Cauza C‑135/05

Comisia Comunităților Europene

împotriva

Republicii Italiene

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru — Gestionarea deșeurilor —Directivele 75/442/CEE, 91/689/CEE și 1999/31/CE”

Sumarul hotărârii

1.        Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor — Proba neîndeplinirii obligațiilor — Sarcina probei ce revine Comisiei

(art. 226 CE)

2.        State membre — Obligații — Misiune de supraveghere încredințată Comisiei — Obligația statelor membre

(art. 10 CE, art. 211 CE și art. 226 CE; Directiva 75/442 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directivele 91/156, 91/689 și 1999/31)

3.        Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor — Examinarea de către Curte a temeiniciei — Situație care trebuie luată în considerare — Situația la expirarea termenului stabilit în avizul motivat

(art. 226 CE)

4.        Mediu înconjurător — Eliminarea deșeurilor — Directiva 75/442 — Articolul 4

(Directiva 75/442 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156, art. 4)

1.        În cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulate în temeiul articolului 226 CE, Comisia are sarcina de a dovedi existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor. Comisia este cea care trebuie să aducă elementele necesare Curții pentru ca aceasta să verifice existența acestei neîndepliniri a obligațiilor, fără a se putea întemeia pe vreo prezumție de orice natură. Totuși, în cazul în care Comisia a furnizat suficiente elemente care să releve anumite fapte de pe teritoriul statului membru pârât și care sunt de natură să evidențieze că autoritățile unui stat membru au dezvoltat o practică repetată și persistentă care este contrară dispozițiilor unei directive, sarcina de a contesta în mod temeinic și detaliat datele astfel prezentate și consecințele care decurg din acestea îi revine statului membru respectiv.

(a se vedea punctele 26, 30 și, 32)

2.        Statele membre sunt obligate, în temeiul articolului 10  CE, să faciliteze îndeplinirea de către Comisie a misiunii sale, care constă, printre altele, potrivit articolului 211  CE, în a veghea la aplicarea dispozițiilor tratatului, precum și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestuia. Pentru a verifica aplicarea corectă în practică a dispozițiilor naționale destinate să asigure punerea în aplicare efectivă a directivelor, printre care și cele adoptate în domeniul mediului, Comisia, care nu dispune de puteri proprii de investigare în materie, este tributară în mare măsură elementelor puse la dispoziție de eventuali petiționari, de organisme private sau publice active pe teritoriul statului membru în cauză, precum și de respectivul stat membru însuși. În astfel de circumstanțe, autoritățile naționale sunt cele care trebuie în primul rând să procedeze la verificările necesare la fața locului, în spiritul unei cooperări loiale, în conformitate cu obligația fiecărui stat membru de a facilita misiunea generală a Comisiei.

(a se vedea punctele 27, -28 și, 31)

3.        Existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația din statul membru astfel cum aceasta se prezenta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, iar schimbările intervenite ulterior nu pot fi luate în considerare de Curte, chiar dacă acestea ar reprezenta o aplicare corectă a normei de drept comunitar care face obiectul respectivei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.

(a se vedea punctul 36)

4.        Deși articolul 4 din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156, nu precizează conținutul concret al măsurilor ce trebuie luate de statele membre pentru a asigura că deșeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor și fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, nu este mai puțin adevărat că această dispoziție este obligatorie pentru statele membre cu privire la obiectivul care trebuie atins, lăsându‑le în același timp o marjă de apreciere în evaluarea necesității unor astfel de măsuri.

Prin urmare, în principiu, nu este posibil să se deducă direct din neconformitatea unei situații de fapt cu obiectivele stabilite laîn articolul 4 din directiva respectivă că statul membru în cauză nu și‑a îndeplinit obligațiile impuse de această dispoziție. Cu toate acestea, persistența unei atare situații de fapt, mai ales când aceasta determină o degradare semnificativă a mediului, pe o perioadă lungă, fără ca autoritățile competente să intervină, poate dovedi că statele membre au depășit marja de apreciere care le este conferită de această dispoziție.

(a se vedea punctul 37)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

26 aprilie 2007(*)

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Gestionarea deșeurilor – Directivele 75/442/CEE, 91/689/CEE și 1999/31/CE”

În cauza C‑135/05,

având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 22 martie 2005,

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de doamna D. Recchia și de domnul M. Konstantinidis, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

reclamantă,

împotriva

Republicii Italiene, reprezentată de domnul I. M. Braguglia, în calitate de agent, asistat de domnul G. Fiengo, avvocato dello Stato, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul A. Rosas, președinte de cameră, domnii J. Klučka (raportor), U. Lõhmus, A. Ó Caoimh și doamna P. Lindh, judecători,

avocat general: domnul M. Poiares Maduro,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 ianuarie 2007,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă, Comisia Comunităților Europene solicită Curții să constate că, prin neluarea tuturor măsurilor necesare:

–        pentru a garanta că deșeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor și fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu și pentru a interzice abandonarea, descărcarea și eliminarea necontrolată a deșeurilor;

–        pentru ca orice deținător de deșeuri să asigure preluarea acestora de către o societate publică sau privată de colectare a deșeurilor sau de către o întreprindere care realizează operațiuni de eliminare sau de recuperare ori să asigure recuperarea sau eliminarea deșeurilor prin mijloace proprii, în conformitate cu dispozițiile Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile (JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 1991 (JO L 78, p. 32, denumită în continuare „Directiva 75/442”);

–        pentru ca toate unitățile sau întreprinderile care efectuează operațiuni de eliminare să fie obligate să obțină o autorizație de la autoritatea competentă;

–        pentru ca, la fiecare depozit de deșeuri sau în fiecare amplasament unde are loc descărcarea de deșeuri periculoase, aceste deșeuri să fie înregistrate și identificate și

–        pentru ca, în privința depozitelor de deșeuri autorizate sau care funcționau deja la 16 iulie 2001, operatorul unui depozit de deșeuri să elaboreze și să prezinte autorităților competente spre aprobare, înainte de 16 iulie 2002, un plan de amenajare a spațiului care să includă informații privind condițiile de autorizare, precum și măsurile de remediere pe care operatorul le consideră necesare și pentru ca, în urma prezentării planului de amenajare a spațiului, autoritatea competentă să ia o decizie definitivă privind continuarea operațiunilor de exploatare, procedând, cât mai repede posibil, la închiderea acelor depozite de deșeuri care nu au obținut autorizația de a‑și continua operațiunile sau autorizând lucrările necesare și stabilind o perioadă tranzitorie pentru finalizarea planului,

Republica Italiană nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 4, 8 și 9 din Directiva 75/442, al articolului 2 alineatul (1) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind deșeurile periculoase (JO L 377, p. 20, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 91) și al articolului 14 literele (a)-(c) din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri (JO L 182, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 94).

 Cadrul juridic

 Directiva 75/442

2        Articolul 4 din Directiva 75/442 prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că deșeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor și fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu […]

[…]

De asemenea, statele membre iau măsurile necesare pentru a interzice abandonarea, descărcarea sau eliminarea necontrolată a deșeurilor.” [traducere neoficială]

3        Articolul 8 din Directiva 75/442 impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a garanta că orice deținător de deșeuri fie se asigură că deșeurile respective sunt preluate de către o societate privată sau publică de colectare a deșeurilor sau de către o întreprindere care realizează operațiunile enumerate în anexa II A sau II B la această directivă, fie recuperează sau elimină deșeurile prin mijloace proprii în conformitate cu dispozițiile respectivei directive.

4        Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 75/442 prevede că, în scopul punerii în aplicare, printre altele, a articolului 4 din această directivă, orice unitate sau întreprindere care realizează operațiuni de eliminare a deșeurilor trebuie să obțină o autorizație de la autoritatea competentă responsabilă de punerea în aplicare a dispozițiilor respectivei directive. Alineatul (2) al aceluiași articol 9 precizează că aceste autorizații pot fi acordate pentru o perioadă determinată, pot fi reînnoite, pot fi supuse anumitor condiții și obligații sau, în special în cazul în care metoda de eliminare prevăzută nu este acceptabilă din punctul de vedere al protecției mediului, acordarea lor poate fi refuzată.

 Directiva 91/689

5        Articolul 2 din Directiva 91/689 prevede:

„(1)      Statele membre iau măsurile necesare pentru a dispune ca pe fiecare loc unde descărcarea de deșeuri periculoase are loc, deșeurile să fie înregistrate și identificate.

[…]”

 Directiva 1999/31

6        Potrivit articolului 14 literele (a)-(c) din Directiva 1999/31:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca depozitele de deșeuri autorizate sau care funcționau deja la data punerii în aplicare a prezentei directive să nu poată continua să își desfășoare activitatea fără a trece prin etapele enumerate mai jos […]:

(a)      într‑o perioadă de un an de la data stabilită la articolul 18 alineatul (1) [adică până cel târziu la 16 iulie 2002], operatorul unui depozit de deșeuri elaborează și prezintă autorităților competente spre aprobare un plan de amenajare a spațiului care să includă detaliile enumerate la articolul 8 și măsurile de remediere pe care operatorul le consideră necesare pentru a îndeplini condițiile stabilite de prezenta directivă, cu excepția condițiilor stabilite în anexa I punctul 1;

(b)      în urma prezentării planului de amenajare a spațiului, autoritățile competente iau o decizie definitivă prin care stabilesc dacă operațiile de exploatare mai pot continua pe baza respectivului plan de amenajare și a prezentei directive. Statele membre iau măsurile necesare pentru a închide cât mai repede posibil, în conformitate cu articolul 7 litera (g) și cu articolul 13, acele depozite de deșeuri care, în conformitate cu articolul 8, nu au obținut o autorizație care să le permită să funcționeze în continuare;

(c)      pe baza planului de amenajare aprobat, autoritățile competente autorizează lucrările necesare și stabilesc o perioadă temporară pentru finalizarea planului. Toate depozitele de deșeuri existente trebuie să îndeplinească cerințele stabilite în prezenta directivă, cu excepția cerințelor stabilite în anexa I punctul 1, în termen de maximum opt ani de la data stabilită la articolul 18 alineatul (1) [adică până cel târziu la 16 iulie 2009].”

7        În temeiul articolului 18 alineatul (1) din această directivă, statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma directivei în termen de maximum doi ani de la data intrării în vigoare a acesteia [adică până cel târziu la 16 iulie 2002] și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

 Procedura precontencioasă

8        Ca urmare a diverselor plângeri, întrebări parlamentare, articole din presă, precum și a publicării, la 22 octombrie 2002, a unui raport al Corpo forestale dello Stato (administrația națională a pădurilor, denumită în continuare „CFS”) care indicau existența în Italia a unui număr mare de depozite ilegale și necontrolate de deșeuri, Comisia a decis să controleze respectarea de către acest stat membru a obligațiilor care îi revin în temeiul Directivelor 75/442, 91/689 și 1999/31.

9        Raportul menționat a încheiat a treia etapă a unui proces lansat în 1986 de CFS pentru a inventaria depozitele ilegale de deșeuri de pe terenurile forestiere și muntoase din regiunile cu statut obișnuit din Italia, mai exact toate regiunile italiene, cu excepția regiunilor Friuli‑Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia, Trentino Alto‑Adige și Valle d’Aosta. Un prim inventar realizat în 1986 a avut ca obiect 6 890 din cele 8 104 comune italiene și a permis CFS să constate existența a 5 978 de depozite ilegale de deșeuri. Al doilea inventar, efectuat în 1996, a avut în vedere 6 802 comune și a dezvăluit CFS existența a 5 442 de depozite ilegale de deșeuri. După inventarul din 2002, CFS a înregistrat încă 4 866 de depozite ilegale de deșeuri, dintre care 1 765 nu figurau în studiile anterioare. Potrivit CFS, 705 dintre respectivele depozite ilegale de deșeuri conțineau deșeuri periculoase. În schimb, numărul de depozite de deșeuri autorizate era de numai 1 420.

10      Rezultatele acestui ultim inventar sunt rezumate de Comisie după cum urmează:

11      Deși datele furnizate de CFS privesc numai cele 15 regiuni italiene cu statut obișnuit, Comisia menționează că, prin prezenta procedură, intenționează să formuleze o acțiune împotriva Republicii Italiene pentru toate depozitele ilegale de deșeuri prezente pe teritoriul său. Într‑adevăr, Comisia susține că dispune de informații din care ar rezulta că situația este similară și în regiunile cu statut special.

12      În această privință, instituția amintită face trimitere la planul de gestionare a deșeurilor din regiunea Sicilia, notificat Comisiei la 4 martie 2003 și căruia i‑a fost anexat planul de salubrizare a zonelor poluate din regiunea respectivă. Acest plan ar indica existența a numeroase depozite ilegale de deșeuri, spații cu deșeuri abandonate, depozite de deșeuri neautorizate și amplasamente nespecificate, dintre care unele ar conține deșeuri periculoase.

13      Situația ar fi similară în ceea ce privește regiunile Friuli‑Venezia Giulia, Trentino Alto‑Adige și Sardinia, pentru care Comisia completează descrierea situației globale din Italia cu documente oficiale care provin de la autoritățile acestor regiuni și cu rapoarte ale comisiilor parlamentare de anchetă, precum și cu articole din presă.

14      Cu titlu de exemplu, Comisia menționează un depozit de deșeuri situat în locul numit „Cascina Corradina”, în comuna San Fiorano, care a făcut inițial obiectul unei proceduri distincte, dar care a fost ulterior conexat prezentei cauze, în vederea bunei desfășurări a procedurii în fața Curții.

15      În temeiul tuturor acestor informații și în conformitate cu articolul 226 CE, prin scrisoarea din 11 iulie 2003, Comisia a pus în întârziere guvernul italian, solicitându‑i să își prezinte observațiile în această privință.

16      Întrucât nu a obținut de la autoritățile italiene nicio informație care să îi permită să concluzioneze că neîndeplinirea obligațiilor care îi era imputată a încetat, Comisia, prin scrisoarea din 19 decembrie 2003, a emis un aviz motivat, invitând Republica Italiană să ia măsurile necesare pentru a se conforma acestuia într‑un termen de două luni de la notificarea sa.

17      Comisia nu a primit niciun răspuns la acest aviz motivat. În consecință, Comisia a formulat prezenta acțiune.

 Cu privire la acțiune

 Cu privire la admisibilitate

18      Guvernul italian susține că acțiunea Comisiei ar trebui respinsă ca inadmisibilă din cauza caracterului generic și nedeterminat al neîndeplinirii imputate, fapt care ar pune guvernul respectiv în imposibilitatea de a prezenta o apărare precisă, atât în fapt, cât și în drept. În special, Comisia nu ar fi identificat deținătorii sau operatorii depozitelor de deșeuri, nici proprietarii spațiilor pe care au fost abandonate deșeuri.

19      Comisia consideră, în schimb, că îi este permis să abordeze în cadrul unei proceduri unice problema eliminării deșeurilor pe întreg teritoriul italian. O astfel de abordare, pe care aceasta o califică drept „orizontală”, i‑ar permite, pe de o parte, să identifice și să corecteze mai eficient problemele structurale subiacente pretinsei neîndepliniri a obligațiilor de către Republica Italiană și, pe de altă parte, să facă mai suple mecanismele de control al respectării dreptului comunitar în domeniul mediului. Sub acest aspect, Comisia face trimitere la concluziile avocatului general Geelhoed prezentate în cauza Comisia/Irlanda (hotărârea din 26 aprilie 2005, C‑494/01, Rec., p. I‑3331).

20      Mai întâi, trebuie menționat că, fără a aduce atingere obligației Comisiei de a îndeplini sarcina probei, care îi revine în cadrul procedurii prevăzute la articolul 226 CE, Tratatul CE nu conține nicio regulă de natură a se opune examinării globale a unui număr mare de situații în temeiul cărora Comisia apreciază că un stat membru nu și‑a îndeplinit în mod repetat și prelungit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului comunitar.

21      Apoi, potrivit unei jurisprudențe constante, o practică administrativă poate face obiectul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în cazul în care prezintă un anumit grad de continuitate și de generalitate (a se vedea în special hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 28 și jurisprudența citată).

22      În sfârșit, trebuie amintit că deja Curtea a admis acțiuni ale Comisiei introduse în contexte similare. În cadrul acestora, Comisia invoca tocmai o încălcare structurată și generalizată de către un stat membru a articolelor 4, 8 și 9 din Directiva 75/442 (hotărârea din 6 octombrie 2005, Comisia/Grecia, C‑502/03, nepublicată în Recueil) și o încălcare a acelorași articole, precum și a articolului 14 din Directiva 1999/31 (hotărârea din 29 martie 2007, Comisia/Franța, C‑423/05, nepublicată în Repertoriu).

23      În consecință, acțiunea Comisiei este admisibilă.

 Cu privire la fond

 Cu privire la sarcina probei

24      Guvernul italian susține că sursele de informare pe care reclamanta își întemeiază acțiunea sunt lipsite de credibilitate în măsura în care, pe de o parte, rapoartele CFS nu au fost elaborate în colaborare cu Ministerul Mediului și Protecției Teritoriului, care este singura autoritate națională competentă din perspectiva ordinii juridice comunitare, și, pe de altă parte, actele comisiilor parlamentare de anchetă sau articolele din presă nu ar constitui mărturii, ci simple surse generale de probă a căror temeinicie trebuie dovedită de către cel care le invocă.

25      Comisia consideră că, dimpotrivă, rapoartele elaborate de CFS constituie o sursă de informare fiabilă și privilegiată în domeniul mediului. Într‑adevăr, CFS este o forță de poliție cu caracter civil a statului, care are în special ca misiune să apere patrimoniul forestier italian, să protejeze mediul, peisajul și ecosistemul, precum și să exercite activități de poliție judiciară pentru a veghea la respectarea reglementărilor interne și internaționale în materie.

26      Sub acest aspect, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulate în temeiul articolului 226 CE, Comisia are sarcina de a dovedi existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor. Comisia este cea care trebuie să aducă elementele necesare Curții pentru ca aceasta să verifice existența acestei neîndepliniri a obligațiilor, fără a se putea întemeia pe vreo prezumție de orice natură (hotărârea din 25 mai 1982, Comisia/Țările de Jos, 96/81, Rec., p. 1791, punctul 6).

27      Cu toate acestea, statele membre sunt obligate, în temeiul articolului 10 CE, să faciliteze îndeplinirea de către Comisie a misiunii sale, care constă, printre altele, potrivit articolului 211 CE, în a veghea la aplicarea dispozițiilor tratatului, precum și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestuia (hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 42 și jurisprudența citată).

28      Din această perspectivă, trebuie să se țină seama de faptul că, pentru a verifica aplicarea corectă în practică a dispozițiilor naționale destinate să asigure punerea în aplicare efectivă a directivelor, printre care și cele adoptate în domeniul mediului, Comisia, care nu dispune de puteri proprii de investigare în materie, este tributară în mare măsură elementelor puse la dispoziție de eventuali petiționari, de organisme private sau publice active pe teritoriul statului membru în cauză, precum și de respectivul stat membru însuși (a se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 43 și jurisprudența citată).

29      În această privință, rapoartele elaborate de CFS și de comisii parlamentare de anchetă sau documente oficiale care provin mai ales de la autoritățile regionale pot fi considerate, prin urmare, surse de informare valabile în scopul declanșării de către Comisie a procedurii menționate la articolul 226 CE.

30      Rezultă în special că, în cazul în care Comisia a furnizat suficiente elemente care să releve anumite fapte de pe teritoriul statului membru pârât, sarcina de a contesta în mod temeinic și detaliat datele astfel prezentate și consecințele care decurg din acestea îi revine acestui stat membru (hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 44 și jurisprudența citată).

31      În astfel de circumstanțe, autoritățile naționale sunt cele care trebuie în primul rând să procedeze la verificările necesare la fața locului, în spiritul unei cooperări loiale, în conformitate cu obligația fiecărui stat membru, amintită la punctul 27 din prezenta hotărâre, de a facilita misiunea generală a Comisiei (hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 45 și jurisprudența citată).

32      În consecință, în cazul în care Comisia invocă plângeri detaliate care relevă neîndeplinirea repetată a dispozițiilor directivei, sarcina de a contesta în mod concret faptele invocate în aceste plângeri îi revine statului membru în cauză. De asemenea, în cazul în care Comisia a furnizat suficiente elemente care relevă că autoritățile unui stat membru au dezvoltat o practică repetată și persistentă care este contrară dispozițiilor unei directive, sarcina de a contesta în mod temeinic și detaliat datele astfel prezentate și consecințele care decurg din acestea îi revine statului membru respectiv (hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctele 46 și 47, precum și jurisprudența citată). Această obligație le revine statelor membre pe parcursul întregii proceduri prevăzute la articolul 226 CE, în temeiul obligației de cooperare loială, consacrată de articolul 10 CE. Or, din dosar rezultă că autoritățile italiene nu au cooperat pe deplin cu Comisia în vederea cercetării prezentei cauze în stadiul procedurii precontencioase.

 Cu privire la încălcarea articolelor 4, 8 și 9 din Directiva 75/442, a articolului 2 alineatul (1) din Directiva 91/689 și a articolului 14 literele (a)-(c) din Directiva 1999/31

–       Argumentele părților

33      Pentru a contesta motivele invocate de Comisie, guvernul italian, bazându‑se pe informațiile pe care le‑a putut colecta de la administrațiile regionale, ale provinciilor, precum și de la Nucleo Operativo Ecologico dell’Arma dei Carabinieri (Nucleul Ecologic Operațional al Carabinierilor), susține mai întâi că datele furnizate de Comisie nu sunt consistente și nu corespund situației reale din Italia. Guvernul contestă mai ales numărul de „depozite ilegale de deșeuri” inventariate de Comisie, pe motiv că, în primul rând, aceasta din urmă ar fi socotit anumite depozite de deșeuri de mai multe ori, în al doilea rând, că ar fi calificat ca depozite ilegale de deșeuri simplele depozitări sau abandonuri de deșeuri, dintre care o parte ar fi în curs de salubrizare sau ale căror deșeuri ar fi fost deja ridicate, și, în al treilea rând, că ar fi apreciat greșit gradul lor de pericol, având în vedere că majoritatea acestor depozite de deșeuri ar fi sub control sau sub sechestru.

34      Guvernul menționat amintește apoi progresele recente pe care Republica Italiană le‑a realizat pentru punerea în aplicare a obligațiilor care decurg din Directivele 75/442, 91/689 și 1999/31.

35      Comisia arată, în primul rând, faptul că guvernul italian nu pune la dispoziție informații contrare care să provină de la o sursă de nivel comparabil cu sursele sale. În al doilea rând, deși Comisia ia act de faptul că deșeurile au fost ridicate din anumite depozite, totuși ea susține că situațiile în curs de regularizare sunt foarte puțin numeroase în raport cu cele cu privire la care autoritățile naționale nu au întreprins nicio acțiune pentru a le remedia caracterul ilicit.

–       Aprecierea Curții

36      Mai întâi, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația din statul membru astfel cum aceasta se prezenta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat și că schimbările intervenite ulterior nu pot fi luate în considerare de Curte, chiar dacă acestea ar reprezenta o aplicare corectă a normei de drept comunitar care face obiectul respectivei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor (a se vedea în acest sens hotărârea din 11 octombrie 2001, Comisia/Austria, C‑111/00, Rec., p. I‑7555, punctele 13 și 14, hotărârea din 30 ianuarie 2002, Comisia/Grecia C‑103/00, Rec., p. I‑1147, punctul 23, hotărârea din 28 aprilie 2005, Comisia/Spania, C‑157/04, nepublicată în Recueil, punctul 19, și hotărârea din 7 iulie 2005, Comisia/Italia, C‑214/04, nepublicată în Recueil, punctul 14).

37      Apoi, în ceea ce privește, mai precis, aprecierea încălcării de către un stat membru a articolului 4 din Directiva 75/442, trebuie amintit că acest articol prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că deșeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor și fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, fără a preciza totuși conținutul concret al măsurilor ce trebuie luate pentru a asigura atingerea acestui obiectiv. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că această dispoziție este obligatorie pentru statele membre cu privire la obiectivul care trebuie atins, lăsându‑le în același timp o marjă de apreciere în evaluarea necesității unor astfel de măsuri (hotărârea din 9 noiembrie 1999, Comisia/Italia, cunoscută sub numele „San Rocco”, C‑365/97, Rec., p. I‑7773, punctul 67). Prin urmare, în principiu, nu este posibil să se deducă direct din neconformitatea unei situații de fapt cu obiectivele stabilite la articolul 4 din directiva respectivă că statul membru în cauză nu și‑a îndeplinit obligațiile impuse de această dispoziție. Cu toate acestea, este cert că persistența unei atare situații de fapt, mai ales când aceasta determină o degradare semnificativă a mediului, pe o perioadă lungă, fără ca autoritățile competente să intervină, poate dovedi că statele membre au depășit marja de apreciere care le este conferită de această dispoziție (hotărârea San Rocco, citată anterior, punctele 67 și 68).

38      Sub acest aspect, trebuie constatat că temeinicia motivelor invocate împotriva Republicii Italiene rezultă cu claritate din dosar. Într‑adevăr, dacă informațiile furnizate de acest guvern au permis să se constate că, în Italia, respectarea obiectivelor urmărite de dispozițiile dreptului comunitar care fac obiectul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor s‑a îmbunătățit de‑a lungul timpului, totuși aceste informații demonstrează că neconformitatea generală a depozitelor de deșeuri cu dispozițiile menționate persista la expirarea termenului stabilit în avizul motivat.

39      În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea articolului 4 din Directiva 75/442, este cert că, la expirarea termenului stabilit în avizul motivat, pe întreg teritoriul italian exista un număr considerabil de depozite de deșeuri, ai căror operatori nu au asigurat recuperarea sau eliminarea acestora într‑un mod care să nu pericliteze sănătatea oamenilor sau au utilizat procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, precum și un număr important de spații de eliminare necontrolată a deșeurilor. Cu titlu de exemplu, astfel cum rezultă din anexa 1 la memoriul în duplică al guvernului italian, acesta din urmă a recunoscut existența în regiunea Abruzzo a 92 de spații în care erau abandonate deșeuri, situație constatată cu ocazia controlului la nivel local realizat ca urmare a inventarului efectuat de CFS.

40       Existența unei astfel de situații pe o perioadă îndelungată are în mod necesar drept consecință o degradare semnificativă a mediului.

41      În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea articolului 8 din Directiva 75/422, s‑a stabilit că, la expirarea termenului acordat, autoritățile italiene nu au asigurat faptul că deținătorii de deșeuri fie recuperează sau elimină deșeurile prin mijloace proprii, fie le predau unei societăți de colectare a deșeurilor sau unei întreprinderi care realizează aceste operațiuni, în conformitate cu dispozițiile Directivei 75/442. În această privință, rezultă din anexa 3 la memoriul în duplică al guvernului italian că autoritățile italiene au inventariat cel puțin 9 spații care prezentau astfel de caracteristici în regiunea Umbria și 31 în regiunea Puglia (provincia Bari).

42      În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea articolului 9 din Directiva 75/442, nu se contestă faptul că, la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, numeroase depozite de deșeuri funcționau fără să fi obținut autorizația din partea autorităților competente. O dovedesc mai ales, astfel cum rezultă cu claritate din anexa 3 la memoriul în duplică al guvernului italian, cazurile de abandonare a deșeurilor deja menționate la punctele 39 și 41 din prezenta hotărâre, dar și prezența a cel puțin 14 depozite ilegale de deșeuri în regiunea Puglia (provincia Lecce).

43      În ceea ce privește motivul întemeiat pe faptul că autoritățile italiene nu au asigurat înregistrarea sau identificarea deșeurilor periculoase la fiecare depozit de deșeuri sau amplasament unde are loc descărcarea acestora, mai exact motivul întemeiat pe încălcarea articolului 2 din Directiva 91/689, este suficient să se arate că guvernul respectivului stat membru nu prezintă argumente și probe specifice pentru a contrazice susținerile Comisiei. În special, acesta nu contestă existența pe teritoriul său, la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, a cel puțin 700 de depozite ilegale de deșeuri care conțin deșeuri periculoase și care nu sunt, prin urmare, supuse niciunei măsuri de control. Rezultă că autoritățile italiene nu pot cunoaște fluxul deșeurilor periculoase depuse în aceste depozite și că, în consecință, obligația de a le înregistra și de a le identifica nu este respectată.

44      În sfârșit, situația este asemănătoare și în privința motivului întemeiat pe încălcarea articolului 14 din Directiva 1999/31. În speță, însuși guvernul italian a indicat că 747 de depozite de deșeuri care se găsesc pe teritoriul său ar fi trebuit să facă obiectul unor planuri de amenajare. Or, analiza tuturor documentelor furnizate în anexa la memoriul în duplică al guvernului italian relevă că, la momentul expirării termenului acordat, respectivele planuri nu au fost prezentate decât pentru 551 de depozite de deșeuri și că numai 131 de planuri au fost aprobate de autoritățile competente. Pe de altă parte, astfel cum a menționat Comisia în mod întemeiat, respectivul guvern nu a precizat care au fost acțiunile întreprinse în privința depozitelor de deșeuri ale căror planuri de amenajare nu au fost aprobate.

45      Rezultă că Republica Italiană a încălcat în mod general și persistent obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 4, 8 și 9 din Directiva 75/442, al articolului 2 alineatul (1) din Directiva 91/689 și al articolului 14 literele (a)-(c) din Directiva 1999/31. În consecință, acțiunea Comisiei este întemeiată.

46      Având în vedere toate consideraţiile care precedă, trebuie să se constate că, prin neluarea tuturor măsurilor necesare:

–        pentru a garanta că deșeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor și fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu și pentru a interzice abandonarea, descărcarea și eliminarea necontrolată a deșeurilor;

–        pentru ca orice deținător de deșeuri să asigure preluarea acestora de către o societate publică sau privată de colectare a deșeurilor sau de către o întreprindere care realizează operațiuni de eliminare sau de recuperare ori să asigure recuperarea sau eliminarea deșeurilor prin mijloace proprii, în conformitate cu dispozițiile Directivei 75/442;

–        pentru ca toate unitățile sau întreprinderile care efectuează operațiuni de eliminare să fie obligate să obțină o autorizație de la autoritatea competentă;

–        pentru ca, la fiecare depozit de deșeuri sau în fiecare amplasament unde are loc descărcarea de deșeuri periculoase, aceste deșeuri să fie înregistrate și identificate și

–        pentru ca, în privința depozitelor de deșeuri autorizate sau care funcționau deja la 16 iulie 2001, operatorul unui depozit de deșeuri să elaboreze și să prezinte autorităților competente spre aprobare, înainte de 16 iulie 2002, un plan de amenajare a spațiului care să includă informații privind condițiile de autorizare, precum și măsurile de remediere pe care operatorul le consideră necesare și pentru ca, în urma prezentării planului de amenajare a spațiului, autoritatea competentă să ia o decizie definitivă privind continuarea operațiunilor de exploatare, procedând, cât mai repede posibil, la închiderea acelor depozite de deșeuri care nu au obținut autorizația de a‑și continua operațiunile sau autorizând lucrările necesare și stabilind o perioadă tranzitorie pentru finalizarea planului,

Republica Italiană nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 4, 8 și 9 din Directiva 75/442, al articolului 2 alineatul (1) din Directiva 91/689 și al articolului 14 literele (a)-(c) din Directiva 1999/31.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

47      Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Italiană a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște:

1)      Prin neluarea tuturor măsurilor necesare:

–      pentru a garanta că deșeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor și fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu și pentru a interzice abandonarea, descărcarea și eliminarea necontrolată a deșeurilor;

–      pentru ca orice deținător de deșeuri să asigure preluarea acestora de către o societate publică sau privată de colectare a deșeurilor sau de către o întreprindere care realizează operațiuni de eliminare sau de recuperare ori să asigure recuperarea sau eliminarea deșeurilor prin mijloace proprii, în conformitate cu dispozițiile Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deșeurile, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 1991;

–      pentru ca toate unitățile sau întreprinderile care efectuează operațiuni de eliminare să fie obligate să obțină o autorizație de la autoritatea competentă;

–      pentru ca, la fiecare depozit de deșeuri sau în fiecare amplasament unde are loc descărcarea de deșeuri periculoase, aceste deșeuri să fie înregistrate și identificate și

–      pentru ca, în privința depozitelor de deșeuri autorizate sau care funcționau deja la 16 iulie 2001, operatorul unui depozit de deșeuri să elaboreze și să prezinte autorităților competente spre aprobare, înainte de 16 iulie 2002, un plan de amenajare a spațiului care să includă informații privind condițiile de autorizare, precum și măsurile de remediere pe care operatorul le consideră necesare și pentru ca, în urma prezentării planului de amenajare a spațiului, autoritatea competentă să ia o decizie definitivă privind continuarea operațiunilor de exploatare, procedând, cât mai repede posibil, la închiderea acelor depozite de deșeuri care nu au obținut autorizația de a‑și continua operațiunile sau autorizând lucrările necesare și stabilind o perioadă tranzitorie pentru finalizarea planului,

Republica Italiană nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 4, 8 și 9 din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE, al articolului 2 alineatul (1) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind deșeurile periculoase și al articolului 14 literele (a)-(c) din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri.

2)      Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături

* Limba de procedură: italiana.