–

pentru guvernul elen, de T. Papadopoulou, de G. Papadaki și de E. Tsaousi, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de A. Katsimerou, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni introduse de domnul Alessandro Saponaro și de doamna Kalliopi‑Chloi Xylina în numele fiicei lor minore, având ca obiect încuviințarea judiciară a renunțării la o moștenire destinată acesteia din urmă.

3

Considerentul (12) al Regulamentului nr. 2201/2003 are următorul cuprins:

„Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.”

4

Articolul 1 din acest regulament prevede:

„(1)   Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

[…]

(2)   Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:

[…]

(3)   Prezentul regulament nu se aplică:

[…]

[…]”

5

Articolul 8 din regulamentul menționat, intitulat „Competență de fond”, prevede:

„(1)   Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.

(2)   Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”

6

Articolul 12 din același regulament, intitulat „Prorogare de competență”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)   Instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când

[…]

(2)   Competența acordată la alineatul (1) încetează de îndată ce

(3)   Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1) atunci când

7

Potrivit articolului 797 din Kodikas Politikis Dikonomias (Codul de procedură civilă), atunci când persoana care exercită răspunderea părintească solicită o încuviințare în numele unui minor, este competent judecătorul de pace de la locul reședinței obișnuite a minorului, în conformitate cu procedura necontencioasă.

8

Din dispozițiile coroborate ale articolului 748 alineatul (2) și ale articolului 750 din Codul de procedură civilă rezultă că o copie a cererii de încuviințare, purtând o mențiune referitoare la fixarea ședinței de judecată, trebuie transmisă eisangeleas protodikon (procurorul din cadrul parchetului de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță, denumit în continuare „procurorul”) din circumscripția instanței care are dreptul să participe la ședința în fața judecătorului de pace.

9

Procurorul este „parte” în procedurile necontencioase și are dreptul de a exercita orice act de procedură, de exemplu, de a introduce o cale de atac, indiferent dacă a fost sau nu a fost citat la ședința de judecată și dacă a participat sau nu a participat la aceasta.

10

Domnul Saponaro și doamna Xylina, acționând în numele fetei lor minore, având cetățenie greacă, solicită Eirinodikeio Lerou (judecătorul de pace din Leros, Grecia) încuviințarea renunțării la moștenirea bunicului matern (denumit în continuare „defunct”) al acestui copil.

11

Defunctul a decedat la 10 mai 2015 fără a lăsa un testament. La data decesului, acesta locuia în Grecia. Moștenirea lăsată consta într‑un automobil și o barcă, aflate în acest stat membru și care au o valoare totală de 900 de euro. Pe de altă parte, defunctul a fost condamnat penal pentru tentativă de fraudă, iar moștenitorii săi riscă să fie supuși unei acțiuni civile în despăgubire de către partea vătămată.

12

Din acest motiv, soția și fiicele defunctului, respectiv bunica, mama și mătușa minorei, au renunțat deja la moștenire, iar tatăl și mama acestui copil au solicitat în numele lui, care a fost chemat la moștenire, încuviințarea renunțării la aceasta.

13

Domnul Saponaro și doamna Xylina, precum și fiica lor minoră au reședința obișnuită în Roma (Italia).

14

Eirinodikeio Lerou (judecătorul de pace din Leros) ridică problema competenței instanțelor elene de soluționare a cererii părinților și în special cu privire la posibilitatea unei prorogări a competenței întemeiată pe articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003.

15

În aceste condiții, Eirinodikeio Lerou (judecătorul de pace din Leros) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Într‑o cauză în care unei instanțe judecătorești elene i se solicită de către părinții unui minor care are reședința obișnuită în Italia încuviințarea renunțării la o moștenire, pentru validitatea unei prorogări de competență în sensul articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003:

16

Trebuie să se examineze, cu titlu preliminar, dacă Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică pentru stabilirea instanței competente într‑o situație precum cea din litigiul principal. Astfel, aceasta se înscrie în cadrul unei succesiuni. Or, așa cum este prevăzut la articolul 1 alineatul (3) litera (f) din Regulamentul nr. 2201/2003, acesta nu se aplică succesiunilor.

17

În această privință, Curtea a statuat deja în Hotărârea din 6 octombrie 2015, Matoušková (C‑404/14, EU:C:2015:653, punctul 31), că faptul că o măsură, cum ar fi aprobarea de către judecătorul de tutelă a unei convenții de partaj succesoral încheiată în numele minorilor, a fost solicitată în cadrul unei proceduri succesorale nu poate fi considerat determinant pentru ca această măsură să intre sub incidența dreptului succesoral. Necesitatea obținerii unei aprobări a instanței de tutelă este o consecință directă a stării și a capacității copiilor minori și constituie o măsură de protecție a copilului legată de administrarea, de conservarea sau de dispoziția cu privire la bunurile sale în cadrul exercitării autorității părintești în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) litera (e) din Regulamentul nr. 2201/2003.

18

Este necesar să se considere, în același mod, că o cerere de încuviințare formulată de părinți în numele copilului lor minor privind renunțarea la moștenire se referă la vârsta și la capacitatea persoanei și nu intră sub incidența dreptului succesoral.

19

Rezultă că o asemenea cerere nu intră sub incidența dreptului succesoral, ci a domeniului răspunderii părintești și că, prin urmare, întrebarea adresată trebuie să fie examinată din perspectiva Regulamentului nr. 2201/2003.

20

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă, într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care părinții unui minor care locuiesc în mod obișnuit cu acesta din urmă într‑un stat membru au depus, în numele acestui copil, o cerere de încuviințare a renunțării la moștenire la o instanță dintr‑un alt stat membru, articolul 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că prorogarea competenței în favoarea unei instanțe din acest alt stat membru respectă prevederile acestei dispoziții și în special interesul superior al copilului dacă cererea a fost depusă împreună de părinții acestui copil la instanța menționată, procurorul, care este de plin drept parte în procedura respectivă potrivit dreptului național aplicabil, nu a formulat nicio obiecție față de această prorogare de competență, iar ultimul domiciliu al defunctului, precum și patrimoniul său, care face obiectul succesiunii, se află în acest alt stat membru.

21

Această întrebare privește astfel, în primul rând, noțiunea „acceptare expresă sau în orice alt mod neechivoc a prorogării de competență”, în al doilea rând, termenii „toate părțile la procedură la data sesizării instanței” și, în al treilea rând, noțiunea „interesul superior al copilului”, aceste noțiuni și termeni figurând la articolul 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003.

22

Potrivit articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, competența unei instanțe, în temeiul acestei dispoziții, trebuie acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc.

23

Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea din 12 noiembrie 2014, L (C‑656/13, EU:C:2014:2364, punctul 56), dispoziția menționată impune stabilirea existenței unui acord expres sau cel puțin univoc cu privire la prorogarea de competență între toate părțile la procedură.

24

Nu există un astfel de acord dacă doar una dintre părți sesizează instanța, iar cealaltă intervine ulterior în fața aceleiași instanțe, dar pentru a contesta competența acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2014, L, C‑656/13, EU:C:2014:2364, punctul 57).

25

Este necesar, în schimb, să se constate că, atunci când părinții unui copil minor introduc împreună o cerere la aceeași instanță, manifestă aceeași dorință de a sesiza această instanță, dându‑și în acest mod acordul lor de alegere a instanței competente. În lipsa altor informații care să contrazică această constatare, acceptarea trebuie considerată ca fiind „neechivocă”, în sensul articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003.

26

În ceea ce privește termenii „toate părțile la procedură la data sesizării instanței”, este necesar să se examineze dacă procurorul, care este de plin drept parte în procedură potrivit dreptului național, este de asemenea „parte” în sensul articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003. Instanța de trimitere precizează că procurorul acționează în calitate de reprezentant al statului și în interesul general și că, în cazul unei cereri de încuviințare a renunțării la o moștenire în numele unui copil minor, interesul general coincide cu cel al copilului.

27

În această privință, trebuie amintit, având în vedere considerentul (12) al Regulamentului nr. 2201/2003, că criteriul de competență prevăzut la alineatul (3) al articolului 12 din acest regulament face excepție de la criteriul proximității potrivit căruia este, în primul rând, de competența instanțelor statului membru în care copilul are reședința obișnuită să judece acțiunile în materia răspunderii părintești privind acest copil și a cărui expresie o constituie articolul 8 alineatul (1) din respectivul regulament. Această excepție urmărește recunoașterea unei anumite autonomii a părților în materia răspunderii părintești subliniind că condiția privind caracterul neechivoc al acceptării competenței instanțelor sesizate de toate părțile la procedură trebuie să fie interpretat în mod strict (Hotărârea din 21 octombrie 2015, Gogova, C‑215/15, EU:C:2015:710, punctul 41).

28

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 46 din concluzii, trebuie subliniată utilizarea termenului „toate” în expresia „toate părțile la procedură”, care trebuie comparată cu termenii mai preciși „soți” sau „titulari ai răspunderii părintești”, care figurează la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003. Legiuitorul Uniunii a avut astfel grijă să utilizeze un termen care să cuprindă toate părțile la procedură în sensul dreptului național.

29

Prin urmare, este necesar să se considere că un procuror care, potrivit dreptului național, are calitatea de parte în procedură în acțiuni precum cea din litigiul principal și care reprezintă interesul copilului, este parte la procedură în sensul articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003. În consecință, opoziția sa față de prorogarea de competență n‑ar putea fi ignorată.

30

În ceea ce privește data la care trebuie dată acceptarea de către părțile la procedură, respectiv data la care instanța este sesizată, rezultă din articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003 că această dată corespunde, în principiu, celei de depunere la instanță a actului de sesizare sau a altui act echivalent (Hotărârea din 1 octombrie 2014, E., C‑436/13, EU:C:2014:2246, punctul 38, și Hotărârea din 12 noiembrie 2014, L, C‑656/13, EU:C:2014:2364, punctul 55).

31

Survenirea anumitor fapte la o dată ulterioară celei la care instanța a fost sesizată poate totuși să dovedească faptul că acceptarea prevăzută la articolul 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 lipsea la această dată. Astfel, în Hotărârea din 12 noiembrie 2014, L (C‑656/13, EU:C:2014:2364, punctele 56 și 57), Curtea a considerat că existența unui acord expres sau cel puțin univoc în sensul acestei dispoziții nu poate fi stabilită în mod vădit în cazul în care instanța în cauză este sesizată la inițiativa numai a uneia dintre părțile din procedură, iar ulterior, cealaltă parte din procedură contestă, încă de la momentul primului act care îi incumbă în cadrul acestei proceduri, competența instanței sesizate.

32

În mod similar, într‑o situație în care procurorul este considerat, potrivit dreptului național aplicabil, ca fiind de plin drept parte într‑o procedură privind răspunderea părintească, opoziția, exprimată de această parte față de alegerea instanței de către părinții copilului în cauză ulterior datei la care a fost sesizată instanța, împiedică recunoașterea acceptării prorogării de competență de către toate părțile din procedură de la această dată. În schimb, în lipsa unei asemenea opoziții, acordul acestei părți poate fi considerat ca fiind implicit, iar condiția de acceptare a prorogării de competență, în mod neechivoc de către toate părțile din procedură de la data la care instanța menționată a fost sesizată, poate fi considerată ca fiind îndeplinită.

33

Reiese din articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 că acțiunea privind prorogarea de competență nu poate fi în niciun caz contrară interesului superior al copilului și că respectarea acestei condiții trebuie verificată în fiecare caz în parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2014, L, C‑656/13, EU:C:2014:2364, punctele 49 și 58).

34

În Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 58), privind interpretarea articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, consacrat trimiterii la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza, Curtea a decis că cerința potrivit căreia trimiterea trebuie să servească interesului superior al copilului presupune ca instanța competentă să se asigure, având în vedere împrejurările concrete ale cauzei, că trimiterea prevăzută de această din urmă instanță către o instanță dintr‑un alt stat membru nu riscă să aibă o incidență prejudiciabilă asupra situației copilului vizat.

35

În această privință, trebuie subliniat că considerentul (12) al Regulamentului nr. 2201/2003, care prevede că normele de competență stabilite de acest regulament sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului, menționează în mod expres posibilitatea ca instanțele unui stat membru, altul decât cel în care copilul își are reședința obișnuită, să fie competente dacă a fost încheiat un acord în acest sens de către titularii răspunderii părintești.

36

În speță, un astfel de acord a fost încheiat între părinții copilului. În plus, pe lângă cetățenia copilului, care este cea a statului membru de care aparține instanța aleasă, instanța de trimitere indică faptul că ultimul domiciliu al defunctului, precum și patrimoniul său, care face obiectul succesiunii, se află în acest stat membru. Reiese, de asemenea, din decizia de trimitere că acolo se află și pasivul succesiunii.

37

Aceste elemente întăresc legătura dintre copil și statul membru de care aparține instanța aleasă și, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 72 din concluzii, o plasează pe aceasta din urmă într‑o poziție potrivită pentru a aprecia contextul renunțării la moștenire în numele copilului.

38

Pe de altă parte, nu a fost dată nicio dispoziție de către instanța de trimitere din care să reiasă că sesizarea instanței alese de părinți ar aduce vreo atingere interesului copilului. Din decizia de trimitere reiese în special că procurorul însuși, care este ținut să protejeze interesul copilului, nu s‑a opus acestei alegeri.

39

Într‑un astfel de context, elementele indicate de instanța de trimitere, care subliniază legătura dintre copil și statul membru de care aparține această instanță, permit să se considere că este îndeplinită condiția privind luarea în calcul a interesului superior al copilului.

40

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că, într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care părinții unui copil minor, care locuiesc în mod obișnuit împreună cu acesta din urmă într‑un stat membru, au depus în numele acestui copil o cerere de încuviințare a renunțării la moștenire la instanța unui alt stat membru, articolul 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că:

41

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care părinții unui copil minor, care locuiesc în mod obișnuit cu acesta din urmă într‑un stat membru, au depus în numele acestui copil o cerere de încuviințare a renunțării la moștenire la instanța unui alt stat membru, articolul 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, trebuie interpretat în sensul că: