–

pentru EP, de C. D. Giurgiu, avocat;

–

pentru FO, de el însuși;

–

pentru guvernul român, de E. Gane, de L. Lițu și de C. Canțăr, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de A. Biolan, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 15 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între EP, pe de o parte, și FO, pe de altă parte, în legătură cu încredințarea copilului lor minor și stabilirea locului reședinței sale obișnuite, precum și cu plata unei pensii de întreținere în favoarea acestuia.

3

Considerentul (13) al Regulamentului nr. 2201/2003 are următorul cuprins:

„În interesul copilului, prezentul regulament permite instanței competente, în mod excepțional, și în anumite condiții, să trimită cauza instanței unui alt stat membru, în cazul în care aceasta este mai în măsură să soluționeze cauza. […]”

4

Articolul 8 din acest regulament, intitulat „Competență de fond”, prevede la alineatul (1):

„Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.”

5

Articolul 15 din regulamentul menționat, intitulat „Trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza”, prevede:

„(1)   Cu titlu de excepție, instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului:

(2)   Alineatul (1) se aplică:

Cu toate acestea, trimiterea se poate efectua, la inițiativa instanței sau la solicitarea instanței dintr‑un alt stat membru, numai dacă este acceptată de cel puțin una dintre părți.

(3)   În sensul alineatului (1), se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care:

(4)   Instanța judecătorească din statul membru competentă pentru a soluționa cauza pe fond acordă un termen în care instanțele judecătorești din celălalt stat membru trebuie să fie sesizate în conformitate cu alineatul (1).

În cazul în care instanțele nu sunt sesizate în acest termen, instanța sesizată continuă să‑și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.

(5)   Instanțele judecătorești din acest alt stat membru pot, în cazul în care este în interesul superior al copilului, din cauza circumstanțelor specifice ale cauzei, să se declare competente într‑un termen de șase săptămâni de la data sesizării acestora pe baza alineatului (1) litera (a) sau (b). În acest caz, prima instanță sesizată își declină competența. În caz contrar, prima instanță sesizată continuă să‑și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.

(6)   Instanțele judecătorești cooperează, în sensul prezentului articol, direct sau prin intermediul autorităților centrale desemnate în conformitate cu articolul 53.”

6

EP, cetățean român, s‑a căsătorit cu FO, cetățean francez, în cursul anului 2005. Din căsătoria lor s‑a născut un copil, în Franța, la 13 octombrie 2006.

7

EP și FO s‑au despărțit în fapt din anul 2013, iar de atunci copilul lor locuiește la domiciliul mamei sale, în România.

8

La 13 ianuarie 2014, EP, mama copilului, a solicitat Judecătoriei Buftea (România) desfacerea căsătoriei, încredințarea copilului menționat și obligarea lui FO, tatăl acestuia, la plata unei pensii.

9

FO a invocat o excepție de necompetență a instanțelor române, considerând că erau competente instanțele din Rusia, precum și o excepție de litispendență internațională și o excepție de inadmisibilitate. Pe de altă parte, acesta a introdus, cu titlu subsidiar, o cerere reconvențională având ca obiect obținerea desfacerii căsătoriei din culpa lui EP, exercitarea exclusivă a autorității părintești, încredințarea copilului și obligarea lui EP la plata unei pensii în favoarea copilului.

10

Prin încheierea din 10 octombrie 2014, Judecătoria Buftea a respins cele trei excepții invocate de FO și, prin încheierea din 12 ianuarie 2015, a constatat că legea aplicabilă litigiului principal este legea română.

11

La 8 iunie 2016, EP și FO au depus in fine o cerere de divorț prin acord, însă fiecare parte a solicitat, pe de altă parte, exercitarea unilaterală a autorității părintești, stabilirea reședinței copilului minor la propriul domiciliu și obligarea părții adverse la plata unei pensii de întreținere în favoarea acestui copil. Cu titlu subsidiar, FO a solicitat stabilirea unei reședințe alternative a copilului în cauză.

12

Prin hotărârea din 4 iulie 2016, Judecătoria Buftea a dispus desfacerea căsătoriei prin acordul lui EP și al lui FO, a statuat că autoritatea părintească va fi exercitată în comun, a stabilit reședința copilului la mama sa, a stabilit un regim de vizitare a acestuia de către tatăl său și l‑a obligat pe acesta din urmă la plata unei pensii de întreținere în favoarea copilului său.

13

În ceea ce privește cererea privind reședința alternativă formulată de FO, care se bazează pe posibilitățile oferite de legislația franceză, această instanță a subliniat că, potrivit jurisprudenței instanțelor franceze, neînțelegerile dintre părți ar putea constitui un obstacol în calea stabilirii unei astfel de forme de reședință.

14

La 7 aprilie 2017, FO și EP au declarat apel împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță la Tribunalul Ilfov (România).

15

FO a invocat că Judecătoria Buftea era necompetentă să statueze asupra litigiului cu care a fost sesizată și a solicitat anularea acestei hotărâri.

16

Pe de altă parte, fiecare parte din litigiul principal a susținut că hotărârea menționată trebuie modificată pe fond în favoarea sa.

17

Instanța de trimitere arată că Judecătoria Buftea a statuat ținând seama de interesul superior al copilului, care locuiește în România împreună cu mama sa de la sfârșitul anului 2013, fiind școlarizat într‑o școală franceză și fiind bine integrat în mediul său. Acest copil ar avea cele mai puternice legături, atât de limbă cât și de cultură, cu România.

18

În schimb, situația profesională a lui FO, care a declarat că și‑a stabilit reședința principală în Franța, în România și în Rusia, ar fi în prezent incertă, iar natura activităților sale nu i‑ar lăsa posibilitatea de a acorda suficient timp copilului său. Afirmația lui FO potrivit căreia ar fi pregătit să își abandoneze cariera pentru a se instala în România și a trăi alături de copilul său nu ar fi suficientă pentru a constitui temeiul unei cereri de reședință a acestuia din urmă la domiciliul său. Pe de altă parte, copilul menționat ar fi arătat că își iubește ambii părinți, că suferă din cauza disputelor permanente ale acestora și că, fără a dori să își dezamăgească tatăl, vrea să locuiască împreună cu mama sa.

19

Instanța de trimitere ridică totuși problema motivului de apel invocat de FO, întemeiat pe necompetența instanțelor române și bazat pe argumentul potrivit căruia instanțele franceze ar fi cel mai bine plasate pentru a statua cu privire la cererile referitoare la răspunderea părintească. Prin urmare, aceasta consideră că este necesară verificarea competenței sale ținând seama de dispozițiile articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003.

20

În aceste condiții, Tribunalul Ilfov a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

22

Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezenta cauză.

23

Răspunsul la prima întrebare preliminară, care privește aspectul dacă articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 instituie o excepție de la norma de competență generală prevăzută la articolul 8 din acest regulament, potrivit căreia sunt competente în materia răspunderii părintești instanțele judecătorești din statul membru în care copilul are reședința obișnuită la momentul la care instanța este sesizată, poate fi dedus din însuși modul de redactare a acestui articol 15.

24

Astfel, articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede în mod expres că el se aplică cu titlu de excepție. Așa cum a statuat Curtea, acest articol 15 alineatul (1) constituie o normă de competență specială și derogatorie în raport cu norma de competență generală prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din regulamentul menționat, iar trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza nu poate interveni decât cu titlu excepțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2016, D., C‑428/15, EU:C:2016:819, punctele 47 și 48, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, IQ, C‑478/17, EU:C:2018:812, punctul 32).

25

Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că instituie o excepție de la norma de competență generală prevăzută la articolul 8 din acest Regulament nr. 2201/2003, potrivit căreia competența instanțelor din statele membre este determinată de locul reședinței obișnuite a copilului la momentul sesizării acestora.

26

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că prevede criterii care permit să se stabilească dacă un copil are o legătură specială cu un alt stat membru decât cel a cărui instanță este competentă să soluționeze cauza pe fond, dacă respectivele criterii sunt exhaustive și dacă, în ipoteza în care acestea sunt îndeplinite, din ele rezultă că instanțele din acest alt stat membru sunt mai bine plasate pentru a soluționa cauza.

27

Mai întâi, trebuie să se arate că reiese din înșiși termenii articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 că acest articol prevede cinci criterii alternative care permit să se considere că un copil are o legătură specială cu un stat membru.

28

În continuare, după cum a statuat Curtea, aceste criterii, care figurează la literele (a)-(e) ale acestei dispoziții, au un caracter exhaustiv, astfel încât sunt excluse de la bun început de la mecanismul trimiterii cauzele în care lipsesc aceste elemente (Hotărârea din 27 octombrie 2016, D., C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 51, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, IQ, C‑478/17, EU:C:2018:812, punctul 35).

29

În această privință, așa cum a menționat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, este necesar să se arate că elementele enumerate de tatăl copilului și reluate în cea de a doua întrebare adresată diferă de criteriile menționate și, în consecință, nu sunt direct relevante pentru a stabili dacă există o legătură specială între copil și un alt stat membru, în speță Republica Franceză. Totuși, primele două elemente, și anume faptul că copilul s‑a născut, în acest stat membru, dintr‑un părinte care este resortisant al acestuia, pot fi utilizate pentru a demonstra că copilul este resortisant al statului membru respectiv și că, prin urmare, criteriul menționat la articolul 15 alineatul (3) litera (c) din Regulamentul nr. 2201/2003 este îndeplinit.

30

În sfârșit, trebuie subliniat că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, interpretat în lumina considerentului (13) al acestui regulament, o instanță dintr‑un stat membru competentă pentru a soluționa cauza pe fond „poate”, în cazul în care condițiile prevăzute la această dispoziție sunt îndeplinite, să trimită cauza unei instanțe dintr‑un alt stat membru pe care o consideră mai bine plasată pentru a soluționa cauza, fără a fi obligată să facă acest lucru. Instanța dintr‑un stat membru care este competentă în mod normal pentru a soluționa o cauză determinată trebuie, pentru a putea solicita trimiterea acesteia unei instanțe dintr‑un alt stat membru, să reușească să răstoarne prezumția puternică în favoarea menținerii propriei competențe care decurge din acest regulament (Hotărârea din 27 octombrie 2016, D., C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 49).

31

Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, mai trebuie amintit că trimiterea la o instanță dintr‑un alt stat membru în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume dacă există o legătură între copil și un alt stat membru, dacă instanța competentă pentru a soluționa cauza pe fond consideră că o instanță din acest alt stat membru este mai bine plasată pentru a soluționa cauza și dacă trimiterea servește interesul superior al copilului, în sensul că nu riscă să aibă o incidență prejudiciabilă asupra situației copilului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2016, D., C‑428/15, EU:C:2016:819, punctele 50, 56 și 58).

32

În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, este posibil ca respectivul copil să aibă o legătură specială cu un alt stat membru, în speță cu Republica Franceză, pentru motivul, menționat la punctul 29 din prezenta ordonanță, că ar avea cetățenia acestui stat membru. Este posibil de asemenea ca tatăl acestui copil, care este unul dintre titularii răspunderii părintești, să aibă reședința obișnuită în statul membru menționat.

33

Totuși, după cum a statuat Curtea, existența unei astfel de legături speciale nu prejudecă aspectul dacă o instanță din acest alt stat membru este mai bine plasată decât instanța competentă pentru a soluționa cauza. După cum a subliniat deja Curtea, instanța competentă, în speță instanța română, mai trebuie să compare importanța și intensitatea legăturii de proximitate generale care, în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, unește copilul vizat cu statul membru căruia îi aparține această instanță, cu cele proprii legăturii de proximitate speciale atestate de unul sau mai multe elemente prevăzute la articolul 15 alineatul (3) din regulamentul menționat și care există între acest copil și un alt stat membru (Hotărârea din 27 octombrie 2016, D., C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 54).

34

În aceste condiții, existența unei „legături speciale”, în sensul articolului 15 alineatul (1) din acest regulament, nu prejudecă în mod necesar aspectul dacă o instanță din acest alt stat membru este „mai bine plasată pentru a soluționa cauza”, în sensul acestei dispoziții, și nici aspectul dacă, în cazul unui răspuns afirmativ, trimiterea cauzei la această instanță servește interesul superior al copilului. Instanța competentă trebuie să determine dacă trimiterea cauzei la o astfel de instanță este de natură să aducă o valoare adăugată reală și concretă, pentru adoptarea unei decizii referitoare la copil, în raport cu menținerea cauzei pe rolul său (Hotărârea din 27 octombrie 2016, D., C‑428/15, EU:C:2016:819, punctele 55 și 57).

35

Dacă instanța română competentă în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 ajunge la concluzia că legăturile care unesc copilul în cauză cu statul membru în care are reședința obișnuită, în speță cu România, sunt mai puternice decât cele care îl unesc cu un alt stat membru, și anume cu Republica Franceză, această concluzie este suficientă pentru a înlătura aplicarea articolului 15 din acest regulament.

36

În consecință, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că, dacă unul sau mai multe dintre cele cinci criterii alternative pe care le prevede, în mod exhaustiv, pentru a aprecia existența unei legături speciale a copilului cu un alt stat membru decât cel în care are reședința obișnuită sunt îndeplinite, instanța competentă în temeiul articolului 8 din acest regulament are posibilitatea de a trimite cauza la o instanță pe care o consideră mai bine plasată pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată, însă nu este obligată să facă acest lucru. Dacă instanța competentă ajunge la concluzia că legăturile care unesc copilul vizat cu statul membru în care are reședința obișnuită sunt mai puternice decât cele care îl unesc cu un alt stat membru, această concluzie este suficientă pentru a înlătura aplicarea articolului 15 din regulamentul menționat.

37

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că existența unor diferențe între normele de drept, în special normele de procedură, ale unui stat membru a cărui instanță este competentă pentru a soluționa cauza pe fond și cele ale unui alt stat membru cu care copilul în cauză are o legătură specială, cum ar fi examinarea cauzelor fără prezența publicului și de către judecători specializați, poate fi un element pertinent, având în vedere interesul superior al copilului, pentru a aprecia dacă instanțele din acest alt stat membru sunt mai bine plasate pentru a soluționa această cauză.

38

Instanța de trimitere arată că, potrivit uneia dintre părțile din litigiul principal, există, în speță, diferențe substanțiale între legislația statului membru a cărui instanță este competentă să judece cauza pe fond și cea a celuilalt stat membru în cauză, întrucât doar legislația acestui alt stat membru ar prevedea examinarea cauzelor fără prezența publicului și de către judecători specializați, astfel încât instanțele acestui din urmă stat membru ar fi mai bine plasate pentru a soluționa litigiul principal.

39

În această privință, pe lângă faptul că existența unor astfel de diferențe este puternic contestată de cealaltă parte din litigiul principal, trebuie amintit că, pentru a determina dacă trimiterea cauzei la o instanță dintr‑un alt stat membru este de natură să aducă o valoare adăugată reală și concretă, instanța competentă poate să țină seama, între alte elemente, de normele de procedură ale acestui alt stat membru, cum ar fi cele aplicabile strângerii probelor necesare pentru soluționarea cauzei. În schimb, instanța competentă nu ar trebui să țină seama, în cadrul unei asemenea evaluări, de dreptul material al celuilalt stat membru menționat care ar fi eventual aplicabil de către instanța din acest stat membru, în cazul în care i s‑ar trimite cauza. Astfel, o asemenea luare în considerare ar fi contrară principiilor încrederii reciproce dintre statele membre și recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești care stau la baza Regulamentului nr. 2201/2003 (Hotărârea din 27 octombrie 2016, D., C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 57).

40

Trebuie subliniat că cooperarea și încrederea reciprocă între instanțele judecătorești ale statelor membre trebuie să conducă la recunoașterea reciprocă a hotărârilor judiciare, piatra de temelie pentru crearea unui veritabil spațiu judiciar (Hotărârea din 15 februarie 2017, W și V, C‑499/15, EU:C:2017:118, punctul 50).

41

Rezultă că instanța competentă poate ține seama, în cadrul evaluării sale în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, de normele de procedură aplicabile în conformitate cu legislația unui alt stat membru dacă acestea au în mod concret o incidență asupra capacității instanței din acest stat de a soluționa mai bine cauza, în special prin facilitarea colectării de probe și de mărturii, și, astfel, aduc o valoare adăugată pentru soluționarea cauzei în interesul superior al copilului. În schimb, nu se poate considera în mod general și abstract că normele de drept ale unui alt stat membru precum cele menționate de una dintre părțile din litigiul principal, și anume normele referitoare la examinarea cauzei fără prezența publicului și de către judecători specializați, constituie un element care trebuie luat în considerare în cadrul evaluării, de către instanța competentă, a existenței unei instanțe mai bine plasate pentru a soluționa cauza.

42

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că existența unor diferențe între normele de drept, în special normele de procedură, ale unui stat membru a cărui instanță este competentă pentru a soluționa cauza pe fond și cele ale unui alt stat membru cu care copilul în cauză are o legătură specială, cum ar fi examinarea cauzelor fără prezența publicului și de către judecători specializați, nu poate constitui în mod general și abstract un element pertinent, având în vedere interesul superior al copilului, pentru a aprecia dacă instanțele din acest din urmă stat membru sunt mai bine plasate pentru a soluționa cauza respectivă. Instanța competentă poate lua în considerare aceste diferențe numai dacă ele sunt de natură să aducă o valoare adăugată reală și concretă pentru adoptarea unei decizii referitoare la acest copil, în raport cu ipoteza în care ea ar rămâne sesizată cu cauza menționată.

43

Întrucât, în privința părților din litigiul principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară: