–

pentru HF, de S. Schomburg și M. Weber, Rechtsanwälte;

–

pentru Generalstaatsanwaltschaft München, de F. Halabi, în calitate de agent;

–

pentru guvernul german, de J. Möller, P. Busche, M. Hellmann și U. Kühne, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Baumgart și M. Wasmeier, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (denumită în continuare „CAAS”), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 (JO 2013, L 182, p. 1), precum și a articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei cereri de extrădare adresate de autoritățile din Statele Unite ale Americii autorităților din Republica Federală Germania în vederea urmăririi penale a lui HF, un resortisant sârb.

3

CAAS a fost încheiată în vederea asigurării aplicării Acordului între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele lor comune, semnat la Schengen la 14 iunie 1985 (JO 2000, L 239, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 177).

4

Articolul 20 din CAAS, care figurează în capitolul 4, intitulat „Condiții pentru circulația străinilor”, din titlul II din aceasta, prevede la alineatul (1):

„Străinii care nu sunt supuși condiției obținerii unei vize pot circula liber pe teritoriile părților contractante timp de maximum 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile, cu condiția să îndeplinească condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e).”

5

Articolul 54 din CAAS, care figurează în capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, din titlul III din aceasta, prevede:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”

6

CAAS a fost inclusă în dreptul Uniunii prin Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene prin Tratatul de la Amsterdam (JO 1997, C 340, p. 93), cu titlu de „acquis Schengen”, astfel cum este definit acesta în anexa la protocolul respectiv.

7

Potrivit articolului 2 alineatul (1) al doilea paragraf din protocolul menționat:

„Consiliul [Uniunii Europene] […] stabilește, în conformitate cu dispozițiile incidente ale tratatelor, temeiul juridic pentru fiecare dintre dispozițiile sau deciziile care constituie acquis‑ul Schengen.”

8

În aplicarea acestei dispoziții, Consiliul a adoptat, la 20 mai 1999, Decizia 1999/436/CE de stabilire, în conformitate cu dispozițiile relevante din Tratatul de instituire a Comunității Europene și din Tratatul privind Uniunea Europeană, a temeiului juridic pentru fiecare dintre dispozițiile sau deciziile care constituie acquis‑ul Schengen (JO 1999, L 176, p. 17, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 107). Din articolul 2 din această decizie și din anexa A la aceasta reiese că Consiliul a desemnat articolele 34 și 31 UE ca fiind temeiurile juridice pentru articolul 54 din CAAS.

9

Articolul 1 din Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii din 25 iunie 2003 (JO 2003, L 181, p. 27, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 106, denumit în continuare „Acordul UE‑SUA”) are următorul cuprins:

„Părțile contractante se angajează, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, să își consolideze cooperarea în contextul relațiilor aplicabile între statele membre și Statele Unite ale Americii în materie de extrădare a infractorilor.”

10

Articolul 3 din Acordul UE‑SUA, intitulat „Domeniul de aplicare a prezentului acord în legătură cu tratatele bilaterale de extrădare încheiate cu statele membre”, prevede condițiile și modalitățile în care dispozițiile care figurează la articolele 4-14 din acest acord înlocuiesc sau completează dispozițiile tratatelor bilaterale de extrădare încheiate de statele membre cu Statele Unite.

11

Articolul 16 din acordul menționat, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede:

„(1)   Prezentul acord se aplică infracțiunilor săvârșite atât înainte, cât și după data intrării sale în vigoare.

(2)   Prezentul acord se aplică cererilor de extrădare formulate după data intrării sale în vigoare. […]”

12

Articolul 17 din același acord, intitulat „Nederogare”, prevede:

„(1)   Prezentul acord nu aduce atingere posibilității statului solicitat, prevăzută în tratatul bilateral de extrădare în vigoare încheiat între un stat membru și Statele Unite ale Americii, de a invoca motivele de refuz în legătură cu o cauză care nu este reglementată de prezentul acord.

(2)   În cazul în care principiile constituționale ale statului solicitat sau hotărârile judecătorești definitive cu caracter obligatoriu pentru statul respectiv pot să îl împiedice să își execute obligația de extrădare, și nici prezentul acord, nici tratatul bilateral aplicabil nu permit soluționarea cazului, statul solicitat și statul solicitant recurg la consultări.”

13

Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2018/1240 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 septembrie 2018 de instituire a Sistemului european de informații și de autorizare privind călătoriile (ETIAS) și de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1077/2011, (UE) nr. 515/2014, (UE) 2016/399, (UE) 2016/1624 și (UE) 2017/2226 (JO 2018, L 236, p. 1) (denumit în continuare „Codul Frontierelor Schengen”), prevede:

„Pentru șederile preconizate pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile, ceea ce implică luarea în considerare a ultimei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de ședere, condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe sunt următoarele:

[…]”

14

Această dispoziție a înlocuit articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2006, L 105, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5), care înlocuise la rândul lui articolul 5 alineatul (1) din CAAS. Astfel, articolul 20 alineatul (1) din CAAS trebuie înțeles ca făcând trimitere în prezent la acest articol 6 alineatul (1) din Codul Frontierelor Schengen.

15

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806:

„Resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa I trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre.”

16

Articolul 4 alineatul (1) din acest regulament are următorul cuprins:

„Resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa II sunt exonerați de obligația prevăzută la articolul 3 alineatul (1) pentru șederi a căror durată totală nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile.”

17

Printre țările terțe incluse în lista din anexa II menționată figurează Republica Serbia.

18

Articolul 1 din Auslieferungsvertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und den Vereinigten Staaten von Amerika (Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii) din 20 iunie 1978 (BGBl. 1980 II, p. 647, denumit în continuare „Tratatul de extrădare Germania‑SUA”), intitulat „Obligația de extrădare”, prevede la alineatul (1):

„Părțile contractante se angajează să își predea reciproc, în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat, persoanele care sunt urmărite penal pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul statului solicitant sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță și care se află pe teritoriul celeilalte părți contractante.”

19

Articolul 2 din acest tratat, intitulat „Infracțiuni care pot conduce la extrădare”, astfel cum a fost modificat prin Zusatzvertrag zum Auslieferungsvertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und den Vereinigten Staaten von Amerika (Tratatul adițional la Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii) din 21 octombrie 1986 (BGBl. 1988 II, p. 1087), prevede:

„(1)   Infracțiunile care pot conduce la extrădare în temeiul prezentului tratat sunt cele care se pedepsesc potrivit dreptului celor două părți contractante. […]

(2)   Extrădarea se acordă pentru o infracțiune care poate conduce la extrădare

[…]”

20

Articolul 8 din tratatul menționat, intitulat „Ne bis in idem”, are următorul cuprins:

„Extrădarea nu se acordă dacă persoana urmărită penal a fost deja achitată definitiv sau condamnată definitiv de autoritățile competente din statul solicitat pentru infracțiunea pentru care se solicită extrădarea.”

21

Potrivit instanței de trimitere, Tratatul de extrădare Germania‑SUA a fost adaptat la Acordul UE‑SUA prin Zweiter Zusatzvertrag zum Auslieferungsvertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und den Vereinigten Staaten von Amerika (Al doilea tratat adițional la Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii) din 18 aprilie 2006 (BGBl. 2007 II, p. 1634, denumit în continuare „al doilea tratat adițional”).

22

La 20 ianuarie 2022, HF, resortisant sârb, a fost arestat provizoriu în Germania în temeiul unei notificări roșii publicate de Organizația Internațională de Poliție Criminală (Interpol) la cererea autorităților din Statele Unite ale Americii, acestea din urmă solicitând extrădarea lui HF în vederea urmăririi penale pentru infracțiuni săvârșite între luna septembrie 2008 și luna decembrie 2013. Această notificare roșie fusese publicată pe baza unui mandat de arestare emis la 4 decembrie 2018 de United States District Court for the District of Columbia (Curtea Districtuală a Statelor Unite pentru Districtul Columbia).

23

HF se află astfel, de la 20 ianuarie 2022, în arest în Germania în vederea extrădării, în scopul desfășurării acestei proceduri de extrădare.

24

Infracțiunile vizate de cererea de extrădare constau, potrivit descrierii care figurează în decizia de trimitere, într‑o asociere în vederea participării la o organizație criminală coruptă și în vederea săvârșirii unei fraude bancare și a unei fapte de înșelăciune prin intermediul telecomunicațiilor, în conformitate cu articolul 1962 litera (d) și cu articolul 1349 din titlul 18 din U. S. Code.

25

Prin scrisoarea din 25 ianuarie 2022, autoritățile din Statele Unite au transmis autorităților germane mandatul de arestare din 4 decembrie 2018, însoțit de actul de acuzare emis de marele juriu al United States Court of Appeals for the District of Columbia (Curtea Federală de Apel a Statelor Unite pentru Districtul Columbia) în aceeași zi.

26

La momentul arestării sale, HF a arătat că avea reședința în Slovenia și a prezentat un pașaport sârb eliberat la 11 iulie 2016 și valabil până la 11 iulie 2026, un permis de ședere sloven eliberat la 3 noiembrie 2017, care expirase la 3 noiembrie 2019, precum și o carte de identitate kosovară. Potrivit deciziei de trimitere, în cursul anului 2020, autoritățile slovene au respins o cerere formulată de HF privind prelungirea acestui permis de ședere.

27

La cererea Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania), instanța de trimitere, chemată să se pronunțe cu privire la cererea de extrădare a lui HF către Statele Unite, și a Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München, Germania), autoritățile slovene au transmis informațiile următoare.

28

În primul rând, HF ar fi fost condamnat prin hotărârea Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor, Slovenia) din 6 iulie 2012, care a dobândit autoritate de lucru judecat la 19 octombrie 2012, la o pedeapsă privativă de libertate de un an și trei luni pentru infracțiunea de „atac asupra sistemului informatic”, în sensul articolului 221 alineatul IV coroborat cu alineatul II din Kazenski zakonik (Codul penal sloven), săvârșită între lunile decembrie 2009 și iunie 2010.

29

În al doilea rând, această pedeapsă privativă de libertate ar fi fost înlocuită cu 480 de ore de muncă în folosul comunități, pe care HF le‑ar fi executat în întregime până la 25 iunie 2015.

30

În al treilea rând, prin decizia din 23 septembrie 2020, Okrožno sodišče v Kopru (Tribunalul Regional din Koper, Slovenia) ar fi respins o cerere de extrădare a lui HF adresată autorităților slovene de autoritățile din Statele Unite în vederea urmăririi penale, pentru motivul că faptele anterioare lunii iulie 2010 vizate în această cerere ar fi făcut obiectul hotărârii Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor), citată la punctul 28 din prezenta hotărâre. În ceea ce privește celelalte fapte descrise în cererea de extrădare menționată, ulterioare lunii iunie 2010, nu ar exista nicio suspiciune de infracțiune.

31

În al patrulea și ultimul rând, această decizie a Okrožno sodišče v Kopru (Tribunalul Regional din Koper) ar fi fost confirmată prin decizia Višje sodišče v Kopru (Curtea de Apel din Koper, Slovenia) din 8 octombrie 2020 și ar fi dobândit autoritate de lucru judecat.

32

Instanța de trimitere afirmă, pe de o parte, că cererea de extrădare adresată anterior autorităților slovene și cererea de extrădare în discuție în litigiul principal privesc aceleași infracțiuni și, pe de altă parte, că faptele judecate de Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor), în hotărârea citată la punctul 28 din prezenta hotărâre, sunt identice cu cele vizate de această din urmă cerere de extrădare, în măsura în care în ea sunt descrise infracțiuni săvârșite până în luna iunie 2010.

33

Prin urmare, potrivit instanței de trimitere, legalitatea cererii de extrădare, în măsura în care privește fapte anterioare lunii iulie 2010, depinde de aspectul dacă principiul ne bis in idem, astfel cum este consacrat la articolul 54 din CAAS, coroborat cu articolul 50 din cartă se aplică în litigiul principal.

34

Or, această instanță arată că Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol) (C‑505/19, denumită în continuare „Hotărârea Notificare roșie a Interpol, EU:C:2021:376), nu ar permite soluționarea acestei probleme, având în vedere diferențele dintre cauza principală și cea în care s‑a pronunțat hotărârea menționată.

35

Astfel, în primul rând, această instanță arată că HF nu este cetățean al Uniunii.

36

În al doilea rând, litigiul principal ar avea ca obiect o cerere formală de extrădare, iar nu simpla publicare a unui notificări roșii a Interpol în vederea arestării provizorii în scopul unei eventuale extrădări.

37

În al treilea rând, dacă ar urma să refuze extrădarea lui HF având în vedere obligația de a respecta principiul ne bis in idem, în sensul articolului 50 din cartă, Republica Federală Germania ar încălca obligația de extrădare prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Tratatul de extrădare Germania‑SUA, întrucât infracțiunea imputată lui HF ar îndeplini condițiile prevăzute la articolul 2 alineatele (1) și (2) din acest tratat.

38

Împrejurarea că HF a fost deja condamnat definitiv prin hotărârea Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) din 6 iulie 2012, pentru o parte din infracțiunile care fac obiectul cererii de extrădare în discuție în litigiul principal, și anume cele săvârșite până în luna iunie 2010, și că pedeapsa pronunțată a fost deja executată definitiv nu ar împiedica extrădarea lui HF. Astfel, după cum ar reieși în mod clar din modul său de redactare, articolul 8 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA nu ar interzice statului solicitat să acorde extrădarea pe baza principiului ne bis in idem decât în cazul în care persoana urmărită penal a fost condamnată definitiv de autoritățile competente din acest stat, și anume în speță Republica Federală Germania. Nu ar fi posibil ca acest articol să fie interpretat în sensul că vizează și condamnările pronunțate în celelalte state membre.

39

În plus, Republica Federală Germania și Statele Unite ar fi convenit în mod expres, în cadrul negocierilor referitoare la Tratatul de extrădare Germania‑SUA, ca deciziile pronunțate în state terțe să nu împiedice extrădarea.

40

În sfârșit, această interpretare a articolului 8 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA ar rezulta și din faptul că al doilea tratat adițional, prin care Tratatul de extrădare Germania‑SUA a fost adaptat la Acordul UE‑SUA, nu a prevăzut dispoziții speciale pentru a extinde interdicția dublei pedepse la toate statele membre.

41

Instanța de trimitere ridică însă problema dacă articolul 50 din cartă coroborat cu articolul 54 din CAAS nu impune Republicii Federale Germania să refuze extrădarea lui HF pentru infracțiunile care au fost judecate definitiv de Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor).

42

În această privință, în primul rând, instanța amintită afirmă că în cauza principală sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea principiului ne bis in idem consacrat la articolul 50 din cartă și la articolul 54 din CAAS.

43

Astfel, mai întâi, HF ar fi fost condamnat definitiv de o instanță dintr‑un stat membru, iar pedeapsa pronunțată ar fi fost executată în întregime.

44

În continuare, beneficiul dispozițiilor menționate la punctul 42 din prezenta hotărâre nu ar fi rezervat numai cetățenilor Uniunii.

45

În plus, potrivit punctelor 94 și 95 din Hotărârea Notificare roșie a Interpol, arestarea provizorie de către unul dintre statele membre a unei persoane care face obiectul unei notificări roșii emise de Interpol la cererea unui stat terț ar constitui o urmărire penală, în sensul articolului 54 din CAAS. În consecință, o decizie cu privire la legalitatea unei extrădări precum cea în discuție în litigiul principal, care conduce la predarea persoanei în cauză către statul terț solicitant în vederea urmăririi penale, ar trebui considerată de asemenea o urmărire penală.

46

În sfârșit, o decizie privind legalitatea extrădării către Statele Unite a unui resortisant al unui stat terț adoptată într‑un stat membru ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 din cartă. Astfel, o asemenea decizie ar privi în orice caz Acordul UE‑SUA, în cadrul aplicării acestuia trebuind să se țină seama de drepturile fundamentale consacrate de cartă. În plus, potrivit instanței de trimitere, la momentul arestării sale, HF avea dreptul de a circula liber în temeiul articolului 20 alineatul (1) din CAAS coroborat cu articolul 6 alineatul (1) primul paragraf litera (b) din Codul Frontierelor Schengen, precum și cu articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806, dat fiind că, în calitate de resortisant sârb, era exonerat de obligația de a deține viză. Prin urmare, în cadrul aplicării articolului 20 din CAAS, drepturile fundamentale menționate ar trebui să fie luate în considerare.

47

În aceste condiții, în al doilea rând, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă articolul 50 din cartă coroborat cu articolul 54 din CAAS poate avea consecința ca un resortisant al unui stat terț să nu poată fi extrădat către Statele Unite.

48

În această privință, ea arată că în Hotărârea Notificare roșie a Interpol Curtea s‑a referit la dreptul la liberă circulație, în sensul articolului 21 TFUE, al persoanei vizate de o notificare roșie, și anume un resortisant german, înainte de a concluziona că această persoană beneficia de principiul ne bis in idem, așa cum este garantat la articolul 54 din CAAS, în contextul publicării unei notificări roșii a Interpol având ca obiect arestarea provizorie a acestei persoane în vederea eventualei sale extrădări către un stat terț.

49

Or, HF, în calitate de resortisant sârb, nu ar beneficia de dreptul la liberă circulație în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE. În schimb, fiind exonerat de obligația de a deține viză, el ar beneficia de dreptul la liberă circulație în sensul articolului 20 din CAAS. Astfel, ar trebui să se examineze dacă dreptul la liberă circulație în sensul acestei din urmă dispoziții poate fi limitat în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.

50

În această privință, instanța de trimitere ar înclina mai degrabă să considere că dispozițiile coroborate ale articolului 54 din CAAS și ale articolului 50 din cartă nu se opun extrădării lui HF către Statele Unite, dat fiind că această instanță este obligată să respecte obligația de extrădare prevăzută de Tratatul de extrădare Germania‑SUA.

51

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de trimitere se întemeiază pe o interpretare a articolului 351 primul paragraf TFUE potrivit căreia acesta ar viza și convențiile care, deși au fost încheiate după 1 ianuarie 1958, privesc un domeniu pentru care Uniunea a devenit competentă abia ulterior încheierii convențiilor menționate, ca urmare a unei extinderi a competențelor Uniunii care nu era previzibilă în mod obiectiv pentru statul membru în cauză la momentul încheierii acestor convenții.

52

Or, Tratatul de extrădare Germania‑SUA a intrat în vigoare la 30 iulie 1980, și anume anterior încheierii, la 14 iunie 1985, a Acordului între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele lor comune și, a fortiori, anterior încheierii, la 19 iunie 1990, a CAAS și, la 2 octombrie 1997, a protocolului, anexat la Tratatul de la Amsterdam, care a integrat acquis‑ul Schengen în cadrul Uniunii. Astfel, Republica Federală Germania nu ar fi putut să prevadă la momentul încheierii Tratatului de extrădare Germania‑SUA că un principiu ne bis in idem la nivel european sau cooperarea judiciară în materie penală urmau să fie integrate în domeniile de competență ale Uniunii.

53

În plus, întrucât Acordul UE‑SUA nu ar prevedea un astfel de principiu ne bis in idem la nivel european, s‑ar putea deduce a contrario că un tratat bilateral de extrădare care se limitează să prevadă o interdicție națională a dublei pedepse ar trebui să fie respectat în continuare.

54

În aceste condiții, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 54 din [CAAS] coroborat cu articolul 50 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții se opun extrădării unui resortisant al unei țări terțe, care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 20 TFUE, de către autoritățile unui stat parte la această convenție și stat membru al Uniunii către un stat terț atunci când persoana în cauză a fost deja judecată definitiv într‑un alt stat membru al Uniunii pentru aceleași fapte ca acelea vizate de cererea de extrădare și această hotărâre a fost executată, iar decizia de refuzare a extrădării persoanei către statul terț ar fi posibilă numai prin acceptarea unei încălcări a unui tratat bilateral de extrădare existent cu acest stat terț?”

55

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

56

În susținerea cererii sale, instanța de trimitere a invocat faptul că HF se află, de la 20 ianuarie 2022, în arest în Germania în vederea extrădării, în scopul desfășurării procedurii de extrădare în discuție în litigiul principal, și că răspunsul la întrebarea adresată poate avea consecințe asupra acestui arest în vederea extrădării.

57

Trebuie să se arate, în primul rând, că prezenta cerere de decizie preliminară privește printre altele interpretarea articolului 54 din CAAS și că, după cum reiese din articolul 2 din Decizia 1999/436 și din anexa A la aceasta, Consiliul a desemnat articolele 34 și 31 UE ca temeiuri juridice pentru articolul 54 din CAAS.

58

Deși articolul 34 UE a fost abrogat prin Tratatul de la Lisabona, dispozițiile articolului 31 UE au fost preluate la articolele 82, 83 și 85 TFUE. Aceste din urmă dispoziții fac parte din titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, prezenta cerere poate face obiectul procedurii preliminare de urgență, în conformitate cu articolul 23a primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

59

În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul referitor la urgență, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că acest criteriu este îndeplinit atunci când persoana vizată în cauza principală este, la data introducerii cererii de decizie preliminară, lipsită de libertate, iar menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal [Hotărârea din 28 aprilie 2022, C și CD (Obstacole juridice în calea executării unei decizii de predare), C‑804/21 PPU, EU:C:2022:307, punctul 39, precum și jurisprudența citată].

60

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că HF este în prezent arestat provizoriu și că, în funcție de răspunsul dat la întrebarea adresată, instanța de trimitere ar putea fi determinată să dispună repunerea în libertate a lui HF.

61

În aceste condiții, Camera a doua a Curții a decis, la 15 iulie 2022, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

62

Pe de altă parte, ea a decis, în temeiul articolului 113 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, să trimită prezenta cauză în fața Curții, în vederea atribuirii acesteia Marii Camere.

63

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 54 din CAAS, citit în lumina articolului 50 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune extrădării de către autoritățile dintr‑un stat membru a unui resortisant al unui stat terț către un alt stat terț în cazul în care, pe de o parte, acest resortisant a fost condamnat definitiv într‑un alt stat membru pentru aceleași fapte precum cele vizate în cererea de extrădare și a executat pedeapsa care a fost pronunțată în acest stat membru și, pe de altă parte, cererea de extrădare se întemeiază pe un tratat bilateral de extrădare care limitează domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în statul membru solicitat.

64

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul ne bis in idem constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, care este consacrat în prezent la articolul 50 din cartă (Hotărârea din 22 martie 2022, bpost,C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 22, precum și Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții, C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 28).

65

În plus, acest principiu, consacrat și la articolul 54 din CAAS, rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre. Prin urmare, acest din urmă articol trebuie să fie interpretat în lumina articolului 50 din cartă, căruia îi asigură respectarea conținutului esențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Notificare roșie a Interpol, punctul 70 și jurisprudența citată).

66

Având în vedere îndoielile exprimate de instanța de trimitere și expuse la punctele 47-53 din prezenta hotărâre, trebuie examinate, într‑o primă etapă, elementele de interpretare referitoare la articolul 54 din CAAS, înainte de a se analiza eventuala incidență, pentru aplicarea acestui articol în litigiul principal, a Tratatului de extrădare Germania‑SUA, precum și a articolului 351 primul paragraf TFUE.

67

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea Notificare roșie a Interpol, punctul 77 și jurisprudența citată).

68

Astfel cum reiese din modul său de redactare, articolul 54 din CAAS se opune ca o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unui stat membru să facă obiectul urmăririi penale într‑un alt stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor acestui din urmă stat.

69

În speță, instanța de trimitere solicită în mod specific Curții să se pronunțe, pe de o parte, cu privire la aplicarea acestei dispoziții în ceea ce privește o cerere formală de extrădare și, pe de altă parte, cu privire la aspectul dacă noțiunea de „persoană” prevăzută la această dispoziție include un resortisant al unui stat terț.

70

În această privință, în primul rând, este necesar să se considere că noțiunea de „urmărire penală”, în sensul articolului 54 din CAAS, acoperă o cerere de extrădare. Astfel, după cum a constatat în esență domnul avocat general la punctul 46 din concluzii, în condițiile în care arestarea provizorie a unei persoane care face obiectul unei notificări roșii a Interpol, al cărei obiectiv este de a permite eventuala extrădare a acestei persoane către un stat terț, se încadrează în această noțiune, același lucru este valabil a fortiori în ceea ce privește executarea unei cereri de extrădare, din moment ce o asemenea executare constituie un act al unui stat membru care contribuie la desfășurarea efectivă a urmăririi penale în statul terț în cauză.

71

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă noțiunea de „persoană” prevăzută la articolul 54 din CAAS include un resortisant al unui stat terț, trebuie să se arate că acest articol garantează protecția principiului ne bis in idem atunci când împotriva „[unei] persoan[e]” a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unui stat membru.

72

Prin urmare, trebuie să se constate mai întâi că textul articolului 54 din CAAS nu stabilește o condiție referitoare la faptul de a avea cetățenia unui stat membru.

73

Apoi, această concluzie este confirmată de contextul acestei dispoziții.

74

Astfel, articolul 50 din cartă, în lumina căruia trebuie interpretat articolul 54 din CAAS, prevede că „nimeni” nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea. În consecință, nici articolul 50 din cartă nu stabilește o legătură cu calitatea de cetățean al Uniunii. Pe de altă parte, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 49 din concluzii, acest articol 50 nu figurează în titlul V din cartă, referitor la „[d]repturile cetățenilor”, ci în titlul VI din aceasta, referitor la „[j]ustiți[e]”.

75

În sfârșit, interpretarea articolului 54 din CAAS potrivit căreia noțiunea de „persoană” prevăzută la această dispoziție include un resortisant al unui stat terț este de asemenea susținută de obiectivele urmărite de dispoziția menționată.

76

Astfel, pe de o parte, reiese din jurisprudență că prin principiul ne bis in idem enunțat la articolul amintit se urmărește să se evite, în spațiul de libertate, securitate și justiție, ca o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă să fie urmărită pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state membre, în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație, pentru a se garanta securitatea juridică prin respectarea deciziilor organelor publice rămase definitive (a se vedea în acest sens Hotărârea Notificare roșie a Interpol, punctul 79).

77

Pe de altă parte, Curtea a statuat că, fiind un corolar al principiului autorității de lucru judecat, principiul ne bis in idem are ca obiect garantarea securității juridice și a echității, asigurându‑se că, odată ce o persoană a fost anchetată și, după caz, condamnată, această persoană are certitudinea că nu va fi anchetată din nou pentru aceeași infracțiune (Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții, C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 62). Articolul 54 din CAAS asigură astfel pacea civică a persoanelor care, după ce au fost urmărite penal, au fost judecate definitiv (Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții, C‑467/04, EU:C:2006:610, punctul 27).

78

Prin urmare, având în vedere obiectivele urmărite de articolul 54 din CAAS, este necesar să se considere că aplicarea acestei dispoziții nu poate fi limitată numai la resortisanții unui stat membru, această dispoziție urmărind, mai larg, să garanteze că oricine a fost condamnat și a executat pedeapsa sau, după caz, a fost achitat definitiv într‑un stat membru se poate deplasa în interiorul spațiului Schengen fără a se teme că va fi din nou urmărit pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski, C‑486/14, EU:C:2016:483, punctul 45).

79

Mai trebuie să se adauge că în ședință s‑a ridicat problema dacă este relevant caracterul legal sau nelegal al șederii lui HF la momentul arestării sale pentru a se stabili dacă el intră sau nu sub incidența articolului 54 din convenția menționată.

80

Or, un atare element este lipsit de incidență asupra aplicării articolului 54 din CAAS. Astfel, chiar dacă șederea persoanei în cauză nu ar fi sau nu ar mai fi legală la momentul arestării sale, această împrejurare nu ar determina excluderea sa de la beneficiul protecției conferite de acest articol.

81

Este adevărat că, după cum s‑a arătat la punctul 76 din prezenta hotărâre, principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 54 din CAAS are ca scop printre altele să garanteze unei persoane împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unui stat membru că se poate deplasa în interiorul spațiului Schengen fără a se teme că va fi din nou urmărită pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru.

82

Însă din dispoziția menționată nu reiese nicidecum că, în ceea ce privește resortisanții statelor terțe, beneficiul dreptului fundamental prevăzut de aceasta ar fi subordonat respectării unor condiții referitoare la caracterul legal al șederii lor sau la beneficierea de un drept la liberă circulație în cadrul spațiului Schengen. Astfel, singura cerință prevăzută de dispoziția amintită și aplicabilă în toate situațiile este cea de a fi fost pronunțată o hotărâre definitivă împotriva ei într‑un proces pe teritoriul unuia dintre statele membre, înțelegându‑se că, în caz de condamnare, pedeapsa trebuie să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor statului care a pronunțat sentința.

83

Trebuie să se sublinieze de asemenea că nicio altă dispoziție a CAAS nu subordonează aplicarea articolului 54 din aceasta unor condiții referitoare la caracterul legal al șederii persoanei în cauză sau la beneficierea de un drept la liberă circulație în cadrul spațiului Schengen. În plus, în timp ce această dispoziție face parte din titlul III din CAAS, denumit „Poliția și securitatea”, dispozițiile referitoare la condițiile de circulație a străinilor figurează în titlul II din această convenție, denumit „Eliminarea controalelor la frontierele interne și circulația persoanelor”.

84

Pe de altă parte, după cum s‑a amintit la punctele 76 și 77 din prezenta hotărâre, principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 54 din CAAS urmărește de asemenea să garanteze securitatea juridică în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, prin respectarea deciziilor organelor publice ale statelor membre rămase definitive.

85

Or, protecția oricărei persoane împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unui stat membru, independent de cetățenia sa și de legalitatea șederii sale, împotriva unor noi urmăriri penale pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru contribuie la realizarea acestui obiectiv.

86

Rezultă că, într‑o cauză precum cea principală, indiferent dacă persoana respectivă se afla sau nu în situație de ședere legală la momentul arestării sale și, prin urmare, indiferent dacă beneficia sau nu de un drept la liberă circulație în temeiul articolului 20 alineatul (1) din CAAS, trebuie să se considere că ea intră sub incidența articolului 54 din aceasta.

87

Această constatare nu este repusă în discuție de faptul că, așa cum subliniază instanța de trimitere, în Hotărârea Notificare roșie a Interpol, Curtea s‑a referit în mai multe rânduri la dreptul la liberă circulație în sensul articolului 21 TFUE.

88

Astfel, din această hotărâre, în special din cuprinsul punctelor 89-93 și 106 din aceasta, rezultă că, în hotărârea menționată, Curtea a interpretat articolul 54 din CAAS numai în lumina articolului 50 din cartă, iar nu a articolului 21 TFUE. Pe de altă parte, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 52 din concluzii, trimiterile la articolul 21 TFUE conținute în această hotărâre se explică prin împrejurările cauzei în care ea a fost pronunțată, în care un resortisant german se plângea de faptul că publicarea unei notificări roșii a Interpol care îl viza îl împiedica să își exercite dreptul la liberă circulație în temeiul acestui articol, în măsura în care nu se putea deplasa într‑un alt stat membru decât Republica Federală Germania fără a se expune unui risc de arestare.

89

De altfel, în Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic (C‑129/14 PPU, EU:C:2014:586, punctele 61-63), Curtea nu a formulat nicio rezervă cu privire la aplicabilitatea în litigiul principal a articolului 54 din CAAS, citit în lumina articolului 3 alineatul (2) TUE, în condițiile în care acel litigiu privea, ca și cauza principală, un resortisant sârb care nu beneficia de dreptul la liberă circulație garantat la articolul 21 TFUE.

90

Rezultă că articolul 54 din CAAS, citit în lumina articolului 50 din cartă, se opune extrădării de către autoritățile dintr‑un stat membru a unui resortisant al unui stat terț către un alt stat terț în cazul în care, pe de o parte, împotriva acestui resortisant a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul altui stat membru pentru aceleași fapte precum cele vizate în cererea de extrădare și, pe de altă parte, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată conform legilor acestui alt stat membru.

91

Această interpretare a articolului 54 din CAAS nu poate fi repusă în discuție de argumentele, invocate de Parchetul General din München și de guvernul german atât în observațiile lor scrise, cât și în ședință, potrivit cărora, în cazul unei cereri de extrădare a unui resortisant al unui stat terț către un alt stat terț, articolul menționat ar trebui interpretat în mod restrictiv pentru a garanta buna funcționare a justiției și eficacitatea urmăririi penale. În acest context, persoanele interesate respective au rezerve cu privire la aspectul dacă procedura care s‑a desfășurat în fața instanțelor slovene a luat în considerare toate elementele pertinente pentru a judeca faptele săvârșite de HF în perioada examinată de aceste instanțe, în special anumite informații de care ar fi dispus autoritățile din Statele Unite.

92

În această privință trebuie amintit că atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au în dreptul Uniunii o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare (Hotărârea din 15 octombrie 2019, Dorobanțu, C‑128/18, EU:C:2019:857, punctul 46 și jurisprudența citată).

93

În ceea ce privește în special articolul 54 din CAAS, Curtea a statuat că acesta implică în mod necesar existența unei încrederi reciproce a statelor membre în sistemul de justiție penală al fiecăruia dintre ele și ca fiecare dintre aceste state să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită. Această încredere reciprocă necesită ca autoritățile competente în cauză din al doilea stat membru să accepte o decizie definitivă care a fost pronunțată pe teritoriul primului stat membru, astfel cum a fost comunicată acestor autorități (a se vedea în acest sens Hotărârea Notificare roșie a Interpol, punctul 80 și jurisprudența citată).

94

Or, întrucât ar echivala cu a permite desfășurarea unor urmăriri penale multiple împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte ca acelea pentru care a fost condamnată definitiv sau achitată definitiv într‑un alt stat membru, o interpretare a articolului 54 din CAAS precum cea recomandată de Parchetul General din München și de guvernul german ar repune în discuție, în raporturile dintre statele membre, însuși fundamentul spațiului de libertate, securitate și justiție ca spațiu fără frontiere interne și ar încălca principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală pe care se întemeiază această dispoziție.

95

Instanța de trimitere urmărește de asemenea să afle dacă faptul, pe de o parte, că Acordul UE‑SUA nu prevede un motiv de refuz întemeiat pe principiul ne bis in idem și, pe de altă parte, că Tratatul de extrădare Germania‑SUA limitează domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în statul solicitat poate avea incidență asupra răspunsului care trebuie dat la întrebarea preliminară.

96

În această privință, din articolul 1 din Acordul UE‑SUA rezultă că Uniunea și Statele Unite s‑au angajat, în conformitate cu dispozițiile acestui acord, să își consolideze cooperarea „în contextul relațiilor aplicabile între statele membre și Statele Unite ale Americii în materie de extrădare a infractorilor”.

97

Pe de altă parte, din articolul 3, intitulat „Domeniul de aplicare a prezentului acord în legătură cu tratatele bilaterale de extrădare încheiate cu statele membre”, rezultă că dispozițiile Acordului UE‑SUA care figurează la articolele 4-14 din acesta înlocuiesc sau completează, în condițiile și în modalitățile prevăzute la acest articol 3, dispozițiile tratatelor bilaterale de extrădare încheiate între statele membre și Statele Unite.

98

Prin urmare, Acordul UE‑SUA se aplică relațiilor existente între statele membre și Statele Unite în materie de extrădare, și anume relațiilor reglementate de tratatele bilaterale de extrădare în vigoare, precum Tratatul de extrădare Germania‑SUA. După cum arată Comisia Europeană, acordul menționat oferă astfel un cadru comun aplicabil procedurilor de extrădare către Statele Unite, în care se încadrează tratatele bilaterale de extrădare existente.

99

În plus, articolul 16 din Acordul UE‑SUA prevede, la alineatul (1), că acesta se aplică infracțiunilor săvârșite atât înainte, cât și după data intrării sale în vigoare, și anume 1 februarie 2010, și, la alineatul (2), că se aplică cererilor de extrădare formulate după această dată de intrare în vigoare.

100

Or, în măsura în care acest acord nu prevede în mod direct o procedură de extrădare, ci se întemeiază pe procedurile de extrădare prevăzute în tratatele bilaterale de extrădare în vigoare, cererile de extrădare prevăzute la articolul 16 alineatul (2) din acesta trebuie formulate în mod necesar în temeiul unui tratat bilateral de extrădare dintre un stat membru și Statele Unite, precum Tratatul de extrădare Germania‑SUA.

101

Rezultă că Acordul UE‑SUA este aplicabil unei proceduri de extrădare precum cea în discuție în litigiul principal, întrucât cererea de extrădare a fost formulată în temeiul Tratatului de extrădare Germania‑SUA ulterior intrării în vigoare a acestui acord (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 32).

102

Desigur, Acordul UE‑SUA nu prevede în mod explicit că aplicabilitatea principiului ne bis in idem ar permite autorităților statelor membre să refuze o extrădare solicitată de Statele Unite (Hotărârea Notificare roșie a Interpol, punctul 97).

103

Însă articolul 17 alineatul (2) din Acordul UE‑SUA vizează situațiile în care principiile constituționale ale statului solicitat sau hotărârile judecătorești definitive cu caracter obligatoriu pentru statul respectiv pot să îl împiedice să își execute obligația de extrădare și în care nici Acordul UE‑SUA, nici tratatul bilateral aplicabil nu permit soluționarea cazului, prevăzând că, în atare situații, statul solicitat și statul solicitant recurg la consultări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 40).

104

Prin urmare, acest articol 17 alineatul (2) permite, în principiu, ca un stat membru să rezerve, fie în temeiul normelor din dreptul său constituțional, fie în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive cu caracter obligatoriu, un tratament special persoanelor care au fost deja judecate definitiv pentru aceeași infracțiune pentru care se solicită extrădarea, interzicând această extrădare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti, C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 41). El constituie astfel un temei juridic autonom și subsidiar pentru aplicarea principiului ne bis in idem în cadrul unei cereri de extrădare adresate de Statele Unite unui stat membru atunci când tratatul bilateral aplicabil nu permite soluționarea acestui caz.

105

Instanța de trimitere arată totuși că, deși articolul 8 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA prevede că extrădarea nu se acordă dacă persoana urmărită penal a fost deja judecată definitiv de autoritățile competente din statul solicitat pentru infracțiunea pentru care se solicită extrădarea, acesta nu are în vedere o asemenea posibilitate în prezența unei hotărâri definitive intervenite într‑un alt stat.

106

Competența de care dispun statele membre de a adopta norme referitoare la procedurile de extrădare trebuie exercitată însă în conformitate cu dreptul Uniunii, din care fac parte articolul 54 din CAAS și articolul 50 din cartă, aplicabil în litigiul principal având în vedere constatările efectuate la punctele 86 și 101 din prezenta hotărâre. Astfel, rezultă din jurisprudența Curții că, deși, în lipsa unor norme ale dreptului Uniunii care să reglementeze procedurile de extrădare către un stat terț, statele membre rămân competente să adopte asemenea norme, aceleași state membre sunt obligate să își exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Notificare roșie a Interpol, punctul 100 și jurisprudența citată).

107

Or, în decizia de trimitere, instanța de trimitere arată că articolul 8 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA trebuie interpretat în sensul că exclude hotărârile pronunțate în celelalte state membre.

108

În cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare conformă, principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor de drept al Uniunii obligația să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 37 și jurisprudența citată].

109

În această privință, Curtea a statuat, în ceea ce privește principiul ne bis in idem, consacrat la articolul 50 din cartă, că această dispoziție este dotată cu un efect direct (Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții, C‑537/16, EU:C:2018:193, punctul 68, precum și Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 38). Având în vedere jurisprudența amintită la punctul 65 din prezenta hotărâre, același lucru este valabil în ceea ce privește articolul 54 din CAAS.

110

În consecință, așa cum impune jurisprudența citată la punctul 108 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 54 din CAAS și al articolului 50 din cartă în litigiul principal, lăsând neaplicată, din oficiu, orice dispoziție din Tratatul de extrădare Germania‑SUA care este incompatibilă cu principiul ne bis in idem consacrat la aceste articole, fără a trebui să aștepte ca Republica Federală Germania să procedeze la o eventuală renegociere a tratatului menționat.

111

Este lipsit de relevanță în această privință faptul că, după cum susține instanța de trimitere, Republica Federală Germania și Statele Unite au convenit, în cadrul negocierilor privind acest tratat de extrădare care au avut loc în cursul anului 1978, că hotărârile pronunțate în state terțe nu ar împiedica extrădarea. Astfel, fără a aduce atingere examinării articolului 351 TFUE la punctele 115-127 din prezenta hotărâre, un asemenea angajament nu poate prevala asupra obligațiilor care decurg pentru acest stat membru din dispozițiile dreptului Uniunii citate la punctul precedent din prezenta hotărâre de la intrarea lor în vigoare.

112

Trebuie să se adauge că, în ipoteza în care este exclusă o interpretare a dispozițiilor relevante ale Tratatului de extrădare Germania‑SUA care să fie conformă cu articolul 54 din CAAS și cu articolul 50 din cartă, așa cum au fost interpretate la punctul 90 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că acest tratat nu permite soluționarea unei probleme referitoare la aplicarea principiului ne bis in idem precum cea invocată în litigiul principal, motiv pentru care această problemă trebuie soluționată în temeiul articolului 17 alineatul (2) din Acordul UE‑SUA, citit în lumina articolului 50 menționat.

113

Astfel, având în vedere constatarea prezentată la punctul 104 din prezenta hotărâre și după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 67 și 68 din concluzii, o hotărâre judecătorească precum hotărârea Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) din 6 iulie 2012 poate intra sub incidența articolului 17 alineatul (2) din Acordul UE‑SUA, din moment ce rezultă din însuși modul de redactare a acestei dispoziții că o hotărâre judecătorească definitivă cu caracter obligatoriu poate împiedica executarea obligației de extrădare ce revine statului solicitat într‑o situație în care tratatul bilateral de extrădare încheiat între statul membru în cauză și Statele Unite nu permite soluționarea problemei privind aplicarea principiului ne bis in idem.

114

Rezultă că împrejurarea că Tratatul de extrădare Germania‑SUA limitează domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în statul solicitat nu poate repune în discuție aplicabilitatea articolului 54 din CAAS într‑un litigiu precum cel principal, care rezultă din interpretarea acestei dispoziții efectuată la punctul 90 din prezenta hotărâre.

115

Trebuie să se examineze de asemenea dacă, după cum arată instanța de trimitere, articolul 351 primul paragraf TFUE poate fi interpretat în sensul că Tratatul de extrădare Germania‑SUA nu este afectat de dispozițiile dreptului Uniunii, astfel încât autoritățile germane să poată admite cererea de extrădare în discuție în litigiul principal fără a încălca dreptul Uniunii.

116

Potrivit articolului 351 primul paragraf TFUE, dispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unu sau mai multe state membre, pe de o parte, și unu sau mai multe state terțe, pe de altă parte.

117

Trebuie să se constate că, după cum recunoaște însăși instanța de trimitere, această dispoziție, dacă se ia în considerare strict modul său de redactare, nu este aplicabilă în litigiul principal, din moment ce Tratatul de extrădare Germania‑SUA a fost semnat la 20 iunie 1978 și a intrat în vigoare la 30 iulie 1980, și anume ulterior datei de 1 ianuarie 1958.

118

Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă această dispoziție nu trebuie interpretată larg, în sensul că vizează și convențiile încheiate de un stat membru ulterior datei de 1 ianuarie 1958 sau datei aderării sale, dar anterior datei la care Uniunea a devenit competentă în domeniul vizat de aceste convenții.

119

În această privință trebuie să se constate că articolul 351 primul paragraf TFUE este o normă care poate, în cazul în care sunt întrunite condițiile de aplicare a acesteia, să permită derogări de la aplicarea dreptului Uniunii, inclusiv a dreptului primar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 301, precum și jurisprudența citată).

120

Or, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că excepțiile sunt de strictă interpretare pentru ca regulile generale să nu fie golite de conținut (Hotărârea din 26 februarie 2015, Wucher Helicopter și Euro‑Aviation Versicherung, C‑6/14, EU:C:2015:122, punctul 24, precum și jurisprudența citată).

121

O atare interpretare strictă se impune în special în ceea ce privește articolul 351 primul paragraf TFUE, din moment ce această dispoziție nu permite să se deroge de la un principiu concret, ci de la aplicarea oricăreia dintre dispozițiile tratatelor.

122

În plus, o asemenea interpretare strictă se impune și în raport cu obligația ce revine statelor membre, în temeiul articolului 351 al doilea paragraf TFUE, de a recurge la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile existente între o convenție și tratate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2009, Comisia/Austria, C‑205/06, EU:C:2009:118, punctul 45, Hotărârea din 3 martie 2009, Comisia/Suedia, C‑249/06, EU:C:2009:119, punctul 45, precum și Hotărârea din 22 octombrie 2020, Ferrari, C‑720/18 și C‑721/18, EU:C:2020:854, punctul 67).

123

Mai mult, referirea, în articolul 351 primul paragraf TFUE, la data de 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele aderente, la data aderării lor a fost inserată prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999. Astfel, articolul 234 din Tratatul CE utiliza până atunci formula „înainte de intrarea în vigoare a prezentului tratat”.

124

Prin urmare, atunci când, în cursul negocierii Tratatului de la Amsterdam, statele membre au modificat ceea ce este în prezent articolul 351 primul paragraf TFUE, ele au decis să stabilească drept date relevante data de 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele aderente, data aderării lor. Acest text nu a făcut obiectul unor modificări la momentul adoptării Tratatelor de la Nisa și de la Lisabona.

125

Deși la momentul încheierii acestor tratate erau deja conștiente de faptul că competențele Uniunii pot evolua în timp în mod semnificativ, inclusiv în domenii care făceau obiectul unor convenții pe care le încheiaseră cu state terțe, statele membre nu au prevăzut posibilitatea de a lua în considerare, în scopul articolului 351 primul paragraf TFUE, data la care Uniunea a devenit competentă într‑un anumit domeniu.

126

Rezultă că această dispoziție derogatorie trebuie interpretată în sensul că nu vizează decât convențiile încheiate înainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele aderente, înainte de data aderării lor.

127

În consecință, articolul 351 primul paragraf TFUE nu este aplicabil Tratatului de extrădare Germania‑SUA.

128

Pentru a oferi un răspuns cât mai util posibil instanței de trimitere, trebuie amintit de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, criteriul pertinent pentru a aprecia existența aceleiași infracțiuni, în sensul articolului 50 din cartă, este cel al identității faptelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de împrejurări concrete indisolubil legate între ele care au condus la achitarea sau la condamnarea definitivă a persoanei în cauză. Astfel, acest articol interzice aplicarea, pentru fapte identice, a mai multe sancțiuni de natură penală la capătul diferitelor proceduri desfășurate în acest scop (Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 33 și jurisprudența citată).

129

Prin urmare, condiția privind existența aceleiași infracțiuni impune ca faptele materiale să fie identice. În schimb, principiul ne bis in idem nu are vocația de a se aplica atunci când faptele în cauză nu sunt identice, ci doar similare (Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 36).

130

Astfel, prin identitatea faptelor materiale se înțelege un ansamblu de împrejurări concrete care decurg din evenimente care sunt în esență aceleași, în sensul că presupun existența aceluiași autor și a unei legături indisolubile între ele în timp și spațiu (Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 37).

131

În speță, pe de o parte, din decizia de trimitere reiese că cererea de extrădare în discuție în litigiul principal vizează infracțiuni pe care HF le‑ar fi săvârșit între luna septembrie 2008 și luna decembrie 2013. Pe de altă parte, instanța de trimitere subliniază că faptele pentru care HF a fost judecat definitiv în Slovenia sunt identice cu cele vizate de această cerere de extrădare, în măsura în care în aceasta sunt descrise infracțiuni săvârșite până în luna iunie 2010. Astfel, instanța amintită arată că condamnarea pronunțată de instanțele slovene acoperă doar o parte din faptele care fac obiectul cererii de extrădare menționate.

132

Or, întrebarea adresată în prezenta cauză se întemeiază pe premisa potrivit căreia faptele vizate de o cerere de extrădare sunt aceleași cu cele pentru care persoana urmărită a fost deja judecată definitiv de instanțele dintr‑un alt stat membru.

133

În această privință, revine instanței de trimitere, singura competentă să se pronunțe asupra situației de fapt, iar nu Curții, sarcina de a stabili dacă faptele care fac obiectul cererii de extrădare în discuție în litigiul principal sunt aceleași cu cele care au fost judecate definitiv de instanțele slovene (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții,C‑467/04, EU:C:2006:610, punctul 56, precum și Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 38). În aceste condiții, Curtea poate furniza instanței menționate elemente de interpretare a dreptului Uniunii în cadrul aprecierii identității faptelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții, C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 42).

134

În acest scop, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 128-130 din prezenta hotărâre, trebuie să se precizeze, pe de o parte, că principiul ne bis in idem, în sensul articolului 54 din CAAS, citit în lumina articolului 50 din cartă, nu poate împiedica extrădarea în ceea ce privește infracțiunile pretins săvârșite de persoana în cauză ale căror elemente de fapt s‑ar situa, potrivit aprecierilor instanței din statul membru solicitat având în vedere dosarul de care dispune aceasta, în afara perioadei luate în considerare în vederea condamnării de către instanțele dintr‑un alt stat membru.

135

Pe de altă parte, principiul ne bis in idem nu poate acoperi eventualele infracțiuni vizate de cererea de extrădare care, deși au fost săvârșite în perioada luată în considerare în vederea acestei condamnări, ar privi alte fapte materiale decât cele care au făcut obiectul condamnării menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello, C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 50).

136

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 54 din CAAS, citit în lumina articolului 50 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune extrădării de către autoritățile dintr‑un stat membru a unui resortisant al unui stat terț către un alt stat terț în cazul în care, pe de o parte, acest resortisant a fost condamnat definitiv într‑un alt stat membru pentru aceleași fapte precum cele vizate în cererea de extrădare și a executat pedeapsa care a fost pronunțată în acest alt stat membru și, pe de altă parte, cererea de extrădare se întemeiază pe un tratat bilateral de extrădare care limitează domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în statul membru solicitat.

137

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013, citit în lumina articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

trebuie interpretat în sensul că

se opune extrădării de către autoritățile dintr‑un stat membru a unui resortisant al unui stat terț către un alt stat terț în cazul în care, pe de o parte, acest resortisant a fost condamnat definitiv într‑un alt stat membru pentru aceleași fapte precum cele vizate în cererea de extrădare și a executat pedeapsa care a fost pronunțată în acest alt stat membru și, pe de altă parte, cererea de extrădare se întemeiază pe un tratat bilateral de extrădare care limitează domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem la hotărârile pronunțate în statul membru solicitat.