pavilionul național, se elimină cel mai târziu în conformitate cu datele prevăzute de următorul calendar:

—	transportul între state membre cu nave care arborează pavilionul unui stat membru:

31 decembrie 1989;

—	transportul între state membre și țări terțe cu nave care arborează pavilionul unui stat membru:

31 decembrie 1991;

—	transportul între state membre și între state membre și țări terțe efectuat cu alte nave:

1 ianuarie 1993.

Articolul 3

Acordurile de împărțire a încărcăturilor conținute în acordurile bilaterale existente, încheiate de state membre cu țări terțe, sunt eliminate progresiv sau sunt adaptate în conformitate cu dispozițiile articolului 4.

Articolul 4

(1) Acordurile de împărțire a încărcăturilor care nu sunt eliminate în conformitate cu articolul 3 sunt adaptate potrivit legislației comunitare și, în special:

(a)	în ce privește traficurile reglementate de Codul Organizației Națiunilor Unite de conduită al conferințelor maritime, acestea respectă Codul și obligațiile statelor membre prevăzute de Regulamentul (CEE) nr. 954/79;

(b)

în ce privește traficurile nereglementate de Codul Organizației Națiunilor Unite de conduită al conferințelor maritime, acordurile sunt adaptate în cel mai scurt termen, dar în orice caz înainte de 1 ianuarie 1993, astfel încât să prevadă un acces echitabil, liber și nediscriminatoriu al tuturor resortisanților Comunității, astfel cum sunt definiți la articolul 1, la cotele de încărcătură care revin statelor membre în cauză.

(2) Măsurile naționale luate în temeiul alineatului (1) sunt comunicate de îndată statelor membre și Comisiei. Procedura de consultare instituită de Decizia 77/587/CEE a Consiliului este aplicabilă.

(3) Statele membre prezintă Comisiei rapoarte asupra progreselor înregistrate în privința adaptărilor prevăzute la alineatul (1) litera (b), inițial la fiecare șase luni, iar ulterior în fiecare an.

(4) În cazul în care apar dificultăți în procesul de adaptare a acordurilor pentru a le adapta în conformitate cu alineatul (1) litera (b), statul membru în cauză informează Consiliul și Comisia. În cazurile în care acordurile sunt incompatibile cu alineatul (1) litera (b) și în care statul membru în cauză cere acest lucru, Consiliul, hotărând pe baza unei propuneri a Comisiei, ia măsurile corespunzătoare.

Articolul 5

(1) Măsurile de împărțire a încărcăturilor prevăzute în orice acorduri viitoare cu țări terțe nu sunt autorizate decât în acele circumstanțe excepționale în care companiile maritime de linie comunitare nu ar dispune altfel de o posibilitate efectivă de a participa la traficul către și dinspre țara terță în cauză. În astfel de circumstanțe, aceste acorduri pot fi permise în conformitate cu dispozițiile articolului 6.

(2) În cazurile în care o țară terță încearcă să impună statelor membre acorduri de împărțire a încărcăturilor lichide sau solide în vrac, Consiliul adoptă măsurile corespunzătoare în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 4058/86 privind o acțiune coordonată în vederea garantării accesului liber la traficul transoceanic (4).

Articolul 6

(1) În cazul în care un resortisant sau o companie maritimă aparținând unui stat membru, astfel cum sunt definiți la articolul 1 alineatele (1) și (2), se confruntă sau riscă să se confrunte cu o situație în care nu au posibilitatea efectivă de a participa la traficul înspre și dinspre o anumită țară terță, statul membru respectiv informează cât mai repede posibil celelalte state membre și Comisia.

(2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată în urma unei propuneri a Comisiei, decide cu privire la măsurile care trebuie adoptate. Aceste măsuri pot include, în circumstanțele prevăzute la articolul 5 alineatul (1), negocierea și încheierea de acorduri în materie de împărțire a încărcăturilor.

(3) În cazul în care Consiliul nu a hotărât asupra măsurilor necesare în termen de șase luni de la data la care un stat membru a furnizat informațiile prevăzute la alineatul (1), statul membru respectiv poate adopta măsurile care se dovedesc necesare pentru moment pentru menținerea posibilității efective de participare la trafic în conformitate cu articolul 5 alineatul (1).

(4) Orice măsură adoptată în temeiul alineatului (3) trebuie să fie în conformitate cu dreptul comunitar și să prevadă un acces echitabil, liber și nediscriminatoriu la cotele de trafic corespunzătoare pentru resortisanții sau companiile maritime din Comunitate, astfel cum sunt definiți la articolul 1 alineatele (1) și (2).

(5) Măsurile naționale adoptate în temeiul alineatului (3) sunt notificate de îndată statelor membre și Comisiei. Procedura de consultare prevăzută de Decizia 77/587/CEE a Consiliului este aplicabilă.

Articolul 7

Consiliul, hotărând în conformitate cu condițiile prevăzute în tratat, poate extinde dispozițiile prezentului regulament la resortisanții unei țări terțe care furnizează servicii de transport maritim și sunt stabiliți în Comunitate.

Articolul 8

Fără a aduce atingere dispozițiilor din tratat referitoare la dreptul de stabilire, o persoană care prestează un serviciu de transport maritim poate, pentru efectuarea acestei prestații, să-și desfășoare în mod temporar activitatea în statul membru în care prestează serviciul, în aceleași condiții ca și cele impuse de acel stat resortisanților săi.

Articolul 9

Atât timp cât restricțiile privind libertatea de a presta servicii nu au fost eliminate, fiecare stat membru aplică aceste restricții fără deosebire bazată pe naționalitate sau ședere tuturor prestatorilor de servicii în sensul articolului 1 alineatele (1) și (2).

Articolul 10

Înainte de a adopta actele cu putere de lege și actele administrative necesare aducerii la îndeplinire a prezentului regulament, statele membre consultă Comisia și îi comunică orice măsuri astfel adoptate.

Articolul 11

Consiliul, hotărând în conformitate cu dispozițiile prevăzute de tratat, revizuiește prezentul regulament înainte de 1 ianuarie 1995.

Articolul 12

Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.

Adoptat la Bruxelles, 22 decembrie 1986.

Pentru Consiliu

Președintele

G. SHAW

(1) JO C 255, 13.10.1986, p. 169.

(2) JO C 172, 2.7.1984, p. 178.

(3) JO L 121, 17.5.1979, p. 1.

(4) JO L 378, 31.12.1986, p. 21.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

176

31986L0653

L 382/17

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 18 decembrie 1986

privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți

(86/653/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) și articolul 100,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Adunării (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât restricțiile în calea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii privind activitățile de intermediere în comerț, industrie și industriile artizanale au fost eliminate prin Directiva 64/244/CEE (4);

întrucât diferențele dintre legislațiile interne privind reprezentarea comercială afectează în mod considerabil condițiile de concurență și de derulare a activității respective în cadrul Comunității și dăunează atât protecției agenților comerciali în raporturile cu comitenții lor, cât și siguranței tranzacțiilor comerciale; întrucât, în plus, diferențele respective inhibă în mod substanțial încheierea și derularea contractelor de reprezentanță comercială în care comitentul și agentul comercial sunt stabiliți în state membre diferite;

întrucât schimbul de mărfuri între statele membre trebuie să aibă loc în condiții similare celor de pe piața unică, iar acest lucru necesită apropierea sistemelor juridice din statele membre în asemenea măsură încât să satisfacă buna funcționare a pieței comune; întrucât, în această privință, regulile referitoare la conflictul dintre legi nu înlătură, în materie de reprezentare comercială, incompatibilitățile susmenționate și nici nu ar putea să o facă chiar dacă ar fi uniformizate și, prin urmare, că armonizarea propusă este necesară făcând abstracție de existența regulilor respective;

întrucât, în această privință, trebuie să se acorde prioritate relației juridice dintre agentul comercial și comitent;

întrucât armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la agenții comerciali, cu respectarea progresului realizat, trebuie să se facă luând în considerare principiile de la articolul 117 din tratat;

întrucât ar trebui să se acorde perioade de tranziție suplimentare anumitor state membre care trebuie să depună un efort deosebit pentru a-și adapta reglementările, în special cele legate de despăgubirea pentru rezilierea contractului dintre comitent și agentul comercial, în conformitate cu cerințele prezentei directive,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

Domeniul de aplicare

Articolul 1

(1) Armonizarea măsurilor prevăzute în prezenta directivă se aplică actelor cu putere de lege și actelor administrative din statele membre, care reglementează relațiile dintre agenții comerciali și comitenții lor.

(2) În sensul prezentei directive, „agentul comercial” reprezintă intermediarul care desfășoară o activitate independentă și care este în permanență autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea produselor în numele altei persoane, denumită în continuare „comitent”, sau să negocieze și să încheie astfel de tranzacții pentru și în numele comitentului în cauză.

(3) În sensul prezentei directive, agentul comercial nu include, în mod special:

—	o persoană care, în calitatea sa de angajat cu funcție superioară, este împuternicită să contracteze angajamente care sunt obligatorii pentru o companie sau asociație;

—	un partener care este autorizat legal să contracteze angajamente care devin obligatorii pentru partenerii săi;

—	un administrator judiciar, un lichidator sau un judecător sindic.

Articolul 2

(1) Prezenta directivă nu se aplică:

—	agenților comerciali ale căror activități nu sunt remunerate;

—	agenților comerciali, în măsura în care aceștia operează la bursa de mărfuri sau pe piața de mărfuri sau

—	organismului cunoscut sub denumirea de „Crown Agents for Overseas Governments and Administrations”, înființat în Regatul Unit în temeiul Legii privind agenții Coroanei din 1979, sau filialele acestora.

(2) Fiecare stat membru are dreptul să prevadă că prezenta directivă nu se aplică acelor persoane ale căror activități de agenți comerciali sunt considerate secundare potrivit legislației statului membru respectiv.

CAPITOLUL II

Drepturi și obligații

Articolul 3

(1) În exercițiul activității, agentul comercial trebuie să promoveze interesele comitentului său și să acționeze loial și de bună credință.

(2) Agentul comercial trebuie, în special:

(a)	să depună eforturile necesare pentru negocierea și, după caz, încheierea tranzacțiilor de care a fost mandatat să se ocupe;

(b)	să comunice comitentului său toate informațiile necesare pe care le deține;

(c)	să respecte instrucțiunile rezonabile primite de la comitentul său.

Articolul 4

(1) În relațiile sale cu agentul comercial, comitentul trebuie să acționeze loial și de bună credință.

(2) Comitentul trebuie, în special:

(a)	să îi furnizeze agentului comercial documentația necesară referitoare la produsele în cauză;

(b)

să obțină pentru agentul său comercial informațiile necesare pentru executarea contractului de agenție și, în special, să îl înștiințeze pe agentul comercial într-o perioadă de timp rezonabilă în cazul în care anticipează că volumul tranzacțiilor comerciale va fi cu mult mai mic decât cel la care s-ar fi așteptat în mod normal agentul comercial.

(3) În plus, comitentul trebuie să îl informeze pe agentul comercial, într-o perioadă de timp rezonabilă, cu privire la acceptarea, refuzul sau orice neexecutare din partea sa, a tranzacției comerciale pe care agentul comercial a obținut-o pentru comitent.

Articolul 5

Părțile nu trebuie să deroge de la dispozițiile articolelor 3 și 4.

CAPITOLUL III

Remunerația

Articolul 6

(1) În absența unui acord între părți asupra acestei probleme și fără să aducă atingere aplicării dispozițiilor obligatorii ale statelor membre cu privire la nivelul remunerației, agentul comercial are dreptul la remunerația de care agenții comerciali numiți pentru comercializarea produsele care fac obiectul contractului său de agenție beneficiază în mod obișnuit în locul în care acesta își desfășoară activitățile. În lipsa unei astfel de uzanțe, agentul comercial este îndreptățit să primească o remunerație rezonabilă, având în vedere toate aspectele tranzacției.

(2) Orice parte din remunerație care variază în funcție de numărul sau valoarea tranzacțiilor comerciale se consideră comision în sensul prezentei directive.

(3) Articolele 7-12 nu se aplică dacă agentul comercial nu este remunerat, în tot sau în parte, prin comision.

Articolul 7

(1) Agentul comercial are dreptul la comision pentru tranzacțiile comerciale încheiate în termenul prevăzut în contractul de agenție:

(a)	în cazul în care tranzacția a fost încheiată ca rezultat al acțiunii sale sau

(b)	în cazul în care tranzacția a fost încheiată cu un terț pe care acesta l-a câștigat anterior în calitate de client pentru tranzacții de același fel.

(2) Agentul comercial are totodată dreptul la comision pentru tranzacțiile încheiate în termenul prevăzut în contractul de agenție:

—	fie în cazul în care i se încredințează o anumită zonă geografică sau un anumit grup de clienți,

—	fie în cazul în care acesta deține exclusivitate pentru o anumită zonă geografică sau un anumit grup de clienți,

și în cazul în care tranzacția a fost încheiată împreună cu un client care aparține zonei sau grupului respectiv.

Statele membre trebuie să includă în legislația lor una dintre posibilitățile menționate la cele două liniuțe menționate anterior.

Articolul 8

Agentul are dreptul la comision pentru tranzacțiile comerciale încheiate după expirarea contractului de agenție:

(a)	în cazul în care tranzacția este în principal rezultatul eforturilor agentului comercial în perioada de derulare a contractului de agenție și în care tranzacția a fost încheiată într-un termen rezonabil de la expirarea contractului sau

(b)	în cazul în care, potrivit condițiilor de la articolul 7, comanda terței părți a ajuns la comitent sau la agentul comercial înainte de expirarea contractului de agenție.

Articolul 9

Agentul comercial nu are dreptul la comisionul prevăzut la articolul 7, în cazul în care acel comision este datorat, în temeiul articolului 8, agentului comercial precedent, decât dacă, datorită condițiilor, este echitabil să se împartă comisionul între agenții comerciali.

Articolul 10

(1) Comisionul devine exigibil de îndată ce și în măsura în care una din următoarele condiții este îndeplinită:

(a)	comitentul a executat tranzacția sau

(b)	comitentul ar fi trebuit să execute tranzacția, potrivit înțelegerii cu terțul sau

(c)	terțul a executat tranzacția.

(2) Comisionul devine exigibil cel mai târziu atunci când terțul și-a executat partea sa din tranzacție sau ar fi trebuit să o facă în cazul în care comitentul și-a executat partea sa din tranzacție, așa cum ar fi trebuit.

(3) Comisionul se plătește cel târziu în ultima zi a lunii următoare trimestrului în care el devine exigibil.

(4) Nu se poate deroga prin acord de la alineatele (2) și (3), în detrimentul agentului comercial.

Articolul 11

(1) Dreptul la comision se poate stinge numai dacă și în măsura în care:

—	s-a stabilit că nu va fi executat contractul dintre terț și comitent și

—	acest fapt este rezultatul unei cauze pentru care comitentul nu este vinovat.

(2) Comisioanele percepute deja de agentul comercial se rambursează, în cazul în care dreptul la acest comision s-a stins.

(3) Nu se poate deroga prin acord de la alineatul (1), în detrimentul agentului comercial.

Articolul 12

(1) Comitentul transmite agentului său comercial o situație a comisionului exigibil cel mai târziu în ultima zi din luna următoare trimestrului în care comisionul devine exigibil. Această situație va stabili principalele componente folosite la calcularea valorii comisionului.

(2) Agentul comercial are dreptul să ceară să i se asigure toate informațiile și, în special, un extras din evidențele contabile, pe care comitentul său le deține și de care are nevoie pentru a verifica valoarea comisionului ce i se cuvine.

(3) Nu se poate deroga prin acord de la alineatele (1) și (2) în detrimentul agentului comercial.

(4) Prezenta directivă nu intră în contradicție cu dispozițiile interne ale statelor membre care recunosc dreptul agentului comercial de a verifica evidențele contabile ale comitentului.

CAPITOLUL IV

Încheierea și rezilierea contractului de agenție

Articolul 13

(1) Fiecare parte are dreptul să primească de la cealaltă parte, la cerere, un document scris, în care sunt stabilite clauzele contractului de agenție, inclusiv toate clauzele convenite ulterior. Renunțarea la acest drept nu este permisă.

(2) Fără să aducă atingere dispozițiilor alineatului (1), fiecare stat membru poate prevedea că un contract de agenție nu poate fi valabil dacă nu este încheiat în scris.

Articolul 14

Contractul de agenție pentru o perioadă fixă care continuă să fie derulat de ambele parți după expirarea perioadei respective este considerat contract de agenție pe o perioadă nedeterminată.

Articolul 15

(1) Contractul de agenție încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi reziliat de oricare dintre părți prin înștiințare.

(2) Perioada de înștiințare este de o lună pentru primul an al derulării contractului, de două luni pentru cel de-al doilea an început și de trei luni pentru cel de-al treilea an început și pentru anii următori. Părțile nu pot conveni perioade de înștiințare mai scurte.

(3) Statele membre pot stabili perioada de înștiințare la patru luni pentru cel de-al patrulea an al derulării contractului, la cinci luni pentru cel de-al cincilea an și la șase luni pentru cel de-al șaselea an și pentru anii următori. Acestea pot hotărî că părțile nu au voie să convină asupra unor perioade mai scurte.

(4) În cazul în care părțile cad de acord asupra unor perioade mai lungi decât cele stabilite în alineatele (2) și (3), perioada de înștiințare pe care trebuie să o respecte comitentul nu este mai scurtă decât cea pe care trebuie să o respecte agentul comercial.

(5) În cazul în care nu s-a convenit altfel de către părți, încheierea perioadei de înștiințare trebuie să coincidă cu încheierea unei luni calendaristice.

(6) Dispozițiile prezentului articol se aplică unui contract de agenție pentru o perioadă determinată în care acest contract este transformat, în temeiul articolului 14, în contract de agenție pe perioadă nedeterminată, fiind subînțeles că la calcularea perioadei de înștiințare trebuie avută în vedere perioada determinată precedentă.

Articolul 16

Prezenta directivă nu afectează aplicarea legislației statelor membre prin care acestea prevăd rezilierea imediată a contractului de agenție:

(a)	în cazul în care una dintre părți nu a reușit să-și îndeplinească toate sau o parte din obligațiile care îi revin;

(b)	în situații excepționale.

Articolul 17

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura agentului comercial, după expirarea contractului de agenție, o indemnizație potrivit alineatului (2) sau repararea prejudiciului potrivit alineatului (3).

(2)

(a)

Agentul comercial are dreptul la indemnizație în cazul și în măsura în care:

—	a adus comitentului noi clienți sau a contribuit substanțial la creșterea volumului de afaceri întreprinse cu clienții existenți, iar comitentul continuă să obțină beneficii substanțiale din afacerile cu acești clienți și

—

plata acestei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările și, în special, comisionul pierdut de agentul comercial în afacerea cu clienții. Statele membre pot prevedea că astfel de împrejurări includ și aplicarea sau nu a unei clauze de interdicție comercială, în înțelesul articolului 20;

(b)

volumul compensației nu poate depăși echivalentul unei indemnizații pe un an de zile calculată din remunerația anuală medie a agentului comercial în ultimii cinci ani și, în cazul în care respectivul contract datează de mai puțin de cinci ani, indemnizația se calculează cu ajutorul mediei din perioada respectivă;

(c)

acordarea acestei indemnizații nu îl poate împiedica pe agentul comercial să obțină daune-interese.

(3) Agentul comercial are dreptul la repararea prejudiciului datorat încetării relațiilor sale cu comitentul.

Acest prejudiciu decurge, în special, în cazul în care încetarea relațiilor intervine în condițiile în care:

—	agentului comercial nu i s-au plătit comisioanele de care ar fi beneficiat din buna executarea a contractului de agenție, în timp ce comitentul obține beneficii substanțiale legate de activitatea agentului comercial;

—	în condiții care nu au permis agentului comercial să amortizeze costurile și cheltuielile pe care le-a suportat pentru îndeplinirea contractului de agenție la sugestia comitentului.

(4) Dreptul la indemnizație potrivit alineatului (2) sau la repararea prejudiciului potrivit alineatului (3) poate fi totodată exercitat în cazul în care contractul de agenție este reziliat ca urmare a decesului agentului comercial.

(5) Agentul comercial își pierde dreptul la indemnizație prevăzut la alineatul (2) sau dreptul la repararea prejudiciului în cazurile menționate la alineatul (3), în cazul în care în decurs de un an de la rezilierea contractului nu l-a înștiințat pe comitent că intenționează să beneficieze de drepturile sale.

(6) Comisia prezintă Consiliului, în termen de opt ani de la data aducerii la cunoștință a prezentei directive, un raport cu privire la aplicarea prezentului articol și, dacă este necesar, îi face acestuia propuneri de modificare.

Articolul 18

Indemnizația sau reparația menționate la articolul 17 nu sunt datorate:

(a)	în cazul în care comitentul a reziliat contractul datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către agentul comercial, fapt care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenție în conformitate cu legislația internă;

(b)

în cazul în care agentul comercial a reziliat contractul de agenție și această reziliere nu este justificată de împrejurări care pot fi atribuite comitentului sau din motive de vârstă, infirmitate sau boală a agentului comercial și pentru care acestuia nu i se poate cere în mod obiectiv să își continue activitățile;

(c)	în cazul în care, cu acceptul comitentului, agentul comercial cedează unui terț drepturile și obligațiile pe care le deține în temeiul unui contract de agenție.

Articolul 19

Părțile nu pot deroga de la articolele 17 și 18 în detrimentul agentului comercial înainte de expirarea contractului.

Articolul 20

(1) În sensul prezentei directive, o înțelegere care restricționează activitățile de afaceri ale agentului comercial în urma rezilierii contractului de agenție se va numi în continuare clauză de interdicție comercială.

(2) Clauza de interdicție comercială este valabilă numai în cazul și în măsura în care:

(a)	a fost încheiată în scris și

(b)	se referă la zona geografică sau la grupul de persoane și zona geografică încredințată agentului comercial, precum și la tipul de mărfuri care fac obiectul contractului de agenție.

(3) Clauza de interdicție comercială este valabilă numai pentru cel mult doi ani de la încetarea contractului de agenție.

(4) Prezentul articol nu aduce atingere dispozițiilor din legislația internă care impun alte restricții asupra valabilității sau aplicabilității clauzei de interdicție comercială sau care permit instanțelor să reducă obligațiile părților care rezultă dintr-un astfel de acord.

CAPITOLUL V

Dispoziții generale și finale

Articolul 21

Nici o dispoziție din prezenta directivă nu poate obliga statul membru să prevadă dezvăluirea de informații în cazul în care acest lucru este contrar ordinii publice.

Articolul 22

(1) Statele membre adoptă dispozițiile necesare pentru a se conforma prezentei directive înainte de 1 ianuarie 1990. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Aceste dispoziții se aplică cel puțin contractelor încheiate după intrarea lor în vigoare. Acestea se aplică contractelor aflate în derulare până la 1 ianuarie 1994.

(2) Începând cu data notificării prezentei directive, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre principalele acte cu putere de lege și acte administrative pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

(3) Cu toate acestea, în cazul Irlandei și al Regatului Unit, data de 1 ianuarie 1990 menționată la alineatul (1) se înlocuiește cu 1 ianuarie 1994.

În cazul Italiei, data de 1 ianuarie 1990 se înlocuiește cu 1 ianuarie 1993 în cazul obligațiilor care decurg din articolul 17.

Articolul 23

Directiva se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 18 decembrie 1986.

Pentru Consiliu

Președintele

M. JOPLING

(1) JO C 13, 18.1.1977, p. 2; JO C 56, 2.3.1979, p. 5.

(2) JO C 239, 9.10.1978, p. 17.

(3) JO C 59, 8.3.1978, p. 31.

(4) JO 56, 4.4.1964, p. 869/64.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

181

31987L0343

L 185/72

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 22 iunie 1987

de modificare, în ceea ce privește asigurarea de credit și asigurarea de garanții, a primei Directive 73/239/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă

(87/343/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (4), modificată prin Directiva 76/580/CEE (5), a eliminat o serie de deosebiri dintre legislațiile interne, în scopul facilitării inițierii și exercitării acestei activități;

întrucât directiva menționată precizează, cu toate acestea, la articolul 2 punctul (2) litera (d), că nu se aplică, „până la o coordonare ulterioară, care se va realiza în termen de patru ani de la notificarea prezentei directive, operațiunile de asigurări de credite la export în numele sau cu sprijinul statului”; întrucât, dat fiind că protecția asiguraților, prevăzută în mod normal de directivă, se face chiar de către stat, în cazul în care operațiunile de asigurare pentru creditele la export sunt efectuate în numele statului sau sunt garantate de către acesta și întrucât aceste operațiuni ar trebui să fie în continuare excluse din domeniul de aplicare al directivei menționate anterior, până la o coordonare ulterioară;

întrucât articolul 7 alineatul (2) litera (c) din directiva menționată anterior prevede că „până la coordonarea ulterioară, care se va realiza în termen de patru ani de la notificarea prezentei directive, Republica Federală Germania poate menține dispoziția de interzicere a cumulării, pe teritoriul său, a asigurării de sănătate, asigurării de credite și garanții sau a asigurării de protecție juridică, fie între ele, fie cu alte clase de asigurări”; întrucât din aceasta rezultă că, în prezent, există bariere în calea stabilirii anumitor agenții și sucursale; întrucât trebuie remediată această situație;

întrucât interesele asiguraților sunt suficient protejate, în ceea ce privește asigurarea de garanții, de către directiva menționată anterior; întrucât trebuie eliminată posibilitatea acordată de către aceasta Republicii Federale Germania de a interzice să se cumuleze asigurarea de garanții cu alte clase de asigurare;

întrucât întreprinderile de asigurare ale căror operațiuni de asigurare de credit reprezintă mai mult decât o mică parte din totalul operațiunilor lor, trebuie să constituie o rezervă de egalizare, care să nu facă parte din marja solvabilității; întrucât această rezervă ar trebui calculată conform metodelor prevăzute de prezenta directivă, care sunt recunoscute drept echivalente;

întrucât natura ciclică a cererilor de despăgubire în asigurarea de credit impune ca, în scopul calculării sarcinii medii a cererilor de despăgubire, în sensul articolului 16 alineatul (2) din Directiva 73/239/CEE, asigurarea de credit să fie tratată similar cu asigurarea contra riscurilor de furtună, grindină și îngheț;

întrucât riscul în asigurarea de credit este de o asemenea natură încât întreprinderile de asigurare care fac astfel de operațiuni ar trebui să constituie un fond de garanție mai mare decât cel prevăzut în prezent de directiva menționată anterior;

întrucât este necesar să se acorde o perioadă de timp suficientă întreprinderilor cărora li se cere să îndeplinească această obligație;

întrucât nu este necesar să se impună această obligație întreprinderilor ale căror activități în această clasă de asigurări nu depășesc un anumit volum;

întrucât, având în vedere că dispozițiile prezentei directive privind asigurarea de credit au drept efect menținerea de către Republica Federală Germania a interdicției de a cumula asigurarea de credit cu alte clase de asigurare nu se mai justifică și o astfel de interdicție ar trebui în consecință eliminată,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Directiva 73/239/CEE a Consiliului se modifică după cum urmează:

Articolul 2 alineatul (2) litera (d) se înlocuiește cu următoarele:

„(d)	până la coordonarea ulterioară, operațiunile de asigurări de credite la export în numele statului sau garantate de către acesta sau când statul este asigurătorul.”

2.	La al doilea paragraf din articolul 7 alineatul (2) litera (c), se elimină cuvintele „asigurarea de credit și garanții.”

Se adaugă următorul articol:

„Articolul 15a

(1) Fiecare stat membru solicită întreprinderilor de asigurare de pe teritoriul lor și care acoperă riscurile incluse la clasa de asigurare clasificată la punctul A din anexă la numărul 14 (denumită în continuare «asigurare de credit») să constituie o rezervă de egalizare în scopul compensării pierderii tehnice eventuale sau valorii de despăgubire mai mare decât media, care apare în clasa respectivă la sfârșitul exercițiului financiar.

(2) Rezerva de egalizare trebuie calculată în conformitate cu normele stabilite de către fiecare stat membru, potrivit uneia din cele patru metode enunțate la punctul D din anexă, considerate ca fiind echivalente.

(3) Până la nivelul valorilor calculate în conformitate cu metodele descrise la punctul D din anexă, rezerva de egalizare nu se ia în calculul marjei de solvabilitate.

(4) Statele membre pot exonera întreprinderile de obligația de a constitui o rezervă de egalizare pentru clasa de asigurare de credit, în cazul în care primele sau cotizațiile de încasat pentru asigurările de credit sunt mai mici decât 4 % din totalul primelor sau cotizațiilor de încasat și mai mici decât 2 500 000 ECU.”

(4)

La articolul 16 alineatul (2), cea de-a doua teză se înlocuiește cu următoarele:

„Cu toate acestea, în cazul întreprinderilor care asigură în special unul sau mai multe din riscurile de credit, furtună, grindină sau îngheț, ultimele șapte exerciții financiare se consideră drept perioada de referință pentru sarcina medie de cereri de despăgubire”.

(5)

La articolul 17 alineatul (2) litera (a) prima liniuță se înlocuiește cu următoarele liniuțe:

„—

1 400 000 ECU în cazul în care este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în clasa de asigurare clasificată la punctul A din anexă la numărul 14. Această dispoziție se aplică oricărei întreprinderi a cărei valoare anuală din prime sau cotizații emise în această clasă de asigurare, pentru fiecare dintre ultimele trei exerciții financiare, este mai mare decât 2 500 000 ECU sau 4 % din valoarea totală a primelor sau cotizațiilor emise de către întreprinderea respectivă;

—	400 000 ECU în cazul în care este vorba despre toate sau unele dintre riscurile incluse în una din clasele de asigurare clasificate la punctul A din anexă, la numerele 10, 11, 12, 13 și 15 și, în măsura în care nu se aplică prima liniuță, la numărul 14.”

(6)

La articolul 17 alineatul (2) se adaugă următoarea literă:

„(d)

În cazul în care unei întreprinderi care încheie asigurări de credit i se cere să mărească fondul menționat la litera (a), prima liniuță, până la 1 400 000 ECU, statul membru respectiv trebuie să-i acorde întreprinderii în cauză:

—	o perioadă de trei ani, în care fondul să crească până la 1 000 000 ECU;

—	o perioadă de cinci ani, în care fondul să crească până la 1 200 000 ECU;

—	o perioadă de șapte ani, în care fondul să crească până la 1 400 000 ECU.

Aceste perioade devin operaționale de la data îndeplinirii condițiilor menționate la prima liniuță din litera (a).”

(7)	La articolul 19 se adaugă următorul alineat: „(1a) În ceea ce privește asigurarea de credit, întreprinderea trebuie să pună la dispoziția autorității de control rapoarte care să prezinte rezultatele tehnice și rezervele tehnice aferente activității respective.”

(8)	Punctul D din anexa la prezenta directivă se adaugă la anexă.

Articolul 2

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 ianuarie 1990. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Statele membre pun în aplicare aceste măsuri începând cu 1 iulie 1990 cel târziu.

Articolul 3

După notificarea (6) prezentei directive, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat prin prezenta directivă.

Articolul 4

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 22 iunie 1987.

Pentru Consiliu

Președintele

L. TINDEMANS

(1) JO C 245, 29.9.1979, p. 7 și

JO C 5, 7.1.1983, p. 2.

(2) JO C 291, 10.11.1980, p. 70.

(3) JO C 146, 16.6.1980, p. 6.

(5) JO L 189, 13.7.1976, p. 13.

(6) Prezenta directivă a fost comunicată statelor membre la 25 iunie 1987.

ANEXĂ

„D. Metode de calculare a rezervei de egalizare pentru clasa de asigurare de credit

Metoda nr. 1

1. În ceea ce privește riscurile incluse în clasa de asigurare clasificată la punctul (A) la numărul 14 (denumită în continuare «asigurarea de credit»), este necesar ca întreprinderea de asigurare să constituie o rezervă de egalizare, pentru compensarea pierderii tehnice eventuale rezultate în clasa de asigurare respectivă la sfârșitul exercițiului financiar.

2. Această rezervă primește în fiecare exercițiu financiar cu retragere de 75 % din orice excedent tehnic eventual rezultat din activitatea de asigurare de credit, această retragere nefiind mai mare 12 % din primele sau cotizațiile nete, până când rezerva ajunge la 150 % din valoarea anuală cea mai ridicată a primelor și cotizațiilor nete din cursul celor cinci exerciții financiare anterioare.

Metoda nr. 2

1. Ținând cont de riscurile incluse în clasa de asigurare clasificată la punctul A la numărul 14 (denumită în continuare «asigurarea de credit»), este necesar să se constituie un provizion de egalizare care servește la compensarea pierderii tehnice eventuale rezultate în clasa de asigurare respectivă la sfârșitul exercițiului financiar.

2. Valoarea minimă a provizionului de egalizare va fi de 134 % din media primelor sau cotizațiilor încasate anual, pe durata celor cinci exerciții financiare anterioare, după deducerea cesiunilor și adăugarea acceptărilor de reasigurare.

3. În fiecare dintre exercițiile financiare succesive se va adăuga la provizion o retragere de 75 % din excedentul tehnic eventual rezultat în clasa respectivă, până când provizionul este egal sau mai mare decât minimul calculat în conformitate cu alineatul (2).

4. Statele membre vor putea stabili norme speciale de calculare a valorii provizionului și a nivelului retragerii anuale ce depășește valorile minime prevăzute în prezenta directivă.

Metoda nr. 3

1. Se constituie o rezervă de egalizare pentru clasa de asigurare clasificată la punctul A la numărul 14 (denumită în continuare «asigurare de credit»), pentru a compensa rata cererilor de despăgubire ce depășesc media în exercițiul financiar, în cadrul clasei de asigurare respective.

2. Rezerva de egalizare trebuie calculată pe baza următoarei metode:

Toate calculele trebuie să privească veniturile și cheltuielile pentru contul propriu al asigurătorului.

La rezerva de egalizare se va adăuga valoarea bonificațiilor pentru cererile de despăgubire pentru fiecare exercițiu financiar, până la atingerea sau restabilirea valorii necesare.

Se acordă o bonificație pentru cererile de despăgubire în cazul în care rata cererilor de despăgubire dintr-un exercițiu este mai mică decât rata medie a cererilor de despăgubire din perioada de referință. Valoarea bonificației este echivalentă cu diferența dintre aceste două rate înmulțită cu primele încasate în exercițiul respectiv.

Valoarea teoretică a rezervei este egală cu de șase ori diferența standard dintre rata cererilor de despăgubire din perioada de referință și rata medie a cererilor de despăgubire, înmulțită cu primele încasate în exercițiu.

În cazul în care cererile de despăgubire dintr-un exercițiu financiar sunt excedentare, din rezerva de egalizare trebuie să se scadă valoarea corespunzătoare excedentului. Se consideră că cererile de despăgubire sunt excedentare în cazul în care rata cererilor de despăgubire dintr-un exercițiu financiar este mai mare decât rata medie a cererilor de despăgubire. Valoarea acestui excedent se calculează înmulțind diferența dintre cele două rate cu primele încasate în exercițiul financiar respectiv.

Independent de evoluția cererilor de despăgubire, în fiecare an financiar trebuie să se verse la rezerva de egalizare 3,5 % din valoarea teoretică, până la atingerea sau restabilirea valorii necesare.

Durata perioadei de referință nu trebuie să fie mai mică de 15 ani și mai mare de 30 de ani. Nu este necesar să se constituie o rezervă de egalizare în cazul în care pe durata perioadei de referință nu s-a înregistrat nici o pierdere actuarială.

Valoarea teoretică a rezervei de egalizare și retragerile din aceasta se pot diminua în cazul în care rata medie a cererilor de despăgubire în perioada de referință, împreună cu rata cheltuielilor, indică că primele includ o marjă de siguranță.

Metoda nr. 4

1. Se constituie o rezervă de egalizare pentru clasa de asigurare clasificată la punctul A la numărul 14 (denumită în continuare «asigurare de credit»), în scopul compensării ratei cererilor de despăgubire peste medie în exercițiul financiar, în cadrul clasei de asigurare respective.

2. Rezerva de egalizare trebuie calculată pe baza următoarei metode:

Toate calculele se referă la veniturile și cheltuielile pentru contul propriu al asigurătorului.

La rezerva de egalizare se va adăuga valoarea bonificațiilor pentru cererile de despăgubire sub medie în fiecare exercițiu financiar, până la atingerea sau restabilirea valorii necesare.

Se acordă o bonificație în cazul în care rata cererilor de despăgubire dintr-un exercițiu financiar este mai mică decât rata medie a cererilor de despăgubire din perioada de referință. Valoarea bonificației este echivalentă cu diferența dintre aceste două rate înmulțită cu primele încasate în exercițiul respectiv.

Valoarea teoretică maximă a rezervei este egală cu de șase ori diferența standard dintre rata cererilor de despăgubire din perioada de referință și rata medie a cererilor de despăgubire, înmulțită cu primele din exercițiu.

În cazul în care cererile de despăgubire dintr-un an financiar sunt excedentare, din rezerva de egalizare trebuie să se scadă valoarea corespunzătoare excedentului până când rezerva atinge valoarea teoretică minimă. Se consideră că cererile de despăgubire sunt excedentare în cazul în care rata cererilor de despăgubire dintr-un exercițiu financiar este mai mare decât rata medie a cererilor de despăgubire. Valoarea acestui excedent se calculează înmulțind diferența dintre cele două rate cu primele din exercițiul financiar respectiv.

Valoarea teoretică minimă a rezervei este egală cu de trei ori abaterea standard dintre rata cererilor de despăgubire din perioada de referință și rata medie a cererilor de despăgubire, înmulțită cu primele din exercițiu.

Durata perioadei de referință nu trebuie să fie mai mică de 15 ani și mai mare de 30 de ani. Nu este necesar să se constituie o rezervă de egalizare în cazul în care în perioada de referință nu s-au înregistrat pierderi actuariale.

Ambele valori teoretice ale rezervei de egalizare, precum și depunerile și retragerile, pot fi reduse în cazul în care rata medie a cererilor de despăgubire din perioada de referință împreună cu rata cheltuielilor indică că primele includ o marjă de siguranță și că marja de siguranță este cu peste o dată și jumătate mai mare decât abaterea medie a ratei cererii de despăgubire din perioada de referință. În această situație, valorile respective se înmulțesc cu coeficientul sau cu o dată și jumătate abaterea standard și marja de siguranță.”

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

186

31987L0344

L 185/77

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 22 iunie 1987

de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea de protecție juridică

(87/344/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât Directiva 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (4), modificată ultima dată de Directiva 87/343/CEE (5), a eliminat unele diferențe existente între legislațiile interne, pentru a facilita inițierea și desfășurarea acestor activități;

întrucât articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Directiva 73/239/CEE prevede totuși că „până la coordonarea ulterioară, care se va realiza în termen de patru ani de la notificarea prezentei directive, Republica Federală Germania poate menține dispoziția de interzicere a cumulării, pe teritoriul său, a asigurării de sănătate, a asigurării de credite și garanții sau a asigurării de protecție juridică, fie între ele, fie cu alte clase de asigurări”;

întrucât prezenta directivă prevede coordonarea dispozițiilor privind asigurarea de protecție juridică, după cum se stipulează la articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Directiva 73/239/CEE;

întrucât, pentru a putea proteja asigurații, trebuie să se adopte măsuri de prevenire, în măsura posibilului, a oricărui conflict de interese între un asigurat care deține o asigurare de protecție juridică și asigurătorul său, conflict generat de faptul că acesta din urmă îl asigură pentru oricare dintre clasele de asigurare menționate în anexa la Directiva 73/239/CEE sau asigură un alt asigurat și, în eventualitatea unui astfel de conflict, trebuie să permită rezolvarea acestuia;

întrucât din domeniul de aplicare a prezentei directive este necesar să se excludă, având în vedere natura sa specifică, asigurarea de protecție juridică în cazul unor litigii sau riscuri datorate sau având legătură cu utilizarea navelor maritime;

întrucât din domeniul de aplicare a prezentei directive este necesar să se excludă, de asemenea, activitatea asigurătorului care furnizează servicii sau suportă cheltuielile unui contract de răspundere civilă, în măsura în care activitatea respectivă se desfășoară în același timp în propriul interes al asigurătorului, în cadrul acestei acoperiri;

întrucât este necesar ca statele membre să poată avea opțiunea excluderii din domeniul de aplicare a prezentei directive a activității de asigurare de protecție juridică desfășurată de un asigurător care oferă asistență, dacă această activitate are loc într-un stat membru, altul decât cel în care locuiește de obicei asiguratul, și dacă face parte dintr-un contract de asigurare numai pentru asistența furnizată persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor, absențelor de la domiciliu sau de la reședința permanentă;

întrucât sistemul specializării obligatorii, aplicat în prezent de un stat membru, respectiv Republica Federală Germania, previne majoritatea conflictelor; întrucât, în scopul obținerii unui astfel de rezultat, nu pare a fi necesară, cu toate acestea, extinderea sistemului respectiv la întreaga Comunitate, ceea ce ar impune scindarea întreprinderilor de asigurări mixte;

întrucât rezultatul dorit se poate obține, de asemenea, solicitând întreprinderilor de asigurare să prevadă, în legătură cu asigurarea de protecție juridică, un contract separat sau o secțiune distinctă într-o singură poliță și obligându-le să adopte o administrare separată pentru clasa de asigurare „asigurare de protecție juridică” sau să încredințeze administrarea cererilor de despăgubire din clasa de asigurare „asigurare de protecție juridică” unei alte firme cu personalitate juridică distinctă ori să permită celui care deține o asigurare de protecție juridică să își aleagă avocatul, din momentul în care aceasta are dreptul să solicite despăgubiri de la asigurător;

întrucât, indiferent de soluția adoptată, interesul persoanelor cu asigurare de protecție juridică este garantat de garanții echivalente;

întrucât interesul persoanei cu asigurare de protecție juridică impune ca aceasta să poată să își aleagă un avocat sau o altă persoană cu calificări corespunzătoare în conformitate cu legislația națională, în cadrul oricărei proceduri judiciare sau administrative și ori de câte ori apare un conflict de interese;

întrucât este necesar ca statele membre să aibă posibilitatea de a exonera întreprinderile de asigurare de obligația de a lăsa asiguratului libertatea de a alege avocatul, în cazul în care asigurarea de protecție juridică se limitează la cazurile legate de utilizarea vehiculelor rutiere pe teritoriul lor și în care sunt îndeplinite alte condiții restrictive;

întrucât, în cazul unui conflict între asigurător și asigurat, este important ca acesta să fie rezolvat cât mai bine și mai repede cu putință; întrucât este indicat, prin urmare, ca polițele de asigurare de protecție juridică să includă o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanții comparabile;

întrucât cel de-al doilea paragraf de la punctul C din anexa la Directiva 73/239/CEE prevede că riscurile incluse în clasele de asigurare 14 și 15 de la punctul A nu pot fi considerate drept riscuri auxiliare altor clase; întrucât este indicat să se evite ca o întreprindere de asigurare să aibă posibilitatea să acopere protecția juridică sub formă de risc auxiliar altui risc, fără să fi obținut o autorizație referitoare la riscul de protecție juridică; întrucât, cu toate acestea, statele membre trebuie să aibă posibilitatea de a considera clasa de asigurare 17 drept un risc auxiliar al clasei de asigurare 18, în cazuri specifice; întrucât, prin urmare, este necesar ca punctul C din anexa menționată anterior să se modifice în mod corespunzător,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Scopul prezentei directive este de a coordona actele cu putere de lege și actele administrative privind asigurarea de protecție juridică, prevăzută la alineatul (17) de la punctul A din anexa la Directiva 73/239/CEE a Consiliului, pentru a facilita exercitarea efectivă a libertății de stabilire și pentru a preveni într-o cât mai mare măsură orice conflict de interese datorat, în special, faptului că asigurătorul asigură un alt asigurat sau asigură asiguratul atât pentru protecția juridică, cât și pentru altă clasă din anexă, și pentru a permite soluționarea unui astfel de conflict, în cazul apariției acestuia.

Articolul 2

(1) Prezenta directivă se aplică asigurării de protecție juridică. Aceasta constă în asumarea angajamentului, contra plății unei prime, de a suporta cheltuielile procedurii judiciare și cheltuielile furnizării altor servicii legate direct de acoperirea dată de asigurare, în special cu scopul de a:

—	compensa prejudiciul suferit de asigurat, printr-o soluționare pe căi amiabile sau printr-o procedură civilă sau penală;

—	apăra sau reprezenta asiguratul în proceduri civile, penale, administrative sau de altă natură sau în legătură cu orice plângere împotriva acestuia.

(2) Prezenta directivă nu se aplică, cu toate acestea:

—	asigurării de protecție juridică, în cazul în care acest tip de asigurare privește litigiile sau riscurile care rezultă din sau sunt legate de utilizarea navelor maritime;

—	activității desfășurate de asigurătorul care asigură răspunderea civilă, în scopul de a apăra sau reprezenta asiguratul în orice anchetă sau proces, în cazul în care activitatea respectivă este exercitată în același timp în propriul interes al asigurătorului, în cadrul asigurării respective;

—

în cazul în care un stat membru dorește acest lucru, activității de asigurare de protecție juridică desfășurate de către un asigurător al asistenței, în cazul în care această activitate este desfășurată în alt stat membru decât cel în care asiguratul își are de obicei domiciliul și în care face parte dintr-un contract care acoperă numai asistența furnizată persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor, absențelor de la domiciliu sau de la reședința permanentă. Într-un astfel de caz, contractul trebuie să precizeze clar faptul că acoperirea respectivă se limitează la împrejurările menționate în teza precedentă și este auxiliară asistenței.

Articolul 3

(1) Garanția de protecție juridică trebuie să facă obiectul unui contract separat de cel întocmit pentru alte clase de asigurare sau al unui capitol separat al unei polițe unice, în care se precizează natura garanției de protecție juridică și, la cererea expresă a unui stat membru, valoarea primei corespunzătoare.

(2) Orice stat membru adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că întreprinderile de asigurare cu sediul pe teritoriul său adoptă, în conformitate cu opțiunea impusă de statul membru sau la alegerea proprie, în cazul în care statul membru convine astfel, cel puțin una dintre următoarele soluții, care sunt alternative:

(a)

întreprinderea de asigurare trebuie să se asigure că nici un membru al personalului care se ocupă cu gestionarea cererilor de despăgubire privind clasa de asigurare de protecție juridică sau cu consultanța juridică în legătură cu această gestionare nu desfășoară în paralel o activitate similară:

—	în cazul în care întreprinderea de asigurări este de tip mixt, pentru o altă clasă de asigurare practicată de aceasta;

—	indiferent dacă întreprinderea de asigurări este mixtă sau specializată, într-o altă întreprindere care are legături financiare, comerciale sau administrative cu prima întreprindere și care încheie una sau mai multe din celelalte clase de asigurare menționate de Directiva 73/239/CEE;

(b)

întreprinderea de asigurare trebuie să încredințeze administrarea cererilor de despăgubire în legătură cu asigurarea de protecție juridică unei întreprinderi distincte din punct de vedere juridic. Întreprinderea respectivă trebuie să fie menționată în contractul sau capitolul separat descris la alineatul (1). În cazul în care întreprinderea de asigurare distinctă din punct de vedere juridic are legături cu o întreprindere care efectuează una sau mai multe din celelalte clase de asigurare descrise la punctul A din anexa la Directiva 73/239/CEE, membrii personalului acestei întreprinderi care gestionează cererile de despăgubire sau care oferă consultanță juridică în legătură cu această gestionare nu pot desfășura în paralel aceeași activitate sau una similară la cealaltă întreprindere. În plus, statele membre pot impune aceleași cerințe membrilor organelor de conducere;

(c)

întreprinderea de asigurare acordă asiguratului, în cadrul contractului, dreptul de a încredința apărarea intereselor sale, din momentul în care are dreptul de a adresa cereri de despăgubire asigurătorului său în temeiul poliței, unui avocat ales de el însuși sau, în măsura în care legislația internă o permite, oricărei alte persoane cu calificările corespunzătoare.

(3) Indiferent de soluția adoptată, interesul persoanelor cu asigurare de protecție juridică este considerat garantat într-o modalitate echivalentă, în conformitate cu prezenta directivă.

Articolul 4

(1) Orice contract de asigurare de protecție juridică recunoaște în mod explicit că:

(a)	în cazul în care se face apel la un avocat sau la orice altă persoană cu calificare corespunzătoare potrivit legislației interne, pentru a apăra, reprezenta sau servi interesele persoanei asigurate în orice procedură judiciară sau administrativă, persoana asigurată are libertatea de a alege;

(b)	persoana asigurată are libertatea să aleagă un avocat sau, în cazul în care preferă în mod expres și în măsura în care o permite legislația internă, orice altă persoană cu calificările corespunzătoare, pentru a-i servi interesele ori de câte ori survine un conflict de interese.

(2) Prin avocat se înțelege orice persoană care are dreptul să desfășoare activități profesionale sub una din denumirile prevăzute în Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977, pentru a facilita exercitarea efectivă de către avocați a libertății de a presta servicii (6).

Articolul 5

(1) Fiecare stat membru poate excepta asigurarea de protecție juridică de la aplicarea articolului 4 alineatul (1), în cazul în care sunt întrunite următoarele condiții:

(a)	asigurarea se limitează la cazurile care apar în urma utilizării vehiculelor rutiere pe teritoriul statului membru în cauză;

(b)	asigurarea privește un contract de acordare de asistență în caz de accident sau defecțiune a unui vehicul rutier;

(c)	nici asigurătorul de protecție juridică, nici asigurătorul de asistență nu acoperă orice fel de răspundere;

(d)	se adoptă măsuri corespunzătoare, astfel încât consultanța juridică și reprezentarea fiecărei părți într-un litigiu să se facă prin avocați total independenți, în cazul în care aceste părți sunt asigurate pentru protecție juridică de către același asigurător.

(2) Exceptarea acordată de un stat membru unei întreprinderi de asigurare, în conformitate cu alineatul (1), nu afectează aplicarea articolului 3 alineatul (2).

Articolul 6

Statele membre adoptă toate măsurile necesare astfel încât, fără a aduce atingere oricărei căi de atac prevăzute de legislația internă, să prevadă o procedură de arbitraj sau o altă procedură ce oferă garanții comparabile de obiectivitate, pentru a decide, în cazul unor divergențe de opinie între asigurător și persoana cu asigurare de protecție juridică, asupra soluționării litigiului.

Contractul de asigurare trebuie să menționeze dreptul asiguratului de a recurge la o astfel de procedură.

Articolul 7

Ori de câte ori apare un conflict de interese sau un dezacord asupra rezolvării unui litigiu, asigurătorul de protecție juridică sau, după caz, biroul de soluționare a cererilor de despăgubire, trebuie să informeze asiguratul cu privire la:

—	dreptul menționat la articolul 4;

—	posibilitatea de a recurge la procedura menționată la articolul 6.

Articolul 8

Statele membre elimină toate dispozițiile care interzic unui asigurător să cumuleze în paralel, pe teritoriul lor, asigurări de protecție juridică și alte clase de asigurare.

Articolul 9

Al doilea paragraf de la punctul C din anexa la Directiva 73/239/CEE se înlocuiește cu următoarele:

„Cu toate acestea, riscurile cuprinse în clasele 14, 15 și 17 prevăzute la punctul A nu pot fi considerate drept riscuri auxiliare pentru alte clase de asigurare.

Riscul cuprins în clasa 17 (asigurarea de protecție juridică) poate fi considerat însă drept un risc auxiliar clasei 18, în cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute la primul paragraf și în care riscul principal se referă numai la asistența furnizată persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor, absențelor de la domiciliu sau de la reședința permanentă.

Asigurarea de protecție juridică poate fi, de asemenea, considerată drept un risc auxiliar, potrivit condițiilor descrise la primul paragraf, în cazul în care privește litigii sau riscuri care decurg sau sunt în legătură cu utilizarea navelor maritime.”

Articolul 10

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma cu prezenta directivă până la 1 ianuarie 1990. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Statele membre aplică aceste măsuri de la 1 iulie 1990 cel târziu.

Articolul 11

După notificarea (7) prezentei directive, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 12

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 22 iunie 1987.

Pentru Consiliu

Președintele

L. TINDEMANS

(1) JO C 198, 7.8.1979, p. 2.

(2) JO C 260, 12.10.1981, p. 78.

(3) JO C 348, 31.12.1980, p. 22.

(5) JO L 185, 4.7.1987, p. 72.

(6) JO L 78, 26.3.1977, p. 17.

(7) Prezenta directivă a fost comunicată statelor membre la 25 iunie 1987.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

190

31987L0540

L 322/20

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 9 noiembrie 1987

privind inițierea profesiei de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă în transportul național și internațional și privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare pentru această activitate

(87/540/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 75,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât organizarea pieței transportului este unul din elementele necesare punerii în aplicare a politicii comune în domeniul transporturilor, a cărei realizare este prevăzută în tratat;

întrucât adoptarea măsurilor destinate să coordoneze condițiile de inițiere a profesiei de operator de transport este de natură să încurajeze realizarea libertății de a presta servicii și exercitarea efectivă a dreptului de stabilire;

întrucât trebuie să se prevadă introducerea unor norme comune care să reglementeze inițierea profesiei de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă în transportul național și internațional în vederea îmbunătățirii nivelului calificărilor operatorilor de transport; întrucât o astfel de îmbunătățire este de natură să ajute la punerea pieței pe o bază mai solidă, la eliminarea capacităților structurale în exces și la îmbunătățirea calității serviciilor prestate, în interesul utilizatorilor, operatorilor de transport și economiei în ansamblu;

întrucât au fost obținute rezultate satisfăcătoare prin punerea în aplicare a Directivei 74/561/CEE a Consiliului din 12 noiembrie 1974 privind admiterea în profesia de operator de transport rutier de mărfuri în operațiunile de transport național și internațional (4) și a Directivei 77/796/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1997 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare pentru operatorii de transport de mărfuri și operatorii de transport rutier de călători, inclusiv măsuri destinate să îi încurajeze pe acești operatori să își exercite în mod efectiv dreptul la libertatea de stabilire (5);

întrucât normele ce reglementează inițierea profesiei de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă ar trebui în consecință să acopere cel puțin competența profesională a operatorului de transport; întrucât statele membre pot, de asemenea, să păstreze sau să stabilească norme ce reglementează buna reputație și capacitatea financiară a operatorului de transport;

întrucât, totuși, nu este nevoie să se includă în normele comune stabilite de prezenta directivă anumite activități de transport cu impact economic minor și întrucât transportul pe cont propriu este prin definiție exclus de la aceste norme; întrucât pare de asemenea adecvat să se prevadă posibilitatea excluderii din domeniul de aplicare a prezentei directive a operatorilor de transport care operează exclusiv pe căile navigabile naționale care nu sunt conectate la rețeaua de căi navigabile a altui stat membru;

întrucât este necesară recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare pentru activitățile incluse în prezenta directivă, pentru a promova exercitarea efectivă a libertății de stabilire;

întrucât certificatul de atestare a competenței profesională, eliberat în conformitate cu dispozițiile prezentei directive privind inițierea profesiei de operator de transport, trebuie recunoscut ca dovadă suficientă de către statul membru gazdă;

întrucât statele membre care impun propriilor resortisanți anumite cerințe privind buna reputație și capacitatea financiară trebuie să recunoască pentru resortisanții celorlalte state membre, ca dovadă suficientă, prezentarea unor documente corespunzătoare eliberate de o autoritate competentă din statul de origine sau de proveniență a operatorului de transport;

întrucât, în plus, în măsura în care pentru salariații care fac obiectul Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în Comunitate (6), statele membre condiționează inițierea în sau exercitarea activităților specificate în prezenta directivă de deținerea unor cunoștințe și aptitudini profesionale, prezenta directivă trebuie să se aplice în egală măsură acestei categorii de persoane,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

Definiții și domeniu de aplicare

Articolul 1

(1) Accesul la profesia de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă în transportul național și internațional este reglementat de dispozițiile adoptate de statele membre în conformitate cu normele comune stabilite în prezenta directivă.

(2) În sensul prezentei directive:

—	prin „profesie de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă” se înțeleg activitățile în care se angajează orice persoană fizică sau întreprindere care transportă mărfuri pe căi navigabile interioare în numele altuia, chiar dacă această profesie se exercită numai cu titlu ocazional;

—

prin „întreprindere” se înțeleg societăți, în sensul articolului 58 din tratat, precum și grupuri sau cooperative de operatori, al căror scop este să obțină activități din partea agenților de expediții pentru distribuire între membrii lor, indiferent dacă aceste grupuri sau cooperative au personalitate juridică sau nu.

Articolul 2

Prezenta directivă nu se aplică persoanelor fizice sau întreprinderilor care își desfășoară profesia de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă, utilizând nave cu capacitate totală de încărcare la pescaj maxim de cel mult 200 de tone.

Statele membre pot scădea această limită pentru toate sau o parte din operațiunile de transport sau anumite categorii de transport.

Prezenta directivă nu se aplică nici persoanelor fizice sau întreprinderilor care operează bacuri.

CAPITOLUL II

Inițierea profesiei

Articolul 3

(1) Persoanele fizice sau întreprinderile care doresc să exercite profesia de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă trebuie să îndeplinească condițiile de competență profesională, chiar dacă sunt membri ai unui grup sau cooperative de operatori, în sensul articolului 1 alineatul (2), sau își exercită profesiunea exclusiv pe o anumită perioadă de timp ca subcontractanți ai altei întreprinderi de transport pe cale navigabilă.

În cazul în care solicitantul este o persoană fizică ce nu îndeplinește această condiție, autoritățile competente îl pot, cu toate acestea, autoriza să exercite profesia de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă cu condiția ca acesta să le indice altă persoană care îndeplinește condiția și care gestionează efectiv operațiunile de transport în mod permanent.

În cazul în care solicitantul este o întreprindere, în sensul articolului 1 alineatul (2), una dintre persoanele fizice care gestionează efectiv operațiunile de transport ale întreprinderii în mod permanent trebuie să îndeplinească condiția de competență profesională.

(2) Condiția de competență profesională constă în deținerea standardului de competență acceptat de autoritatea sau organismul numit în acest sens de fiecare stat membru în domeniile enumerate în anexă. Cunoștințele necesare sunt obținute prin participarea la cursuri sau prin experiență practică într-o întreprindere de transport pe cale navigabilă, sau prin combinarea acestor două. Statele membre pot exonera pe deținătorii anumitor diplome de obligația de a furniza dovezi ale cunoștințelor lor cu privire la subiectele enumerate de anexă care sunt acoperite de respectivele diplome.

După verificarea deținerii cunoștințelor în cauză, autoritatea sau organismul prevăzut la primul paragraf eliberează un certificat.

(3) Un stat membru poate excepta de la aplicarea prezentei directive, după consultarea Comisiei, pe operatorii de transport care operează exclusiv pe căile navigabile naționale care nu sunt conectate la rețeaua de căi navigabile a altui stat membru. Experiența practică câștigată într-o întreprindere de transport exceptată de la aplicarea acestor condiții nu conferă dreptul la certificatul prevăzut la alineatul (2).

Articolul 4

(1) Statele membre stabilesc condițiile în care o întreprindere de transport poate funcționa, prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), în mod provizoriu pentru cel mult un an, perioadă care poate fi extinsă cu cel mult șase luni în cazuri justificate corespunzător, în cazul de deces sau incapacitate fizică sau juridică a persoanei fizice care exercită profesia de operator de transport sau a persoanei fizice care se conformează dispozițiilor articolului 3.

(2) Cu toate acestea, autoritățile competente din statele membre pot autoriza, prin excepție, în mod permanent, în anumite cazuri speciale, exploatarea unei întreprinderi de către o persoană care nu îndeplinește condiția de competență profesională prevăzută la articolul 3, dar care are cel puțin trei ani de experiență practică în administrarea de fiecare zi a întreprinderii în cauză.

Articolul 5

Persoanele fizice care oferă dovada că înainte de 1 iulie 1990 au exercitat în mod legal într-un stat membru profesia de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă în transportul național și internațional, în scopul obținerii certificatului prevăzut la articolul 3 alineatul (2), sunt exonerate de la obligația de a dovedi că îndeplinesc condițiile prevăzute de acest articol.

Articolul 6

(1) Deciziile de respingere a unei cereri de inițiere a profesiei de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă, luate de autoritățile competente ale statelor membre în temeiul măsurilor adoptate în conformitate cu prezenta directivă, trebuie motivate.

(2) Statele membre se asigură că autoritățile competente retrag o autorizație de exercitare a profesiei de operator de transport de mărfuri pe cale navigabilă în cazul în care descoperă că nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3, sub rezerva permiterii, după caz, a unei perioade de timp suficiente pentru recrutarea unui înlocuitor.

(3) Statele membre se asigură că persoanele fizice și întreprinderile prevăzute de prezenta directivă au șansa de a își apăra interesele prin mijloace adecvate în privința deciziilor prevăzute la alineatele (1) și (2).

CAPITOLUL III

Recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare

Articolul 7

Statele membre recunosc certificatele prevăzute la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf care au fost eliberate de alt stat membru ca dovadă suficientă a competenței profesionale.

Articolul 8

(1) În cazul în care un stat membru impune propriilor resortisanți respectarea condițiilor privind buna reputație și faptul că nu au înregistrat un faliment, acest stat acceptă ca dovadă suficientă pentru resortisanții altor state membre, fără să aducă atingere alineatelor (2) și (3), un extras din cazierul judiciar sau, în lipsa acestuia, un document echivalent eliberat de o autoritate judiciară sau administrativă competentă din țara de origine sau de proveniență a operatorului de transport care arată că aceste condiții au fost îndeplinite.

(2) În cazul în care un stat membru impune propriilor resortisanți anumite cerințe, cum ar fi buna reputație, și dovada îndeplinirii acestor cerințe nu poate fi furnizată prin intermediul documentului prevăzut la alineatul (1), acest stat acceptă ca dovadă suficientă pentru resortisanții altor state membre un certificat emis de o autoritate judiciară sau administrativă competentă din țara de origine sau de proveniență a operatorului de transport care arată că cerințele în cauză au fost îndeplinite. Aceste certificate se referă la faptele specifice care sunt luate în considerare de statul gazdă.

(3) În cazul în care documentul solicitat în conformitate cu alineatele (1) și (2) nu este eliberat de statul de origine sau de proveniență, acest document poate fi înlocuit de o declarație sub jurământ sau o declarație solemnă făcută de persoana în cauză în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau, după caz, în fața unui notar în statul de origine sau de proveniență, care emite un certificat de atestare a autenticității declarației sub jurământ sau a declarației solemne. Declarația privind lipsa falimentului poate fi făcută și în fața unui organism profesional competent din același stat.

(4) Documentele eliberate în conformitate cu alineatele (1) și (2) nu pot fi prezentate cu mai mult de trei luni de la data emiterii. Această condiție se aplică și declarațiilor făcute în conformitate cu alineatul (3).

Articolul 9

(1) În cazul în care un stat membru impune propriilor resortisanți respectarea anumitor condiții privind capacitatea financiară care trebuie probată printr-un certificat, acesta consideră certificatele corespunzătoare eliberate de bănci din statul de origine sau de proveniență sau de alte organisme desemnate de acest stat, ca echivalente certificatelor emise pe propriul teritoriu.

(2) În cazul în care un stat membru impune propriilor resortisanți respectarea anumitor condiții cum ar fi capacitatea financiară a cărei dovadă nu poate fi făcută prin intermediul documentului menționat la alineatul (1), acesta acceptă ca dovadă suficientă pentru resortisanții altor state membre un certificat eliberat de o autoritate administrativă competentă din țara de origine sau de proveniență care arată că cerințele în cauză au fost îndeplinite. Aceste certificate se referă la faptele specifice care sunt luate în considerare de statul gazdă.

Articolul 10

Articolele 7, 8 și 9 se aplică și resortisanților statelor membre care, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, sunt obligați să se angajeze ca salariați în activitățile prevăzute la articolul 1 din prezenta directivă.

CAPITOLUL IV

Dispoziții finale

Articolul 11

(1) Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 30 iunie 1988. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Acestea se asigură că verificarea inițială a standardelor de competență prevăzute la articolul 3 are loc înainte de 1 iulie 1990.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniile reglementate de prezenta directivă.

Articolul 12

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 9 noiembrie 1987.

Pentru Consiliu

Președintele

B. HAAKONSEN

(1) JO C 351, 24.12.1983, p. 5.

(2) JO C 172, 2.7.1984, p. 8.

(3) JO C 248, 17.9.1984, p. 40.

(4) JO L 308, 19.11.1974, p. 18.

(5) JO L 334, 24.12.1977, p. 37.

(6) JO L 257, 19.10.1968, p. 2.

ANEXĂ

LISTA SUBIECTELOR PREVĂZUTE LA ARTICOLUL 3 ALINEATUL (2) PENTRU CARE TREBUIE FURNIZATĂ DOVADA COMPETENȚEI PROFESIONALE

Cunoștințele care urmează să fie luate în considerare la recunoașterea competenței profesionale trebuie să se refere cel puțin la subiectele enumerate mai jos. Acestea din urmă trebuie descrise detaliat și definite sau aprobate de autoritățile naționale competente. Materia subiectului trebuie să fie de așa natură încât să poată fi asimilată de persoane al căror nivel educațional este echivalent cu cel atins la sfârșitul școlarizării obligatorii.

A. Subiecte pentru care sunt cerute cunoștințe satisfăcătoare în cazul operatorilor de transport care intenționează să se angajeze numai în operațiuni de transport național

1. Legislație

Elemente de drept civil și legislație comercială, socială și fiscală a căror cunoaștere este necesară pentru exercitarea profesiei, în special privind:

—	contractele în general;

—	contracte de transport, în special răspunderea operatorului de transport (natură și limite);

—	societăți comerciale;

—	registre comerciale;

—	reglementări privind munca și securitatea socială;

—	regimul fiscal.

2. Gestiunea comercială și financiară a unei întreprinderi

—	modalități de plată și finanțare;

—	calcularea prețurilor de cost;

—	regimul prețurilor și condițiilor de transport;

—	contabilitate comercială;

—	asigurări;

—

facturi;

—	agenți de transport.

3. Acces pe piață

—	dispozițiile privind inițierea și exercitarea profesiei;

—	sisteme de navlosire;

—	documente de transport.

4. Standarde tehnice și aspecte tehnice ale funcționării

—	caracteristicile tehnice ale vaselor;

—	alegerea vaselor;

—	înregistrarea;

—	stalii și contrastalii.

5. Siguranță

—	dispozițiile stabilite prin acțiuni legislative, de reglementare sau administrative privind traficul pe căile navigabile;

—	prevenirea accidentelor și măsurile ce urmează a fi luate în cazul unui accident.

B. Subiecte pentru care sunt cerute cunoștințe în cazul operatorilor de transport care intenționează să se angajeze în operațiuni de transport internațional

—	subiectele enumerate la litera (A);

—	dispoziții aplicabile transportului pe cale navigabilă între statele membre și între Comunitate și țările terțe care derivă din dreptul intern, standardele comunitare și convențiile și acordurile internaționale, în special privind navlosirea și prețurile și condițiile de transport;

—	practici și formalități vamale;

—	principalele reglementări privind traficul din țările membre.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

195

31988L0220

L 100/31

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 22 martie 1988

de modificare, în ceea ce privește politica de investiții a anumitor organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), a Directivei 85/611/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare

(88/220/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) a treia teză,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât articolul 22 alineatele (1) și (2) din Directiva 85/611/CEE (4) limitează investiția activelor unui OPCVM în valori mobiliare transferabile de la același emitent la 5 %, limită care poate fi majorată, dacă este necesar, la 10 %;

întrucât această limită determină probleme speciale pentru OPCVM stabilite în Danemarca în cazurile în care acestea doresc să investească o proporție semnificativă din activele lor pe piața națională de obligațiuni, având în vedere că piața în cauză este dominată de obligațiuni ipotecare, iar numărul instituțiilor care emit astfel de obligațiuni este foarte mic;

întrucât aceste obligațiuni ipotecare fac, în Danemarca, obiectul unor norme și a unei supravegheri speciale în scopul protejării deținătorilor și sunt considerate, potrivit legislației daneze, ca fiind echivalente cu obligațiunile emise sau garantate de către stat;

întrucât articolul 22 alineatul (3) din Directiva 85/611/CEE prevede o derogare de la alineatele (1) și (2) din articolul în cauză în cazul obligațiunilor emise sau garantate de către un stat membru și autorizează OPCVM să investească în special până la 35 % din activele lor în astfel de obligațiuni;

întrucât se justifică o derogare similară, însă mai limitată, în ceea ce privește obligațiunile din sectorul privat care, chiar și în absența unei garanții de stat, oferă, cu toate acestea, garanții speciale investitorului în temeiul normelor specifice care le sunt aplicabile; întrucât este necesar, prin urmare, să se extindă această derogare la ansamblul acestor obligațiuni care îndeplinesc criterii stabilite în comun, lăsând statelor membre sarcina de a întocmi lista obligațiunilor pentru care intenționează, după caz, să acorde o derogare și prevăzând o procedură de informare a celorlalte state membre identică cu cea prevăzută la articolul 20 din Directiva 85/611/CEE,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

La articolul 22 din Directiva 85/611/CEE se adaugă următoarele alineate:

„(4) Statele membre pot majora limita prevăzută la alineatul (1) până la maxim 25 %, în cazul anumitor obligațiuni, atunci când acestea sunt emise de o instituție de credit care are sediul social într-un stat membru și care, prin lege, face obiectul unui control public special, în scopul protejării deținătorilor de obligațiuni. În special, sumele provenite din emisiunea de astfel de obligațiuni trebuie să fie investite, potrivit legii, în active care, pe parcursul întregii perioade de valabilitate a obligațiunilor, pot acoperi angajamentele atașate obligațiunilor și care, în eventualitatea nerespectării obligațiilor sale de către emitent, ar fi utilizate, în mod prioritar, pentru rambursarea principalului și plata dobânzii acumulate.

În cazul în care un OPCVM investește mai mult de 5 % din activele sale în obligațiunile menționate la primul paragraf și emise de către un singur emitent, valoarea totală a acestor investiții nu depășește 80 % din valoarea activelor OPCVM.

În conformitate cu prevederile articolului 20 alineatul (1), statele membre transmit Comisiei o listă cu categoriile de obligațiuni menționate anterior, împreună cu categoriile de emitenți autorizați, în temeiul legii și al dispozițiilor de supraveghere menționate la primul paragraf, să emită obligațiuni care respectă criteriile prevăzute anterior. Aceste liste sunt însoțite de o notificare în care se precizează statutul garanțiilor oferite. Se aplică procedura prevăzută la articolului 20 alineatul (2).

(5) Valorile mobiliare menționate la alineatele (3) și (4) nu sunt luate în considerare în scopul aplicării limitei de 40 % menționate în alineatul (2).

Limitele prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) nu pot fi combinate și, astfel, investițiile în valori mobiliare emise de același organism, efectuate în conformitate cu alineatele (1), (2), (3) și (4) nu pot depăși, în nici un caz, în total, 35 % din activele unui OPCVM.”

Articolul 2

Statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la datele prevăzute în Directiva 85/611/CEE. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 22 martie 1988.

Pentru Consiliu

Președintele

M. BANGEMANN

(1) JO C 155, 21.6.1986, p. 4.

(2) Aviz publicat în JO C 125, 11.5.1987, p. 162 și Decizia din 10 februarie 1988 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3) JO C 333, 29.12.1986, p. 10.

(4) JO L 375, 31.12.1985, p. 5.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

197

31988L0357

L 172/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

A DOUA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI

din 22 iunie 1988

de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea generală directă, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 73/239/CEE

(88/357/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât este necesară dezvoltarea pieței interne de asigurare și, pentru atingerea acestui obiectiv, ar trebui să se faciliteze pentru întreprinderile de asigurare care își au sediul social în Comunitate prestarea de servicii în statele membre și, prin aceasta, să se permită titularilor polițelor de asigurare să recurgă nu numai la asigurători stabiliți în propria țară, ci și la asigurători care își au sediul social în Comunitate și sunt stabiliți în alte state membre;

întrucât, în aplicarea tratatului, orice discriminare cu privire la prestarea de servicii, bazată pe faptul că o întreprindere nu este stabilită în statul membru în care se prestează serviciile, este interzisă de la sfârșitul perioadei de tranziție; întrucât această interdicție se aplică serviciilor prestate de orice unitate din Comunitate, în cazul sediului social al unei întreprinderi ori al unei agenții sau sucursale;

întrucât, din motive practice, este indicat să se definească prestarea de servicii ținând seama, pe de o parte, de locul de stabilire al asigurătorului și, pe de altă parte, de locul de situare a riscului; întrucât este indicat, prin urmare, să se stabilească, de asemenea, o definire a situării riscului; întrucât este necesar, în plus, să se facă distincție între activitatea practicată prin intermediul stabilirii raportată la cea practicată prin libertatea de a presta servicii;

întrucât este indicat să se completeze prima Directivă (73/239/CEE) a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (4), denumită în continuare „prima directivă”, modificată ultima dată de Directiva 87/344/CEE (5), în special în scopul de a preciza competențele și mijloacele de control ale autorităților de supraveghere; întrucât este indicat, în plus, să se stipuleze dispoziții specifice privind inițierea, exercitarea și controlul activității desfășurate prin libertatea de a presta servicii;

întrucât este indicat să se acorde titularilor polițelor de asigurare care, în virtutea calității lor, a importanței lor sau a naturii riscului care urmează să fie asigurat, nu necesită o protecție specială în statul în care este situat riscul, libertatea deplină de a face apel la cea mai largă piață de asigurări posibilă; întrucât este necesar, pe de altă parte, să se garanteze un nivel adecvat de protecție celorlalți titulari ai polițelor de asigurare;

întrucât preocuparea de a proteja titularii polițelor de asigurare și de a evita denaturările congruenței justifică o coordonare a normelor de congruență prevăzute de prima directivă;

întrucât dispozițiile în vigoare în statele membre privind legea contractului de asigurare continuă să difere; întrucât libertatea de a alege, ca lege aplicabilă contractului, o altă lege decât aceea a statului în care este situat riscul poate fi acordată în anumite cazuri, în conformitate cu normele care țin seama de circumstanțe specifice;

întrucât este indicat să se includă în domeniul de aplicare a prezentei directive asigurările obligatorii, solicitându-se, cu toate acestea, contractului care reglementează o astfel de asigurare să fie în conformitate cu dispozițiile specifice privind această asigurare și prevăzute de statul membru care impune obligativitatea asigurării;

întrucât este necesar să se consolideze dispozițiile primei directive privind transferul portofoliului și să se completeze prin dispoziții care vizează în mod specific cazul în care portofoliul de contracte încheiate pentru prestarea de servicii se transferă unei alte întreprinderi;

întrucât este indicat să se excludă din domeniul de aplicare a dispozițiilor specifice privind libertatea de a presta servicii anumite riscuri pentru care normele specifice stabilite de autoritățile statelor membre având în vedere natura și repercusiunile lor sociale fac, în acest stadiu, necorespunzătoare aplicarea dispozițiilor menționate anterior; întrucât este indicat, în consecință, să se revizuiască aceste excluderi după o anumită perioadă de aplicare a prezentei directive;

întrucât, în stadiul actual de coordonare, este indicat să se acorde statelor membre opțiunea de a limita, în interesul protecției titularilor polițelor de asigurare, exercitarea simultană a activității prin libertatea de a presta servicii și a aceleia prin intermediul stabilirii; întrucât o astfel de limitare nu poate fi prevăzută în cazul în care titularii polițelor de asigurare nu au nevoie de această protecție;

întrucât este indicat ca inițierea exercitării libertății de a presta servicii să fie subordonată procedurilor care garantează respectarea de către întreprinderea de asigurare a dispozițiilor privind atât garanțiile financiare, cât și condițiile de asigurare; întrucât aceste proceduri pot fi simplificate în măsura în care activitatea, prin prestarea de servicii, vizează titularii polițelor de asigurare care, în virtutea calității lor, a importanței lor sau a naturii riscului ce urmează a fi asigurat, nu au nevoie de o protecție specifică în statul în care este situat riscul;

întrucât este important să se prevadă o colaborare specială în domeniul libertății de a presta servicii între autoritățile de control competente ale statelor membre, precum și între aceste autorități și Comisie; întrucât este indicat să se prevadă, de asemenea, un sistem de sancțiuni aplicabile în cazul în care întreprinderea prestatoare de servicii nu se conformează dispozițiilor statului membru al prestării de servicii;

întrucât, în așteptarea unei coordonări ulterioare, este indicat ca prevederile tehnice să se subordoneze normelor și controlului statului membru al prestării de servicii în cazul în care activitatea de prestare de servicii privește riscurile pentru care statul destinatar al prestării de servicii dorește să ofere o protecție specială titularilor polițelor de asigurare; întrucât, în schimb, rezervele tehnice continuă să se subordoneze normelor și controlului statului membru în care este stabilit asigurătorul, în cazul în care această preocupare privind protecția titularului poliței de asigurare nu se justifică;

întrucât anumite state membre nu supun operațiunile de asigurare nici unei forme de impozitare indirectă, în timp ce majoritatea lor aplică taxe speciale și alte forme de contribuție, incluzând suprataxe destinate organismelor de compensare; întrucât, în statele membre în care se percep aceste taxe și contribuții, structura și rata lor diferă considerabil; întrucât este indicat să se evite ca diferențele existente să conducă la denaturări ale concurenței pentru serviciile de asigurări între statele membre; întrucât, sub rezerva unei armonizări ulterioare, aplicarea sistemului fiscal și a altor forme de contribuții prevăzute de statul membru în care este situat riscul este de natură să remedieze un astfel de inconvenient și că statelor membre le revine stabilirea normelor în vederea asigurării colectării acestor taxe și contribuții;

întrucât este necesar să se evite ca absența coordonării în aplicarea prezentei directive și a Directivei 78/473/CEE a Consiliului din 30 mai 1978 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative în domeniul coasigurării comunitare (6) să favorizeze existența în fiecare stat membru a trei sisteme diferite; întrucât este indicat în acest scop să se definească riscurile care pot fi acoperite de coasigurarea comunitară prin criteriile care definesc „riscurile mari” din prezenta directivă;

întrucât, în sensul articolului 8C din tratat, este indicat să se țină seama de amploarea efortului care trebuie făcut de anumite economii care prezintă diferențe în dezvoltare; întrucât este necesar, prin urmare, să se acorde anumitor state membre un sistem tranzitoriu care să permită o aplicare treptată a dispozițiilor prezentei directive specifice libertății de a presta servicii,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

TITLUL I

Dispoziții generale

Articolul 1

Prezenta directivă are drept obiect:

(a)	să completeze prima directivă (73/239/CEE);

(b)	să stabilească dispozițiile speciale privind libertatea de a presta servicii pentru întreprinderile și clasele de asigurări menționate în directiva numită anterior.

Articolul 2

În sensul prezentei directive, se înțelege prin:

(a)	„prima directivă”: Directiva 73/239/CEE;

(b)

„întreprindere”:

—	pentru punerea în aplicare a titlurilor I și II: orice întreprindere care a primit autorizația oficială în conformitate cu articolul 6 sau articolul 23 din prima directivă,

—	pentru punerea în aplicare a titlurilor III și V: orice întreprindere care a primit autorizația oficială conform articolului 6 din directiva menționată;

(c)	„unitate”: sediul social, o agenție sau o sucursală a unei întreprinderi, având în vedere articolul 3;

(d)

„statul membru în care este situat riscul”:

—	statul membru în care se găsesc bunurile, în cazul în care asigurarea se referă fie la clădiri, fie la clădiri și conținutul lor, în măsura în care acestea se află sub incidența aceleiași polițe de asigurare;

—	statul membru de înregistrare, în cazul în care asigurarea se referă la vehicule de orice natură;

—	statul membru în care titularul poliței de asigurare a semnat contractul, în cazul unui contract de durată mai mică sau egală cu patru luni, privind riscurile din cursul unei călătorii sau vacanțe, indiferent de clasa de asigurare avută în vedere;

—

statul membru în care titularul poliței de asigurare își are reședința obișnuită sau, în cazul în care acesta este o persoană juridică, statul membru în care este situată unitatea acestei persoane juridice la care se referă contractul, în toate cazurile care nu sunt menționate în mod explicit de liniuțele precedente;

(e)	„statul membru al unității”: statul membru în care este situată unitatea care reglementează riscul;

(f)	„statul membru de prestare de servicii”: statul membru în care este situat riscul în cazul în care acesta este reglementat de o unitate situată în alt stat membru.

Articolul 3

În vederea aplicării primei directive, precum și a prezentei directive, orice prezență permanentă a unei întreprinderi pe teritoriul unui stat membru este similară unei agenții sau sucursale, chiar în cazul în care această prezență nu a luat forma unei sucursale sau agenții, dar se exercită prin intermediul unui simplu birou administrat de personalul propriu al întreprinderii sau de o persoană independentă, dar mandatată pentru a acționa în permanență pentru întreprindere precum o agenție.

Articolul 4

În înțelesul prezentei directive și primei directive, măsurile generale și speciale ale polițelor nu includ măsurile specifice destinate să răspundă, într-un caz determinat, circumstanțelor speciale ale riscului care urmează să fie acoperit.

TITLUL II

Dispoziții suplimentare primei directive

Articolul 5

Articolul 5 din prima directivă se completează cu următoarea literă:

„(d)

«riscuri mari»:

(i)	riscurile clasificate în clasele de asigurare 4, 5, 6, 7, 11 și 12 la punctul (A) din anexă;

(ii)	riscurile clasificate în clasele de asigurare 14 și 15 la punctul (A) din anexă, în cazul în care titularul poliței de asigurare exercită din punct de vedere profesional o activitate industrială, comercială sau liberală și riscul se referă la această activitate;

(iii)

riscurile clasificate în clasele de asigurare 8, 9, 13 și 16 la punctul (A) din anexă, în măsura în care titularul poliței de asigurare depășește limitele a cel puțin două din următoarele trei criterii:

Prima etapă: până la 31 decembrie 1992:

—	totalul bilanțului: 12,4 milioane ECU;

—	valoarea totală netă a cifrei de afaceri: 24 milioane ECU;

—	numărul mediu de angajați în cursul exercițiului: 500.

A doua etapă: începând cu 1 ianuarie 1993:

—	totalul bilanțului: 6,2 milioane ECU;

—	suma totală netă a cifrei de afaceri: 12,8 milioane ECU;

—	numărul mediu de angajați în cursul exercițiului: 250.

În cazul în care titularul poliței de asigurare face parte dintr-un grup de întreprinderi pentru care se stabilesc conturi consolidate în conformitate cu Directiva 83/349/CEE (7), criteriile menționate anterior se aplică pe baza conturilor consolidate.

Fiecare stat membru poate adăuga la categoria menționată la punctul (iii) riscurile asigurate de către asociațiile profesionale, întreprinderile mixte și asociațiile temporare.

Articolul 6

În vederea aplicării articolului 15 alineatul (2) primul paragraf și articolului 24 din prima directivă, statele membre se conformează anexei 1 din prezenta directivă în ceea ce privește normele de congruență.

Articolul 7

(1) Legea aplicabilă contractelor de asigurare menționate în prezenta directivă și care acoperă riscurile situate în statele membre se stabilește în conformitate cu următoarele dispoziții:

(a)

În cazul în care titularul poliței de asigurare își are reședința obișnuită sau administrația centrală pe teritoriul statului membru în care este situat riscul, legea aplicabilă contractului de asigurare este legea statului membru respectiv. Cu toate acestea, în cazul în care legea acelui stat o permite, părțile pot alege legea unei alte țări.

(b)

În cazul în care titularul poliței de asigurare nu își are reședința obișnuită sau administrația centrală în statul membru în care este situat riscul, părțile la contractul de asigurare pot să aleagă aplicarea legii statului membru în care este situat riscul sau a legii țării în care titularul poliței de asigurare își are reședința obișnuită sau administrația centrală.

(c)

În cazul în care titularul poliței de asigurare practică o activitate comercială, industrială sau liberală și în care contractul acoperă două sau mai multe riscuri privind aceste activități și sunt situate în state membre diferite, libertatea de alegere a legii aplicabile contractului se extinde asupra legilor acestor state membre și ale țării în care titularul poliței de asigurare își are reședința obișnuită sau administrația centrală.

(d)	Sub rezerva literelor (b) și (c), în cazul în care statele membre menționate la aceste litere acordă o libertate mai mare de alegere a legii aplicabile contractului, părțile se pot prevala de această libertate.

(e)

Sub rezerva literelor (a), (b) și (c), în cazul în care riscurile acoperite de contract se limitează la cereri de despăgubire survenite într-un alt stat membru decât statul membru în care este situat riscul, astfel definit la articolul 2 litera (d), părțile pot alege întotdeauna legea primului stat.

(f)	În cazul riscurilor menționate la articolul 5 litera (d) punctul (i) din prima directivă, părțile la contract pot alege orice lege.

(g)

În cazurile menționate la litera (a) sau (f), alegerea de către părți a unei legi, în cazul în care toate celelalte elemente relevante pentru situație sunt localizate în momentul acestei alegeri într-un singur stat membru, nu poate aduce atingere dispozițiilor imperative ale acestui stat membru, adică dispozițiilor de la care legea acestui stat membru nu permite derogare prin contract.

(h)

Alegerea menționată la literele anterioare trebuie să fie precisă sau să rezulte cu certitudine din clauzele contractului sau din circumstanțele cauzei. Dacă nu este acesta cazul sau dacă nu a fost făcută nici o alegere, contractul este reglementat de legea acelei țări, din cele luate în considerație de termenii literelor anterioare, cu care acesta are cele mai strânse legături. Cu toate acestea, în cazul în care o parte a contractului este separabilă de restul contractului și prezintă o legătură mai strânsă cu o altă țară din cele luate în considerație în conformitate cu literele anterioare, legea acestei alte țări se poate aplica, cu titlu excepțional, acestei părți a contractului. Se presupune că acest contract are legăturile cele mai strânse cu statul membru în care este situat riscul.

(i)

În cazul în care un stat cuprinde mai multe unități teritoriale, fiecare având propriile sale norme de drept privind obligațiile contractuale, fiecare unitate se consideră ca țară în scopul de a identifica legea aplicabilă în temeiul prezentei directive.

Un stat membru în care diferitele unități teritoriale au propriile lor norme de drept privind obligațiile contractuale nu este obligat să aplice dispozițiile prezentei directive pentru conflictele care apar între legile acestor unități.

(2) Prezentul articol nu poate aduce atingere aplicării normelor de drept ale țării judecătorului care reglementează imperativ situația, indiferent de legea aplicabilă contractului.

În cazul în care legea unui stat membru prevede astfel, se pot aplica dispozițiile imperative ale legii statului membru în care este situat riscul sau a unui stat membru care impune obligativitatea asigurării, în cazul și în măsura în care, conform legii acestor țări, aceste dispoziții sunt aplicabile indiferent de legea care reglementează contractul.

În cazul în care contractul acoperă riscurile situate în mai mult de un stat membru, contractul se consideră, în vederea aplicării prezentului alineat, ca reprezentând mai multe contracte, fiecare raportându-se numai la un stat membru.

(3) Sub rezerva alineatelor anterioare, statele membre aplică în cazul contractelor de asigurare menționate în prezenta directivă normele lor generale de drept internațional privat în domeniul obligațiilor contractuale.

Articolul 8

(1) În condițiile enunțate în prezentul articol, întreprinderile de asigurare pot oferi și încheia contracte de asigurare obligatorie în conformitate cu normele prezentei directive, precum și cu cele ale primei directive.

(2) În cazul în care un stat membru impune obligativitatea de a subscrie o asigurare, contractul nu corespunde acestei obligații decât în cazul în care este în conformitate cu dispozițiile speciale privind această asigurare, care se stabilesc de acel stat membru.

(3) În cazul în care, în cazul asigurării obligatorii, există contradicție între legea statului membru în care este situat riscul și cea a statului membru care impune obligativitatea de a subscrie o asigurare, aceasta din urmă prevalează.

(4)

(a)	Sub rezerva literelor (b) și (c) din prezentul alineat, articolul 7 alineatul (2) al treilea paragraf se aplică în cazul în care contractul de asigurare furnizează acoperirea în mai multe state membre, din care cel puțin unul impune obligativitatea de a subscrie o asigurare.
(b)	Un stat membru care, la data notificării prezentei directive, impune aprobarea unor condiții generale și speciale de asigurări obligatorii oricărei întreprinderi stabilite pe teritoriul său poate impune, prin derogare de la articolele 9 și 18, aprobarea unor astfel de condiții de asemenea oricărei întreprinderi de asigurare care oferă o astfel de acoperire pe teritoriul său, în condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (1).
(c)	Un stat membru poate stabili, prin derogare de la articolul 7, că legea aplicabilă unui contract de asigurare obligatorie este aceea a statului care impune asigurarea obligatorie.
(d)	În cazul în care, într-un stat membru care impune o asigurare obligatorie, asigurătorul trebuie să declare orice suspendare de garanție autorităților competente, această suspendare este opozabilă terților numai în condițiile prevăzute de legislația acelui stat.

(5)

(a)

Fiecare stat membru comunică Comisiei riscurile pentru care legislația sa impune asigurarea obligatorie, indicând:

—	dispozițiile speciale privind această asigurare;

—

elementele care trebuie să figureze în atestarea pe care asigurătorul trebuie să o dea asiguratului, în cazul în care acel stat solicită o dovadă care să stabilească faptul că asigurarea obligatorie a fost îndeplinită. Fiecare stat membru poate solicita ca printre aceste elemente să figureze declarația asigurătorului potrivit căreia contractul este în conformitate cu dispozițiile speciale privind această asigurare.

(b)

Comisia publică indicațiile menționate la litera (a) din Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

(c)

Fiecare stat membru acceptă, drept dovadă că obligația de asigurare a fost îndeplinită, un document al cărui conținut este în conformitate cu litera (a) a doua liniuță.

Articolul 9

(1) La articolul 9 și articolul 11 alineatul (1) din prima directivă, ultimul paragraf se înlocuiește cu următoarele:

„Cu toate acestea, informațiile menționate la literele (a) și (b) privind condițiile generale și speciale și tarifele nu se solicită în cazul riscurilor menționate la articolul 5 litera (d).”

(2) La articolele 8 și 10 din prima directivă, alineatul (3) se înlocuiește cu următoarele:

„(3)

Coordonarea actuală nu împiedică statele membre să mențină sau să introducă acte cu putere de lege și acte administrative, în special în ceea ce privește necesitatea unei calificări tehnice a administratorilor, precum și aprobarea statutelor, a măsurilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor și oricărui alt document necesar exercitării normale a controlului.

Cu toate acestea, pentru riscurile menționate la articolul 5 litera (d), statele membre nu stipulează dispoziții solicitând aprobarea sau comunicarea sistematică a condițiilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor și formularelor și altor tipizate pe care întreprinderea intenționează să le folosească în relațiile sale cu titularii polițelor de asigurare. În scopul verificării respectării actelor cu putere de lege sau a actelor administrative privind aceste riscuri, statele membre pot solicita numai comunicarea nesistematică a acestor condiții și a celorlalte documente, fără ca această solicitare să poată constitui pentru întreprindere o condiție prealabilă pentru exercitarea activității sale.

În cazul riscurilor menționate la articolul 5 litera (d), statele membre nu pot menține sau introduce notificarea prealabilă sau aprobarea majorărilor de tarife propuse decât ca element al unui sistem general de control al prețurilor.

Coordonarea actuală nu împiedică, de asemenea, statele membre să supună întreprinderile solicitante sau care au obținut autorizația pentru categoria 18 de la punctul (A) din anexă la controlul resurselor directe sau indirecte de personal și echipament, incluzând calificarea echipelor medicale și calitatea echipamentului de care acestea dispun pentru a face față angajamentelor lor privind această clasă de asigurare.”

Articolul 10

Articolul 19 din prima directivă se completează cu următorul alineat:

„(3) Fiecare stat membru adoptă toate dispozițiile necesare pentru ca autoritățile de control ale întreprinderilor de asigurare să dispună de competențele și mijloacele necesare supravegherii activităților întreprinderilor de asigurare stabilite pe teritoriul lor, inclusiv activitățile exercitate în afara acelui teritoriu, în conformitate cu directivele Consiliului privind aceste activități și în vederea aplicării lor.

Aceste competențe și mijloace trebuie, în special, să dea autorităților de control posibilitatea:

—

să se informeze în mod detaliat asupra situației întreprinderii și asupra ansamblului activităților sale, inter alia:

—	colectând informații sau solicitând prezentarea documentelor referitoare la activitatea de asigurare;

—	efectuând verificări la fața locului în sediile întreprinderii;

—

să întreprindă, în opoziție cu politica întreprinderii, toate măsurile adecvate și necesare pentru a se asigura că activitățile întreprinderii rămân în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative pe care întreprinderea este obligată să le respecte în diferite state membre și, în special, în programul de activitate, în măsura în care acesta rămâne obligatoriu, precum și pentru a evita sau a elimina orice neregularitate care ar putea aduce atingere intereselor asiguraților;

—	să asigure aplicarea măsurilor solicitate de autoritățile de control, dacă este necesar prin execuție forțată, când este cazul recurgându-se la instanțele judecătorești.

Statele membre pot prevedea, de asemenea, posibilitatea pentru autoritățile de control de a obține orice informație privind contractele deținute de intermediari.”

Articolul 11

(1) Articolul 21 din prima directivă se elimină.

(2) În condițiile prevăzute de dreptul intern, fiecare stat membru autorizează întreprinderile stabilite pe teritoriul său să transfere tot sau o parte a portofoliului de contracte pentru care acest stat este cel în care este situat riscul unui cesionar stabilit în același stat membru, în cazul în care autoritățile de control ale statului membru în care se află sediul social al cesionarului atestă că acesta posedă, ținând seama de transfer, marja de solvabilitate necesară.

(3) În condițiile prevăzute de dreptul intern, fiecare stat membru autorizează întreprinderile stabilite pe teritoriul propriu să transfere tot sau o parte a portofoliului de contracte încheiate în circumstanțele menționate la articolul 12 alineatul (1) unui cesionar stabilit în statul membru de prestare de servicii, în cazul în care autoritățile de control ale statului membru în care se află sediul social al cesionarului atestă că acesta posedă, ținând seama de transfer, marja de solvabilitate necesară.

(4) În condițiile prevăzute de dreptul intern, fiecare stat membru autorizează întreprinderile stabilite pe teritoriul său să transfere tot sau o parte a portofoliului de contracte încheiate în circumstanțele menționate la articolul 12 alineatul (1) unui cesionar stabilit în același stat membru, în cazul în care autoritățile de control ale statului membru în care se află sediul social atestă că acest cesionar posedă, ținând seama de transfer, marja de solvabilitate necesară și în cazul în care acesta corespunde, în statul membru de prestare de servicii, condițiilor menționate la articolele 13-16.

(5) În cazurile menționate la alineatele (3) și (4), autoritățile de control ale statului membru în care se stabilește întreprinderea cedentă autorizează transferul în urma primirii acordului autorităților de control ale statului membru de prestare de servicii.

(6) În cazul în care un stat membru, în condițiile prevăzute de dreptul intern, autorizează întreprinderile stabilite pe teritoriul său să transfere tot sau parte din portofoliul de contracte unui cesionar stabilit în alt stat membru, care nu este statul membru de prestare de servicii, acesta se asigură că sunt îndeplinite următoarele condiții:

—	autoritățile de control ale statului membru în care se află sediul social al cesionarului atestă că acesta posedă, ținând seama de transfer, marja de solvabilitate necesară;

—	statul membru în care este stabilit cesionarul este de acord;

—	cesionarul îndeplinește, în statul membru de prestare de servicii, condițiile menționate la articolele 13-16, legea acelui stat membru stipulează posibilitatea unui astfel de transfer și acel stat este de acord cu transferul.

(7) Transferul autorizat în conformitate cu prezentul articol face obiectul, în statul membru în care este situat riscul, unei măsuri de publicitate în condițiile prevăzute de dreptul intern. Acest transfer este opozabil automat titularilor polițelor de asigurare, asiguraților, precum și oricărei alte persoane care are drepturi și obligații ce reies din contractele transferate.

Această dispoziție nu afectează dreptul statelor membre de a prevedea pentru titularii polițelor de asigurare opțiunea de reziliere a contractului într-un termen stabilit de la data transferului.

TITLUL III

Dispoziții speciale privind libertatea de a presta servicii

Articolul 12

(1) Dispozițiile prezentului titlu se aplică în cazul în care o întreprindere, prin intermediul unei unități situate într-un stat membru, acoperă un risc situat, în conformitate cu articolul 2 litera (d), într-un alt stat membru; acesta din urmă este statul membru de prestare de servicii în sensul prezentului titlu.

(2) Dispozițiile prezentului titlu nu se aplică operațiunilor, întreprinderilor și unităților pentru care nu se aplică prima directivă și nici riscurilor ce urmează a fi acoperite de către instituțiile de drept public menționate la articolul 4 din aceeași directivă.

Dispozițiile prezentului titlu nu se aplică contractelor de asigurări care acoperă riscuri clasificate la următoarele numere de la punctul (A) din anexa la prima directivă:

—	nr. 1: în ceea ce privește accidentele de muncă;

—	nr. 10: exclusiv responsabilitatea transportatorului;

—	nr. 12: în ceea ce privește barca cu motor și bărcile pe care statul membru în cauză le supune, în momentul notificării prezentei directive, aceluiași regim ca și autovehiculele terestre;

—	nr. 13: în ceea ce privește responsabilitatea civilă nucleară și cea privind produsele farmaceutice;

—	nr. 9 și 13: în ceea ce privește asigurarea obligatorie a lucrărilor în construcții.

Aceste excluderi vor face obiectul unei examinări de către Consiliu, până la 1 iulie 1998.

(3) Până la coordonarea menționată la articolul 7 alineatul (2) litera (c) din prima directivă, Republica Federală Germania poate menține interdicția de cumulare pe teritoriul său, în sistem de prestare de servicii, a asigurării de sănătate împreună cu alte clase de asigurare.

Articolul 13

Legislația statelor membre prevede că o întreprindere stabilită într-un stat membru poate acoperi în sistem de prestare de servicii cel puțin:

—	riscurile mari astfel definite la articolul 5 litera (d) din prima directivă;

—	alte riscuri decât cele definite la articolul 5 litera (d) din prima directivă privind clasele de asigurare pentru care această unitate nu are autorizație.

Articolul 14

Orice întreprindere care intenționează să presteze servicii este obligată să informeze în prealabil autoritățile competente ale statului membru în care se află sediul social și, când este cazul, ale statului membru al unității în cauză, indicând statul membru sau statele membre pe teritoriul cărora aceasta intenționează să efectueze prestări de servicii și natura riscurilor pe care își propune să le acopere.

Aceste autorități pot solicita să li se furnizeze informațiile sau justificările menționate la articolul 9 sau la articolul 11 din prima directivă.

Articolul 15

(1) Sub rezerva articolului 16, fiecare stat membru pe teritoriul căruia o întreprindere intenționează să presteze servicii, poate face ca inițierea acestei activități să depindă de o autorizație administrativă la inițierea acestei activități; în acest scop, acesta poate solicita ca întreprinderea:

(a)

să prezinte un certificat, emis de autoritățile competente ale statului membru în care se află sediul social, care să ateste că întreprinderea dispune, pentru ansamblul activităților sale, de marja de solvabilitate minimă în conformitate cu articolele 16 și 17 din prima directivă și că, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată anterior, autorizația permite întreprinderii să funcționeze în afara statului membru al unității;

(b)

să prezinte un certificat, emis de autoritățile competente ale statului membru al unității, care să indice clasele de asigurare pe care întreprinderea interesată este autorizată să le practice, atestând că aceste autorități nu ridică obiecții privind faptul că întreprinderea efectuează activitate de prestări de servicii;

(c)

să prezinte un program de activități care conține informații privind:

—	natura riscurilor pe care întreprinderea își propune să le garanteze în statul membru de prestare de servicii;

—	condițiile generale și speciale ale polițelor de asigurare pe care își propune să le utilizeze;

—	tarifele pe care întreprinderea intenționează să le aplice pentru fiecare categorie de operațiuni;

—	formularele și alte tipizate pe care intenționează să le folosească în relațiile sale cu titularii polițelor de asigurare, în măsura în care acestea sunt, de asemenea, solicitate de la întreprinderile stabilite.

(2) Autoritățile competente ale statului membru de prestare de servicii pot solicita ca informațiile menționate la alineatul (1) litera (c) să fie furnizate în limba oficială a acelui stat.

(3) Autoritățile competente ale statului membru de prestare de servicii dispun de un termen de șase luni de la primirea documentelor menționate la alineatul (1) pentru a acorda sau refuza autorizația, pe baza conformității sau neconformității elementelor programului de activități prezentat de întreprindere cu acte cu putere de lege și acte administrative aplicabile în acel stat.

(4) În cazul în care autoritățile competente ale statului membru de prestare de servicii nu s-au pronunțat până la expirarea perioadei menționate la alineatul (3), autorizația se consideră ca fiind refuzată.

(5) Orice decizie de refuz a autorizației sau de refuz a certificatului menționat la alineatul (1) litera (a) sau (b) trebuie să fie motivată într-un mod clar și notificată întreprinderii în cauză.

(6) Fiecare stat membru instituie o cale de atac în fața instanței împotriva oricărui refuz de acordare a autorizației sau refuz de acordare a certificatului menționat la alineatul (1) litera (a) sau (b).

Articolul 16

(1) Fiecare stat membru pe teritoriul căruia o întreprindere intenționează să acopere prin prestarea de servicii riscurile menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă solicită ca întreprinderea:

(a)

să prezinte un certificat, emis de autoritățile competente ale statului membru în care se află sediul social, care să ateste că întreprinderea dispune pentru ansamblul activităților sale de marja de solvabilitate minimă, în conformitate cu articolele 16 și 17 din prima directivă, și că, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată anterior, autorizația permite întreprinderii să lucreze în afara statului membru de stabilire;

(b)	să prezinte un certificat, emis de autoritățile competente ale statului membru al unității, indicând clasele de asigurare pe care întreprinderea interesată este autorizată să le practice și atestând că aceste autorități nu ridică obiecții privind întreprinderea prestatoare de servicii;

(c)	să indice natura riscurilor pe care își propune să le garanteze în statul membru de prestare de servicii.

(2) Fiecare stat membru instituie o cale de atac în fața instanței împotriva oricărui refuz de acordare a certificatului menționat la alineatul (1) litera (a) sau (b).

(3) Întreprinderea își poate începe activitatea de la data certificată la care autoritățile statului membru de prestare de servicii sunt în posesia documentelor menționate la alineatul (1).

(4) Prezentul articol se aplică, de asemenea, în cazul în care statul membru, pe teritoriul căruia o întreprindere intenționează să acopere prin prestarea de servicii alte riscuri decât cele menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă, nu supune unei autorizații administrative inițierea acestei activități.

Articolul 17

(1) În cazul în care întreprinderea menționată la articolul 14 intenționează să aducă modificări la informațiile menționate la articolul 15 alineatul (1) litera (c) sau la articolul 16 alineatul (1) litera (c), aceasta prezintă aceste modificări autorităților competente ale statului membru de prestare de servicii. Intrarea în vigoare a acestor modificări se va face în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) și, respectiv, articolul 16 alineatul (3).

(2) În cazul în care întreprinderea intenționează să-și extindă activitatea la alte riscuri decât cele menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă, aceasta se supune procedurii prevăzute la articolele 14 și 15.

(3) În cazul în care întreprinderea intenționează să-și extindă activitatea la alte riscuri menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă sau la articolul 16 alineatul (4) din prezenta directivă, aceasta se supune procedurii prevăzute la articolele 14 și 16.

Articolul 18

(1) Coordonarea actuală nu împiedică statele membre să mențină sau să introducă acte cu putere de lege și acte administrative, în special în ceea ce privește aprobarea condițiilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, formularelor și altor tipizate destinate folosirii în relațiile cu titularii polițelor de asigurare, tarifelor și oricărui alt document necesar exercitării normale a controlului, cu condiția totuși ca normele statului membru al unității să nu corespundă atingerii nivelului de protecție necesar și ca cerințele statului membru de prestare de servicii să nu depășească ceea ce este necesar în această privință.

(2) Cu toate acestea, pentru riscurile menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă, statele membre nu prevăd dispoziții care să solicite aprobarea sau comunicarea sistematică a condițiilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor, formularelor și a altor tipizate pe care întreprinderea intenționează să le utilizeze în relațiile sale cu titularii polițelor de asigurare. În scopul verificării respectării actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aceste riscuri, nu se poate solicita decât comunicarea nesistematică a acestor măsuri și a celorlalte documente, fără ca această solicitare să poată constitui pentru întreprindere o condiție prealabilă pentru exercitarea activității sale.

(3) Pentru riscurile menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă, statele membre nu pot menține sau introduce notificarea prealabilă sau aprobarea majorării tarifelor propuse decât ca parte a unui sistem general de control al prețurilor.

Articolul 19

(1) Oricare întreprindere care prestează servicii trebuie să prezinte autorităților competente ale statului membru de prestare de servicii toate documentele care îi sunt solicitate în scopul aplicării prezentului articol, în măsura în care o astfel de obligație se aplică în aceeași măsură întreprinderilor stabilite în statul respectiv.

(2) În cazul în care autoritățile competente ale unui stat membru constată că o întreprindere care prestează servicii pe teritoriul acelui stat nu respectă normele de drept ale aceluiași stat membru aplicabile lui, aceste autorități solicită întreprinderii să pună capăt acestei situații neregulamentare.

(3) În cazul în care întreprinderea în cauză nu se conformează solicitării menționate la alineatul (2), autoritățile competente ale statului membru de prestare de servicii informează autoritățile competente ale statului membru al unității cu privire la aceasta. Acestea iau toate măsurile corespunzătoare pentru ca întreprinderea în cauză să pună capăt acestei situații neregulamentare. Natura acestor măsuri se comunică autorităților statului membru de prestare de servicii.

Autoritățile competente ale statului membru de prestare de servicii pot în aceeași măsură să se adreseze autorităților competente ale statului în care se află sediul social al întreprinderii de asigurare în cazul în care prestările de servicii se efectuează printr-o sucursală sau agenție.

(4) În cazul în care, în pofida măsurilor astfel luate de statul membru al unității sau pentru că aceste măsuri se dovedesc a fi insuficiente sau lipsesc în statul membru în cauză, întreprinderea persistă în încălcarea normelor de drept în vigoare în statul membru de prestare de servicii, acesta din urmă, după ce a informat autoritățile de control ale statului membru al unității, poate lua măsurile corespunzătoare pentru a preveni viitoarele nereguli și, în măsura în care este absolut necesar, poate împiedica întreprinderea să continue să încheie contracte de asigurare în sistem de prestare de servicii pe teritoriul său. În cazul altor riscuri decât cele menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă, aceste măsuri includ retragerea autorizației menționate la articolul 15. Statele membre se asigură ca notificările necesare pentru aceste măsuri să se poată efectua pe teritoriul lor.

(5) Dispozițiile menționate anterior nu afectează competența statelor membre de a pedepsi neregulile comise pe teritoriul lor.

(6) În cazul în care întreprinderea care a comis infracțiunea are o unitate sau posedă bunuri în statul membru de prestare de servicii, autoritățile de control ale acestuia din urmă pot, în conformitate cu legislația internă, să aplice sancțiunile administrative prevăzute pentru această infracțiune cu privire la acea unitate sau la aceste bunuri.

(7) Orice măsură adoptată în conformitate cu alineatele (2) - (6) și care include sancțiuni sau restricții ale exercitării prestării de servicii trebuie să fie justificată corespunzător și notificată întreprinderii în cauză. Această măsură poate beneficia de o cale de atac în fața instanței în statul membru în care a fost adoptată.

(8) În cazul în care măsurile au fost adoptate în conformitate cu articolul 20 din prima directivă, autoritățile competente ale statului membru de prestare de servicii sunt informate de către autoritățile care le-au luat și adoptă, în cazul măsurilor luate în temeiul alineatelor (1) și (3) din articolul menționat, orice măsură corespunzătoare protecției intereselor asiguraților.

În cazul retragerii autorizației în temeiul articolului 22 din prima directivă, autoritățile statului membru de prestare de servicii sunt informate și iau măsurile corespunzătoare pentru a evita ca unitatea în cauză să continue să încheie contracte de asigurare în sistem de prestare de servicii pe teritoriul acelui stat membru.

(9) O dată la doi ani, Comisia prezintă Consiliului un raport care rezumă numărul și tipul de cazuri în care, în fiecare stat membru, s-au notificat deciziile de refuzare a autorizației în conformitate cu articolul 15 sau s-au luat măsuri în conformitate cu alineatul (4). Statele membre cooperează cu Comisia, furnizând acesteia informațiile necesare stabilirii raportului.

Articolul 20

În cazul lichidării unei întreprinderi de asigurare, angajamentele care rezultă dintr-un contract subscris prin prestare de servicii sunt executate în același mod ca și angajamentele care rezultă din alte contracte de asigurare ale acestei întreprinderi, fără distincție de cetățenie sau naționalitate a asiguraților și a beneficiarilor.

Articolul 21

(1) În cazul în care o asigurare este prezentată în sistem de prestare de servicii, titularul poliței de asigurare, înainte de încheierea oricărui angajament, trebuie să fie informat referitor la numele statului membru în care este stabilit sediul social, agenția sau sucursala cu care se va încheia contractul.

În cazul în care sunt furnizate documente titularului poliței de asigurare, în acestea trebuie să figureze informația menționată în alineatul precedent.

Obligațiile enunțate în primele două paragrafe nu privesc riscurile menționate la articolul 5 litera (d) din prima directivă.

(2) Contractul sau alt document care pune de acord acoperirea, precum și propunerea de asigurare, în cazul în care aceasta obligă titularul poliței de asigurare, trebuie să indice adresa unității care acordă acoperirea, precum și cea a sediului social.

Articolul 22

(1) Fiecare unitate trebuie să comunice autorității sale de control, pentru operațiunile efectuate prin prestarea de servicii, valoarea totală a primelor, fără reținerea reasigurării, emise pe stat membru și pe grup de clase de asigurare. Grupele de clase de asigurare se definesc după cum urmează:

—	accidente și boală (1 și 2);

—	incendiu și alte daune ale bunurilor (8 și 9);

—	asigurări aviatice, maritime și de transport (3, 4, 5, 6, 7, 11 și 12);

—	răspundere civilă generală (13);

—	credit și garanție (14 și 15);

—	alte clase de asigurare (16, 17 și 18).

Autoritatea de control din fiecare stat membru comunică aceste informații autorităților de control din fiecare stat membru de prestare de servicii.

(2) În cazul în care o unitate obține într-un stat membru, pentru operațiunile menționate la alineatul (1) primul paragraf, un volum de prime mai mare de 2,5 milioane ECU, fără reținerea reasigurării, aceasta trebuie să țină pentru acel stat membru de prestare de servicii un cont de gestionare tehnică pe grup de clase de asigurare, incluzând elementele menționate în anexele 2 A sau 2 B.

Cu toate acestea, în cazul în care o întreprindere, în toate unitățile sale reunite, obține într-un stat membru, pentru operațiunile menționate la alineatul (1) primul paragraf, un volum de prime mai mare de 2,5 milioane ECU, fără deducerea reasigurării, autoritatea de control a statului membru de prestare de servicii poate solicita autorității de control a statului membru în care se află sediul social să țină un cont de gestionare tehnică, în viitor, pentru operațiunile efectuate în țara sa pentru fiecare dintre unitățile acestei întreprinderi.

Contul de gestionare tehnică menționat în primul sau al doilea paragraf din prezentul alineat se comunică de către autoritatea de control a statului membru al unității autorității de control a statului membru de prestare de servicii, la solicitarea acestuia.

Articolul 23

(1) În cazul în care prestarea de servicii este subordonată acordării unei autorizații de către statul membru de prestare de servicii, valoarea rezervelor tehnice aferente contractelor în cauză se stabilește, în vederea unei armonizări ulterioare, sub controlul acestui stat membru, în conformitate cu normele pe care acesta le-a stabilit sau, în lipsa acestor norme, în conformitate cu practicile stabilite în acel stat. Reprezentarea acestor rezerve de active echivalente și congruente și localizarea acestor active se efectuează sub controlul acelui stat membru în conformitate cu normele sau practicile sale.

(2) În toate celelalte cazuri, stabilirea valorii rezervelor tehnice, precum și reprezentarea lor de active echivalente și congruente și localizarea acestor active se efectuează sub controlul statului membru al unității în conformitate cu normele sau practicile sale.

(3) Statul membru al unității se asigură că rezervele tehnice aferente ansamblului contractelor pe care întreprinderea le încheie prin unitatea în cauză sunt suficiente și că acestea sunt reprezentate de active echivalente și congruente.

(4) În cazul menționat la alineatul (1), statul membru al unității și statul membru de prestare de servicii fac schimb de orice informație necesară exercitării funcțiilor lor respective, în conformitate cu alineatele (1) și (3).

Articolul 24

Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a impune întreprinderilor care operează în sistem de prestare de servicii pe teritoriul lor să se asocieze și să participe, în aceleași condiții ca și întreprinderile stabilite, la orice sistem destinat să garanteze plata cererilor de indemnizație ale asiguraților și terților lezați.

Articolul 25

Fără a aduce atingere unei armonizări ulterioare, orice contract de asigurare încheiat în regim de prestare de servicii se supune exclusiv impozitelor indirecte și taxelor parafiscale privind primele de asigurare în statul membru în care este situat riscul în sensul articolului 2 litera (d), precum și, în ceea ce privește Spania, suprataxelor stabilite legal în favoarea organismului spaniol „Consorcio de Compensación de Seguros” pentru îndeplinirea funcțiilor sale referitoare la compensarea pierderilor care rezultă din evenimente extraordinare ce survin în acel stat membru.

Prin derogare de la articolul 2 litera (d) prima liniuță și pentru aplicarea prezentului articol, bunurile mobile conținute într-un imobil situat pe teritoriul unui stat membru, cu excepția bunurilor aflate în tranzit comercial, constituie un risc situat în acel stat membru, chiar în cazul în care imobilul și conținutul său nu sunt acoperite de aceeași poliță de asigurare.

Legea aplicabilă contractului în temeiul articolului 7 nu afectează regimul fiscal aplicabil.

Sub rezerva unei armonizări ulterioare, fiecare stat membru aplică întreprinderilor care furnizează servicii pe teritoriul său dispozițiile sale de drept intern privind măsurile destinate să asigure colectarea impozitelor indirecte și a taxelor parafiscale datorate în conformitate cu primul paragraf.

Articolul 26

(1) Riscurile care pot fi acoperite prin coasigurare comunitară, în sensul Directivei 78/473/CEE, sunt definite la articolul 5 litera (d) din prima directivă.

(2) Dispozițiile prezentei directive privind riscurile definite la articolul 5 litera (d) din prima directivă se aplică asigurătorului principal.

TITLUL IV

Dispoziții tranzitorii

Articolul 27

(1) Grecia, Irlanda, Spania și Portugalia beneficiază de următorul regim tranzitoriu:

(i)	până la 31 decembrie 1992, aceste state pot subordona toate riscurile sistemului aplicabil altor riscuri decât cele definite la articolul 5 litera (d) din prima directivă;

(ii)

începând cu 1 ianuarie 1993 și până la 31 decembrie 1994, sistemul pentru riscurile mari se aplică riscurilor definite la articolul 5 litera (d) punctele (i) și (ii) din prima directivă; pentru riscurile definite la articolul 5 litera (d) punctul (iii), aceste state membre stabilesc pragurile ce urmează a fi aplicate;

(iii)

Spania

—	Începând cu 1 ianuarie 1995 și până la 31 decembrie 1996, se aplică pragurile primei etape stabilite la articolul 5 litera (d) punctul (iii) din prima directivă;

—	începând cu 1 ianuarie 1997, se aplică pragurile celei de a doua etape.

Portugalia, Irlanda și Grecia

—	Începând cu 1 ianuarie 1995 și până la 31 decembrie 1998, se aplică pragurile primei etape stabilite la articolul 5 litera (d) punctul (iii) din prima directivă;

—	începând cu 1 ianuarie 1999, se aplică pragurile celei de a doua etape.

Derogarea acordată începând cu 1 ianuarie 1995 nu se aplică decât contractelor care reglementează riscurile clasificate în categoriile 8, 9, 13 și 16 și situate exclusiv într-unul din cele patru state membre care beneficiază de aceste dispoziții.

(2) Până la 31 decembrie 1994, articolul 26 alineatul (1) din prezenta directivă nu se aplică riscurilor situate în cele patru state membre menționate în prezentul articol. Pentru perioadele tranzitorii începând cu 1 ianuarie 1995, riscurile definite la articolul 5 litera (d) punctul (iii) din prima directivă, situate în aceste state membre și care pot fi acoperite prin coasigurare comunitară în sensul Directivei 78/473/CEE, sunt acelea care depășesc pragurile menționate la alineatul (1) punctul (iii) din prezentul articol.

TITLUL V

Dispoziții finale

Articolul 28

Comisia și autoritățile competente ale statelor membre cooperează îndeaproape în vederea facilitării controlului asigurării directe în interiorul Comunității.

Fiecare stat membru informează Comisia referitor la dificultățile majore care apar în aplicarea prezentei directive, inter alia, acelea care apar în cazul în care un stat membru constată un transfer anormal al activității de asigurare în detrimentul întreprinderilor stabilite pe teritoriul său și în avantajul agențiilor și sucursalelor situate la periferia acestuia.

Comisia și autoritățile competente ale statelor membre în cauză examinează aceste dificultăți cât mai repede posibil în vederea găsirii unei soluții adecvate.

În cazul în care este cazul, Comisia prezintă Consiliului propuneri corespunzătoare.

Articolul 29

Comisia transmite periodic Consiliului, începând cu 1 iulie 1993, un raport consacrat evoluției pieței de asigurări exercitate în condițiile libertății de a presta servicii.

Articolul 30

Ori de câte ori prezenta directivă face referire la ECU, contravaloarea în monedă națională ce urmează a fi luată în considerare începând cu data 31 de decembrie a fiecărui an este valoarea care se aplică în ultima zi a lunii octombrie precedente pentru care contravalorile pentru ECU sunt disponibile în toate monedele Comunității.

Articolul 2 din Directiva 76/580/CEE (8) se aplică numai articolelor 3, 16 și 17 din prima directivă.

Articolul 31

Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, examinează la fiecare cinci ani și, după caz, revizuiește orice valoare exprimată în ECU din prezenta directivă, ținând seama de evoluția situației economice și monetare înregistrate în Comunitate.

Articolul 32

Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern în conformitate cu prezenta directivă în termen de 18 luni de la data notificării sale (9) și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Dispozițiile modificate în conformitate cu primul paragraf trebuie să fie aplicate în termen de 24 de luni de la data notificării prezentei directive.

Articolul 33

După notificarea prezentei directive, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor acte cu putere de lege și actelor administrative pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 34

Anexele fac parte integrantă din prezenta directivă.

Articolul 35

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 22 iunie 1988.

Pentru Consiliu

Președintele

M. BANGEMANN

(1) JO C 32, 12.2.1976, p. 2.

(2) JO C 36, 13.2.1978, p. 14, JO C 167, 27.6.1988, precum și Decizia din 15 iunie 1988 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3) JO C 204, 30.8.1976, p. 13.

(5) JO L 185, 4.7.1987, p. 72.

(6) JO L 151, 7.6.1978, p. 25.

(7) JO L 193, 18.7.1983, p. 1.”

(8) JO L 189, 13.7.1976, p. 13.

(9) Prezenta directivă a fost notificată statelor membre la 30 iunie 1988.

ANEXA 1

NORME DE CONGRUENȚĂ

Moneda în care sunt exigibile angajamentele asigurătorului este stabilită în conformitate cu următoarele norme:

(1) În cazul în care garanțiile unui contract sunt exprimate într-o monedă stabilită, angajamentele asigurătorului se consideră ca fiind exigibile în această monedă.

(2) În cazul în care garanțiile unui contract nu sunt exprimate într-o monedă, angajamentele asigurătorului sunt considerate ca fiind exigibile în moneda țării în care este situat riscul. Cu toate acestea, asigurătorul poate alege moneda în care prima este exprimată dacă există cazuri care justifică o astfel de alegere.

Acesta poate fi cazul atunci când, din momentul subscrierii contractului, este posibil ca o cerere de despăgubire să fie plătită în moneda primei și nu în moneda țării în care este situat riscul.

(3) Statele membre pot autoriza asigurătorul să considere că moneda în care el va trebui să realizeze garanția va fi cea pe care acesta o va utiliza conform experienței dobândite sau, în lipsa unei astfel de experiențe, în moneda țării în care este stabilit:

—	pentru contractele care garantează riscurile clasificate în clasele de asigurare 4, 5, 6, 7, 11, 12 și 13 (numai responsabilitatea civilă a producătorilor) și

—	pentru contractele care garantează riscurile clasificate în celelalte clase de asigurare în cazul în care, în funcție de natura riscurilor, garanțiile urmează să fie realizate într-o altă monedă decât cea care ar rezulta din aplicarea procedurilor precedente.

(4) În cazul în care o cerere de despăgubire a fost raportată unui asigurător și serviciile sunt plătibile într-o monedă determinată, alta decât cea care rezultă din aplicarea procedurilor precedente, angajamentele asigurătorului se consideră ca fiind exigibile în această monedă, în special cea în care compensația ce urmează a fi plătită de către asigurător a fost stabilită printr-o decizie judecătorească sau printr-un acord între asigurător și asigurat.

(5) În cazul în care o cerere de despăgubire este evaluată într-o monedă cunoscută dinainte de către asigurător, dar diferită de cea care rezultă din aplicarea procedurilor precedente, asigurătorii pot să-și considere angajamentele ca fiind exigibile în această monedă.

(6) Statele membre pot autoriza întreprinderile să nu acopere rezervele lor tehnice prin active congruente în cazul în care din aplicarea procedurilor precedente rezultă că întreprinderea – sediul sau sucursala – ar trebui, pentru a corespunde principiului congruenței, să dețină elemente ale activului într-o monedă de o valoare care nu este mai mare de 7 % din elementele activului existente în alte monede.

Cu toate acestea:

(a)

în ceea ce privește congruența în drahme grecești, în lire irlandeze și în escudo portughezi, această valoare nu poate depăși:

—	1 milion ECU pe timpul unei perioade tranzitorii care se termină la 31 decembrie 1992;

—	2 milioane ECU pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1993 și 31 decembrie 1998;

(b)	în ceea ce privește congruența în franci belgieni, în franci luxemburghezi și în pesetas spanioli, această valoare nu poate fi mai mare de 2 milioane ECU pe o perioadă care se termină la 31 decembrie 1996.

Începând cu sfârșitul perioadelor tranzitorii definite la literele (a) și (b), acestor monede li se aplică sistemul general, cu excepția unei decizii contrare a Consiliului.

(7) Statele membre pot să nu le solicite întreprinderilor – sediu social sau sucursală – aplicarea principiului congruenței în cazul în care angajamentele sunt exigibile în altă monedă decât cea a unuia dintre statele Comunității, dacă investițiile în această monedă sunt reglementate, dacă această monedă este supusă restricțiilor de transfer sau este, din motive similare, nepotrivită pentru reprezentarea rezervelor tehnice.

(8) Statele membre pot autoriza întreprinderile – sediu sau sucursală – să nu acopere prin active congruente o valoare care nu este mai mare de 20 % din angajamentele lor într-o monedă determinată.

Cu toate acestea, totalul activelor în toate monedele combinate trebuie să fie cel puțin egal cu totalul angajamentelor în toate monedele combinate.

(9) Fiecare stat membru poate prevede că, în cazul în care, potrivit procedurilor precedente, angajamentele trebuie să fie reprezentate de active exprimate în moneda unui stat membru, această modalitate se consideră ca fiind respectată în aceeași măsură, în cazul în care aceste active sunt exprimate în ECU până la 50 %.

ANEXA 2 A

Contul de gestionare tehnică

1. Totalul primelor brute obținute

2. Costul total al cererilor de despăgubire

3. Comisioane

4. Rezultat tehnic brut

ANEXA 2 B

Contul de gestionare tehnică

1. Prime brute pentru ultima perioadă de exercitare a subscrierii

2. Cereri de despăgubire brute în ultima perioadă de exercitare a subscrierii (inclusiv rezerva la sfârșitul perioadei de exercitare a subscrierii)

3. Comisioane

4. Rezultat tehnic brut

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

212

31989L0117

L 044/40

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 13 februarie 1989

privind obligațiile în materie de publicare a documentelor contabile anuale ale sucursalelor, stabilite într-un stat membru, ale instituțiilor de credit și instituțiilor financiare cu sediul social în afara statului membru respectiv

(89/117/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 54,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât înființarea unei piețe interne europene presupune ca sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare cu sediul social într-un alt stat membru să fie supuse aceluiași regim ca și sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare cu sediul social în același stat membru; întrucât, în ceea ce privește publicarea unor documente legate de conturile anuale, aceasta înseamnă că este suficient dacă sucursalele instituțiilor cu sediul social într-un alt stat membru publică documentele privind conturile anuale globale ale instituției lor;

întrucât, în cadrul unui alt instrument de coordonare a obligațiilor de publicare privind sucursalele, sunt prevăzute anumite acte și informații privind sucursalele stabilite într-un stat membru pe care trebuie să le publice anumite tipuri de societăți, inclusiv băncile și alte instituții financiare care intră sub jurisdicția unui alt stat membru; întrucât, în ceea ce privește publicarea documentelor contabile, se face referire la dispoziții specifice care trebuie adoptate pentru bănci și alte instituții financiare;

întrucât practica actuală a anumitor state membre, care constă în obligația sucursalelor instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare cu sediul social în afara acestor state membre să publice conturile anuale pentru propria activitate, nu se mai justifică după adoptarea Directivei 86/635/CEE a Consiliului din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare (4); întrucât, în plus, publicarea conturilor anuale ale sucursalelor nu poate oferi publicului, în special creditorilor, o perspectivă adecvată asupra situației financiare a întreprinderii, dat fiind că o parte nu poate fi evaluată separat de ansamblu;

întrucât, având în vedere nivelul actual de integrare, nu se poate neglija nevoia de anumite informații privind activitatea sucursalelor dintr-un stat membru ale instituțiilor de credit și instituțiilor financiare cu sediul social în afara statului membru respectiv; întrucât se recomandă, totuși, limitarea amplorii acestor informații pentru a împiedica denaturarea concurenței;

întrucât prezenta directivă afectează numai obligațiile de publicare a conturilor anuale și nu afectează cu nimic obligațiile de informare ce revin sucursalelor instituțiilor de credit și instituțiilor financiare în temeiul altor dispoziții, decurgând, de exemplu, din dreptul social, în ceea ce privește dreptul de informare a salariaților, decurgând din dreptul de supraveghere bancară, în cazul instituțiilor de credit sau instituțiilor financiare din țara gazdă și din dreptul fiscal, precum și în scopuri statistice;

întrucât, în ceea ce privește sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare cu sediul social într-o țară terță, egalitatea concurenței înseamnă, pe de o parte, că aceste sucursale trebuie să respecte, în ceea ce privește publicarea documentelor privind conturile anuale, un nivel identic sau echivalent cu cel în vigoare în Comunitate, dar și, pe de altă parte, că aceste sucursale nu sunt obligate să-și publice conturile anuale privind propria lor activitate în cazul în care îndeplinesc condiția menționată anterior;

întrucât echivalența, impusă prin prezenta directivă, a documentelor privind conturile anuale ale instituțiilor de credit și instituțiilor financiare cu sediul social într-o țară terță poate ridica probleme de evaluare; întrucât, în consecință, analiza acestor probleme și a altor probleme din domeniul reglementat de prezenta directivă, în special în ceea ce privește aplicarea sa, impune o cooperare între reprezentanții statelor membre și ai Comisiei în cadrul unui comitet de contact; întrucât, pentru a nu institui un număr excesiv de astfel de comitete, este de preferat ca această cooperare să aibă loc în cadrul comitetului menționat la articolul 52 din Directiva 78/660/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor societăți (5), modificată ultima dată de Directiva 84/569/CEE (6); întrucât, atunci când vor trebui analizate problemele instituțiilor de credit, comitetul va trebui să aibă, totuși, o alcătuire adecvată,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Domeniul de aplicare

(1) Măsurile de coordonare prevăzute în prezenta directivă se aplică sucursalelor stabilite într-un stat membru ale instituțiilor de credit și instituțiilor financiare prevăzute la articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 86/635/CEE cu sediul social în afara statului membru respectiv. În cazul în care o instituție de credit sau o instituție financiară își are sediul într-o țară terță, prezenta directivă se aplică în măsura în care această instituție de credit sau instituție financiară are o formă juridică comparabilă cu cele menționate la literele (a) și (b) menționate anterior.

(2) Articolul 1 liniuța a treia din Directiva 77/780/CEE (7) se aplică, mutatis mutandis, sucursalelor instituțiilor de credit și instituțiilor financiare prevăzute în prezenta directivă.

Articolul 2

Dispoziții privind sucursalele instituțiilor de credit și instituțiilor financiare cu sediul social într-un alt stat membru

(1) Statele membre prevăd ca sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare cu sediul social într-un alt stat membru să publice, în conformitate cu articolul 44 din Directiva 86/635/CEE, documentele instituției lor de credit sau instituției financiare prevăzute în prezentul articol (conturi anuale, conturi consolidate, raport de gestiune, raport de gestiune consolidat, raporturi stabilite de către persoana însărcinată să controleze conturile anuale și conturile consolidate).

(2) Aceste documente trebuie să fi fost întocmite și controlate prin metodele prevăzute de legislația statului membru în care își are sediul social instituția de credit sau instituția financiară, în conformitate cu Directiva 86/635/CEE.

(3) Sucursalele nu pot fi obligate să publice conturi anuale privind activitatea proprie.

(4) Statele membre pot solicita sucursalelor, până la o coordonare ulterioară, să publice următoarele informații suplimentare:

—	produsele și sarcinile sucursalei prevăzute la pozițiile 1, 3, 4, 6, 7, 8 și 15 din articolul 27 sau la pozițiile A.4, A.9, B.1 – B.4 și B.7 din articolul 28 din Directiva 86/635/CEE;

—	numărul mediu al angajaților sucursalei;

—	totalul creanțelor și datoriilor imputabile sucursalei, clasate în funcție de instituția de credit și de clientelă, precum și valoarea globală a acestor creanțe și datorii exprimată în moneda statului membru în care este stabilită sucursala;

—

totalul activelor și al valorilor corespunzătoare pozițiilor 2, 3, 4, 5 și 6 din activ, pozițiilor 1, 2 și 3 din pasiv și pozițiilor 1 și 2 din afara bilanțului, conform definiției din articolul 4 și din articolele analoage din Directiva 86/635/CEE, precum și, pentru pozițiile 2, 5 și 6 din activ, repartizarea titlurilor după cum au fost sau nu considerate drept imobilizări financiare în sensul articolului 35 din Directiva 86/635/CEE.

În cazul în care se cer aceste informații, exactitatea și corespondența lor cu conturile anuale trebuie să fie verificate de una sau mai multe persoane abilitate să controleze conturile anuale în conformitate cu legislația statului membru în care este stabilită sucursala.

Articolul 3

Dispoziții privind sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare cu sediul social într-o țară terță

(1) Statele membre solicită sucursalelor instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare cu sediul social într-o țară terță să publice, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1), documentele care sunt menționate în alineatul în cauză și care au fost întocmite și verificate în conformitate cu legislația țării în care se află sediul social.

(2) În cazul în care documentele în cauză au fost întocmite în conformitate cu Directiva 86/635/CEE sau într-o manieră echivalentă și dacă este satisfăcută condiția de reciprocitate, pentru instituțiile de credit și instituțiile financiare comunitare, în țara terță în care este situat sediul social, se aplică articolului 2 alineatul (3).

(3) În cazurile diferite de cele prevăzute la alineatul (2), statele membre pot solicita sucursalelor să publice conturi anuale privind activitatea lor proprie.

(4) În cazurile prevăzute la alineatele (2) și (3), statele membre pot solicita sucursalelor să publice informațiile prevăzute la articolul 2 alineatul (4), precum și totalul capitalului deținut.

(5) Articolul 9 alineatele (1) și (3) din Directiva 77/780/CEE se aplică, prin analogie, sucursalelor instituțiilor de credit și instituțiilor financiare prevăzute în prezenta directivă.

Articolul 4

Limbile de publicare

Statele membre pot solicita publicarea documentelor prevăzute în prezenta directivă în limba sau limbile naționale oficiale și legalizarea traducerii acestora.

Articolul 5

Rolul Comitetului de contact

Comitetul de contact, instituit prin articolul 52 din Directiva 78/660/CEE, având o alcătuire adecvată, are, de asemenea, rolul:

(a)

de a facilita, fără a aduce atingere prevederilor articolelor 169 și 170 din tratat, o aplicare armonioasă a prezentei directive printr-o cooperare periodică privind în special problemele concrete ale aplicării sale, ca de exemplu evaluarea echivalenței documentelor, și de a facilita deciziile privind comparabilitatea și echivalența formelor juridice indicate la articolul 1 alineatul (1);

(b)	de a sfătui Comisia, dacă este necesar, cu privire la completările sau modificările care trebuie aduse prezentei directive.

Dispoziții finale

Articolul 6

(1) Statele membre adoptă acte cu putere de lege și acte administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 ianuarie 1991. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Statele membre pot prevedea că dispozițiile prevăzute la alineatul (1) se aplică pentru prima dată conturilor anuale pentru exercițiul financiar care începe la 1 ianuarie 1993 sau în cursul anului 1993.

(3) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 7

În termen de cinci ani de la data menționată la articolul 6 alineatul (2), pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul analizează și, după caz, la propunerea Comisiei și în cooperare cu Parlamentul European, revizuiește articolul 2 alineatul (4) în funcție de experiența acumulată prin aplicarea prezentei directive și cu obiectivul de a elimina informațiile suplimentare menționate la articolul 2 alineatul (4), ținând cont de progresele realizate în sensul unei armonizări mai adânci a conturilor băncilor și ale altor instituții financiare.

Articolul 8

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 13 februarie 1989.

Pentru Consiliu

Președintele

C. SOLCHAGA CATALAN

(1) JO C 230, 11.9.1986, p. 4.

(2) JO C 319, 30.11.1987, p. 64 și JO C 290, 14.11.1988, p. 66.

(3) JO C 345, 21.12.1987, p. 73.

(4) JO L 372, 31.12.1986, p. 1.

(5) JO L 222, 14.8.1978, p. 11.

(6) JO L 314, 4.12.1984, p. 28.

(7) JO L 322, 17.12.1977, p. 30.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

215

31989L0552

L 298/23

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 3 octombrie 1989

privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune

(89/552/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât obiectivele Comunității stabilite de tratat prevăd crearea unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, încurajând relații tot mai apropiate între statele membre ale Comunității, asigurând progresul economic și social al acestora prin acțiune comună menită să înlăture barierele care separă Europa, încurajând îmbunătățirea constantă a condițiilor de viață ale popoarelor sale, precum și menținerea și consolidarea păcii și libertății;

întrucât tratatul prevede crearea unei piețe comune, inclusiv eliminarea obstacolelor existente între statele membre în calea liberei circulații a serviciilor și instituirea unui sistem care să împiedice denaturarea competiției în interiorul pieței comune;

întrucât difuzarea transfrontalieră realizată prin intermediul diferitelor tehnologii este un mijloc de atingere a obiectivelor Comunității; întrucât se recomandă adoptarea unor măsuri care să permită și să asigure tranziția de la piețele naționale la producția comună de programe, precum și la piața comună de distribuție a acestora și să creeze condiții care să favorizeze concurența loială, fără să aducă atingere rolului de interes public jucat de serviciile de televiziune;

întrucât Consiliul Europei adoptă Convenția europeană privind televiziunea transfrontalieră;

întrucât tratatul prevede elaborarea de directive cu privire la coroborarea de prevederi, pentru a facilita activitatea persoanelor care desfășoară activități independente;

întrucât difuzarea programelor de televiziune constituie, în împrejurări normale, un serviciu în înțelesul tratatului;

întrucât tratatul prevede libera circulație a tuturor serviciilor care sunt în mod normal plătite, fără excluderi determinate de conținutul cultural sau de alte criterii de conținut și fără a impune restricții resortisanților statelor membre rezidenți într-o țară a Comunității alta decât cea a persoanelor cărora li se adresează serviciile respective;

întrucât acest drept, care se aplică difuzării și distribuirii serviciilor de televiziune, reprezintă în același timp manifestarea specifică în legislația comunitară a unui principiu mai general, respectiv libertatea de exprimare, consacrat de articolul 10 alineatul (1) al Convenției pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ratificată de către toate statele membre; întrucât din acest motiv emiterea de directive privind difuzarea și distribuția programelor de televiziune trebuie să asigure libera circulație a acestora în lumina articolului în cauză și numai sub rezerva limitelor stabilite prin tratat la articolul 10 alineatul (2) și la articolul 56 alineatul (1);

întrucât actele cu putere de lege și actele administrative din statele membre, cu privire la desfășurarea unor activități cum ar fi difuzarea de programe de televiziune și la operatorii de cablu, conțin neconcordanțe, unele dintre acestea putând aduce atingere liberei circulații a programelor difuzate în interiorul Comunității și putând denatura concurența în interiorul pieței comune;

întrucât toate aceste restricții asupra libertății de prestare a serviciilor de difuzare în interiorul Comunității trebuie eliminate în temeiul tratatului;

întrucât eliminarea trebuie însoțită de coordonarea legislației aplicabile; întrucât scopul coordonării trebuie să fie facilitarea desfășurării activităților profesionale din acest domeniu și într-un sens mai general, libera circulație a informațiilor și ideilor în interiorul Comunității;

întrucât, în consecință, este necesar și suficient ca toate activitățile legate de difuzarea de programe să respecte legislația statelor membre care reglementează această activitate;

întrucât prezenta directivă stabilește reglementările minimale necesare în vederea asigurării libertății de transmisie în difuzarea de programe; întrucât, în consecință, nu afectează responsabilitatea statelor membre și ale autorităților acestora cu privire la organizarea – inclusiv sistemele de acordare a licențelor de emisie, de autorizare administrativă și impozitare – finanțarea și conținutul programelor; întrucât, în consecință, nu se aduce atingere independenței evoluției culturale a statelor membre și păstrării diversității culturale în interiorul Comunității;

întrucât este necesar, în interiorul pieței comune, ca toate programele difuzate din interiorul Comunității pentru a fi recepționate tot în interiorul Comunității și în special cele destinate recepției într-un alt stat membru să respecte legislația statului membru originar, aplicabile programelor difuzate în scopul de a fi recepționate de către publicul din statul membru respectiv, precum și prevederile prezentei directive;

întrucât cerința ca statul membru originar să verifice respectarea legislației interne coroborate prin prezenta directivă este suficientă, din punctul de vedere al legislației comunitare, pentru a asigura libera circulație a transmisiilor televizate fără a necesita un control secundar din partea statelor membre receptoare, pe baza acelorași principii; întrucât, cu toate acestea, statul membru receptor poate suspenda temporar, în mod excepțional și în anumite condiții, retransmisia programelor de televiziune difuzate;

întrucât este esențial pentru statele membre să asigure prevenirea oricărui act care s-ar putea dovedi potrivnic liberei circulații a programelor de televiziune și liberului comerț cu programe de televiziune sau care ar putea promova crearea de poziții dominante care să creeze restricții impuse pluralismului și libertății informației televizate, precum și întregului sector informațional;

întrucât prezenta directivă, fiind limitată în principal la reglementări privind difuzarea programelor de televiziune, nu aduce atingere actelor de armonizare a legislației comunitare prezente și viitoare, scopul său specific fiind satisfacerea cerințelor obligatorii privind protecția consumatorilor, corectitudinea tranzacțiilor comerciale și concurența loială;

întrucât coroborarea este cu toate acestea necesară pentru a facilita inițierea și desfășurarea activității de către persoane și industrii producătoare de programe având obiective culturale;

întrucât cerințele minimale privind toate programele de televiziune comunitare, publice și private pentru producțiile audiovizuale europene sunt un mijloc de promovare a producției, a producției independente și distribuției în industriile menționate anterior și sunt complementare altor instrumente deja existente sau care urmează a fi propuse în favoarea atingerii aceluiași obiectiv;

întrucât, în consecință, este important să fie promovate piețe cu o dimensiune suficient de mare pentru a permite producțiilor de televiziune din statele membre să își recupereze investițiile necesare nu numai prin stabilirea unor reglementări comune care să deschidă piețele naționale, ci și prin asigurarea pentru producțiile europene, acolo unde este posibil și prin mijloace adecvate, a unei proporții majoritare în cuprinsul programelor de televiziune ale tuturor statelor membre; întrucât, pentru a permite monitorizarea implementării acestor reglementări și atingerea obiectivelor, statele membre înaintează Comisiei un raport privind aplicarea proporțiilor rezervate operelor europene și producțiilor independente la care se face referire în prezenta directivă; întrucât, pentru calcularea acestor proporții, se recomandă luarea în considerare a situației specifice din Republica Elenă și Republica Portugheză; întrucât Comisia trebuie să informeze celelalte state membre asupra acestor rapoarte, care să fie însoțite, acolo unde este cazul, de un aviz care să ia în considerare cu precădere progresul înregistrat în comparație cu anii anteriori, proporția de premiere în cadrul programelor difuzate, circumstanțele specifice noilor posturi de emisie și situația specială a țărilor cu o capacitate redusă de producție audiovizuală sau cu limbi de circulație restrânsă;

întrucât în aceste scopuri termenul de „opere europene” se recomandă a fi definit fără a îngrădi posibilitatea statelor membre de a stabili o definiție mai detaliată cu privire la posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor, în conformitate cu articolul 3, alineatul (1), cu respectarea legislației comunitare și în spiritul obiectivelor prezentei directive;

întrucât găsirea unor instrumente și proceduri adecvate, în conformitate cu legislația comunitară, este importantă pentru a promova punerea în aplicare a acestor obiective din perspectiva adoptării unor măsuri adecvate, menite să încurajeze activitatea și dezvoltarea producției și distribuției audiovizuale europene, în special în țările cu o capacitate de producție redusă și cu limbi de circulație restrânsă;

întrucât planuri naționale de asistență pentru producțiile europene pot fi aplicate în măsura în care acestea se conformează legislației comunitare;

întrucât angajamentul în favoarea menținerii unei anumite proporții de programe difuzate rezervate producțiilor independente, realizate de producători independenți de posturile de televiziune, va stimula noi surse de producție de televiziune, mai ales crearea de întreprinderi mici și mijlocii; întrucât aceasta va oferi noi oportunități și posibilități de manifestare pentru marketingul talentelor creative din rândul profesiilor culturale și din domeniul cultural; întrucât definiția conceptului de producător independent de către statele membre trebuie să ia în considerare obiectivul enunțat anterior, acordând considerația cuvenită producătorilor de talie mică sau medie permițând autorizarea participării financiare prin intermediului coproducțiilor realizate în cooperare cu filiale ale organizațiilor de televiziune;

întrucât statele membre trebuie să adopte măsuri pentru a asigura scurgerea unei anumite perioade de timp între premiera unei opere în cinematografe și premiera acesteia la televiziune;

întrucât, pentru a permite o politică activă în sprijinul unei anumite limbi, statele membre își păstrează libertatea de a stabili reglementări mai detaliate sau mai stricte în special pe baza criteriilor de limbă, atâta timp cât reglementările respective sunt în conformitate cu legislația europeană și mai ales nu sunt aplicabile retransmisiei programelor difuzate originare din alte state membre;

întrucât, pentru a asigura protejarea completă și eficientă a intereselor consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune, este esențial ca publicitatea prin televiziune să se conformeze unui număr de reglementări și standarde minimale și ca statele membre să își poată rezerva dreptul de a stabili reglementări mai detaliate sau mai stricte, iar în anumite împrejurări să stabilească condiții diferite pentru posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor;

întrucât statele membre, acordând considerația cuvenită legislației comunitare, în cazul programelor difuzate numai pe teritoriul național care nu pot fi recepționate, direct sau indirect, într-unul din statele membre, trebuie să aibă libertatea de a stabili condiții diferite pentru inserarea publicității și limite diferite ale volumului de publicitate pentru a sprijini programele respective;

întrucât este necesar să fie interzisă orice formă de publicitate prin televiziune care promovează țigările și alte produse din tutun, inclusiv publicitatea care, deși nu menționează direct produsul din tutun, încearcă să eludeze interdicția folosind mărci, simboluri sau alte caracteristici distinctive ale produselor din tutun sau întreprinderi comerciale ale căror activități cunoscute sau principale includ producția sau vânzarea acestor produse;

întrucât este la fel de necesar să fie interzisă orice formă de publicitate prin televiziune pentru produse medicamentoase și tratamente medicale disponibile numai pe bază de prescripție medicală în statele membre sub a căror jurisdicție se află postul de emisie și să fie introduse criterii stricte privind publicitatea prin televiziune a produselor alcoolice;

întrucât se are în vedere importanța tot mai mare a sponsorizării pentru finanțarea programelor trebuie stabilite reglementări adecvate în acest sens;

întrucât este printre altele necesar să fie introduse reglementări referitoare la programele de televiziune și la publicitatea prin televiziune care să protejeze dezvoltarea fizică, mentală și morală a minorilor;

întrucât, deși posturile de televiziune sunt în mod normal obligate să garanteze faptul că programele prezintă corect fapte și evenimente, totuși este important ca acestora să li se impună obligații specifice referitoare la dreptul la replică sau la despăgubirile echivalente, astfel încât orice persoană ale cărei interese legitime au fost lezate printr-o afirmație făcută în cadrul unui program de televiziune să își poată exercita efectiv acest drept sau să beneficieze de despăgubiri,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

Definiții

Articolul 1

În sensul prezentei directive:

(a)

„transmisie televizată” înseamnă transmisia inițială, prin cablu sau pe cale aeriană, inclusiv transmisia prin satelit, într-o formă codată sau necodată, a programelor de televiziune, în vederea recepționării acestora de către public. Aceasta include comunicarea programelor între diferite întreprinderi, în scopul transmiterii lor finale către public. Aceasta nu cuprinde serviciile de comunicații care asigură informații sau mesaje pe bază de cerere individuală, cum ar fi telecopierea, băncile de date electronice și alte servicii similare;

(b)

„publicitate televizată” înseamnă orice tip de anunț transmis de către o întreprindere publică sau privată în schimbul perceperii unei sume de bani sau a unei forme de compensație similare, în legătură cu o tranzacție, activitate comercială, meșteșug sau profesie, pentru a promova furnizarea de bunuri și servicii, inclusiv proprietăți inamovibile, drepturi și obligații, transmisia făcându-se în schimbul perceperii unei sume de bani.

Cu excepția motivelor enunțate la articolul 18, aceasta nu include ofertele directe adresate publicului privind vânzarea, cumpărarea sau închirierea de produse sau pentru prestarea de servicii în schimbul perceperii unei sume de bani;

(c)

„publicitate mascată” înseamnă reprezentarea prin cuvinte sau imagini a bunurilor, serviciilor, numelui, mărcii sau activității unui producător de bunuri sau furnizor de servicii în cadrul programelor, atunci când o astfel de reprezentare este introdusă în emisiune în scopuri publicitare și poate induce în eroare publicul cu privire la natura sa. Astfel de reprezentări se consideră intenționate mai ales atunci când se fac în schimbul perceperii unei sume de bani sau a unei forme de compensație similară;

(d)

„sponsorizare” înseamnă orice contribuție a unei întreprinderi publice sau private neangajate în activități de difuzare a programelor de televiziune sau în producția de opere audiovizuale, la finanțarea programelor de televiziune în vederea promovării numelui, mărcii, imaginii, activităților sau produselor sale.

CAPITOLUL II

Prevederi generale

Articolul 2

(1) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca toate emisiunile de televiziune transmise

—	de către stațiile de emisie aflate sub jurisdicția sa sau

—	de către posturile de televiziune care, deși nu se află sub jurisdicția nici unui stat membru, utilizează o frecvență sau o capacitate de satelit acordată de statul membru sau o stație de emisie de la sol spre un satelit situat în statul membru

să respecte legislația în vigoare pe teritoriul său, aplicabilă emisiunilor adresate publicului.

(2) Statele membre garantează libertatea de recepție și nu restricționează retransmisia pe teritoriul lor a emisiunilor de televiziune din alte state membre pentru motivele conținute în domeniile coordonate de prezenta directivă. Statele membre pot suspenda temporar retransmisia emisiunilor de televiziune în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a)	o emisiune de televiziune provenind dintr-un alt stat membru conține o încălcare manifestă, serioasă și gravă a articolului 22;

(b)	în cursul ultimelor 12 luni, stația de emisie a încălcat aceeași prevedere de cel puțin două ori;

(c)	statul membru afectat a înștiințat în scris stația de emisie și Comisia asupra presupuselor încălcări și asupra intenției sale de a restricționa retransmisia dacă astfel de încălcări se repetă;

(d)	consultările între statul de pe teritoriul căruia se efectuează transmisia și Comisie nu au condus la o rezolvare amiabilă în termen de 15 zile de la data înștiințării specificate la litera (c), iar presupusa încălcare persistă.

Comisia asigură compatibilitatea suspendării cu legislația comunitară. Comisia are dreptul de a solicita statului membru să pună de urgență capăt suspendării, dacă aceasta se dovedește contrară legislației comunitare. Prezenta prevedere nu aduce atingere aplicării nici unei proceduri, căi de atac sau sancțiuni împotriva încălcărilor constatate de statul membru care deține jurisdicția asupra stației de emisie în chestiune.

(3) Prezenta directivă nu se aplică emisiunilor realizate cu scopul de a fi recepționate exclusiv în state altele decât statele membre și care nu sunt recepționate, direct sau indirect, într-unul sau mai multe state membre.

Articolul 3

(1) Statele membre își păstrează libertatea de a solicita stațiilor de televiziune aflate sub jurisdicția lor să stabilească norme mai detaliate sau mai stricte referitoare la domeniile conținute în prezenta directivă.

(2) Folosind mijloace adecvate, statele membre asigură, prin cadrul legislativ propriu, respectarea prevederilor prezentei directive de către posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor.

CAPITOLUL III

Promovarea distribuției și producției de programe de televiziune

Articolul 4

(1) În cazul în care acest lucru este posibil și folosind mijloace adecvate, statele membre garantează faptul că stațiile de emisie rezervă operelor europene, în sensul articolului 6, o proporție majoritară din timpul lor de emisie, din care se scade timpul dedicat știrilor, evenimentelor sportive, jocurilor, publicității și serviciilor teletext. Această proporție, având în vedere responsabilitățile de ordin informațional, educațional, cultural și de divertisment ale stației de emisie către publicul său, ar trebui atinsă progresiv, pe baza unor criterii adecvate.

(2) În cazul în care proporția stabilită la alineatul (1) nu poate fi atinsă, aceasta nu trebuie să fie sub media valabilă pentru statul membru respectiv în anul 1988.

Cu toate acestea, în cazul Republicii Elene și al Republicii Portugalia, anul 1988 este înlocuit de anul 1990.

(3) Cu începere din data de 3 octombrie 1991, statele membre pun la dispoziția Comisiei, o dată la fiecare 2 ani, un raport privind aplicarea prezentului articol și a articolului 5.

Raportul cuprinde în special o situație statistică privind atingerea proporției la care se face referire în prezentul articol și în articolul 5, pentru fiecare dintre programele de televiziune care intră în jurisdicția statului membru respectiv, precum și motivele, pentru fiecare caz în parte, de neatingere a acestei proporții precum și măsurile adoptate sau preconizate pentru realizarea ei.

Comisia informează celelalte state membre și Parlamentul European cu privire la conținutul acestor rapoarte, care sunt însoțite, acolo unde este cazul, de un aviz. Comisia asigură aplicarea prezentului articol și a articolului 5 în conformitate cu prevederile tratatului. În formularea avizului său, Comisia poate lua în considerare cu precădere progresul înregistrat în comparație cu anii anteriori, ponderea premierelor în cadrul programelor difuzate, circumstanțele specifice noilor posturi de emisie și situația specială a țărilor cu o capacitate redusă de producție audiovizuală sau cu limbi de circulație restrânsă.

(4) Consiliul analizează modul de aplicare a prevederilor prezentului articol pe baza unui raport din partea Comisiei, însoțit de orice propunere de revizuire considerată necesară, nu mai târziu de sfârșitul celui de-al cincilea an după adoptarea prezentei directive.

În acest scop, raportul Comisiei ia în considerare cu precădere evoluția pieței comunitare și a contextului internațional, pe baza informațiilor furnizate de statele membre în conformitate cu alineatul (3).

Articolul 5

În cazul în care acest lucru este posibil și folosind mijloace adecvate, statele membre garantează că stațiile de emisie rezervă cel puțin 10 % din timpul lor de emisie, din care se scade timpul dedicat știrilor, evenimentelor sportive, jocurilor, publicității și serviciilor teletext sau, ca alternativă, la discreția fiecărui stat membru, cel puțin 10 % din bugetul lor de programe, pentru opere europene create de producători independenți de stațiile de emisie. Această proporție, având în vedere responsabilitățile de ordin informațional, educațional, cultural și de divertisment ale stației de emisie către publicul său, ar trebui atinsă progresiv, pe baza unor criterii adecvate; ea trebuie obținută prin alocarea unei proporții adecvate operelor noi, respectiv a operelor transmise într-un interval de 5 ani după producție.

Articolul 6

(1) În sensul prezentului capitol, „opere europene” înseamnă:

(a)	operele originare din statele membre ale Comunității, iar în cazul posturilor de televiziune aflate sub jurisdicția Republicii Federale Germane, operele din teritoriile germane în care Legea de bază nu se aplică și care îndeplinesc condițiile specificate la alineatul (2);

(b)	operele originare din state europene terțe care au semnat Convenția europeană a Consiliului Europei privind televiziunea transfrontalieră și care îndeplinesc condițiile specificate la alineatul (2);

(c)	operele originare din state europene terțe și care îndeplinesc condițiile specificate la alineatul (3).

(2) Operele la care se face referire la alineatul 1 literele (a) și (b) sunt opere realizate în cea mai mare parte cu autori și personal rezident într-unul sau mai multe din statele la care se face referire la alineatul 1 literele (a) și (b), în cazul în care respectă una dintre următoarele trei condiții:

(a)	sunt realizate de către unul sau mai mulți producători stabiliți într-unul sau mai multe dintre statele respective sau

(b)	producția operelor este supervizată și în esență controlată de către unul sau mai mulți producători stabiliți într-unul sau mai multe dintre statele respective;

(c)	contribuția coproducătorilor din statele respective la costurile totale ale coproducției este preponderentă, iar coproducția nu este controlată de unul sau mai mulți producători stabiliți în afara statelor respective.

(3) Operele menționate la alineatul 1 litera (c) sunt realizate exclusiv sau în coproducție de către producători stabiliți într-unul sau mai multe din statele europene terțe cu care Comunitatea va încheia acorduri în conformitate cu procedurile prevăzute de tratat, în cazul în care operele respective sunt realizate preponderent cu autori și personal rezident într-unul sau mai multe dintre statele membre.

(4) Operele care nu sunt opere europene în sensul alineatului (1), dar sunt realizate preponderent cu autori și personal rezident într-unul sau mai multe dintre statele membre, sunt considerate opere europene într-o proporție depinzând de contribuția co-producătorilor din statele membre la costurile totale de producție.

Articolul 7

Statele membre garantează că posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor nu difuzează nici o operă cinematografică, cu excepția cazului în care nu s-a convenit altfel între deținătorii de drepturi și postul de televiziune respectiv, decât după expirarea termenului de doi ani de la premiera operei în cinematografele dintr-unul din statele membre ale Comunității; în cazul operelor cinematografice realizate în coproducție cu postul de televiziune, termenul este de un an.

Articolul 8

În cazul în care acest lucru este considerat necesar din motive de politică lingvistică, statele membre pot stabili reglementări mai detaliate sau mai stricte, în special pe baza criteriilor de limbă, pentru anumite posturi de televiziune sau pentru toate posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor, cu respectarea legislației comunitare.

Articolul 9

Prezentul capitol nu se aplică posturilor locale de televiziune care nu fac parte dintr-o rețea națională.

CAPITOLUL IV

Publicitatea prin televiziune și sponsorizarea

Articolul 10

(1) Publicitatea prin televiziune trebuie să fie identificabilă instantaneu ca atare și separată de restul programului prin mijloace optice și acustice.

(2) Spoturile publicitare izolate sunt considerate excepții.

(3) Publicitatea nu poate utiliza tehnici subliminale.

(4) Publicitatea mascată este interzisă.

Articolul 11

(1) Publicitatea se inserează între programe. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile stabilite la alineatele (2)-(5) din prezentul articol, publicitatea poate fi inserată și în timpul unui program, astfel încât să nu prejudicieze integritatea și valoarea programului respectiv, luând în considerare pauzele naturale din cuprinsul acestuia, durata și natura sa și nici interesele deținătorilor de drepturi.

(2) În programele care conțin părți autonome, precum și în programele sportive și în evenimentele și reprezentațiile structurate în mod similar, care cuprind pauze, publicitatea se inserează numai între părțile componente ale programului sau în pauze.

(3) Transmisia operelor audiovizuale de tipul filmelor de lung metraj sau al filmelor de televiziune (cu excepția serialelor, programelor de divertisment și documentarelor), a căror durată programată depășește 45 de minute, poate fi întreruptă o singură dată la sfârșitul fiecărei perioade complete de 45 de minute. O nouă întrerupere este permisă numai dacă durata programată a acestora depășește cu cel puțin 20 de minute, două sau mai multe perioade complete de câte 45 de minute fiecare.

(4) În cazul în care programele, altele decât cele descrise la alineatul (2), sunt întrerupte de publicitate, se recomandă o perioadă de cel puțin 20 de minute între fiecare pauză de publicitate succesivă din cuprinsul programului.

(5) În intervalul de difuzare a unui serviciu religios nu se inserează publicitate. Programele de știri și actualități, documentarele, programele religioase și cele pentru copii nu sunt întrerupte de publicitate în cazul în care durata lor programată este de sub 30 de minute. În cazul în care durata lor programată atinge sau depășește 30 de minute, se aplică prevederile alineatului precedent.

Articolul 12

Publicitatea prin televiziune nu are dreptul:

(a)	să aducă atingere respectului demnității umane;

(b)	să includă discriminări pe criterii de rasă, sex sau naționalitate;

(c)	să ofenseze convingeri politice sau religioase;

(d)	să încurajeze comportamente care prejudiciază sănătatea și siguranța;

(e)	să încurajeze comportamente care prejudiciază protecția mediului.

Articolul 13

Orice formă de publicitate prin televiziune pentru țigarete și alte produse din tutun este interzisă.

Articolul 14

Orice formă de publicitate prin televiziune pentru produse medicamentoase și tratamente medicale disponibile numai pe bază de prescripție medicală în statele membre sub a căror jurisdicție se află postul de emisie este interzisă.

Articolul 15

Publicitatea prin televiziune pentru băuturi alcoolice trebuie să respecte următoarele criterii:

(a)	să nu vizeze cu precădere minorii și mai ales să nu prezinte minori consumând astfel de băuturi;

(b)	să nu stabilească o corelație între consumul de alcool și performanța fizică mărită sau ușurința în conducerea mașinii;

(c)	să nu creeze impresia că consumul de alcool favorizează succesul social și sexual;

(d)	să nu pretindă că alcoolul posedă calități terapeutice sau că este un stimulent, un sedativ sau un mijloc de rezolvare a conflictelor personale;

(e)	să nu încurajeze consumul nemăsurat de alcool și să nu prezinte abstinența sau moderația într-o lumină negativă;

(f)	să nu scoată în evidență conținutul ridicat de alcool drept atribut pozitiv al băuturilor.

Articolul 16

Publicitatea prin televiziune nu trebuie să afecteze negativ minorii din punct de vedere moral sau fizic și în consecință trebuie să respecte următoarele criterii care să asigure protecția lor:

(a)	să nu incite minorii în mod direct la achiziționarea unui produs sau serviciu, exploatând lipsa lor de experiență sau credulitatea;

(b)	să nu încurajeze în mod direct minorii să își convingă părinții sau pe alte persoane să cumpere bunurile sau serviciile cărora li se face publicitate;

(c)	să nu exploateze încrederea deosebită a minorilor în părinți, cadre didactice sau alte persoane;

(d)	să nu prezinte în mod nejustificat minori în situații periculoase.

Articolul 17

(1) Programele de televiziune sponsorizate trebuie să respecte următoarele prevederi:

(a)	conținutul și intervalul orar afectat acestora nu pot fi în nici o situație influențate de către sponsor într-un mod care să afecteze responsabilitatea și independența editorială a postului de emisie în raport cu programele;

(b)	trebuie să fie identificate cu precizie prin specificarea numelui și mărcii sponsorului la începutul și la sfârșitul programelor;

(c)	nu trebuie să încurajeze cumpărarea sau închirierea unor produse sau servicii aparținând sponsorului sau unei terțe părți, mai ales prin referințe promoționale speciale adresate produselor sau serviciilor respective.

(2) Programele de televiziune nu pot fi sponsorizate de către persoane fizice sau juridice a căror activitate principală o constituie fabricarea sau vânzarea produselor a căror publicitate este interzisă conform prevederilor articolelor 13 sau 14.

(3) Nu pot fi sponsorizate programele de știri și de actualități.

Articolul 18

(1) Volumul publicității nu poate depăși 15 % din timpul de emisie zilnic. Cu toate acestea, procentajul poate crește până la 20 %, pentru a include forme de publicitate cum ar fi ofertele directe adresate publicului referitoare la vânzarea, cumpărarea sau închirierea unor produse sau la prestarea unor servicii, cu condiția ca volumul spoturilor publicitare să nu depășească 15 %.

(2) Volumul spoturilor publicitare într-o oră de emisie nu poate depăși 20 %.

(3) Fără să aducă atingere prevederilor alineatului (1), formele de publicitate cum ar fi ofertele directe adresate publicului referitoare la vânzarea, cumpărarea sau închirierea unor produse sau la prestarea unor servicii nu pot depăși 1 oră/zi.

Articolul 19

Statele membre pot stabili norme mai stricte decât cele prevăzute la articolul 18 cu privire la perioadele de programare și procedurile aplicate difuzării programelor de televiziune pentru posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor, astfel încât să determine un echilibru între cererea de publicitate prin televiziune și interesul public, luând în considerare următoarele:

(a)	rolul televiziunii în furnizarea de informații, educație, cultură și divertisment;

(b)	protejarea pluralismului informației difuzate prin mass-media.

Articolul 20

Fără să aducă atingere prevederilor articolului 3, acordând considerația cuvenită legislației comunitare, statele membre pot stabili condiții altele decât cele prevăzute la articolul 11, alineatele (2)-(5) și la articolul 18 cu privire la emisiunile care se difuzează numai pe teritoriul național și nu pot fi recepționate, direct sau indirect, într-unul sau mai multe state membre.

Articolul 21

Prin cadrul legal propriu, statele membre trebuie să asigure luarea de măsuri adecvate împotriva emisiunilor de televiziune care nu respectă prevederile prezentului capitol, pentru a asigura respectarea prezentelor prevederi.

CAPITOLUL V

Protecția minorilor

Articolul 22

Statele membre trebuie să adopte măsuri adecvate pentru a garanta că emisiunile de televiziune difuzate de posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor nu cuprind programe cu potențialul de a afecta în mod grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special cele care cuprind pornografie sau violență nejustificată. Prezenta prevedere se extinde și asupra altor programe care prezintă probabilitatea de a afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, cu excepția cazurilor când prin programarea emisiunilor la anumite ore sau prin orice măsuri tehnice se asigură faptul că minorii din zonă, în situații normale, nu vor auzi sau vedea emisiunile respective.

Statele membre trebuie să garanteze că emisiunile difuzate nu incită la ură pe considerente de rasă, sex, religie sau naționalitate.

CAPITOLUL VI

Dreptul la replică

Articolul 23

(1) Fără să aducă atingere altor prevederi de drept civil, administrativ sau penal adoptate de către statele membre, orice persoană fizică sau juridică, indiferent de cetățenie sau naționalitate, ale cărei interese legitime, în special reputația și bunul renume, au fost lezate prin enunțarea unor fapte neadevărate într-un program de televiziune trebuie să beneficieze de dreptul la replică sau de despăgubiri echivalente.

(2) Toate stațiile de emisie aflate sub jurisdicția unui stat membru trebuie să acorde dreptul la replică sau despăgubiri echivalente.

(3) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura dreptul la replică sau despăgubirile echivalente și determină procedura de urmat pentru exercitarea acestora. În special, asigură trecerea unui interval de timp suficient și faptul că procedurile implementate în favoarea dreptului la replică sau a despăgubirilor echivalente pot fi exercitate corect de orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau stabilită în alte state membre.

(4) Cererea de exercitare a dreptului la replică sau la despăgubiri echivalente poate fi respinsă dacă replica nu se justifică în conformitate cu condițiile stabilite la alineatul (1), în cazul în care aceasta ar implica un act susceptibil de a fi sancționat, ar angrena responsabilitatea juridică civilă a postului de emisie sau ar depăși standardele decenței publice.

(5) O procedură pentru cazurile în care litigiile cu privire la exercitarea dreptului la replică sau despăgubirile echivalente pot fi aduse în atenția tribunalelor va fi stabilită.

CAPITOLUL VII

Dispoziții finale

Articolul 24

În domeniile pe care prezenta directivă nu le coordonează, nu sunt afectate drepturile și obligațiile statelor membre care decurg din convențiile existente privind telecomunicațiile sau difuziunea.

Articolul 25

(1) Statele membre adoptă acte cu putere de lege și acte administrative necesare pentru respectarea prezentei directive până la 3 octombrie 1991. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniile reglementate de prezenta directivă.

Articolul 26

Cel târziu la sfârșitul celui de-al cincilea an care urmează datei adoptării prezentei directive și la fiecare doi ani după data respectivă, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social un raport privind aplicarea prezentei directive și, după caz, face propuneri suplimentare pentru a o adapta la evoluțiile din domeniul difuzării programelor de televiziune.

Articolul 27

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 3 octombrie 1989.

Pentru Consiliu

Președintele

R. DUMAS

(1) JO C 179, 17.7.1986, p. 4.

(2) JO C 49, 22.2.1988, p. 53 și JO C 158, 26.6.1989.

(3) JO C 232, 31.8.1987, p. 29.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

223

31989L0594

L 341/19

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 30 octombrie 1989

de modificare a Directivelor 75/362/CEE, 77/452/CEE, 78/686/CEE, 78/1026/CEE și 80/154/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic, asistent medical generalist, medic stomatolog, medic veterinar și moașă, precum și a Directivelor 75/363/CEE, 78/1027/CEE și 80/155/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind medicii, medicii veterinarii și moașele

(89/594/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49 și 57 alineatele (1) și (2) prima și a treia teză și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât sunt necesare anumite modificări tehnice ale Directivelor 75/362/CEE (4), 77/452/CEE (5), 78/686/CEE (6), 78/1026/CEE (7) și 80/154/CEE (8), modificate ultima dată de Actul de aderare a Spaniei și Portugaliei, privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic, asistent medical generalist, medic stomatolog, medic veterinar și moașă și ale Directivei 75/363/CEE (9) a Consiliului, modificată ultima dată de Directiva 82/76/CEE (10), și ale Directivelor 78/1027/CEE (11) și 80/155/CEE (12) privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitatea medicilor, medicilor veterinari și respectiv a moașelor, pentru a ține seama, în special, de schimbările survenite în denumirea diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în aceste profesii sau în denumirea anumitor specializări medicale și privind crearea unor noi specializări medicale sau renunțarea la anumite specializări medicale mai vechi apărute în unele state membre;

întrucât este necesar să fie protejate, la nivel comunitar, drepturile obținute de cei care dețin titluri oficiale de calificare mai vechi, care nu se mai acordă ca urmare a modificărilor menționate ale reglementărilor statului membru care le-a acordat acea calificare, și să fie completate, la nevoie, directivele respective cu dispozițiile de rigoare;

întrucât, din motive de echitate, se recomandă asigurarea unor măsuri tranzitorii pentru anumiți posesori ai diplomelor, certificatelor sau ai altor titluri oficiale de calificare ca medic veterinar și de moașă, acordate de Republica Italiană și respectiv de Spania, și care sancționează formarea profesională care nu este în deplină conformitate cu Directivele 78/1027/CEE și 80/155/CEE,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL 1

Modificări ale Directivelor 75/362/CEE și 75/363/CEE (recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic și coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitatea medicilor)

Articolul 1

Articolul 3 din Directiva 75/362/CEE se modifică după cum urmează:

La rubrica (a), „în Germania”:

—

punctul 2 se înlocuiește cu următoarele:

„2.	Certificatul obținut în urma examenului de stat în medicină eliberat de autoritățile competente după 30 iunie 1988 și certificatul de atestare a practicării medicinii în timpul unei perioade de stagiatură («Arzt im Praktikum»).”;

—	punctul 2 devine punctul 3 și „cele enumerate la punctul 1;” se înlocuiește cu „cele enumerate la punctele 1 și 2;”.

(f) „în Italia” se înlocuiește cu următoarele:

„(f)

în Italia:

«diploma di laurea in medicina e chirurgia» (diplomă de absolvire în medicină și chirurgie) acordată de o universitate, însoțită de o «diploma di abilitazione all'esercizio della medicina e chirurgia» (diplomă care conferă dreptul de a practica medicina și chirurgia) acordată de Comisia de stat de examinare;”.

(j) „în Grecia” se înlocuiește cu următoarele:

„(j)

în Grecia:

«Πτυχίο Ιατρικής» (diplomă în medicină) acordată de:

—	facultatea de medicină a unei universități sau

—	facultatea de științe ale sănătății, departamentul de medicină, a unei universități;”.

(k) „în Spania” se înlocuiește cu următoarele:

„(k)	în Spania: «Título di Licenciado en Medicina y Cirugía» (diplomă universitară de absolvire în medicină și chirurgie) acordată de Ministerul Sănătății și Științei sau de rectorul unei universități;”.

Articolul 2

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 75/362/CEE se modifică după cum urmează:

Textul referitor la Belgia se înlocuiește cu următoarele:

„în Belgia:

«Le titre d'agrégation en qualité de médecin spécialisteerkenningstitel van geneesheer specialist» (dovada oficială a calificării ca medic specialist) eliberată de Ministerul în ale cărui atribuții intră sănătatea publică;”.

La rubrica „în Franța” se adaugă următoarea liniuță:

„—	«le diplôme d'études spécialisées de médecine délivré par les universités» (diploma de studii de specialitate în medicină acordată de o universitate);”.

Rubrica „în Țările de Jos” se modifică după cum urmează:

—	textul existent devine prima liniuță;

—

se adaugă următoarea liniuță:

„—	«Het door de Sociaal-Geneeskundigen Registratie-Comissie (SGRC) afgegeven getuigschrift van erkenning en inschrijving in het Register von Sociaal-Geneeskundingen» (certificat de aprobare și înregistrare eliberat de comisia de înregistrare a medicilor de medicină socială);”.

Rubrica „în Grecia” se înlocuiește cu următoarele:

„în Grecia:

«Τίτλος Ιατρικής ειδικότητας χορηγούμενος από τις Νομαρχίες» (certificat de specializare în medicină) eliberat de prefecturi;”.

Articolul 3

Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 75/362/CEE se modifică după cum urmează:

Rubrica „anestezie”:

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„France:

anesthésiologie-réanimation chirurgicale”;

—

subrubrica referitoare la Țările de Jos se înlocuiește cu următoarele:

„Țările de Jos:

anesthesiologie.”

Rubrica „chirurgie generală”:

—

subrubrica referitoare la Spania se înlocuiește cu următoarele:

„Spania:

Cirurgía generaly del aparato digestivo.”

Rubrica „oftalmologie”:

—

subrubrica referitoare la Belgia se înlocuiește cu următoarele:

„Belgia:

ophtalmologie«oftalmologie».”

Rubrica „medicina aparatului respirator”:

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„France:

pneumologie”;

—

subrubrica referitoare la Țările de Jos se înlocuiește cu următoarele:

„Țările de Jos:

Longziekten en tuberculose.”

Rubrica „urologie”:

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

Chirurgie urologique.”

Rubrica „ortopedie”:

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

Chirurgie orthopédique et traumatologie.”

Se adaugă următoarele rubrici:

„—

anatomie patologică

Germania:	Pathologie
Belgia:	Anatomie pathologiquepathologische anatomie
Danemarca:	Patologisk anatomi og histologi eller vaevsundersøgelse
Franța:	Anatomie et cythologie pathologique
Irlanda:	Morbid anatomy and histopathology
Italia:	Anatomia patologica
Luxemburg:	Anatomie pathologique
Țările de Jos:	pathologischeanatomie
Regatul Unit:	Morbid anatomy and histopathology
Grecia:	Παθολογική ανατομική
Spania:	anatomíapatológica
Portugalia:	Anatomia patológica;

—

neurologie

Germania:	Νeurologie
Belgia:	neurologieneurologie
Danemarca:	Neuromedicin eller medicinske nervesygdomme
Franța:	neurologie
Irlanda:	neurology
Italia:	neurologia
Luxemburg:	neurologie
Țările de Jos:	neurologie
Regatul Unit:	neurology
Grecia:	Νευρολογία
Spania:	neurología
Portugalia:	neurologia;

—

psihiatrie

Germania:	Psychiatrie
Belgia:	psychiatriepsychiatrie
Danemarca:	psykiatri
Franța:	psychiatrie
Irlanda:	psychiatry
Italia:	psichiatria
Luxemburg:	psychiatrie
Țările de Jos:	psychiatrie
Regatul Unit:	Psychiatry
Grecia:	Ψυχιατρική
Spania:	psiquiatría
Portugalia:	psiquiatria.”

Articolul 4

Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 75/362/CEE se modifică după cum urmează:

Rubrica „hematologie biologică”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Franța:

hématologie”;

—	în toate versiunile lingvistice, cu excepția celei în limba franceză și, respectiv, portugheză, rubrica referitoare la Spania se elimină.

2.	Rubrica „anatomia patologică” se elimină.

Rubrica „chirurgie plastică”:

—	subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele: „Franța: chirurgie plastique, reconstructrice et esthétique”.

Rubrica „chirurgie toracică”:

—	subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele: „Franța: chirurgie thoracique et cardio-vasculaire”.

Rubrica „chirurgie infantilă”:

—

se introduce următoarea subrubrică referitoare la Franța:

„Franța:

Chirurgie infantile.”

Rubrica „chirurgie vasculară”:

—	pentru versiunea în limba olandeză, titlul rubricii se înlocuiește cu „chirurgie van bloedvaten”;

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Franța:

Chirurgie vasculaire”;

—

subrubrica referitoare la Italia se înlocuiește cu următoarele:

„Italia:

Chirurgia vascolare.”

La rubrica denumită „cardiologie”, subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

Pathologie cardio-vasculaire.”

Rubrica „gastroenterologie”:

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

gastro-entérologie et hépatologie”;

—

subrubrica referitoare la Luxemburg se înlocuiește cu următoarele:

„Luxemburg:

gastro-entérologie”;

—

subrubrica referitoare la Țările de Jos se înlocuiește cu următoarele:

„Țările de Jos:

gastro-enterologie”;

—

subrubrica referitoare la Grecia se înlocuiește cu următoarele:

„Grecia:

γαστρεντεολογία”

Rubrica „reumatologie”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Danemarca:

reumatologi”

10.

Rubrica „endocrinologie”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Franța:

endocrinologie-maladies métaboliques”;

—

subrubrica referitoare la Luxemburg se înlocuiește cu următoarele:

„Luxemburg:

endocrinologie, maladies du métabolisme et de la nutrition.”

11.

Rubrica „fizioterapie”:

—

subrubrica referitoare la Grecia se înlocuiește cu următoarele:

„Grecia:

Ψυχική ιατρική και αποκατάσταση.”

12.	Rubricile „neurologie” și „psihiatrie” se elimină.

13.

La rubrica „neuropsihiatrie”, subrubrica referitoare la Grecia se înlocuiește cu următoarele:

„Grecia:

Νευρολογία -ψυχιατρική.”

14.

Rubrica „dermato-venerice”:

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

dermatologie et vénéréologie”;

—

subrubrica referitoare la Țările de Jos se înlocuiește cu următoarele:

„Țările De Jos:

dermatologie en venerologie.”

15.

Rubrica „radiologie”:

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

électro-radiologie.”

16.

Rubrica „diagnostic radiologic”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Germania:

Radiologische Diagnostik”;

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

radiodiagnostic et imagerie médicale.”

17.

Rubrica „radioterapie”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Germania:

Strahlentherapie”;

—

subrubrica referitoare la Franța se înlocuiește cu următoarele:

„Franța:

oncologie, option radiothérapie.”

18.

Rubrica „boli tropicale”:

—	subrubrica „Belgia: médecine tropicaletropische geneeskunde” se elimină.

19.

Rubrica „psihiatrie infantilă”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Irlanda:

child and adolescent psychiatry.”

20.

Rubrica „geriatrie”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Țările de Jos:

klinische geriatrie”.

21.

La rubrica „boli renale”:

—

se introduce următoarea subrubrică:

„Franța:

néphrologie”;

—

se introduce următoarea rubrică:

„Luxemburg:

néphrologie.”

22.

Rubrica „medicină comunitară”:

—

se introduce următoarea rubrică:

„Franța:

santé publique et médecine sociale.”

23.

Rubrica „medicina muncii” se modifică în felul următor:

(a)

titlul, exceptând versiunea în limba engleză, se modifică astfel:

—	versiunea în limba daneză:

„arbejdsmedicin”;

—	versiunea în limba germană:

„Arbeitsmedizin”;

—	versiunea în limba greacă:

„ιατρική της εργασίας”;

—	versiunea în limba spaniolă:

„medicina del trabajo”;

—	versiunea în limba franceză:

„médecine du travail”;

—	versiunea în limba italiană:

„medicina del lavoro”;

—	versiunea în limba olandeză:

„arbeidsgeneeskunde”;

—	versiunea în limba portugheză:

„medicina do trabalho”;

(b)

se introduc următoarele subrubrici:

„Germania:

Arbeitsmedizin”;

„Danemarca:

samfundsmedicin/arbejdsmedicin”;

„Franța:

médecine du travail”;

„Italia:

medicina del lavoro”;

„Țările de Jos:

arbeids- en bedrijfsgeneeskunde”;

„Grecia:

Ιατρική της εργασίας”;

„Portugalia:

medicina do trabalho”.

24.

Rubrica „alergologie”:

—

subrubrica referitoare la Grecia se înlocuiește cu următoarele:

„Grecia:

αλλεργιολογία”.

25.

Rubrica „chirurgie gastroenterologică”:

—

se introduce subrubrica următoare:

„Franța:

chirurgie viscérale.”

26.

Se adaugă următoarele rubrici:

„medicină nucleară:
Germania:	Nuklearmedizin
Belgia:	médecine nucléairenucleaire geneeskunde
Franța:	médecine nucléaire
Italia:	Medicina nucleare
Țările de Jos:	Nucleaire geneeskunde
Regatul Unit:	Nuclear medicine
Grecia:	Πυρηνική ιατρική
Spania:	Medicina nuclear
Portugalia:	Medicina nuclear;
chirurgie maxilofacială (formare profesională medicală de bază):
Franța:	Chirurgie maxillo-faciale et stomatologie
Italia:	Chirurgia maxillo-facciale
Spania:	Cirurgía oral y maxilofacial;
chirurgie dentară, orală și maxilofacială (formare profesională de bază în medicină și stomatologie):
Germania:	Zahn-,Mund-, Kiefer- und Gesichtschirurgie
Belgia:	stomatologie/chirurgie orale et maxillo-faciale stomatologie/orale en maxillo-faciale chirurgie
Irlanda:	Oral and maxillo-facial surgery
Regatul Unit:	Oral and maxillo-facial surgery.”

Articolul 5

Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 75/362/CEE se înlocuiește cu următoarele:

„(3) În cazul resortisanților din statele membre, ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medic sau medic specialist nu corespund calificărilor sau denumirilor care figurează la articolele 3, 5 și 7, fiecare stat membru va recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare acordate de acele state membre, împreună cu un certificat eliberat de autoritățile sau organismele competente. Certificatul va atesta că aceste diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare ca medic sau medic specialist au fost acordate în urma formării profesionale efectuate în conformitate cu prevederile Directivei 75/363/CEE menționate, după caz, la articolele 2, 4 sau 6 din prezenta directivă, și sunt considerate de statul membru care le-a acordat drept calificări și denumiri stabilite, după caz, la articolele 3, 5 sau 7 din prezenta directivă.”

Articolul 6

Articolul 2 din Directiva 75/363/CEE se modifică după cum urmează:

—

la alineatul (1) litera (a), se adaugă următoarea prevedere:

„formarea profesională în urma căreia se obține o diplomă, un certificat sau un alt titlu oficial de calificare în chirurgia dentară, orală și maxilofacială (formare profesională de bază în medicină și stomatologie) presupune, de asemenea, absolvirea cursului de formare profesională în stomatologie menționat la articolul 1 din Directiva 78/687/CEE (1);”;

—

se adaugă următoarea notă de subsol:

„(1)	JO L 233, 24.8.1978, p. 10.”;

—

la alineatul (2) se adaugă următoarea prevedere:

„Eliberarea diplomei, certificatului sau a altor titluri oficiale de calificare în chirurgia dentară, orală și maxilofacială (formare profesională de bază în medicină și stomatologie) depinde, de asemenea, de obținerea unor diplome, certificate sau a altor titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog, în conformitate cu articolul 1 din Directiva 78/687/CEE.”;

—	alineatul (3) se înlocuiește cu următoarele: „(3) Statele membre vor desemna, în termenul prevăzut la articolul 9, autoritățile sau organismele care au competența să elibereze diplomele, certificatele și titlurile oficiale de calificare prevăzute la alineatul (1).”

Articolul 7

La sfârșitul rubricii „Grupa 2” din articolul 7 al Directivei 75/363/CEE, se adaugă următoarele liniuțe:

„—	anatomie patologică

—	neurologie

—	psihiatrie.”

Articolul 8

Articolul 5 din Directiva 75/363/CEE se modifică după cum urmează:

La rubrica „Grupa 1”:

—	în versiunea în limba olandeză, „chirurgie van harten bloedvaten” se înlocuiește cu „chirurgie van bloedvaten”;

—

se adaugă următoarea liniuță:

„—	chirurgie maxilofacială (formare profesională de bază în medicină)”.

La rubrica „Grupa 2”:

—	„neurologie”, „psihiatrie” și „anatomie patologică” se elimină;

—

cu excepția versiunii în limba engleză, „medicina muncii” se înlocuiește cu următoarele:

—	versiunea în limba daneză:

„arbejdsmedicin”

—	versiunea în limba germană:

„Arbeitsmedizin”

—	versiunea în limba greacă:

„ιατρικήτηςεργασίας”

—	versiunea în limba spaniolă:

„medicina del trabajo”

—	versiunea în limba franceză:

„médecine Du travail”

—	versiunea în limba italiană:

„medicina del lavoro”

—	versiunea în limba olandeză:

„arbeidsgeneeskunde”

—	versiunea în limba portugheză:

„medicinadotrabalho”;

—

se adaugă următoarele liniuțe:

„—	medicina nucleară;

—	chirurgia orală, dentară și maxilofacială (formare profesională de bază în medicină și stomatologie)”.

Articolul 9

(1) Statele membre care au abrogat actele cu putere de lege și actele administrative referitoare la eliberarea diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în neuropsihiatrie, radiologie, chirurgie toracică, chirurgie vasculară, chirurgie gastroenterologică, hematologie biologică, fizioterapie sau boli tropicale și care au adopt măsuri cu privire la drepturile obținute în favoarea propriilor resortisanți, vor recunoaște dreptul resortisanților din celelalte state membre de a benefica de măsurile respective, cu condiția ca diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare în neuropsihiatrie, radiologie, chirurgie toracică, chirurgie vasculară, chirurgie gastroenterologică, hematologie biologică, fizioterapie sau boli tropicale să îndeplinească condițiile relevante stabilite fie la articolul 9 alineatul (2) din Directiva 75/362/CEE, fie la articolele 2, 3 și 5 din Directiva 75/363/CEE și în măsura în care aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare au fost acordate înainte de data la care statul membru a încetat să acorde aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare în specialitatea respectivă.

(2) Datele la care statele membre respective au abrogat actele cu putere de lege și actele administrative referitoare la diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare menționate la alineatul (1) figurează în anexă.

(3) Articolul 9 alineatul (4) din Directiva 75/362/CEE și articolul 15 din Directiva 82/76/CEE se elimină.

CAPITOLUL 2

Modificări ale Directivei 77/452/CEE (recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist)

Articolul 10

Articolul 1alineatul (2) din Directiva 77/452/CEE se modifică după cum urmează:

1.	La rubrica „în Regatul Unit”, textul se înlocuiește cu următoarele: „State Registered Nurse or Registered General Nurse” (Asistent medical înregistrat sau asistent medical generalist înregistrat).

2.	La rubrica „în Grecia”, textul este înlocuit cu: „Διπλωματούχος ή πτυχιούχος νοσοκόμος, νοσηλευτής ή νοσηλεύτρια”.

Articolul 11

Articolul 3 din Directiva 77/452/CEE se modifică după cum urmează:

(f) „în Italia” se înlocuiește cu următoarele:

„(f)

în Italia:

—	«diploma di infermiere professionale» acordată de școlile recunoscute de stat;”

(i) „în Regatul Unit” se înlocuiește cu următoarele:

„(i)

în Regatul Unit:

—	o declarație de înregistrare ca asistent medical generalist în Partea I a registrului Consiliului central pentru asistență, obstetrică și îngrijire medicală la domiciliu;”

(j) „în Grecia” se înlocuiește cu următoarele:

„(j)

în Grecia:

—	«Το δίπλωμα Αδελφής Νοσοκόμας της Ανωτέρας Σχολής Αδελφών Νοσοκόμων» (asistent medical generalist absolvent al școlii superioare de asistență medicală generală), autentificată de Ministerul Seviciilor Sociale sau de Ministerul Sănătății și Protecției Sociale sau

—

«Το πτυχίο Νοσοκόμων του Τμήματος Αδελφών Νοσοκόμων των Παραϊατρικών Σχολών των Κέντρων Ανωτέρας Τεχνικής και Επαγγελματικής Εκπαίδευσης» (diplomă de infirmieră obținută la secția de asistență medicală a școlilor de infirmieri din centrele superioare de formare tehnică și profesională) acordată de Ministerul Educației și Cultelor sau

—	«Το πτυχίο νοσηλευτή ή νοσηλεύτριας των Τεχνολογικών Εκπαιδευτικών Ιδρυμάτων (ΤΕΙ)» (diplomă de infirmieră obținută la instituțiile de învațământ tehnologic) sub conducerea Ministerului Educației și Cultelor sau

—	«Το πτυχίο της Ανωτάτης Νοσηλευτικής της Σχολής Επαγγελμάτων Υγείας, Τμήμα Νοσηλευτικής του Πανεπιστημίου Αθηνών» (diplomă de infirmieră obținută la facultatea de științe medicale, secția de asistență medicală, a Universității din Atena);”

(k) „în Spania” se înlocuiește cu următoarele:

„(k)	în Spania: «Título de Diplomado en Enfermería» (diplomă universitară în asistență medicală) acordată de Ministerul Educației și Științei sau de rectorul unei universități”.

Articolul 12

Articolul 4 din Directiva 77/452/CEE se modifică după cum urmează:

—	cele două alineate existente devin alineatul (1), precedat de „(1)”;

—

se adaugă următorul alineat:

„(2) Fiecare stat membru va recunoaște ca dovadă suficientă, în cazul resortisanților din statele membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist nu corespund denumirilor care figurează pentru acest stat membru la articolul 3, diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare acordate de acele state membre, împreună cu un certificat eliberat de autoritățile sau organismele competente. Acest certificat va atesta că aceste diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist au fost acordate în urma formării profesionale efectuate în conformitate cu prevederile Directivei 75/453/CEE menționate la articolul 2 din prezenta directivă și sunt asimilate de statul membru celor a căror denumire figurează la articolul 3 din prezenta directivă.”

CAPITOLUL 3

Modificări ale Directivei 78/686/CEE (recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog)

Articolul 13

La articolul 1 din Directiva 78/686/CEE, rubrica „-în Italia” se înlocuiește cu următoarele:

„—	în Italia: odontoiatra”.

Articolul 14

La articolul 5 al Directivei 78/686/CEE, subrubrica următoare se adaugă la alineatul „(1) Ortodonție”:

„—	în Grecia: «Τίτλος της Οδοωτιατρικής ειδικότητας της Ορθοδοντικής» (titlu care atestă terminarea formării profesionale de specialitate în ortodonție) acordat de o autoritate competentă recunoscută în acest scop.”

Articolul 15

La articolul 7 din Directiva 78/686/CEE se adaugă următorul alineat:

„(3) Fiecare stat membru va recunoaște ca dovadă suficientă, în cazul resortisanților din statele membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog sau ca medic stomatolog specialist (ortodonție și chirurgie orală) nu corespund denumirilor care figurează la articolele 3 și 5, diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare acordate de acele state membre, împreună cu un certificat eliberat de autoritățile sau organismele competente. Acest certificatul va atesta că aceste diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog sau medic stomatolog specialist (ortodonție și chirurgie orală) au fost acordate în urma formării profesionale efectuate în conformitate cu prevederile Directivei 78/687/CEE menționate la articolul 2 sau 4 din prezenta directivă și sunt asimilate de statul membru celor a căror denumire figurează la articolul 3 sau 5 din prezenta directivă.”

CAPITOLUL 4

Modificări ale Directivelor 78/1026/CEE și 78/1027/CEE (recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca medic veterinar și coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitățile medicilor chirurgi veterinari)

Articolul 16

Cel de-al doilea paragraf al articolului 2 din Directiva 78/1026/CEE se modifică după cum urmează:

„În cazul în care o diplomă, un certificat sau un alt titlu oficial de calificare enumerat la articolul 3 a fost acordat înaintea aplicării prezentei directive sau a fost acordat ulterior acestei date, însă ca urmare a formării profesionale începute înaintea acestei date, acesta va fi însoțit de un certificat eliberat de autoritățile competente din statul membru emitent prin care se va atesta faptul că acesta este în conformitate cu articolul 1 din Directiva 78/1027/CEE.”

Articolul 17

Articolul 3 din Directiva 78/1026/CEE se modifică după cum urmează:

(j) „în Grecia” se înlocuiește cu următoarele:

„(j)	în Grecia: «Πτυχίο κτηνιατρικής» (diplomă de medic veterinar) a facultății de științe geotehnice a Universității Aristotel din Salonic sau a școlii de medicină veterinară a Universității Aristotel din Salonic;”;

(k) „în Spania” se înlocuiește cu următoarele:

„(k)	în Spania: «Título de Licenciado en Veterinaría» (diplomă universitară de absolvire în medicina veterinară) acordată de Ministerul Educației și Științei sau de rectorul unei universități;”.

Articolul 18

Articolul 4 din Directiva 78/1026/CEE se înlocuiește cu următoarele:

„Articolul 4

(1) În cazul resortisanților din statele membre, ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare nu satisfac toate cerințele minime de formare profesională enumerate la articolul 1 din Directiva 78/1027/CEE, fiecare stat membru va recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare în medicină veterinară acordate de acele state membre înainte de aplicarea Directivei 78/1027/CEE sau după aceea, dar ca urmare a pregătirii începute înaintea acelei date, împreună cu un certificat prin care se atestă că acei resortisanți au exercitat efectiv și legal activitățile respective timp de cel puțin trei ani consecutiv într-o perioadă de cinci ani anterioară datei de eliberare a certificatului.

(2) În cazul resortisanților din statele membre, ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medic veterinar nu corespund calificărilor sau denumirilor care figurează la articolul 3, fiecare stat membru va recunoaște ca dovadă suficientă diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare acordate de acele state membre, împreună cu un certificat eliberat de autoritățile sau organismele competente. Certificatul va atesta că aceste diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare ca medic veterinar au fost acordate în urma formării profesionale efectuate în conformitate cu prevederile Directivei 78/1027/CEE menționate la articolul 2 din prezenta directivă și sunt considerate de statul membru care le-a acordat drept calificări sau denumiri stabilite la articolul 3 din prezenta directivă.”

Articolul 19

La articolul 1 al Directivei 78/1027/CEE se adaugă alineatul următor:

„(5) Ca măsură tranzitorie și fără a ține seama de alineatul (2), Italia, ale cărei acte cu putere de lege și acte administrative stabileau un program de formare profesională care nu era în deplină conformitate cu cel din anexă la data la care Directiva 78/1026/CEE și prezenta directivă au intrat în vigoare, poate aplica în continuare acele prevederi persoanelor care au început formarea profesională în medicina veterinară cel mai târziu la 31 decembrie 1984.

Fiecare stat membru gazdă va fi autorizat să ceară posesorilor diplomelor, certificatelor sau altor titluri oficiale de calificare ca medic veterinar acordate de Italia în urma formării profesionale începute înainte de 1 ianuarie 1985 ca diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare să fie însoțite de un certificat care să ateste că aceștia au exercitat efectiv și legal activitatea de medic veterinar timp de cel puțin trei ani consecutiv într-o perioadă de cinci ani anterioară datei de emitere a certificatului, exceptând cazul în care diploma, certificatul sau alt titlu oficial de calificare sunt însoțite de un certificat emis de autoritățile italiene competente, care atestă că formarea profesională este în deplină conformitate cu prezentul articol și cu anexa.”

Articolul 20

În anexa la Directiva 78/1027/CEE, în varianta în limba greacă, la capitolul „B. Materii specifice”, prima liniuță de la „Grupa 2: Științele clinice” termenul „Χειρουργική” este înlocuit cu termenul „Μαιευτική”.

Capitolul 5

Modificări ale Directivelor 80/154/CEE și 80/155/CEE (recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca moașă și coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind exercitarea profesiei de moașă)

Articolul 21

Articolul 1 din Directiva 80/154/CEE se modifică după cum urmează:

1.	Rubrica „în Republica Federală Germania” se înlocuiește cu următoarele: „Hebamme” sau „Entbindungpfleger”.

2.	Rubrica „în Grecia” se înlocuiește cu următoarele: „Μαία” sau „Mαιευτής”.

Articolul 22

Articolul 3 din Directiva 80/154/CEE se modifică după cum urmează:

La litera (a), „în Republica Federală Germania”, prima liniuță se înlocuiește cu următoarele:

„—	«Zeugnis über die staatliche Prüfung fur Hembammen und Entbindungspfleger», acordată de comisia națională de examinare.”

2.	La litera (h), „în Țările de Jos”, în toate versiunile, în afara celei în limba olandeză, „vroedvrouwdiploma” se înlocuiește cu „diploma van verloskundige”.

Litera (i), „în Regatul Unit”, se înlocuiește cu următoarele:

„(i)

în Regatul Unit:

—	declarația de înregistrare ca moașă în Partea a zecea a registrului Consiliului Central al Regatului Unit pentru asistență Medicală, obstetrică și îngrijire medicală la domiciliu.”

(j) „în Grecia” se înlocuiește cu următoarele:

„(j)

în Grecia:

—	«Πτυχίο Μαίας ή Μαιευτή» autentificat de Ministerul Sănătății și Protecției Sociale;

—

«Πτυχίο Ανωτέρας Σχολής Στελεχών Υγείσς και Κοινωνικής Πρόνοιας, Τμήματος Μαιευτικής» eliberat de facultatea de medicină și asistență socială, secția obstetrică, a centrelor de învă«ământ tehnic și profesional superior sau de o instituție de pregătire tehnologică care se subordonează Ministerului Educației și Cultelor»”.

(k) „în Spania” se înlocuiește cu următoarele:

„(k)	în Spania: diploma de «matrona» sau «asistente obstétrico (matrona)» sau «enfermería obstétrica-ginecológica», acordată de Ministerul Sănătății și Științei;”.

Articolul 23

Prin prezenta, la articolul 5 din Directiva 80/154/CEE se adaugă un nou alineat, cu numărul 3, având următorul conținut:

„(3) Fără a aduce atingere articolului 4, fiecare stat membru va recunoaște ca dovadă suficientă, în cazul resortisanților din statele membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca moașă nu corespund denumirilor care figurează la articolul 3, diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare acordate de acele state membre, împreună cu un certificat eliberat de autoritățile sau organismele competente. Acest certificat va atesta faptul că aceste diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare ca moașă au fost acordate în urma formării profesionale efectuate în conformitate cu prevederile Directivei 80/155/CEE menționate la articolul 2 din prezenta directivă și sunt asimilate de statul membru care le-a acordat celor stabilite la articolul 3 din prezenta directivă.”

Articolul 24

La articolul 1 din Directiva 80/155/CEE se adaugă următoarele alineate (5) și (6):

„(5) Prezenta directivă nu aduce în nici un fel atingere posibilității statelor membre ca, pe teritoriul lor și în conformitate cu propriile lor reglementări, să permită accesul și exercitarea profesiei de moașă posesorilor de diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca moașă, care nu au fost obținute în unul din statele membre.

(6) Ca măsură provizorie și prin derogare de la alineatele (1) și (4), Spania, ale cărei prevederi stabilite prin acte cu putere de lege și acte administrative stabileau un program de formare profesională care nu era în conformitate cu prezenta directivă la data la care Directiva 80/154/CEE și prezenta directivă au intrat în vigoare, poate aplica în continuare acele prevederi persoanelor care au început formarea pentru această profesie cel mai târziu la 31 decembrie 1985.

Fiecare stat membru gazdă este autorizat să ceară posesorilor diplomelor, certificatelor sau titlurilor oficiale de calificare ca moașă acordate de Spania în urma formării profesionale începute înainte de 1 ianuarie 1986 ca diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare să fie însoțite de un certificat care să ateste că aceștia au exercitat efectiv și legal activitatea de moașă timp de cel puțin trei ani consecutiv într-o perioadă de cinci ani anterioară datei de emitere a certificatului, exceptând cazul în care diploma, certificatul sau un alt titlu oficial de calificare ca moașă sunt însoțite de un certificat emis de autoritățile spaniole competente, care atestă că formarea profesională este în deplină conformitate cu prezentul articol și cu anexa.”

Articolul 25

Textul articolului 4 alineatul (6) din Directiva 80/155/CEE, versiunea în limba spaniolă, se înlocuiește cu următoarele:

„(6)	llevar a cabo el parto normal cuando se trate de una presentación de vértice, incluyendo, si es necesario, la episiotomía, y, en caso de urgencia, realizar el parto en presentación de nalgas.”

Articolul 26

Textul articolului 8 din Directiva 80/155/CEE, versiunea în limba germană, se înlocuiește cu următoarele:

„Articolul 8

Spätestens sechs Jahre nach Bekanntgabe dieser Richtlinie beschließt der Rat auf Vorschlag der Kommission und nach Stellungnahme des Beratenden Ausschusses, ob die Ausnahme nach Teil B Nummer 3 des Anhangs geändert oder aufgehoben werden soll.”

Articolul 27

În anexa la Directiva 80/155/CEE, partea B se înlocuiește cu următoarele:

„B. FORMAREA PRACTICĂ ȘI FORMAREA CLINICĂ

Această formare se va efectua sub o supraveghere corespunzătoare:

1.	Consultarea gravidelor, constând în cel puțin 100 de examene prenatale.

2.	Supravegherea și îngrijirea a cel puțin 40 de gravide în travaliu.

3.	Studentul trebuie să participe personal la cel puțin 40 de nașteri; în cazul în care acest număr nu poate fi atins din lipsa gravidelor în travaliu, acesta poate fi redus la cel puțin 30, cu condiția ca, ulterior, studentul să participe activ la cel puțin 20 de alte nașteri.

4.	Participarea activă la nașterile cu prezentație pelviană. În cazul în care acest lucru nu este posibil din lipsa cazurilor de prezentație pelviană, se vor face simulări.

5.	Practica epiziotomiei și inițierea în sutură. Inițierea va cuprinde instrucțiuni teoretice și practică de clinică. Practica suturii cuprinde sutura epiziotomiilor și a rupturilor simple de perineu. În cazul în care este absolut necesar, ea se poate face prin simulare.

6.	Supravegherea și îngrijirea a 40 de femei expuse riscurilor în timpul sarcinii, travaliului sau în perioada postnatală.

7.	Supravegherea și îngrijirea (inclusiv examinarea) a cel puțin 100 de femei în perioada postnatală și a nou-născuților sănătoși.

8.	Urmărirea și îngrijirea copiilor nou-născuți care necesită o îngrijire specială, inclusiv a celor născuți prematur, după termen, subponderali sau bolnavi.

9.	Îngrijirea femeilor care prezintă patologii de ginecologie și obstetrică.

10.	Inițierea în acordarea de îngrijiri medicale și chirurgicale. Inițierea va cuprinde instrucțiuni teoretice și practică de clinică.”

CAPITOLUL 6

Dispoziții finale

Articolul 28

Statele membre adoptă măsurile necesare, în conformitate cu prezenta directivă, până la 8 mai 1991. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 29

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 30 octombrie 1989.

Pentru Consiliu

Președintele

J.-P. SOISSON

(1) JO C 353, 30.12.1987, p. 17 și JO C 322, 15.12 1988, p. 22.

(2) JO C 235, 12.9.1988, p. 67 și JO C 256, 9.10.1989.

(3) JO C 134, 24.5.1988, p. 29.

(6) JO L 233, 24.8.1978, p. 1.

(7) JO L 362, 23.12.1978, p. 1.

(8) JO L 33, 11.2.1980, p. 1.

(9) JO L 167, 30.6.1975, p. 14.

(10) JO L 43, 15.2.1982, p. 21.

(11) JO L 362, 23.12.1978, p. 7.

(12) JO L 33, 11.2.1982, p. 8.

ANEXĂ

Datele începând cu care unele state membre au abrogat prevederile stabilite prin acte cu putere de lege și acte administrative referitoare la acordarea diplomelor, certificatelor sau titlurilor oficiale de calificare menționate la articolul 9 din directivă

BELGIA
Chirurgie toracică	1 ianuarie 1983
Chirurgie vasculară	1 ianuarie 1983
Neuropsihiatrie	1 august 1987,	cu excepția persoanelor care au început formarea profesională înainte de această dată
Chirurgie gastroenterologică	1 ianuarie 1983
DANEMARCA
Hematologie biologică Fizioterapie	1 ianuarie 1983,	cu excepția persoanelor care au început formarea profesională înainte de această dată și au terminat-o până la sfârșitul anului 1988
Boli tropicale	1 august 1987,	cu excepția persoanelor care au început formarea profesională înainte de această dată
FRANȚA
Radiologie	3 decembrie 1971
Neuropsihiatrie	31 decembrie 1971
LUXEMBURG
Radiologie Neuropsihiatrie		Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare nu se mai acordă pentru formarea profesională care a început după 5 martie 1982
ȚĂRILE DE JOS
Radiologie	8 iulie 1984
Neuropsihiatrie	9 iulie 1984

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

234

31989L0595

L 341/30

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 10 octombrie 1989

de modificare a Directivei 77/452/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, și de modificare a Directivei 77/453/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind activitățile asistenților medicali generaliști

(89/595/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 49, 57 alineatul (1), alineatul (2) prima și a treia teză și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât articolul 1 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 77/453/CEE (4) formulează principiul că formarea teoretică și tehnică trebuie coordonată și echilibrată cu formarea clinică, deși nu este stabilită o anumită proporție; întrucât, în temeiul articolului 1 alineatul (4), Consiliul, la propunerea Comisiei, hotărăște dacă aceste dispoziții trebuie menținute sau modificate;

întrucât, în temeiul prezentei revizuiri, având în vedere în special necesitatea creșterii nivelului de cunoștințe ale asistenților medicali generaliști, este necesară modificarea articolului 1 alineatul (4) din Directiva 77/453/CEE, astfel încât să se stabilească durata instruirii teoretice la cel puțin o treime și a celei clinice la cel puțin o jumătate din durata minimă a instruirii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată anterior; întrucât respectiva proporție face necesară definirea mai precisă a instruirii teoretice și a instruirii clinice;

întrucât, de asemenea, este necesar să se specifice, ca și în cazul unor dispoziții similare din alte directive cu privire la profesiile din domeniul sănătății, că lista subiectelor din anexa la Directiva 77/453/CEE nu este restrictivă și să se folosească termenii standard „instruire teoretică” și „instruire clinică” în Directiva 77/453/CEE și în titlurile din anexa acesteia; întrucât este, de asemenea, indicat să se alinieze formularea anumitor dispoziții din Directiva 77/452/CEE (5), astfel cum a fost modificată ultima dată de Directiva 89/594/CEE (6), cu aceea a dispozițiilor similare din Directiva 75/362/CEE a Consiliului din 16 iunie 1975 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în medicină, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea eficientă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii (7), modificată ultima dată de Directiva 89/594/CEE,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Directiva 77/452/CEE se modifică după cum urmează:

Articolul 6 alineatul (3) se înlocuiește cu următoarele:

„(3) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștințe amănunțite cu privire la o problemă importantă care a intervenit înaintea stabilirii persoanei respective în acel stat, în afara teritoriului său și care poate afecta inițierea pe teritoriul său a activității în discuție, acesta poate informa statul membru de origine sau statul membru de proveniență a resortisantului străin.

Statul membru de origine sau statul membru de proveniență a resortisantului străin verifică acuratețea datelor. Autoritățile sale decid cu privire la natura și amploarea investigațiilor care trebuie efectuate și informează statul membru gazdă despre orice acțiune importantă pe care o întreprind în legătură cu certificatele sau documentele pe care le-au emis.

Statele membre asigură confidențialitatea informațiilor transmise.”

Articolul 7 alineatul (2) se înlocuiește cu următoarele:

„(2) În cazul în care statul membru gazdă are cunoștințe amănunțite cu privire la o problemă importantă, care a intervenit înaintea stabilirii persoanei respective în acel stat, în afara teritoriului său și care poate afecta desfășurarea pe teritoriul său a activității în discuție, acesta poate informa statul membru de origine sau statul membru de proveniență a resortisantului străin.

Se inserează următorul articol:

„Articolul 10a

În cazul în care un stat membru gazdă cere propriilor resortisanți, care intenționează să inițieze sau să desfășoare una dintre activitățile menționate la articolul 1, să depună un jurământ sau să facă o declarație solemnă și în care forma acestui jurământ sau acestei declarații nu poate fi folosită de resortisanți ai altor state membre, statul membru gazdă se asigură că o formă corespunzătoare sau echivalentă a jurământului sau declarației este oferită celor interesați.”

La articolul 11 alineatul (1) al doilea paragraf se inserează următoarele:

„În acest scop și în completarea declarației prevăzute la alineatul (2) privind serviciile care urmează să fie prestate, statele membre pot solicita, pentru a permite punerea în aplicare a dispozițiilor privind conduita profesională aflate în vigoare pe teritoriul lor, fie înscrierea automată temporară ori afilierea pro forma într-o organizație profesională sau organism profesional, fie, ca alternativă, înscrierea, cu condiția ca o astfel de înscriere sau afiliere să nu întârzie sau să complice în nici un fel prestarea de servicii sau să impună o cheltuială suplimentară pentru prestatorul de servicii.”

5.	Articolul 14 se elimină.

Articolul 2

Directiva 77/453/CEE se modifică după cum urmează:

Articolul 1 alineatul (2) litera (b) și alineatele (3) și (4) se înlocuiesc cu următoarele:

„(2)

(b)	formarea pe bază de program integral, de natură specific profesională, care trebuie să reglementeze subiectele programului stabilite în anexa la prezenta directivă și să cuprindă trei ani de studii sau 4 600 de ore de instruire teoretică și clinică.

(3) Statele membre se asigură că instituția care formează asistenți medicali este răspunzătoare de coordonarea instruirii teoretice și clinice pe tot parcursul programului de studii.

(a)

«Instruirea teoretică» este definită astfel:

Acea parte a formării profesionale a asistenților medicali în care cei ce studiază asistență medicală acumulează cunoștințele, înțelegerea și tehnicile profesionale necesare pentru a planifica, asigura și evalua asistența medicală în ansamblul ei. Această formare este oferită în școlile de asistenți medicali și în alte condiții de formare alese de instituția care asigură formarea profesională și este asigurată de o echipă ce include profesori în domeniul asistenței medicale și alte persoane competente.

(b)

«Instruirea clinică» este definită astfel:

Acea parte a formării profesionale a asistenților medicali prin care cei care studiază asistență medicală, făcând parte dintr-o echipă și luând contact indirect cu o persoană și comunitate sănătoasă sau bolnavă, învață să planifice, să asigure și să evalueze asistența medicală necesară în ansamblul ei, în temeiul cunoștințelor și tehnicilor profesionale acumulate. Cel care studiază asistență medicală învață nu numai să lucreze în echipă, ci și să fie un conducător de echipă care organizează asistența medicală în ansamblul ei, inclusiv educația sanitară a persoanelor sau a grupurilor mici din instituțiile sanitare sau din comunitatea respectivă.

Această instruire are loc în spitale și alte instituții sanitare și în comunitatea respectivă, constituind responsabilitatea profesorilor care sunt asistenți medicali și beneficiind de colaborarea și sprijinul altor asistenți medicali calificați. În acest proces de formare profesională pot fi implicate și alte categorii de personal calificat.

Cei care studiază asistență medicală participă la activitățile departamentelor implicate, în măsura în care activitățile respective contribuie la formarea lor, permițându-le să învețe să-și asume responsabilitățile inerente privind îngrijirea medicală.

(4) Instruirea teoretică menționată în partea A din anexă este echilibrată și coordonată cu instruirea clinică menționată în partea B a anexei, astfel încât cunoștințele și experiența prezentate la alineatul (1) din prezentul articol să poată fi obținute într-un mod adecvat. Durata instruirii teoretice cuprinde cel puțin o treime și cea a instruirii clinice cel puțin o jumătate din durata minimă a formării profesionale menționate la alineatul (2) litera (b)”.

Anexa se modifică după cum urmează:

(a)

teza introductivă se înlocuiește cu următoarele:

„Programul de studii pentru acordarea unei diplome, a unui certificat sau a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist este formată din următoarele două părți și cel puțin din subiectele prezentate mai jos. Instruirea în unul sau mai multe dintre aceste subiecte poate fi efectuată ca parte sau în asociere cu alte cursuri.”

(b)

titlurile din partea A și B se modifică după cum urmează:

—	în versiunea spaniolă, „A. Enseñanza teórica y técnica” se înlocuiește cu „A. Enseñanza teórica” și „B. Enseñanzas de enfermería clínica” se înlocuiește cu „B. Enseñanza clínica”;

—	în versiunea daneză, „A. Teoretisk og teknisk undervisning” se înlocuiește cu „A. Teoretisk undervisning”;

—	în versiunea germană, „A. Theoretischer und technischer Unterricht” se înlocuiește cu „A. Theoretischer Unterricht” și „B. Klinisch-praktische Krankenpflege-Ausbildung” se inlocuiește cu „B. Klinische Unterweisung”;

—	în versiunea greacă, „A. Θεωρητικη και πρακτικη διδασκαλια” se înlocuiește cu „A. Θεωρητικη διδασκαλια” și „B. Κλινικη διδασκαλια του νοσοκομου” se înlocuiește cu „B. Κλινικη διδασκαλια”;

—	în versiunea engleză, „A. Theoretical and technical instruction” se înlocuiește cu „A. Theoretical instruction”;

—	în versiunea franceză, „A. Enseignement théorique et technique” se înlocuiește cu „A. Enseignement théorique” și „B. Enseignement infirmier clinique” se înlocuiește cu „B. Enseignement clinique”;

—	în versiunea italiană, „A. Insegnamento teorico e tecnico” se înlocuiește cu „A. Insegnamento teorico” și „B. Insegnamento infermieristico clinico” se înlocuiește cu „B. Insegnamento clinico”;

—	în versiunea olandeză, „A. Theoretisch en technisch onderwijs” se înlocuiește cu „A. Theoretisch onderwijs”;

—	în versiunea portugheză, „A. Ensino teórico e técnico” se înlocuiește cu „A. Ensino teórico” și „B. Ensino clínico da enfermagem” se înlocuiește cu „B. Ensino clínico”.

Articolul 3

Cursurile de formare pentru asistenții medicali generaliști începute înainte de 13 octombrie 1991 în cadrul sistemului anterior, în conformitate cu articolul 1 din Directiva 77/453/CEE, pot fi încheiate în conformitate cu schema respectivă.

Articolul 4

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 13 octombrie 1991. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Articolul 5

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 10 octombrie 1989.

Pentru Consiliu

Președintele

F. DOUBIN

(1) JO C 20, 26.1.1988, p. 10 și JO C 322, 15.12.1988, p. 22.

(2) JO C 235, 12.9.1988, p. 68 și JO C 256, 09.10.1989.

(3) JO C 134, 24.5.1988, p. 27.

(4) JO L 176, 15.7.1977, p. 8.

(6) JO L 341, 23.11.1989, p. 19.

(7) JO L 167, 30.6.1975, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

237

31989L0665

L 395/33

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 21 decembrie 1989

privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări

(89/665/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100a,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât directivele comunitare privind achizițiile publice, în special Directiva 71/305/CEE a Consiliului din 26 iulie 1971 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor publice de lucrări (4), astfel cum a fost modificată ultima dată de Directiva 89/440/CEE (5), și Directiva 77/62/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1976 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor publice de produse (6), astfel cum a fost modificată ultima dată de Directiva 88/295/CEE (7), nu cuprind nici un fel de dispoziții specifice care să garanteze aplicarea lor efectivă;

întrucât mecanismele existente atât la nivel național, cât și comunitar pentru a asigura aplicarea acestora nu sunt întotdeauna adecvate pentru a garanta respectarea dispozițiilor comunitare corespunzătoare în special într-un stadiu în care abaterile pot fi corectate;

întrucât deschiderea concurenței comunitare în domeniul achizițiilor publice necesită o creștere semnificativă a garanțiilor privind transparența și nediscriminarea; întrucât, pentru a avea efecte concrete, trebuie să existe căi de atac eficiente și rapide în cazurile de încălcare a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a reglementărilor de drept intern privind punerea în aplicare a acestei legislații;

întrucât, în anumite state membre, absența unor căi de atac eficiente sau insuficiența căilor de atac existente descurajează întreprinderile din cadrul Comunității de a depune oferte în statul membru în care își are sediul autoritatea contractantă; întrucât, așadar, statele membre respective trebuie să remedieze această situație;

întrucât, dată fiind perioada redusă a procedurilor de atribuire a contractelor publice, organismele competente în ce privește căile de atac trebuie, între altele, să fie autorizate să adopte măsuri provizorii pentru suspendarea unei astfel de proceduri sau a aplicării oricărei decizii ce poate fi luată de autoritatea contractantă; întrucât perioada redusă a procedurilor impune ca abaterile mai sus menționate să fie abordate de urgență;

întrucât este necesar a se asigura existența unor proceduri adecvate în toate statele membre care să permită anularea deciziilor luate în mod ilegal și compensarea persoanelor lezate de o încălcare;

întrucât, în cazul în care întreprinderile nu utilizează calea de atac, anumite încălcări pot să nu fie corectate decât în cazul în care se pune în practică un mecanism specific;

întrucât este important ca, în consecință, în cazul în care consideră că s-a comis o încălcare clară și evidentă în cursul unei proceduri de atribuire a unui contract, Comisia să o poată supune atenției autorităților competente ale statului membru și autorității contractante respective, astfel încât să se adopte măsurile adecvate pentru corectarea rapidă a oricărei presupuse încălcări;

întrucât aplicarea în practică a dispozițiilor prezentei directive ar trebui reexaminată în termen de patru ani de la punerea sa în aplicare pe baza informațiilor ce urmează a fi furnizate de către statele membre cu privire la funcționarea procedurilor de drept intern privind căile de atac,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că, în ceea ce privește procedurile de atribuire a contractelor care intră în domeniul de aplicare a Directivelor 71/305/CEE și 77/62/CEE, deciziile luate de autoritățile contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente și, în special, cât mai rapide posibil în conformitate cu condițiile stabilite în articolele de mai jos și, în special, articolul 2 alineatul (7), pe motiv că respectivele decizii au încălcat legislația comunitară în domeniul achizițiilor publice sau reglementările de drept intern pentru punerea în aplicare a acestei legislații.

(2) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că nu există nici o discriminare între întreprinderile care susțin că au fost lezate în contextul unei proceduri de atribuire a unui contract ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între reglementările de drept intern de punere în aplicare a legislației comunitare și alte reglementări de drept intern.

(3) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că procedurile privind căile de atac sunt accesibile, în conformitate cu reglementări detaliate care pot fi stabilite de statele membre, cel puțin oricărei persoane care este sau a fost interesată de obținerea unui anumit contract public, achiziție de produse sau a unui contract public de lucrări și care a fost sau riscă să fie lezată de o presupusă încălcare. În special, statele membre pot pretinde ca persoana care formulează acțiune în calea de atac să fi notificat, în prealabil, autoritatea contractantă asupra presupusei încălcări și asupra intenției sale de a formula acțiune în calea de atac.

Articolul 2

(1) Statele membre asigură faptul că măsurile luate în privința procedurilor privind căile de atac menționate la articolul 1 includ prevederea unor competențe care să permită:

(a)

adoptarea de măsuri temporare, cel mai rapid posibil și prin intermediul unor proceduri provizorii, în scopul corectării presupusei încălcări sau prevenirii lezării în continuare a intereselor respective, inclusiv măsuri de suspendare sau care să asigure suspendarea procedurii de atribuire a unui contract de achiziții publice sau a aplicării oricărei decizii luate de autoritatea contractantă;

(b)	fie anularea, fie asigurarea anulării deciziilor luate în mod ilegal, inclusiv eliminarea specificațiilor tehnice, economice sau financiare discriminatorii din invitația la licitație, documentația de contract sau orice alte documente legate de procedura de atribuire a contractului;

(c)	acordarea de daune interese persoanelor lezate în urma unei încălcări.

(2) Competențele specificate la alineatul 1 pot fi acordate unor organisme separate, responsabile de diverse aspecte ale procedurii privind căile de atac.

(3) Procedurile privind căile de atac nu trebuie, ele însele, să producă un efect automat de suspendare a procedurilor de atribuire a contractului la care se referă.

(4) Statele membre pot prevedea că, în cazul în care instanța responsabilă examinează dacă este cazul să ia măsuri provizorii, aceasta poate ține seama de consecințele probabile ale acelor măsuri asupra tuturor intereselor susceptibile de a fi lezate, precum și asupra interesului public, și poate decide să nu aprobe astfel de măsuri în cazul în care consecințele negative ale acestora ar putea depăși efectele lor benefice. Decizia de a nu aproba adoptarea măsurilor provizorii nu aduce atingere nici unei alte revendicări a persoanei care solicită aceste măsuri.

(5) Statele membre pot prevedea că, în cazul în care se pretind daune interese pe motiv că o decizie a fost luată în mod ilegal, decizia contestată trebuie mai întâi anulată de către un organism care deține competențele necesare.

(6) Efectele exercitării competențelor menționate la alineatul 1 asupra unui contract încheiat după atribuirea acestuia sunt stabilite de legislația internă.

De asemenea, cu excepția cazurilor în care o decizie trebuie anulată înainte de acordarea daunelor interese, un stat membru poate prevedea ca, după încheierea unui contract în urma acordării sale, competențele organismului responsabil cu procedurile privind căile de atac sunt limitate la acordarea de daune oricărei persoane lezate de o încălcare.

(7) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că deciziile adoptate de organismele responsabile cu procedurile privind căile de atac pot fi puse în aplicare în mod efectiv.

(8) În cazul în care organismele responsabile cu procedurile privind căile de atac nu sunt de natură judiciară, acestea prezintă întotdeauna motivații scrise privind deciziile adoptate. De asemenea, în astfel de cazuri, trebuie prevăzute dispoziții pentru a garanta procedurile prin care o măsură presupus ilegală luată de organismul competent privind căile de atac sau orice presupusă deficiență în exercitarea competențelor acordate acestuia poate face obiectul unei căi de atac în fața instanței sau a unei căi de atac în fața unui alt organism care este o instanță sau tribunal în înțelesul articolului 177 din Tratatul CEE și este independent atât față de autoritatea contractantă, cât și de organismul competent privind căile de atac.

Membrii unui astfel de organism independent sunt numiți și eliberați din funcție în aceleași condiții ca și membrii corpului magistraților în ceea ce privește autoritatea responsabilă cu numirea acestora, durata mandatului lor și inamovibilitatea acestora. Cel puțin președintele acestui organism independent are calificările juridice și profesionale ale unui membru al corpului magistraților. Organismul independent ia decizii urmând o procedură în care se audiază ambele părți, iar aceste decizii devin, prin mijloacele stabilite de fiecare stat membru, obligatorii din punct de vedere legal.

Articolul 3

(1) Comisia poate invoca procedura prevăzută de prezentul articol în cazul în care, anterior încheierii unui contract, consideră că s-a comis o încălcare clară și evidentă a dispozițiilor comunitare în domeniul achizițiilor publice în cursul unei proceduri de atribuire a unui contract care intră în domeniul de aplicare a Directivelor 71/305/CEE și 77/62/CEE.

(2) Comisia notifică statul membru și autoritatea contractantă respectivă asupra motivelor care au condus-o la concluzia că s-a comis o încălcare clară și evidentă și solicită corectarea acesteia.

(3) În termen de 21 de zile de la primirea notificării menționate la alineatul 2, statul membru respectiv transmite Comisiei:

(a)	confirmarea sa referitoare la corectarea respectivei încălcări sau

(b)	o concluzie motivată privind motivul pentru care nu s-a procedat la corectarea acesteia sau

(c)	o notificare conform căreia procedura de atribuire a contractului a fost suspendată fie de autoritatea contractantă din proprie inițiativă, fie în virtutea competențelor menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (a).

(4) O concluzie motivată în sensul alineatului (3), litera (b) se poate întemeia printre altele pe faptul că presupusa încălcare constituie deja obiectul unor proceduri judiciare sau a altor proceduri privind căile de atac sau al unei căi de atac precum cea menționată la articolul 2, alineatul (8). În acest caz, statul membru informează Comisia asupra rezultatului acelor proceduri de îndată ce acesta este cunoscut.

(5) În cazul în care s-a transmis o notificare potrivit căreia procedura de atribuire a contractului a fost suspendată în conformitate cu alineatul 3, litera (c), statul membru informează Comisia în momentul în care această suspendare este ridicată sau se inițiază o altă procedură de atribuire a contractului legată, în totalitate sau parțial, de procedura precedentă. Notificarea confirmă faptul că presupusa încălcare a fost corectată sau include o concluzie motivată privind cauza pentru care nu s-a procedat la o astfel de corectare.

Articolul 4

(1) În cel mult patru ani de la punerea în aplicare a prezentei directive, Comisia, în consultare cu Comitetul consultativ pentru contracte de achiziții publice, analizează modul în care s-au aplicat prevederile prezentei directive și, dacă este necesar, înaintează propuneri de modificare a acesteia.

(2) Până la data de 1 martie a fiecărui an, statele membre comunică Comisiei informații privind desfășurarea procedurilor lor naționale privind calea de atac în cursul anului calendaristic precedent. Natura informațiilor se stabilește de Comisie în consultare cu Comitetul consultativ pentru contracte publice.

Articolul 5

Până la data de 1 decembrie 1991, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a aduce la îndeplinire prevederile prezentei directive. Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor acte cu putere de lege și acte administrative de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 6

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 21 decembrie 1989.

Pentru Consiliu

Președintele

É. CRESSON

(1) JO C 230, 28.8.1987, p. 6 și JO C 15, 19.1.1989, p. 8.

(2) JO C 167, 27.6.1988, p. 77 și JO C 323, 27.12.1989.

(3) JO C 347, 22.12.1987, p. 23.

(4) JO L 185, 16.8.1971, p. 5.

(5) JO L 210, 21.7.1989, p. 1.

(6) JO L 13, 15.1.1977, p. 1.

(7) JO L 127, 20.5.1988, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

240

31990L0232

L 129/33

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

A TREIA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI

din 14 mai 1990

privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule

(90/232/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100a,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în colaborare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, prin Directiva 72/166/CEE (4), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 84/5/CEE (5), Consiliul adoptă dispoziții privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule și la respectarea obligației de a asigura această răspundere;

întrucât articolul 3 din Directiva 72/166/CEE impune ca fiecare stat membru să adopte toate măsurile necesare astfel încât răspunderea civilă pentru pagubele produse de autovehiculele aflate, în mod obișnuit, pe teritoriul lor să fie acoperită printr-o asigurare; întrucât daunele acoperite de o astfel de asigurare, precum și termenii și condițiile acesteia, ar trebui stabilite prin aceste măsuri;

întrucât Directiva 84/5/CEE, astfel cum a fost modificată prin Actul de aderare a Spaniei și Portugaliei, a redus considerabil diferențele între nivelul și conținutul asigurării obligatorii de răspundere civilă în statele membre; întrucât există încă diferențe semnificative în ceea ce privește acoperirea oferită prin asigurare;

întrucât victimelor accidentelor cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității;

întrucât există îndeosebi diferențe în asigurarea obligatorie pentru pasagerii autovehiculelor în unele state membre; întrucât, pentru a putea proteja această categorie deosebit de vulnerabilă de victime potențiale, astfel de diferențe ar trebui eliminate;

întrucât ar trebui eliminată orice incertitudine în legătură cu aplicarea primei liniuțe de la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 72/166/CEE; întrucât toate polițele de asigurare auto obligatorie trebuie să acopere întreg teritoriul Comunității;

întrucât, în interesul asiguratului, fiecare poliță de asigurare ar trebui în plus să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de lege sau acoperirea impusă de legislația statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare;

întrucât articolul 1 alineatul (4) din Directiva 84/5/CEE solicită ca fiecare stat membru să înființeze sau să autorizeze un organism care să despăgubească victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate sau neidentificate; întrucât, cu toate acestea, dispoziția susmenționată nu aduce atingere dreptului statelor membre de a considera despăgubirea acordată de către un astfel de organism drept subsidiară sau ne-subsidiară;

întrucât, cu toate acestea, în cazul unui accident cauzat de un vehicul neasigurat, victima trebuie să dovedească, în unele state membre, că partea responsabilă nu poate sau refuză să plătească despăgubirea, înainte de a putea să depună cererea de despăgubire la organul în cauză; întrucât acest organism are o poziție mai bună decât victima la intentarea unei acțiuni împotriva părții răspunzătoare; întrucât, în consecință, ar trebui evitat ca acest organism să poată cere, pentru despăgubirea victimei, ca aceasta să aprecieze dacă partea răspunzătoare nu poate sau refuză să plătească;

întrucât, în cazul unui litigiu între organismul susmenționat și un asigurător de răspundere civilă, în legătură cu cine anume dintre cei doi trebuie să despăgubească victima unui accident, statele membre, pentru a evita orice întârziere în plata despăgubirii către victimă, ar trebui să vegheze ca una din aceste părți să fie desemnată într-o primă etapă să plătească despăgubiri, până la soluționarea litigiului;

întrucât victimele accidentelor auto întâmpină uneori greutăți în aflarea numelui societății de asigurare care acoperă răspunderea civilă ce decurge din utilizarea unui autovehicul implicat într-un accident; întrucât, în interesul victimelor, statele membre ar trebui să adopte măsurile necesare care să asigure punerea promptă la dispoziție a informațiilor respective;

întrucât, având în vedere toate aceste considerente, cele două directive anterioare privind răspunderea civilă în legătură cu autovehiculele ar trebui completate în mod uniform;

întrucât o astfel de adăugire, care duce la o protecție sporită a părților asigurate și a victimelor accidentelor, va facilita în și mai mare măsură trecerea frontierelor interne din Comunitate și, în consecință, înființarea și funcționarea pieței interne; întrucât, prin urmare, un înalt nivel de protecție a consumatorului ar trebui luat drept bază;

întrucât, conform termenilor articolului 8c din tratat, ar trebui să se țină seama de amploarea efortului pe care trebuie să îl facă unele economii care prezintă decalaje de dezvoltare; întrucât anumite state membre ar trebui să beneficieze, prin urmare, de un regim tranzitoriu care să permită punerea în aplicare treptată a dispozițiilor din prezenta directivă,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Fără a aduce atingere celui de-al doilea paragraf de la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 84/5/CEE, asigurarea menționată la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE acoperă răspunderea pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto, ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul.

În sensul prezentei directive, termenul „vehicul” are semnificația definită la articolul 1 din Directiva 72/166/CEE.

Articolul 2

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că toate polițele de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule:

—	acoperă, pe baza unei prime unice, întreg teritoriul comunitar;

—	garantează, pe baza aceleiași prime unice, în fiecare stat membru, acoperirea impusă de legislația acestuia sau acoperirea impusă de legislația statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care această acoperire este mai mare.

Articolul 3

La primul paragraf de la articolul 1 alineatul (4) din Directiva Consiliului 84/5/CEE se adaugă următoarea teză: „Cu toate acestea, statele membre nu trebuie să permită organismului să condiționeze plata despăgubirii de aprecierea de către victimă în cazul în care persoana răspunzătoare nu poate sau refuză să plătească.”

Articolul 4

În cazul unui litigiu între organismul menționat la articolul 1 alineatul (4) din Directiva 84/5/CEE și asigurătorul de răspundere civilă, referitor la persoana care trebuie să despăgubească victima, statele membre adoptă măsurile necesare, astfel încât una dintre părți să fie declarată răspunzătoare în primă instanță pentru plata, fără întârziere, a despăgubirii acordate victimei.

În cazul în care, în ultimă instanță, se decide că cealaltă parte ar fi trebuit să plătească integral sau parțial despăgubirea, cealaltă parte trebuie să ramburseze suma plătită drept despăgubire părții care a făcut plata.

Articolul 5

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a veghea ca părțile implicate într-un accident de circulație să poată stabili prompt identitatea societății de asigurare care asigură răspunderea civilă din utilizarea oricărui autovehicul implicat în accidentul respectiv.

(2) Cel târziu până la 31 decembrie 1995, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului, un raport privind punerea în aplicare a alineatului (1) din prezentul articol.

După caz, Comisia înaintează propuneri corespunzătoare Consiliului.

Articolul 6

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma cu prezenta directivă până la 31 decembrie 1992. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2) Prin derogare de la alineatul 1:

—	Republica Elenă, Regatul Spaniei și Republica Portugheză trebuie să se conformeze cu articolele 1 și 2 până la 31 decembrie 1995,

—	până la 31 decembrie 1998, Irlanda trebuie să se conformeze articolului 1 privind pasagerii de pe locul din spate de la motociclete, iar până la 31 decembrie 1995 aceasta trebuie să se conformeze articolului 1 referitor la alte vehicule, precum și articolului 2.

Articolul 7

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 14 mai 1990.

Pentru Consiliu

Președintele

D. J. O'MALLEY

(1) JO C 16, 20.1.1989, p. 12.

(2) JO C 304, 4.12.1989, p. 41 și

JO C 113, 07.05.1990.

(3) JO C 159, 26.6.1989, p. 7.

(4) JO L 103, 2.5.1972, p. 1.

(5) JO L 8, 11.1.1984, p. 17.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

243

31990L0618

L 330/44

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 8 noiembrie 1990

de modificare, în special în ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă auto, a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea generală directă

(90/618/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în scopul dezvoltării pieței interne a asigurărilor, Consiliul adoptă, la 24 iulie 1973, Directiva 73/239/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (4) (denumită și „prima directivă”) și, la 22 iunie 1988, Directiva 88/357/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea generală directă, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 73/239/CEE (5) (denumită și „a doua directivă”);

întrucât Directiva 88/357/CEE a facilitat întreprinderilor de asigurare cu sediul în Comunitate prestarea de servicii în statele membre, permițând, de asemenea, titularilor de polițe de asigurare să apeleze nu numai la asigurătorii stabiliți în țările lor, ci, în egală măsură, și la asigurătorii cu sediul în Comunitate și stabiliți în alte state membre;

întrucât dispozițiile Directivei 88/357/CEE privind, în special, libertatea de a presta servicii nu acoperă anumite riscuri pentru care, ținând seama de normele specifice adoptate de autoritățile statelor membre și de natura și repercusiunile sociale ale dispozițiilor în cauză, aplicarea acestor dispoziții nu era adecvată în acel moment; întrucât aceste excluderi trebuiau reexaminate după ce directiva menționată a fost aplicată pentru o anumită perioadă;

întrucât una dintre excluderi avea în vedere asigurarea de răspundere civilă auto, cu excepția răspunderii civile a transportatorului;

întrucât, în timpul adoptării directivei în cauză, Comisia s-a angajat, cu toate acestea, să prezinte Consiliului, în cel mai scurt termen posibil, o propunere privind libertatea de a presta servicii în domeniul asigurării de răspundere civilă auto (cu excepția răspunderii civile a transportatorului);

întrucât, sub rezerva dispozițiilor din aceeași directivă privind asigurarea obligatorie, este necesar să se prevadă posibilitatea unei gestionări a riscurilor majore, în înțelesul articolului 5 din directiva în cauză, pentru clasa de asigurare de răspundere civilă auto;

întrucât gestionarea riscurilor majore ar trebui să fie de asemenea avută în vedere pentru asigurarea care acoperă daunele sau cererile de despăgubire suferite de autovehiculele terestre și vehiculele terestre, altele decât autovehiculele;

întrucât Directiva 88/357/CEE a stabilit că riscurile care ar putea fi acoperite prin coasigurare comunitară, în sensul Directivei 78/473/CEE a Consiliului din 30 mai 1978 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative în domeniul coasigurării comunitare (6), trebuiau să fie riscurile majore în sensul Directivei 88/357/CEE; întrucât includerea prin prezenta directivă a claselor de asigurare auto în definiția riscurilor majore din Directiva 88/357/CEE va avea ca efect includerea acestor clase în lista claselor care pot fi acoperite prin coasigurare comunitară;

întrucât Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 de apropiere a legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligativității acestei asigurări (7), modificată ultima dată de Directiva 90/232/CEE (8), se bazează pe sistemul cărții verzi și pe acordurile dintre birourile naționale de asigurare auto pentru a permite eliminarea controalelor cărții verzi;

întrucât este de dorit, cu toate acestea, să se acorde statelor membre un regim tranzitoriu în vederea aplicării progresive a dispozițiilor specifice ale prezentei directive privind gestionarea riscurilor majore pentru clasele menționate, inclusiv atunci când riscurile sunt coasigurate;

întrucât, pentru a menține buna funcționare a sistemului cărții verzi și a acordurilor dintre birourile de asigurare auto, ar trebui să se solicite întreprinderilor de asigurare care oferă asigurări de răspundere civilă auto într-un stat membru în regim de prestări servicii să devină membre ale biroului statului membru în cauză și să participe la finanțarea acestuia;

întrucât Directiva 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (9), modificată ultima dată de Directiva 90/232/CEE, solicită statelor membre să creeze sau să autorizeze un organism (fond de garantare) care despăgubește victimele accidentelor produse de vehicule neasigurate sau neidentificate;

întrucât este indicat, de asemenea, să se solicite întreprinderilor de asigurare care oferă asigurări de răspundere civilă auto într-un stat membru în regim de prestări servicii să devină membre ale fondului de garantare constituit în statul membru în cauză și să participe la finanțarea acestuia;

întrucât normele în vigoare în anumite state membre privind acoperirea riscurilor agravate se aplică tuturor întreprinderilor care acoperă riscuri prin intermediul unei întreprinderi situate în statele membre în cauză; întrucât aceste norme au ca obiectiv să asigure că obligativitatea asigurării de răspundere auto este compensată de posibilitatea automobiliștilor de a încheia acest tip de asigurare; întrucât statele membre ar trebui să fie autorizate să aplice aceste reglementări întreprinderilor care oferă servicii pe teritoriul lor, cu condiția ca acestea să fie justificate din punctul de vedere al interesului public și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus;

întrucât, în domeniul asigurării de răspundere civilă auto, protecția intereselor persoanelor care au suferit daune și care ar putea pretinde despăgubiri vizează de fapt orice persoană și este deci de dorit să se asigure că aceste persoane nu sunt prejudiciate sau dezavantajate în cazul în care asigurarea de răspundere civilă auto este practicată în regim de prestări de servicii și nu prin intermediul unei întreprinderi; întrucât ar trebui să se prevadă în acest sens, în măsura în care interesele persoanelor în cauză nu sunt protejate suficient de normele care se aplică furnizorului de servicii în statul membru în care acesta este stabilit, că statul membru de prestare de servicii solicită întreprinderii să desemneze un reprezentant rezident sau stabilit pe teritoriul său care va colecta toate informațiile necesare privind dosarele de despăgubiri și va dispune de suficiente competențe pentru a reprezenta întreprinderea în relația cu persoanele care au suferit daune și care ar putea solicita despăgubiri, inclusiv pentru plata acestora, și pentru a reprezenta sau, dacă este necesar, pentru a face să fie reprezentată întreprinderea, în ceea ce privește aceste solicitări de despăgubiri, în fața instanțelor și autorităților acestui stat membru;

întrucât acest reprezentant poate fi solicitat, de asemenea, să reprezinte întreprinderea în fața autorităților competente ale statului membru de prestare a serviciilor pentru controlul existenței și valabilității poliței de asigurare de răspundere civilă auto;

întrucât trebuie prevăzută o procedură flexibilă care să permită evaluarea reciprocității cu țările terțe pe o bază comunitară; întrucât scopul acestei proceduri nu este închiderea piețelor financiare ale Comunității, ci îmbunătățirea liberalizării piețelor financiare globale în țările terțe, deoarece Comunitatea își propune să își păstreze piețele financiare deschise pentru restul lumii; întrucât, în acest scop, prezenta directivă prevede proceduri de negociere cu țările terțe și, în ultimă instanță, posibilitatea de a lua măsuri de suspendare a noilor solicitări de autorizare sau de limitare a noilor autorizări,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

În sensul prezentei directive, se înțelege prin:

(a)	„vehicul”: orice vehicul care corespunde definiției din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE;

(b)	„birou”: un birou național de asigurare în sensul articolului 1 alineatul (3) din Directiva 72/166/CEE;

(c)	„fond de garantare”: organismul menționat la articolul 1 alineatul (4) din Directiva 84/5/CEE;

(d)	„întreprindere-mamă”: o întreprindere-mamă în sensul articolelor 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE (10);

(e)	„întreprindere filială”: o întreprindere filială în sensul articolelor 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE; orice întreprindere filială a unei întreprinderi filiale este considerată, de asemenea, ca fiind o filială a întreprinderii mamă care stă la baza acestor întreprinderi.

Articolul 2

La articolul 5 litera (d) punctul (iii) primul paragraf din Directiva 73/239/CEE, mențiunea „riscuri clasificate în clasele de asigurare 8, 9, 13 și 16 de la punctul (A) din anexă” se înlocuiește cu următoarea mențiune:

„riscuri clasificate în clasele de asigurare 3, 8, 9,10,13 și 16 de la punctul (A) din anexă”.

Articolul 3

(1) Denumirea titlului III din Directiva 73/239/CEE se înlocuiește cu următoarele:

„TITLUL III A

Normele aplicabile agențiilor sau sucursalelor stabilite în Comunitate și care aparțin unor întreprinderi cu sediul social în afara Comunității”.

(2) După articolul 29 din Directiva 73/239/CEE se adaugă următorul titlu:

„TITLUL III B

Normele aplicabile filialelor unei întreprinderi mamă care intră sub incidența legislației unei țări terțe, precum și participațiilor dobândite de o asemenea întreprindere”.

Articolul 4

Titlul III B din Directiva 73/239/CEE se completează cu articolele 29a și 29b redactate după cum urmează:

„Articolul 29a

Autoritățile competente ale statelor membre informează Comisia:

(a)	despre orice autorizare a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă care intră sub incidența legislației unei țări terțe. Comisia informează Comitetul de asigurări instituit de Consiliu la propunerea Comisiei cu privire la aceasta;

(b)	despre orice participație dobândită de către o astfel de întreprindere-mamă la o întreprindere de asigurare din Comunitate care ar transforma-o într-o filială sa. Comisia informează Comitetul de asigurări instituit de Consiliu la propunerea Comisiei cu privire la aceasta.

În cazul în care o autorizație este acordată unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă care intră sub incidența legislației unei țări terțe, structura grupului este precizată în notificarea pe care autoritățile competente o adresează Comisiei.

Articolul 29b

(1) Statele membre informează Comisia despre dificultățile de ordin general întâmpinate de întreprinderile lor de asigurare la stabilirea sau exercitarea activităților lor într-o țară terță.

(2) Comisia întocmește, pentru prima dată cel mai târziu cu șase luni înainte de aplicarea prezentei directive și apoi periodic, un raport care examinează, în sensul alineatelor (3) și (4), tratamentul aplicat în țările terțe întreprinderilor de asigurare din Comunitate, în ceea ce privește stabilirea și exercitarea activităților de asigurare, precum și dobândirea de participații la întreprinderile de asigurare din țările terțe. Comisia transmite aceste rapoarte Consiliului, însoțite, după caz, de propuneri corespunzătoare.

(3) În cazul în care Comisia constată, pe baza rapoartelor menționate la alineatul (2) sau pe baza altor informații, că o țară terță nu acordă întreprinderilor de asigurare din Comunitate un acces efectiv pe piață comparabil cu cel oferit de Comunitate întreprinderilor de asigurare din țara terță în cauză, aceasta poate prezenta Consiliului propuneri privind un mandat care să îi permită să negocieze obținerea unor posibilități de concurență comparabile pentru întreprinderile de asigurare din Comunitate. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.

(4) În cazul în care Comisia constată pe baza rapoartelor menționate la alineatul (2) sau pe baza altor informații, că întreprinderile de asigurare din Comunitate nu beneficiază, într-o țară terță, de un tratament național care să le ofere aceleași condiții de concurență ca și întreprinderilor naționale de asigurare și că nu sunt îndeplinite condițiile de acces efectiv pe piață, aceasta poate iniția negocieri pentru a remedia această situație.

În cazul descris în primul paragraf, se poate decide, de asemenea, în orice moment, că odată cu inițierea negocierilor, în conformitate cu procedura prevăzută de actul constitutiv al Comitetului de asigurări menționat la articolul 29a, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să-și limiteze sau să-și suspende deciziile:

—	referitoare la cererile de autorizare depuse în momentul sau ulterior adoptării deciziei și

—	referitoare la dobândirea de participații de către întreprinderile-mamă directe sau indirecte care intră sub incidența legislației țării terțe în cauză.

Durata măsurilor prevăzute nu poate depăși trei luni.

Înainte de expirarea acestui termen de trei luni și având în vedere rezultatul negocierilor, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate decide ca măsurile luate să fie aplicate în continuare.

O astfel de limitare sau suspendare nu se poate aplica la crearea de filiale de către întreprinderi de asigurare sau filiale ale acestora, autorizate corespunzător în Comunitate sau la dobândirea de participații de către astfel de întreprinderi sau filiale la o întreprindere de asigurare din Comunitate.

(5) În cazul în care Comisia constată una dintre situațiile menționate la alineatele (3) și (4), statele membre o informează, la cererea sa:

(a)	despre orice cerere de autorizare a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi mamă care intră sub incidența legislației țării terțe în cauză;

(b)	despre orice proiect al unei astfel de întreprinderi de a dobândi o participație la o întreprindere de asigurare din Comunitate care ar avea drept efect transformarea sa în filială.

Această obligație de informare încetează din momentul încheierii unui acord cu țara terță menționată la alineatele (3) sau (4) sau din clipa în care măsurile menționate la alineatul (4) al doilea și al treilea paragraf încetează să se aplice.

(6) Măsurile adoptate în temeiul prezentului articol sunt conforme cu obligațiile care revin Comisiei în conformitate cu acordurile internaționale, bilaterale sau multilaterale care reglementează inițierea și exercitarea activității întreprinderii de asigurare.”

Articolul 5

La articolul 12 alineatul (2) paragraful al doilea din Directiva 88/357/CEE, a doua și a treia liniuță se elimină.

Articolul 6

În titlul III din Directiva 88/357/CEE, se adaugă următorul articol:

„Articolul 12a

(1) Prezentul articol este aplicabil în cazul în care o întreprindere acoperă, printr-o unitate situată într-un stat membru, un risc clasificat în clasa de asigurare 10 de la punctul (A) din anexa la Directiva 73/239/CEE, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, și situat în alt stat membru.

(2) Statul membru de prestare de servicii solicită ca întreprinderea să devină membră a biroului său național și a fondului său național de garantare și să participe la finanțarea acestora.

Cu toate acestea, întreprinderea nu poate fi obligată să efectueze o plată sau să verse o contribuție la biroul sau fondul statului membru de prestare de servicii pentru riscurile acoperite în regim de prestări de servicii, care să nu fie calculată pe aceeași bază ca pentru întreprinderile care acoperă, prin intermediul unei unități situate în acest stat membru, riscurile din clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, în funcție de încasările de prime care provin din această clasă de asigurare în statul membru în cauză sau de numărul de riscuri din această clasă acoperite în statul membru în cauză.

(3) Prezenta directivă nu aduce atingere obligației unei întreprinderi de asigurare care oferă servicii de a respecta normele statului membru de prestare de servicii privind acoperirea riscurilor agravate, în măsura în care acestea se aplică întreprinderilor stabilite.

(4) Statul membru de prestare de servicii solicită întreprinderii să se asigure că persoanele care prezintă o cerere de despăgubire datorită unor evenimente care survin pe teritoriul său nu sunt puse într-o situație mai puțin favorabilă ca rezultat al faptului că întreprinderea acoperă un risc din clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, în regim de prestări servicii și nu prin intermediul unei unități situate în statul membru în cauză.

În acest scop, statul membru de prestare de servicii solicită întreprinderii să desemneze un reprezentant rezident sau stabilit pe teritoriul său care va colecta toate informațiile necesare privind dosarele de despăgubiri și va dispune de suficiente competențe pentru a reprezenta întreprinderea în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu și care ar putea solicita o despăgubire, inclusiv pentru plata acestora, și pentru a reprezenta sau, dacă este necesar, pentru a face să fie reprezentată întreprinderea, în ceea ce privește aceste solicitări de despăgubiri, în fața instanțelor și autorităților acestui stat membru.

De asemenea, reprezentantul poate fi, la rândul său, solicitat să reprezinte întreprinderea în fața autorităților competente ale statului de prestare de servicii, cu privire la controlul existenței și valabilității poliței de asigurare de răspundere civilă auto.

Statul membru de prestare a serviciilor nu poate solicita persoanei desemnate să întreprindă, în numele întreprinderii care a desemnat-o, alte activități decât cele care sunt prevăzute în al doilea și al treilea paragraf. Persoana desemnată nu se angajează în nici o operațiune de asigurare directă în numele întreprinderii menționate.

Desemnarea reprezentantului nu constituie în sine deschiderea unei sucursale sau a unei agenții în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (b) din Directiva 73/239/CEE, iar reprezentantul nu este o unitate în sensul articolului 2 litera (c) din prezenta directivă.”

Articolul 7

(1) La articolul 15 alineatul (1) și la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 88/357/CEE se adaugă următorul paragraf:

„Orice stat membru pe teritoriul căruia o întreprindere intenționează să acopere prin prestare de servicii riscurile clasificate în clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, poate solicita ca întreprinderea:

—	să comunice numele și adresa reprezentantului pentru gestionarea dosarelor menționat la articolul 12a alineatul (4),

—	să prezinte o declarație potrivit căreia întreprinderea a devenit membră a biroului național și a fondului național de garantare ale statului membru de prestare de servicii.”

Articolul 8

La articolul 21 alineatul (2) din Directiva 88/357/CEE se adaugă următorul paragraf:

„Fiecare stat membru poate solicita ca numele și adresa reprezentantului întreprinderii de asigurare să figureze, de asemenea, în documentele menționate anterior.”

Articolul 9

La articolul 22 din Directiva 88/357/CEE, alineatul (1) se înlocuiește cu următoarele:

„(1) Fiecare unitate trebuie să comunice autorității sale de control, pentru operațiunile efectuate în regim de prestări servicii, valoarea totală a primelor, fără deducerea reasigurării, emise pe stat membru și pe grup de clase. Grupurile de clase sunt definite după cum urmează:

—	accidente și boală (1 și 2);

—	asigurare auto (3, 7 și 10; vor fi precizate cifrele referitoare la clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului);

—	incendiu și alte daune ale bunurilor (8 și 9);

—	asigurare aviatică, maritimă și de transport (4, 5, 6, 7, 11 și 12);

—	răspundere civilă generală (13);

—	credit și garanție (14 și 15);

—	alte clase de asigurare (16, 17 și 18).

Autoritatea de control a fiecărui stat membru comunică aceste informații autorităților de control ale fiecărui stat membru de prestare a serviciilor.”

Articolul 10

La articolul 27 alineatul (1) din Directiva 88/357/CEE, ultimul paragraf se înlocuiește cu următoarele:

„Derogarea acordată începând de la 1 ianuarie 1995 se aplică numai contractelor care acoperă riscurile clasificate în clasele de asigurare 3, 8, 9, 10, 13 și 16 și situate exclusiv în unul din cele patru state membre care beneficiază de acest regim tranzitoriu.”

Articolul 11

Fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2) din Directiva 88/357/CEE, în cazul riscurilor majore, în sensul articolului 5 litera (d) din Directiva 73/239/CEE, care aparțin clasei de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, statul membru de prestare de servicii poate prevedea:

—

ca valoarea totală a provizioanelor tehnice aferente contractelor în cauză să fie determinată, sub controlul autorităților statului membru în cauză, conform normelor sale sau, în lipsa acestora, conform practicilor sale stabilite, până la termenul limită la care statele membre trebuie să aducă la îndeplinire o directivă de coordonare a conturilor anuale ale întreprinderilor de asigurare;

—	ca acoperirea acestor provizioane prin active echivalente și congruente să se efectueze sub controlul autorităților statului membru în cauză, în conformitate cu normele sau practicile sale stabilite, până la notificarea unei a treia directive privind asigurarea generală;

—

ca localizarea activelor menționate la a doua liniuță să se efectueze sub controlul autorităților statului membru în cauză, în conformitate cu normele sau practicile sale stabilite, până la termenul la care statele membre trebuie să aducă la îndeplinire o a treia directivă privind asigurarea generală.

Articolul 12

Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern pentru a se conforma prezentei directive în termen de 18 luni de la notificarea sa (11). Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Dispozițiile modificate pentru punerea în aplicare a primului paragraf se aplică în termen de 24 de luni de la notificarea prezentei directive.

Articolul 13

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 8 noiembrie 1990.

Pentru Consiliu

Președintele

P. ROMITA

(1) JO C 65, 15.3.1989, p. 6 și

JO C 180, 20.7.1990, p. 6.

(2) JO C 68, 19.3.1990, p. 85 și Decizia din 10 octombrie 1990 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3) JO C 194, 31.7.1989, p. 3.

(5) JO L 172, 4.7.1988, p. 1.

(6) JO L 151, 7.6.1978, p. 25.

(7) JO L 103, 2.5.1972, p. 1.

(8) JO L 129, 19.5.1990, p. 33.

(9) JO L 8, 11.1.1984, p. 17.

(10) JO L 193, 18.7.1983, p. 1.

(11) Prezenta directivă a fost notificată statelor membre la 20 noiembrie 1990.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

249

31990R3572

L 353/12

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

REGULAMENTUL (CEE) NR. 3572/90 AL CONSILIULUI

din 4 decembrie 1990

de modificare, ca urmare a unificării Germaniei, a anumitor directive, decizii și regulamente privind transportul rutier, pe cale ferată și pe căile de navigație interioare

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 75,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât Comunitatea adoptă un set de norme cu privire la transportul rutier, pe cale ferată și pe căile de navigație interioare;

întrucât, de la data unificării Germaniei, legislația comunitară se va aplica în întregime pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane;

întrucât anumite legi comunitare cu privire la transportul rutier, pe cale ferată și pe căile de navigație interioare trebuie să fie modificate pentru a ține seama de situația specială din acel teritoriu;

întrucât trebuie stabilit un termen pentru a adapta normele în vigoare pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane în conformitate cu actele comunitare;

întrucât derogările prevăzute în această privință ar trebui să fie temporare și să afecteze cât mai puțin posibil funcționarea pieței comune;

întrucât informațiile privind situația transportului rutier, pe cale ferată și pe căile de navigație interioare și privind normele care reglementează aceste moduri de transport pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane sunt insuficiente pentru a permite stabilirea definitivă a tipului de modificări sau a duratei acestor derogări; întrucât, pentru a permite modificarea situației, trebuie să fie prevăzută o procedură simplificată, în conformitate cu articolul 145 a treia liniuță din tratat;

întrucât dispozițiile Directivelor 74/561/CEE (4) și 74/562/CEE (5), modificate ultima dată de Directiva 89/438/CEE (6), ar trebui să fie aplicate astfel încât să respecte drepturile dobândite de agenții economici care își desfășoară deja activitatea pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane, dar și să acorde întreprinderilor de transport, recent înființate, timp pentru a pune în aplicare unele dispoziții referitoare la situația financiară și competența profesională;

întrucât, de la data unificării Germaniei, vehiculele rutiere înmatriculate pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane au același statut legal ca și vehiculele rutiere înmatriculate în celelalte state membre; întrucât Regulamentul (CEE) nr. 3821/85 (7) stabilește anumite dispoziții cu privire la echipamentul de control instalat în vehiculele rutiere; întrucât acest echipament este instalat în noile vehicule în momentul fabricării și astfel nu prezintă nici o problemă, în timp ce trebuie acordată o perioadă de tranziție rezonabilă pentru a permite instalarea unui astfel de echipament la vehiculele înmatriculate pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane înainte de unificare, luându-se în considerație costurile suplimentare și capacitatea tehnică a atelierelor autorizate;

întrucât denumirea „Deutsche Reichsbahn (DR)” ar trebui introdusă în toată legislația comunitară care menționează în mod expres denumirile întreprinderilor de cale ferată; întrucât ar trebui stabilită o dată la care regulamentele menționate să devină aplicabile;

întrucât legislația comunitară cu privire la îmbunătățirile structurale în transportul pe căile de navigație interioare trebuie modificată pentru a ține seama de situația specială a întreprinderilor de transport pe căile de navigație interioare constituite pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

La articolul 5 din Directiva 74/561/CEE se adaugă următorul alineat:

„(5) În ceea ce privește teritoriul fostei Republici Democrate Germane, următoarele date le înlocuiesc pe cele menționate la alineatele (1) și (2):

—	la alineatul (1), «3 octombrie 1989» înlocuiește «1 ianuarie 1978»;

—	la alineatul 2, «2 octombrie 1989», «1 ianuarie 1992» și «1 iulie 1992» înlocuiesc «31 decembrie 1974», «1 ianuarie 1978» și, respectiv, «1 ianuarie 1980».”

Articolul 2

La articolul 4 din Directiva 74/562/CEE se adaugă următorul alineat:

„(5) În ceea ce privește teritoriul fostei Republici Democrate Germane, următoarele date le înlocuiesc pe acelea menționate la alineatele (1) și (2):

—	la alineatul (1), «3 octombrie 1989» înlocuiește «1 ianuarie 1978»;

—	la alineatul 2, «2 octombrie 1989», «1 ianuarie 1992» și «1 iulie 1992» înlocuiesc «31 decembrie 1974», «1 ianuarie 1978» și respectiv «1 ianuarie 1980»”.

Articolul 3

În Regulamentul (CEE) nr. 3821/85 se adaugă următorul articol:

„Articolul 20a

Prezentul regulament nu se aplică până la 1 ianuarie 1991 vehiculelor înmatriculate pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane înainte de acea dată.

Prezentul regulament nu se aplică până la 1 ianuarie 1993 acelor vehicule care sunt angajate doar în activitatea de transport național pe teritoriul Republicii Federale Germania. Oricum, acest regulament se aplică începând cu data intrării sale în vigoare vehiculelor angajate în transportul de mărfuri periculoase.”

Articolul 4

La articolul 8 din Directiva 80/1263/CEE a Consiliului din 4 decembrie 1980 privind introducerea unui carnet de conducere comunitar (8) la sfârșitul alineatului (1) se adaugă următorul paragraf:

„Dispozițiile prezentului paragraf se aplică, de asemenea, carnetelor de conducere emise de fosta Republică Democrată Germană.”

Articolul 5

Prin prezentul regulament, lista întreprinderilor de cale ferată care apare la:

—	articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1191/69 al Consiliului din 26 iunie 1969 privind acțiunile statelor membre în ceea ce privește obligațiile care țin de conceptul de serviciu public în transportul de cale ferată, rutier și pe căile de navigație interioare (9);

—	articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1192/69 al Consiliului din 26 iunie 1969 privind normele comune pentru normalizarea conturilor întreprinderilor de cale ferată (10);

—	anexa II punctul (A). 1 „Cale ferată – Rețele principale” la Regulamentul (CEE) nr. 1108/70 al Consiliului din 4 iunie 1970 privind introducerea unui sistem de contabilitate pentru cheltuieli privind infrastructura transportului pe cale ferată, rutier și pe căile navigabile interioare (11);

—	articolul 2 din Regulamentul (CEE) nr. 2830/77 al Consiliului din 12 decembrie 1977 privind măsurile necesare pentru a face comparabile sistemele de contabilitate și înregistrările contabile anuale ale întreprinderilor de cale ferată (12);

—	articolul 2 privind Regulamentul (CEE) nr. 2183/78 al Consiliului din 19 septembrie 1978 privind stabilirea unor principii uniforme de calcul al costurilor pentru întreprinderile de cale ferată (13);

—	articolul 1 alineatul (1) din Decizia 75/327/CEE a Consiliului din 20 mai 1975 privind îmbunătățirea situației întreprinderilor de cale ferată și armonizarea normelor care reglementează relațiile financiare dintre aceste întreprinderi și state (14);

—	articolul 1 alineatul (1) din Decizia 82/529/CEE a Consiliului din 19 iulie 1982 privind stabilirea tarifelor pentru transportul internațional al mărfurilor pe calea ferată (15);

—	articolul 1 alineatul (1) din Decizia 83/418/CEE a Consiliului din 25 iulie 1983 privind independența comercială a căilor ferate în administrarea propriului trafic internațional de pasageri și bagaje (16);

este înlocuită cu următoarea listă:

„—	Société Nationale des Chemins de Fer Belges (SNCB)Nationale Maatschappĳ der Belgische Spoorwegen (NMBS),

—	Danske Statsbaner (DSB),

—	Deutsche Bundesbahn (DB),

—	Deutsche Reichsbahn (DR),

—	Οργανισμός Σιδηροδρόμων Ελλάδος (ΟΣΕ),

—	Red Nacionale de los Ferrocarriles Españoles (RENFE),

—	Société Nationale des Chemins de Fer Français (SNCF),

—	Iarnród Éireann,

—	Ente Ferrovie dello Stato (FS),

—	Société Nationale des Chemins de Fer Luxembourgeois (CFL),

—	Naamloze Vernootschap Nederlandse Spoorwegen (NS),

—	Caminhos-de-Ferro Portugueses, EP (CP),

—	British Rail (BR),

—	Northern Ireland Railways (NIR).”.

Articolul 6

Prin prezentul regulament se modifică Regulamentul (CEE) nr. 1101/89 al Consiliului din 27 aprilie 1989 privind dezvoltările structurale în navigația interioară (17) după cum urmează:

(1)	La articolul 6 alineatul (4) se adaugă următorul paragraf: „Pentru navele germane înregistrate pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane la data unificării Germaniei contribuția este obligatorie începând cu 1 ianuarie 1991.”

(2)

La articolul 6 se adaugă alineatul (8) de mai jos:

„(8) În cazul în care, în termen de șase luni de la unificarea Germaniei, Guvernul german propune să fie organizată o operațiune de reciclare a navelor din flota sa care, înainte de unificare, au fost înregistrate în fosta Republică Democrată Germană, acesta trebuie să comunice Comisiei cererea sa. Comisia stabilește normele pentru operațiunea de reciclare în conformitate cu alineatul (7) și pe baza acelorași principii ca acelea menționate în Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 1102/89 (18).

(3)

La articolul 8 alineatul (3) litera (a) se adaugă următorul paragraf:

„Condițiile prevăzute la alineatele (1) și (2) nu se aplică, de asemenea, navelor care se aflau în construcție în fosta Republică Democrată Germană înainte de 1 septembrie 1990, în cazul în care data livrării și punerii lor în funcțiune nu depășește 31 ianuarie 1991.”

(4)	La articolul 8 alineatul (3) litera (b) se adaugă următorul paragraf: „Condițiile prevăzute la alineatele (1) și (2) se aplică navelor care au devenit parte a flotei germane după unificarea Germaniei, dar care nu au fost înregistrate în fosta Republică Democrată Germană la 1 septembrie 1990.”

(5)

La articolul 10 se adaugă alineatul (5) de mai jos:

„(5) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura conformitatea cu dispozițiile articolului 6 alineatul (4) al patrulea paragraf și ale articolului 8 alineatul (3) literele (a) și (b) al doilea paragraf înainte de 1 ianuarie 1991 și notifică la Comisie acest lucru.”

Articolul 7

(1) Regulamentele (CEE) nr. 2183/78 și (CEE) nr. 2830/77 se aplică pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane exclusiv de la 1 ianuarie 1992.

(2) Regulamentul (CEE) nr. 1192/69 se aplică pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane exclusiv de la 1 ianuarie 1993.

Articolul 8

Deciziile 75/327/CEE, 82/529/CEE și 83/418/CEE se aplică pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane exclusiv de la 1 ianuarie 1993.

Articolul 9

(1) În conformitate cu procedura specificată la articolul 10, pot fi adoptate măsuri de adaptare pentru a completa lipsurile evidente și pentru a aduce adaptări tehnice la măsurile prevăzute în această directivă.

(2) Măsuri de adaptare trebuie să fie elaborate pentru a asigura aplicarea coerentă a normelor comunitare pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane în sectorul care face obiectul prezentei directive, luând în considerație condițiile specifice din acel teritoriu și dificultățile speciale pe care le implică aplicarea acestor norme.

Aceste măsuri trebuie să fie în conformitate cu principiile acestor norme și să fie strâns legate de una dintre derogările prevăzute de prezenta directivă.

(3) Măsurile prevăzute la alineatul (1) pot fi adoptate până la 31 decembrie 1992. Aplicabilitatea lor este limitată la aceeași perioadă.

Articolul 10

Reprezentantul Comisiei înaintează comitetului un proiect cu măsurile ce urmează a fi adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului în cauză. Avizul este emis cu majoritatea prevăzută la articolul 148 alineatul (2) din tratat pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. Voturile reprezentanților statelor membre în comitet sunt determinate în maniera precizată în acel articol. Președintele nu participă la vot.

Comisia adoptă măsurile preconizate în cazul în care acestea corespund cu avizul comitetului.

În cazul în care măsurile preconizate nu corespund cu avizul comitetului sau în absența avizului, Comisia înaintează Consiliului, fără întârziere, o propunere cu privire la măsurile ce trebuie adoptate. Consiliul decide cu majoritate calificată.

În cazul în care, în termen de trei luni de la data trimiterii către Consiliu, acesta nu emite o decizie, măsurile propuse sunt adoptate de către Comisie.

Articolul 11

Prezentul regulament intră în vigoare la data publicării lui în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre.

Adoptat la Bruxelles, 4 decembrie 1990.

Pentru Consiliu

Președintele

G. DE MICHELIS

(1) JO L 263, 26.9.1990, p. 34, modificat pe 25 octombrie 1990 și 28 noiembrie 1990.

(2) Aviz emis la 21 noiembrie 1990 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3) Aviz emis la 20 noiembrie 1990 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(4) JO L 308, 19.11.1974, p. 18.

(5) JO L 308, 19.11.1974, p. 23.

(6) JO L 212, 22.7.1989, p. 101.

(7) JO L 370, 31.12.1985, p. 8.

(8) JO L 375, 31.12.1980, p. 1.

(9) JO L 156, 28.6.1969, p. 1.

(10) JO L 156, 28.6.1969, p. 8.

(11) JO L 130, 15.6.1970, p. 4.

(12) JO L 334, 24.12.1977, p. 13.

(13) JO L 258, 21.9.1978, p. 1.

(14) JO L 152, 12.6.1975, p. 3.

(15) JO L 234, 9.8.1982, p. 5.

(16) JO L 237, 26.8.1983, p. 32.

(17) JO L 116, 28.4.1989, p. 25.

(18) JO L 116, 28.4.1989, p. 30.”

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

253

31990R3573

L 353/16

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

REGULAMENTUL (CEE) NR. 3573/90 AL CONSILIULUI

din 4 decembrie 1990

de modificare, ca urmare a unificării Germaniei, a Regulamentului (CEE) nr. 4055/86 de aplicare a principiului libertății de a presta servicii în cazul transportului maritim între statele membre și între statele membre și țări terțe

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 84 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât Comunitatea Economică Europeană adoptă o serie de norme care reglementează transportul maritim;

întrucât, de la data unificării Germaniei, dreptul comunitar se aplică în toate elementele sale pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania;

întrucât este necesar să se prevadă anumite modificări la Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 (4) pentru a lua în considerare situația specială care decurge din unificarea Germaniei în ceea ce privește acordurile bilaterale încheiate între fosta Republică Democrată Germania și țări terțe;

întrucât acordurile încheiate de fosta Republică Democrată Germania se referă numai la încărcăturile provenite din această țară; întrucât, prin urmare, drepturile de care se pot bucura țările terțe ca urmare a acordurilor de partajare a încărcăturilor se referă numai la încărcăturile provenite de pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania;

întrucât termenul acordat statelor membre pentru a-și adapta acordurile privind schimburile comerciale care nu sunt reglementate de Codul de conduită ONU pentru cartelurile armatorilor navelor de linie trebuie prelungit în cazul acordurilor bilaterale încheiate cu țări terțe de fosta Republică Democrată Germania, pentru a permite Republicii Federale Germania să deruleze negocierile necesare pentru adaptarea acestor acorduri,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

Următorul alineat se adaugă la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 4055/86:

„Acordurile încheiate de fosta Republică Democrată Germania se adaptează în cel mai scurt timp, până la 1 ianuarie 1995.”

Articolul 2

Prezentul regulament intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.

Adoptat la Bruxelles, 4 decembrie 1990.

Pentru Consiliu

Președintele

G. DE MICHELIS

(1) JO C 248, 2.10.1990, p. 13, modificat la 25 octombrie 1990.

(2) Aviz adoptat la 21 noiembrie 1990 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3) Aviz adoptat la 20 noiembrie 1990 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(4) JO L 378, 31.12.1986, p. 1.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

254

31990L0658

L 353/73

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 4 decembrie 1990

de modificare a anumitor directive privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, ca urmare a unificării Germaniei

(90/658/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 49, articolul 57 alineatele (1) și (2) prima și a treia teză și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât, în urma unificării Germaniei, este necesar să se efectueze anumite modificări la Directivele 75/362/CEE (4), 77/452/CEE (5), 78/686/CEE (6), 78/1026/CEE (7) și 80/154/CEE (8), modificate ultima dată de Directiva 89/594/CEE (9) și de Directiva 89/595/CEE (10) privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a titluri oficiale de calificare ca medic, asistent medical generalist, medic stomatolog, medic veterinar și, respectiv, asistent obstetrician, precum și la Directiva 85/433/CEE (11), modificată de Directiva 85/584/CEE (12), și la Directiva 85/384/CEE (13), modificată ultima dată de Directiva 86/17/CEE (14) privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaceutic și al arhitecturii și la Directiva 75/363/CEE (15), modificată ultima dată de Directiva 89/594/CEE, privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative referitoare la activitățile medicilor;

întrucât de la data unificării Germaniei dreptul comunitar se aplică în toate elementele sale pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania;

întrucât este necesar să se aducă schimbări la directivele menționate pentru a se lua în considerare situația specifică din teritoriul respectiv;

întrucât, în conformitate cu principiul drepturilor dobândite, diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare deținute de resortisanții germani de pe teritoriul respectiv, care își exercită activitățile profesionale în temeiul unei formări profesionale care a început înainte de unificare și nu se conformează reglementărilor comunitare privind formarea profesională, ar trebui să fie recunoscute în condiții similare cu cele aplicate altor resortisanți ai statelor membre în momentul adoptării directivelor menționate sau al aderării la Comunitate;

întrucât este necesar să se protejeze la nivel comunitar drepturile dobândite de titularii titlurilor oficiale de calificare de tip vechi, care nu se mai acordă datorită schimbărilor din reglementările statelor membre care le-au acordat calificările; întrucât Directiva 89/594/CEE prevede o asemenea dispoziție pentru majoritatea directivelor privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare; întrucât aceasta poate fi aplicată, fără modificări, și resortisanților germani de pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane; întrucât o dispoziție similară ar trebui să fie inclusă, de asemenea, în Directiva 85/433/CEE privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în domeniul farmaceutic;

întrucât majoritatea dispozițiilor specifice privind recunoașterea diplomelor, a certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare acordate de fosta Republică Democrată Germania încetează să fie relevante în urma unificării Germaniei; întrucât este necesar ca acestea să se abroge,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Directiva 75/362/CEE se modifică după cum urmează:

1.	La articolul 3 litera (a) punctul 3 se elimină „în Germania”.

Se adaugă următorul articol:

„Articolul 9a

(1) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare în domeniul medical atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania care nu satisface toate cerințele minime de formare prevăzute la articolul 1 din Directiva 75/363/CEE, statele membre, altele decât Germania, recunosc acele diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei;

—	conferă titularului dreptul de a exercita activități medicale pe teritoriul Germaniei în aceleași condiții ca și cele prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente menționate la articolul 3 litera (a) punctele 1 și 2; și

—	sunt însoțite de un certificat emis de autoritățile germane competente în care se declară că, în Germania, resortisanții respectivi au exercitat activitățile respective în mod real și legal, pentru cel puțin trei ani consecutivi în timpul celor cinci ani anteriori datei emiterii certificatului.

(2) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare în medicina specializată atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania care nu satisface cerințele minime de formare prevăzute la articolele 2-5 din Directiva 75/363/CEE, statele membre, altele decât Germania, recunosc acele diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior expirării termenului stabilit la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 75/363/CEE; și

—	permit exercitarea, ca specialist, a activității în cauză pe teritoriul Germaniei în condițiile prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente menționate la articolele 5 și 7.

Cu toate acestea, statele membre pot solicita ca aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare să fie însoțite de un certificat emis de autoritățile sau organismele germane competente, care să declare că titularii au exercitat activitatea respectivă în calitate de specialiști, pe o perioadă echivalentă cu dublul diferenței dintre perioada de formare specializată dobândită pe teritoriul german și durata minimă de formare prevăzută în Directiva 75/363/CEE, în cazul în care acestea nu satisfac cerințele minime privind durata formării prevăzute la articolele 4 și 5 din Directiva 75/363/CEE.”

Articolul 2

La articolul 9 alineatul (1) din Directiva 75/363/CEE se adaugă al doilea paragraf, după cum urmează:

„Pentru teritoriul fostei Republici Democrate Germania, Germania adoptă, cu toate acestea, măsurile necesare, pentru a se conforma articolelor 2-5 în termen de 18 luni de la unificare.”

Articolul 3

Directiva 77/452/CEE se modifică după cum urmează:

1.	La articolul 3 litera (a) a doua liniuță se elimină „în Germania”.

Se adaugă următorul articol:

„Articolul 4a

În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate sau alte titluri oficiale de calificare ca asistenți medicali generaliști atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania care nu satisface toate cerințele minime de formare prevăzute la articolul 1 din Directiva 77/453/CEE, statele membre, altele decât Germania, recunosc respectivele diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei;

—	conferă titularului dreptul de a exercita activitatea de asistent medical generalist pe întreg teritoriul Germaniei, în aceleași condiții ca și cele prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente și menționate la articolul 3 litera (a); și

—

sunt însoțite de un certificat emis de autoritățile germane competente în care se declară că, în Germania, resortisanții respectivi au exercitat în mod real și legal activități specifice de asistent medical generalist pentru cel puțin trei ani în timpul celor cinci ani anteriori datei emiterii certificatului. Aceste activități trebuie să includă asumarea răspunderii depline pentru programarea, organizarea și exercitarea îngrijirii medicale a pacientului.”

Articolul 4

Directiva 78/686/CEE se modifică după cum urmează:

La articolul 3 litera (a), „în Germania”, se elimină următoarele:

—	prezentarea sub forma a două puncte numerotate;

—	textul de la punctul 2.

Se adaugă următorul articol:

„Articolul 7a

(1) În cazul resortisanților din statele membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medic stomatolog atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania care nu satisface toate cerințele minime necesare de formare prevăzute la articolul 1 din Directiva 78/687/CEE, statele membre, altele decât Germania, recunosc aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei;

—	conferă titularului dreptul de a exercita activitățile de medic stomatolog pe întreg teritoriul Germaniei, în aceleași condiții ca și cele prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente și menționate la articolul 3 litera (a); și

—	sunt însoțite de un certificat emis de autoritățile germane competente în care se declară că, în Germania, resortisanții respectivi au exercitat activitățile respective în mod real și legal pentru cel puțin trei ani consecutivi în timpul celor cinci ani anteriori datei emiterii certificatului.

(2) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medici stomatologi specialiști atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania, care nu satisface cerințele minime de formare prevăzute la articolele 2 și 3 din Directiva 78/687/CEE, statele membre, altele decât Germania, recunosc respectivele diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei; și

—	conferă titularului, în calitate de medic stomatolog specialist, dreptul de a exercita activitatea respectivă pe întreg teritoriul Germaniei în aceleași condiții ca și cele prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente și menționate la articolul 5 alineatele (1) și (2).

Statele membre pot, cu toate acestea, să solicite ca aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare să fie însoțite de un certificat emis de autoritățile sau organismele germane competente care să declare că titularul, în calitate de medic stomatolog specialist, a exercitat activitatea respectivă pe o perioadă echivalentă cu dublul diferenței dintre perioada de formare specializată dobândită pe teritoriul german și durata minimă de formare prevăzută în Directiva 78/687/CEE, în cazul în care acestea nu satisfac cerințele minime privind durata formării prevăzute la articolul 2 din Directiva 78/687/CEE.”

Articolul 5

Directiva 78/1026/CEE se modifică după cum urmează:

La articolul 3 litera (a), „în Germania”, se elimină următoarele:

—	prezentarea sub forma a două puncte numerotate;

—	textul de la punctul 2.

Se adaugă următorul articol:

„Articolul 4a

În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca medic veterinar atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania, care nu satisface toate cerințele minime de formare prevăzute la articolul 1 din Directiva 78/1027/CEE, statele membre, altele decât Germania, recunosc aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei;

—	conferă titularului dreptul de a exercita activitățile de medic veterinar pe întreg teritoriul Germaniei, în aceleași condiții ca și cele prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente și menționate la articolul 3 litera (a); și

—	sunt însoțite de un certificat emis de autoritățile germane competente în care se declară că, în Germania, resortisanții respectivi au exercitat activitățile respective în mod real și legal pentru cel puțin trei ani consecutivi în timpul celor cinci ani anteriori datei emiterii certificatului.”

Articolul 6

Directiva 80/154/CEE se modifică după cum urmează:

La articolul 3 alineatul (a), „în Germania”, se elimină următoarele:

—	prezentarea sub forma a două liniuțe;

—	textul celei de a doua liniuțe.

Se adaugă următorul articol:

„Articolul 5a

(1) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca asistenți obstetricieni atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania, care nu satisface toate cerințele minime de formare prevăzute la articolul 1 din Directiva 80/155/CEE, statele membre, altele decât Germania, recunosc aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei;

—	conferă titularului dreptul de a exercita activitățile de asistent obstetrician pe întreg teritoriul Germaniei, în aceleași condiții ca și cele prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente și menționate la articolul 3 litera (a); și

—	sunt însoțite de un certificat emis de autoritățile germane competente în care se declară că, în Germania, resortisanții respectivi au exercitat activitățile respective în mod real și legal pentru cel puțin trei ani în timpul celor cinci ani anteriori datei emiterii certificatului.

(2) În cazul resortisanților statelor membre ale căror diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca asistenți obstetricieni atestă o formare profesională dobândită pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania care satisface toate cerințele minime de formare prevăzute la articolul 1 din Directiva 80/155/CEE, dar care, în conformitate cu articolul 2, trebuie să fie recunoscută numai dacă este completată de practica profesională menționată la articolul 4, statele membre, altele decât Germania, recunosc aceste diplome, certificate și alte titluri oficiale de calificare ca dovadă suficientă, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei; și

—	sunt însoțite de un certificat în care se declară că, în Germania, resortisanții respectivi au exercitat activitățile respective în mod real și legal, pentru cel puțin doi ani în timpul celor cinci ani anteriori datei emiterii certificatului.”

Articolul 7

Directiva 85/433/CEE se modifică după cum urmează:

La articolul 4 litera (a), „în Germania”, se elimină următoarele:

—	prezentarea sub forma a două puncte numerotate;

—	textul de la punctul 2.

La articolul 6:

—	textul actual devine alineatul (1);

—

se adaugă următorul alineat (2):

„(2) Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare universitară sau echivalentă în domeniul farmaceutic, care au fost acordate unor resortisanți ai statelor membre de către statele membre și care satisfac toate cerințele minime de formare profesională prevăzute la articolul 2 din Directiva 85/432/CEE, dar care nu sunt în conformitate cu denumirile prevăzute la articolul 4, sunt tratate, în sensul directivei menționate, în același mod ca diplomele prevăzute în articolul menționat, dacă sunt însoțite de un certificat în care se declară că acestea dovedesc o formare profesională efectuată în conformitate cu dispozițiile Directivei 85/432/CEE menționate la articolul 2 din prezenta directivă și sunt tratate de statele membre care le-au acordat în conformitate cu denumirile prevăzute la articolul 4 din prezenta directivă.”

Se adaugă următorul articol:

„Articolul 6a

Diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare universitară sau echivalentă în domeniul farmaceutic care atestă o formare profesională dobândită de resortisanți ai statelor membre pe teritoriul fostei Republici Democrate Germania și care nu satisfac toate cerințele minime de formare prevăzute la articolul 2 din Directiva 85/432/CEE sunt tratate în același mod ca diplomele care satisfac cerințele menționate, în cazul în care acestea:

—	atestă că formarea profesională a început anterior unificării Germaniei;

—	conferă titularului dreptul de a exercita activitățile de farmacist pe întreg teritoriul Germaniei în aceleași condiții ca și cele prevăzute de calificările acordate de autoritățile germane competente și menționate la articolul 4 litera (c); și

—

sunt însoțite de un certificat în care se declară că, în Germania, titularii lor au exercitat în mod real și legal una dintre activitățile menționate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/432/CEE pentru cel puțin trei ani consecutivi în timpul celor cinci ani anteriori datei emiterii certificatului, cu condiția ca această activitate să fie reglementată în statul membru respectiv.”

Articolul 8

Articolul 6 din Directiva 85/384/CEE se elimină.

Articolul 9

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 iulie 1991. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

Articolul 10

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 4 decembrie 1990.

Pentru Consiliu

Președintele

G. DE MICHELIS

(1) JO L 266, 28.9.1990, p. 12, modificată la 28 noiembrie 1990.

(2) Avizul adoptat la 24 octombrie 1990 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial) și Decizia din 21 noiembrie 1990 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3) Avizul adoptat la 20 noiembrie 1990 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(6) JO L 233, 24.8.1978, p. 1.

(7) JO L 362, 23.12.1978, p. 1.

(8) JO L 33, 11.2.1980, p. 1.

(9) JO L 341, 23.11.1989, p. 19.

(10) JO L 341, 23.11.1989, p. 30.

(11) JO L 253, 24.9.1985, p. 37.

(12) JO L 372, 31.12.1985, p. 42.

(13) JO L 223, 21.8.1985, p. 15.

(14) JO L 27, 1.2.1986, p. 71.

(15) JO L 167, 30.6.1975, p. 14.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

258

31991R2155

L 205/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

REGULAMENTUL (CEE) NR. 2155/91 AL CONSILIULUI

din 20 iunie 1991

de stabilire a dispozițiilor speciale privind aplicarea articolelor 37, 39 și 40 din acordul dintre Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurarea directă alta decât asigurarea de viață

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul 2, ultima teză și articolul 235,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât un acord între Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurarea directă alta decât asigurarea de viață a fost semnat la Luxemburg pe 10 octombrie 1989;

întrucât acest acord instituie un comitet mixt însărcinat cu asigurarea gestiunii și bunei execuții a acordului și cu luarea de decizii în cazurile prevăzute în acesta; întrucât trebuie, pe de o parte, să fie desemnați reprezentanții Comunității în comitetul mixt și, pe de altă parte, să fie stabilite dispozițiile speciale pentru adoptarea unei poziții a Comunității în comitetul mixt,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

În cadrul comitetului mixt prevăzut la articolul 37 din acord, Comunitatea este reprezentată de Comisie, sprijinită de reprezentanții statelor membre.

Articolul 2

Poziția Comunității în cadrul comitetului mixt se stabilește de Consiliu cu majoritate calificată la propunerea Comisiei.

Pentru adoptarea deciziilor comitetului mixt în temeiul articolelor 37, 39 și 40 din acord, Comisia supune propunerile Consiliului, care decide cu majoritate calificată.

Articolul 3

Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în fiecare stat membru.

Adoptat la Luxemburg, 20 iunie 1991.

Pentru Consiliu

Președintele

R. GOEBBELS

(1) JO C 53, 5.3.1990, p. 46.

(2) JO C 72, 18.3.1991, p. 175 și Decizia din 12 iunie 1991 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3) JO C 56, 7.3.1990, p. 27.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

259

31991D0370

L 205/2

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DECIZIA CONSILIULUI

din 20 iunie 1991

privind încheierea acordului între Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurarea generală directă

(91/370/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, și în special articolul 57, alineatul (2), ultima teză și articolul 235,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât trebuie să se aprobe acordul cu Elveția privind asigurarea generală directă, semnat la Luxemburg la 10 octombrie 1989,

DECIDE:

Articolul 1

Acordul dintre Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurarea generală directă este aprobat în numele Comunității.

Textul acordului se anexează prezentei decizii.

Articolul 2

Președintele Consiliului adoptă măsurile necesare pentru schimbul instrumentelor prevăzut la articolul 44 din acord (4).

Adoptată la Luxemburg, 20 iunie 1991.

Pentru Consiliu

Președintele

R. GOEBBELS

(1) JO C 53, 5.3.1990, p. 1.

(2) JO C 72, 18.3.1991, p. 173 și Decizia din 12 iunie 1991 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3) JO C 56, 7.3.1990, p. 27.

(4) Data intrării în vigoare a acordului va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene prin grija Secretariatului General al Consiliului.

06/Volumul 01

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

260

31991L0371

L 205/48

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA CONSILIULUI

din 20 iunie 1991

privind aplicarea acordului între Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurarea generală directă

(91/371/CEE)

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) ultima teză și articolul 235,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

în cooperare cu Parlamentul European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât un acord între Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană privind asigurarea generală directă a fost semnat la Luxemburg la 10 octombrie 1989;

întrucât acest acord are ca efect, în special, stabilirea, în ceea ce privește întreprinderile de asigurări cu sediul social în Elveția, a unui regim juridic diferit de cel aplicabil, în sensul titlului III din Directiva 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă și la exercitarea acesteia (4), agențiile și sucursalele stabilite în interiorul Comunității și depinzând de întreprinderi al căror sediu social este în afara Comunității;

întrucât normele coordonate privind exercitarea activităților pe piața comunitară de către întreprinderile elvețiene care beneficiază de dispozițiile acordului citat mai sus trebuie să intre în vigoare la aceeași dată în toate statele membre ale comunității; întrucât acest acord nu intră în vigoare decât în prima zi a anului calendaristic următor datei la care s-a efectuat schimbul instrumentelor de ratificare,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Statele membre modifică dispozițiile de drept intern în conformitate cu prevederile acordului dintre Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană în termen de 24 de luni de la notificarea prezentei directive. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziții, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

Articolul 2

Statele membre precizează în dispozițiile lor de drept intern că modificările aduse acestora ca urmare a aplicării acordului intră în vigoare numai la data intrării în vigoare a acestui acord.

Articolul 3

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Luxemburg, 20 iunie 1991.

Pentru Consiliu

Președintele

R. GOEBBELS

(1) JO C 53, 5.3.1990, p. 45.

(2) JO C 72, 18.3.1991, p. 174 și Decizia din 12 iunie 1991 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3) JO C 56, 7.3.1990, p. 27.