—

pentru domnul Surmačs, de el însuși;

—

pentru guvernul leton, de I. Kalniņš și de L. Skolmeistare, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de A. Sauka și de K.‑P. Wojcik, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea punctului 7 din anexa I la Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009 (JO L 68, p. 3, denumită în continuare „Directiva 94/19”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Surmačs, pe de o parte, și Finanšu un kapitāla tirgus komisija (Comisia pentru Piețele Financiare și de Capital, denumită în continuare „FKTK”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a‑l recunoaște pe domnul Surmačs ca depunător având dreptul la aplicarea garanției prevăzute de Directiva 94/19.

3

Directiva 94/19 a fost abrogată prin Directiva 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor (JO L 173, p. 149). Întrucât această abrogare a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2015, Directiva 94/19 rămâne aplicabilă în cauza principală.

4

Primul, al șaisprezecelea și al optsprezecelea considerent ale Directivei 94/19 aveau următorul cuprins:

„întrucât, în conformitate cu obiectivele tratatului, dezvoltarea armonioasă a activităților instituțiilor de credit din cadrul Comunității ar trebui promovată prin eliminarea tuturor restricțiilor privind dreptul de stabilire și libertatea de a furniza servicii, consolidând în același timp stabilitatea sistemului bancar și protecția depunătorilor;

[…]

întrucât, pe de o parte, nivelul minim de garantare prevăzut de prezenta directivă nu trebuie să lase o prea mare parte a depozitelor fără protecție atât în interesul protecției consumatorilor, cât și în cel al stabilității sistemului financiar; întrucât, pe de altă parte, nu ar fi potrivit să se impună pe tot cuprinsul Comunității un nivel de protecție care, în anumite cazuri, ar putea avea drept efect încurajarea administrării defectuoase a instituțiilor de credit; întrucât costul finanțării sistemelor trebuie luat în considerare; întrucât este indicat să se stabilească nivelul minim de garantare armonizat la 20000 [de euro]; întrucât ar putea fi necesare dispoziții tranzitorii limitate pentru a permite sistemelor de garantare să respecte acest plafon;

[…]

întrucât, în cazul în care un stat membru consideră că anumite categorii de depozite sau depunători limitativ enumerate nu necesită o protecție specială, acesta trebuie să le poată exclude de la garantarea oferită de sistemele de garantare a depozitelor;

[…]”

5

Conform articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 94/19:

„Fiecare stat membru asigură că pe teritoriul său sunt introduse și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor. […]”

6

Articolul 7 alineatele (1) și (2) din această directivă prevedea:

„(1)   Statele membre se asigură că nivelul de garantare pentru depozitele agregate ale fiecărui deponent este de cel puțin 50000 [de euro] în caz de indisponibilitate a depozitelor.

[…]

(2)   Statele membre pot prevedea ca anumiți depunători sau anumite depozite să fie excluse de la aplicarea garanției sau să le fie acordat un nivel mai redus al garanției. Aceste excluderi sunt enumerate în anexa I.”

7

Anexa I la directiva menționată enumera lista excluderilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din aceasta. Printre depozitele care puteau fi astfel excluse de la aplicarea garanției figurau, la punctul 7 din această anexă, cele plasate de „directori, manageri, membri cu răspundere personală, deținătorii a cel puțin 5 % din capitalul instituției de credit, persoanele răspunzătoare pentru efectuarea auditărilor statutare ale documentelor contabile ale instituției de credit și depunătorii cu statut similar în cadrul altor societăți din același grup”.

8

În același mod, punctul 8 din anexa I la Directiva 94/19 prevedea că puteau fi excluse de la aplicarea garanției „depozite plasate de către rude apropiate și părți terțe acționând în numele depunătorilor menționați la punctul 7”.

9

Directiva 94/19 a fost transpusă în dreptul leton prin Legea privind garantarea depozitelor (Noguldījumu garantiju likums). Fondul de garantare a depozitelor este constituit din contribuțiile subiecților menționați la articolul 7 din aceasta. În temeiul articolului 1 alineatul 7 din legea menționată, acest fond de garantare este gestionat de FKTK.

10

Articolul 17 alineatul 4 din aceeași lege prevede că fondul menționat nu este obligat să garanteze plata unei indemnizații pentru „depozitele constituite de acționarii unei instituții depozitare care dețin în cadrul acesteia o participație semnificativă, de membrii Consiliului de supraveghere sau ai Consiliului de administrație sau de președinții acestora, de directorul serviciului de audit intern, de auditorul societății și de alți angajați ai instituției depozitare care efectuează planificarea, gestiunea și controlul activității acesteia și care sunt responsabili pentru acestea”.

11

La 21 noiembrie 2011, FKTK a adoptat decizia nr. 278, prin care s‑a dispus suspendarea prestării de servicii financiare de către societatea pe acțiuni Latvijas Krājbanka (denumită în continuare „banca”). La această dată, domnul Surmačs ocupa în cadrul băncii funcția de vicepreședinte însărcinat cu probleme de drept internațional și financiar. Din decizia de trimitere reiese că domnul Surmačs era direct subordonat președintelui consiliului de administrație și că era el însuși membru al acestui organ înainte de a deveni vicepreședinte, post pe care îl ocupa la data acestei decizii a FKTK.

12

Prin decizia din 5 ianuarie 2012, FKTK a constatat că, având în vedere postul pe care îl ocupa în cadrul băncii, domnul Surmačs nu putea fi considerat depunător acoperit de garanția prevăzută de Legea privind garantarea depozitelor. Această decizie se întemeia pe articolul 17 alineatul 4 din legea menționată, în temeiul căruia această garanție nu poate profita unui angajat al instituției depozitare însărcinat cu planificarea, gestiunea și controlul activității acesteia din urmă.

13

Contestând temeinicia acestei decizii a FKTK pentru motivul că postul pe care îl ocupa în cadrul băncii constituia în realitate doar o funcție onorifică, fără puteri decizionale, domnul Surmačs a sesizat Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) cu o acțiune, pe care aceasta a respins‑o prin decizia din 24 aprilie 2013.

14

Domnul Surmačs a formulat recurs împotriva deciziei Administratīvā apgabaltiesa în fața instanței de trimitere, arătând, în esență, că o evaluare concretă a obligațiilor, a drepturilor și a responsabilităților aferente postului de vicepreședinte ar fi permis să se stabilească că nu avea competența nici de a adopta decizii obligatorii și nici de a influența activitatea băncii. În plus, potrivit domnului Surmačs, Administratīvā apgabaltiesa a aplicat Legea privind garantarea depozitelor fără a ține seama de articolul 7 alineatul (2) și de punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19.

15

FKTK susține în fața instanței de trimitere că funcția pe care o exercita domnul Surmačs în cadrul băncii la data deciziei menționate la punctul 11 din prezenta hotărâre intră în sfera excluderii prevăzute la articolul 17 alineatul 4 din Legea privind garantarea depozitelor și că acesta trebuia considerat „manager” în sensul punctului 7 din anexa I la Directiva 94/19. În plus, potrivit FKTK, trebuie luate în considerare, în vederea excluderii de la garanție, nu numai competențele acordate în mod formal domnului Surmačs, ci și influența pe care o putea exercita în mod informal asupra activităților băncii.

16

În aceste condiții, Augstākā Tiesa (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

17

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă depozitele excluse în temeiul punctului 7 din anexa I la Directiva 94/19 sunt enumerate în mod exhaustiv, astfel încât statele membre nu pot prevedea în dreptul lor național alte categorii de depunători cărora li s‑ar aplica excluderea de la garantarea depozitelor.

18

Este necesar să se arate mai întâi că al optsprezecelea considerent al Directivei 94/19 prevede că anumite categorii de depozite sau depunători pot fi excluse din sistemul de garantare. Potrivit acestui considerent, asemenea depozite sau depunători trebuie să fie enumerate limitativ.

19

În această privință, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 autorizează statele membre să excludă de la aplicarea garanției sau să acorde un nivel mai redus al garanției anumitor categorii de depunători sau anumitor tipuri de depozite și precizează că aceste excluderi sunt enumerate în anexa I la această directivă. Or, din textul acestei dispoziții nu rezultă nicidecum că enumerarea menționată prezintă un caracter indicativ și nici că statele membre pot extinde categoriile de depozite și de depunători prevăzute în anexa I.

20

În continuare, trebuie amintit că, în expunerea de motive a Propunerii sale din 4 iunie 1992 [COM(92) 188 final, JO C 163, p. 6], care a condus la adoptarea Directivei 94/19, Comisia a indicat în mod clar, la pagina 18 din această expunere, că lista excepțiilor de la sistemul de garantare prevăzute în anexa I „este exhaustivă și că statele membre vor putea exclude de la garantare numai instituțiile și persoanele menționate în aceasta”, orice altă excludere fiind contrară directivei.

21

În sfârșit, din primul considerent al Directivei 94/19 reiese că aceasta urmărește dublul obiectiv de a garanta depunătorii în caz de indisponibilitate a depozitelor încredințate instituțiilor de credit și de a consolida sistemul bancar.

22

În acest scop, articolul 3 alineatul (1) din această directivă impune statelor membre să se asigure că pe teritoriul lor sunt introduse unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor. În temeiul articolului 7 alineatul (1) din directiva menționată, aceste sisteme trebuie să asigure un nivel minim de acoperire, pentru fiecare depunător, până la concurența a 50000 de euro.

23

Prin derogare de la această normă, articolul 7 alineatul (2) și anexa I la Directiva 94/19 autorizează statele membre să excludă de la garantare anumite depozite sau depunători.

24

Întrucât categoriile prevăzute în anexa I la Directiva 94/19 constituie o excepție de la regula generală prevăzută la articolul 3 din directiva menționată, ele trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea prin analogie Hotărârea Fastweb, C‑19/13, EU:C:2014:2194, punctul 40).

25

Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 35 din concluzii, categoriile la care se referă punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 pentru a determina depozitele sau depunătorii excluși de la aplicarea garanției trebuie definite în termeni funcționali. În consecință, excluderea de la garantarea depozitelor se aplică persoanelor care exercită funcții care pot fi considerate, având în vedere dreptul național și practica comercială a statului membru, ca încadrându‑se în domeniul de aplicare al noțiunilor prevăzute la punctul menționat din această anexă, indiferent de denumirea însăși a funcțiilor astfel exercitate, ceea ce este de competența instanței de trimitere să verifice.

26

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că depozitele excluse în temeiul punctului 7 din anexa I la Directiva 94/19 sunt enumerate în mod exhaustiv în anexa menționată, astfel încât statele membre nu pot prevedea în dreptul lor național alte categorii de depunători, care nu se încadrează, din punctul de vedere al funcțiilor exercitate, în sfera noțiunilor enumerate la același punct, pentru a le aplica excluderea de la garantarea depozitelor.

27

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 trebuie interpretat în sensul că statele membre pot exclude de la garantarea prevăzută de această directivă, ca manager sau ca persoană care se încadrează în una dintre celelalte categorii prevăzute la punctul 7 menționat, anumite persoane având în vedere funcția ocupată în cadrul instituției de credit în cauză, precum cea pe care o ocupa reclamantul din litigiul principal.

28

În această privință, conform unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea Rosselle, C‑65/14, EU:C:2015:339, punctul 43 și jurisprudența citată). Geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente pertinente pentru interpretarea acesteia (Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 50).

29

Este necesar să se arate mai întâi că conținutul literal al dispoziției în cauză nu permite, singur, să se dea un răspuns la întrebările instanței de trimitere. Astfel, punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 se limitează să enumere categoriile de depunători care pot fi excluse de la garantare, fără a furniza indicații suplimentare privind rațiunile care justifică excluderile menționate sau rolurile și funcțiile pe care se presupune că le exercită acești depunători pentru a intra în domeniul de aplicare al excluderii stabilite prin această dispoziție. Asemenea precizări nu rezultă nici din dispozițiile Directivei 94/19.

30

În ceea ce privește, în continuare, obiectivele Directivei 94/19, trebuie amintit că această reglementare vizează în special, potrivit primului considerent al acesteia, protejarea depunătorilor în raporturile lor juridice cu instituțiile de credit. Astfel, întrucât nu dispun, în majoritatea cazurilor, de informațiile sau de competențele necesare pentru evaluarea situației financiare reale a instituției de credit cu care tratează, depunătorii nu sunt în măsură să aprecieze riscurile de insolvabilitate a acestor instituții.

31

În această privință, al optsprezecelea considerent al Directivei 94/19 prevede că doar depunătorii care „nu necesită o protecție specială” pot fi excluși de la aplicarea garanției de către statele membre.

32

În sfârșit, în ceea ce privește geneza Directivei 94/19, trebuie amintit că expunerea de motive a Propunerii Comisiei [COM(92) 188 final] prevede, pe de o parte, la pagina 2, că această directivă urmărește să protejeze depunătorii „care dispun de prea puține cunoștințe financiare pentru a distinge instituțiile de credit solide de cele care sunt într‑o mai mică măsură solide” și, pe de altă parte, la pagina 18, că unii dintre depunătorii care figurează în anexa I pot fi excluși de la aplicarea garanției întrucât „pot fi cu dificultate considerați demni de protecție ca urmare a incompetenței sau a fragilității lor pe plan economic”. Se face astfel referire în mod vădit la persoanele vizate la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19.

33

Din aceste considerații rezultă că excluderea facultativă a depunătorilor enumerați la punctul menționat din anexa I la Directiva 94/19 se întemeiază pe premisa că aceste persoane posedă în principiu un nivel de competențe și de informații referitoare la instituția de credit căreia îi încredințează depozitele de care majoritatea depunătorilor nu dispun. Prin urmare, trebuie să se considere că persoanele care intră în una dintre categoriile enumerate la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 pot fi excluse de la garantare în temeiul acestei dispoziții în măsura în care dispun, având în vedere funcția pe care o exercită în cadrul instituției de credit sau raportul lor cu aceasta din urmă, de un nivel de informații și de competențe care le permite să cunoască și să aprecieze situația financiară reală și riscurile asociate activităților acestei instituții.

34

O asemenea constatare este confirmată de analiza altor excepții prevăzute în anexa I la Directiva 94/19. Astfel, unul dintre motivele care justifică excluderea facultativă a „rude[lor] apropiate” și a „părți[lor] terțe acționând în numele depunătorilor menționați la punctul 7” constă în faptul că acești subiecți pot dispune de aceleași informații de care dispun persoanele enumerate la punctul 7 menționat.

35

În ceea ce privește examinarea unei situații precum cea a solicitantului din litigiul principal în lumina acestor considerații, din decizia de trimitere reiese că singura categorie de persoane vizată în anexa I punctul 7 la Directiva 94/19 în care se poate încadra acesta este cea de „manager”.

36

În asemenea condiții, este necesar să se constate că o persoană care se încadrează în situația domnului Surmačs ar putea fi exclusă de la garantarea prevăzută de Directiva 94/19 dacă, având în vedere funcția exercitată, ca manager al unei instituții de credit, era în măsură să dispună de un nivel de informații și de competențe care îi permitea să cunoască și să aprecieze situația financiară reală, precum și riscurile asociate activităților acestei instituții.

37

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, în situația care se află la originea litigiului principal, persoana în cauză poseda informațiile și competențele prevăzute la punctul 33 din prezenta hotărâre și se afla în situația menționată la punctele 35 și 36 din această hotărâre. În acest scop, instanța menționată va trebui să ia în considerare toate împrejurările relevante ale cauzei principale și în special descrierea postului ocupat de domnul Surmačs, activitățile pe care acesta le‑a desfășurat în mod efectiv, precum și raporturile juridice și factuale dintre acesta din urmă și consiliul de administrație al băncii. În acest cadru, aspectul dacă domnul Surmačs răspundea de totalitatea activităților băncii sau doar de o ramură de activitate specifică a acesteia nu constituie decât unul dintre elementele care trebuie luate în considerare în verificarea menționată anterior.

38

Având în vedere aceste considerații, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 trebuie interpretat în sensul că statele membre pot exclude de la garantarea prevăzută de această directivă, ca manager, persoanele care, având în vedere funcția ocupată în cadrul instituției de credit, dispun, indiferent de denumirea acestei funcții, de un nivel de informații și de competențe care le permite să aprecieze situația financiară reală și riscurile asociate activităților instituției de credit.

39

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: