—

pentru New Media Online GmbH, de M. Hetzenauer, Rechtsanwältin;

—

pentru guvernul suedez, de A. Falk și de N. Otte Widgren, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de G. Braun și de A. Marcoulli, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) și a articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO L 95, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între New Media Online GmbH, cu sediul în Innsbruck (Austria), pe de o parte, și Bundeskommunikationssenat, pe de altă parte, cu privire la decizia Kommunikationsbehörde Austria (Autoritatea Austriacă de Comunicații) de a califica o parte a serviciilor propuse de reclamanta din litigiul principal drept „serviciu mass‑media audiovizual la cerere” supus, în consecință, obligației de notificare prevăzute de reglementarea relevantă.

3

Potrivit considerentelor (10), (11), (21), (22), (24) și (28) ale Directivei 2010/13:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 din Directiva 2010/13, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1):

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

5

Articolul 2 din Legea privind serviciile mass‑media audiovizuale (Audiovisuelle Mediendienste‑Gesetz, BGBl. I, 84/2001), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „AMD‑G”), intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei legi:

[…]

[…]”

6

Articolul 9 din AMD‑G, intitulat „Servicii supuse obligației de notificare”, prevede la alineatul 1:

„Operatorii de televiziune, în măsura în care nu sunt supuși unei obligații de autorizare în temeiul articolului 3 alineatul 1, precum și furnizorii de servicii mass‑media la cerere trebuie să notifice propria activitate la autoritatea de reglementare cel târziu cu două săptămâni înainte de începerea acesteia.”

7

Reclamanta din litigiul principal administrează, la adresa de internet http://www.tt.com, ziarul disponibil online „Tiroler Tageszeitung online”. Pe acest site internet, care include în principal articole de presă scrisă, figura, la data faptelor din litigiul principal, un link către un subdomeniu, http://video.tt.com, intitulat „Video” (denumit în continuare „subdomeniu înregistrări video”), care ducea la o pagină pe care puteau fi accesate, cu ajutorul unui catalog de căutare, peste 300 de înregistrări video.

8

Înregistrările video puse astfel la dispoziție online prezentau știri de tip redacțional cu durate diferite, de la 30 de secunde până la câteva minute, care priveau subiecte variate, precum printre altele manifestări și evenimente locale, întrebări adresate trecătorilor cu privire la teme actuale, manifestări sportive, trailere ale filmelor, instrucțiuni de bricolaj pentru copii sau înregistrări video ale unor cititori selecționate de redacție. Un număr foarte mic dintre înregistrările video propuse în subdomeniul înregistrări video aveau legătură cu articolele care figurau pe site‑ul internet al ziarului Tiroler Tageszeitung.

9

Prin decizia din 9 octombrie 2012, Kommunikationsbehörde Austria (Autoritatea Austriacă de Comunicații) a constatat că, în ceea ce privește subdomeniul înregistrări video, reclamanta din litigiul principal organiza un serviciu mass‑media audiovizual la cerere, în sensul dispozițiilor articolului 2 punctul 3 coroborat cu articolul 2 punctul 4 din AMD‑G, care este supus obligației de notificare prevăzute la articolul 9 alineatul 1 din AMD‑G. Subdomeniul înregistrări video ar avea un caracter specific transmisiilor de televiziune și ar îndeplini o funcție autonomă în raport cu restul site‑ului internet al ziarului Tiroler Tageszeitung. Acesta ar întruni criteriul care constă în a avea ca scop principal furnizarea de programe în scop informativ, de divertisment sau educativ, pentru public. În consecință, potrivit Autorității Austriece de Comunicații, subdomeniul înregistrări video ar intra în domeniul de aplicare al AMD‑G și sub incidența cerințelor sale normative.

10

Reclamanta din litigiul principal a contestat această apreciere și a introdus o acțiune la Bundeskommunikationssenat. Acesta a respins acțiunea respectivă prin decizia din 13 decembrie 2012 pentru motivele prezentate de Autoritatea Austriacă de Comunicații.

11

Reclamanta din litigiul principal a sesizat ulterior Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria). În fața acestei instanțe, ea arată că conținuturile audiovizuale accesibile în subdomeniul înregistrări video nu sunt decât o completare a site‑ului său internet principal și că nu au forma unui serviciu mass‑media audiovizual. Pe de altă parte, susține că înregistrările video de scurtă durată furnizate în cadrul subdomeniului înregistrări video nu sunt comparabile, din punctul de vedere al formei și al conținutului lor, cu oferta transmisiilor de televiziune.

12

Instanța de trimitere își pune, în primul rând, problema dacă înregistrările video propuse pot fi calificate drept „program”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13 și, mai exact, dacă galeria video în discuție în litigiul principal respectă exigența enunțată la dispoziția menționată, și anume că forma și conținutul său trebuie să fie comparabile cu cele ale transmisiilor de televiziune. Ea pleacă de la premisa că se poate presupune existența unei comparabilități între serviciul examinat și transmisiile de televiziune în cazul în care un asemenea serviciu este propus de acestea din urmă. Totuși, îndoielile instanței de trimitere provin din faptul că serviciul în discuție în litigiul principal constă în propunerea de înregistrări video de scurtă durată care corespund unor scurte secvențe extrase din buletine de informații și care, sub această formă, nu există în televiziunea „clasică”.

13

În al doilea rând, instanța de trimitere își pune problema dacă serviciul în discuție în litigiul principal are ca „scop principal” furnizarea către public de programe în scop informativ, de divertisment sau educativ. În opinia sa, Directiva 2010/13 nu permite stabilirea în mod clar a aspectului dacă calificarea unui serviciu drept serviciu mass‑media audiovizual în raport cu „scopul principal” depinde de întreaga gamă de servicii a furnizorului sau dacă este posibilă o examinare separată a fiecărui serviciu. Totuși, instanța de trimitere consideră că finalitatea acestei directive militează în favoarea celei de a doua abordări, întrucât, în caz contrar, extinzând gama serviciilor sale, un furnizor ar putea astfel să le sustragă din domeniul de aplicare al directivei menționate.

14

În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria)a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă noțiunea „program” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13 trebuie interpretată în sensul că include punerea la dispoziție, pe un subdomeniu al site‑ului internet al unui ziar, de înregistrări video de scurtă durată care corespund unor scurte secvențe extrase din buletine de informații locale, de sport sau de divertisment.

16

Trebuie arătat de la bun început că, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, înregistrările video în discuție în litigiul principal corespund unor buletine de informare cu durate diferite și care privesc subiecte diverse. Aceste înregistrări video se referă la reportaje cu privire la evenimente locale, printre altele în domeniile politicii, culturii, sportului și economiei.

17

În acest context, instanța de trimitere exprimă îndoieli privind problema dacă punerea la dispoziție a unor înregistrări video de scurtă durată care corespund unor scurte secvențe extrase din buletine de informații locale, de sport sau de divertisment este comparabilă cu „transmisiile de televiziune” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13, în condițiile în care o asemenea compilație de înregistrări video de scurtă durată nu a fost, până în prezent, propusă ca atare de transmisiile de televiziune tradiționale.

18

În această privință, trebuie amintit că, potrivit definiției prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13, noțiunea „program” vizează „un ansamblu de imagini în mișcare, […] care constituie un articol individual în cadrul unei grile sau al unui catalog realizat de un furnizor de servicii mass‑media și care este comparabil ca formă și conținut cu forma și conținutul transmisiilor de televiziune”.

19

Dispoziția menționată impune astfel comparabilitatea secvențelor video, precum cele în discuție în litigiul principal, cu forma și conținutul transmisiilor de televiziune, iar nu comparabilitatea unei compilații complete de înregistrări video de scurtă durată cu o grilă sau cu un catalog complet realizat de un operator de televiziune.

20

Pe de altă parte, împrejurarea că înregistrările video în discuție în litigiul principal sunt de scurtă durată nu este de natură să înlăture calificarea lor drept „program”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13. Astfel, această dispoziție nu conține nicio cerință referitoare la durata ansamblului de imagini vizate. În plus, după cum a subliniat Comisia Europeană, oferta transmisiilor de televiziune cuprinde, pe lângă programe de durată lungă sau medie, programe de scurtă durată.

21

În ceea ce privește posibilitatea utilizatorului de internet de a accesa înregistrarea video care îl interesează la momentul ales și la cerere individuală pe baza unui catalog realizat de operatorul ziarului online, care permite atât căutarea după rubrică, cât și căutarea înregistrărilor video celor mai vizionate sau celor mai actuale, ea nu aduce atingere faptului că, la fel ca un program televizat, înregistrările video în discuție în litigiul principal se adresează unui public larg și pot avea un impact clar asupra acestuia în sensul considerentului (21) al Directivei 2010/13. În rest, o asemenea posibilitate corespunde celei prevăzute în mod explicit în definiția serviciului mass‑media audiovizual la cerere, care figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2010/13. În consecință, modul de selecționare a înregistrărilor video în discuție în litigiul principal nu diferă de cel propus în cadrul serviciilor mass‑media audiovizuale la cerere care intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

22

În plus, după cum reiese din considerentele (11), (21) și (24) ale Directivei 2010/13, finalitatea acestei directive constă în a aplica, într‑un univers media deosebit de concurențial, aceleași norme în privința unor actori care se adresează aceluiași public și în a evita ca servicii mass‑media audiovizuale la cerere precum galeria video în discuție în litigiul principal să poată face o concurență neloială televiziunii tradiționale.

23

În această privință, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că o parte dintre înregistrările video accesibile în subdomeniul înregistrări video sunt produse de un organism regional de difuzare a programelor de televiziune, Tirol TV, și este în egală măsură accesibilă pe site‑ul internet al acestuia din urmă. Înregistrările video respective intră astfel în concurență cu serviciile de informare oferite de organisme regionale de difuzare a programelor de televiziune. O asemenea constatare este valabilă și în ceea ce privește înregistrările video de scurtă durată care nu se referă la actualități locale, ci la evenimente culturale sau sportive ori la reportaje cu scop recreativ, și care se află în concurență cu posturile de muzică, cu posturile cu specific sportiv și cu emisiunile de divertisment.

24

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că noțiunea „program” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13 trebuie interpretată în sensul că include punerea la dispoziție, pe un subdomeniu al site‑ului internet al unui ziar, de înregistrări video de scurtă durată care corespund unor scurte secvențe extrase din buletine de informații locale, de sport sau de divertisment.

25

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească criteriile pe baza cărora trebuie să se determine scopul principal, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2010/13, al unui serviciu de punere la dispoziție a unor înregistrări video oferit în cadrul versiunii electronice a unui ziar.

26

În această privință, din cuprinsul Directivei 2010/13 reiese că, în pofida elementelor audiovizuale pe care le conține, o versiune electronică a unui ziar nu trebuie să fie considerată un serviciu audiovizual dacă aceste elemente audiovizuale sunt secundare și servesc doar la completarea ofertei articolelor de presă scrisă.

27

Considerentul (22) al Directivei 2010/13 enunță astfel principiul potrivit căruia „serviciile în cazul cărora orice conținut audiovizual este doar ocazional și nu constituie scopul principal al acestora” nu corespund definiției „serviciului mass‑media audiovizual”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din această directivă. Considerentul (28) al directivei menționate precizează, la rândul său, că „versiunile electronice ale ziarelor și revistelor” sunt excluse din domeniul de aplicare al acesteia. Autoritățile austriece au decis astfel să nu califice site‑ul internet ale reclamantei din litigiul principal, privit în ansamblul său, drept serviciu mass‑media audiovizual.

28

Cu toate acestea, considerentul (28) al Directivei 2010/13 nu poate fi interpretat în sensul că un serviciu audiovizual trebuie exclus în mod sistematic din domeniul de aplicare al acestei directive pentru simplul motiv că operatorul site‑ului internet în care este inserat serviciul este o societate de editare a unui ziar online. O secțiune video care, în cadrul unui site internet unic, ar îndeplini condițiile pentru a fi calificată drept serviciu mass‑media audiovizual la cerere nu pierde această caracteristică pentru simplul motiv că este accesibilă pe site‑ul internet al unui ziar sau că este propusă în cadrul acestuia.

29

Astfel, o abordare care ar exclude din domeniul de aplicare al directivei menționate, în general, serviciile gestionate de editorii de ziare online din cauza caracterului lor multimedia, fără a efectua o apreciere de la caz la caz a „scopului principal” al serviciului în cauză, nu ar ține suficient seama de diversitatea situațiilor posibile și ar comporta riscul ca operatori care furnizează efectiv servicii mass‑media audiovizuale, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din această directivă, să poată utiliza un portal de informare multimedia pentru a se sustrage legislației care le este aplicabilă în acest domeniu.

30

În plus, o abordare de tip personal, întemeiată pe calitatea operatorului, care ar consta în luarea în considerare a tuturor serviciilor care sunt oferite de acesta pentru a efectua o evaluare a scopului lor respectiv și care ar avea drept consecință faptul că acest operator, pentru totalitatea serviciilor pe care le propune prin intermediul site‑ului său internet, fie este inclus în domeniul de aplicare al Directivei 2010/13, fie nu este inclus în acesta, nu ar permite să se aprecieze în mod corect situațiile particulare precum cele în care o întreprindere exercită activități în mai multe domenii, își extinde sfera activităților sau fuzionează cu o altă întreprindere.

31

În această privință, este necesar să se arate că una dintre finalitățile principale ale Directivei 2010/13 constă, potrivit considerentului (10) al acesteia, în ajungerea la un mediu concurențial echitabil pe piața serviciilor mass‑media audiovizuale. Rezultă că nu se poate condiționa calificarea „scopului principal” al unui site internet de aspectul dacă site‑ul internet vizat, privit în ansamblul său, ține de activitatea principală a unei întreprinderi sau de o activitate care nu are pentru aceasta decât un rol accesoriu.

32

Nivelul de protecție conferit consumatorilor nu poate fi, astfel, dependent de aspectul dacă același conținut de televiziune este oferit de o întreprindere pentru care acest conținut are doar un rol minor sau de o întreprindere pentru care conținutul respectiv reprezintă totalitatea ofertei sale.

33

În aceste condiții, trebuie să se privilegieze o abordare materială constând, potrivit termenilor articolului 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2010/13, în examinarea aspectului dacă serviciul în cauză are, ca atare și în mod independent de cadrul în care este propus, drept scop principal furnizarea de programe în scop informativ, de divertisment sau educativ pentru publicul larg.

34

În ceea ce privește cauza principală, revine instanței de trimitere sarcina să examineze dacă serviciul propus în subdomeniul înregistrări video are un conținut și o funcție autonome în raport cu cele ale articolelor de presă scrisă ale editorului ziarului online. Dacă aceasta este situația, serviciul respectiv intră în domeniul de aplicare al Directivei 2010/13. Dacă, în schimb, serviciul în cauză rezultă a fi accesoriul indisociabil al activității jurnalistice a acestui editor, în special datorită legăturilor pe care oferta audiovizuală le prezintă cu oferta textuală, el nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

35

În cadrul acestei analize, faptul că oferta audiovizuală în cauză este prezentată în domeniul principal al site‑ului internet vizat sau într‑un subdomeniu al acestuia nu poate fi determinant, în caz contrar existând riscul de a deschide calea către o eludare a normelor prevăzute de Directiva 2010/13 prin intermediul unei arhitecturi a acestui site internet create în acest scop.

36

În cauza principală, din afirmațiile instanței de trimitere, precum și din dosarul prezentat Curții pare să reiasă că foarte puține articole de presă au legătură cu secvențele video în cauză. În plus, potrivit indicațiilor care figurează în dosarul de care dispune Curtea, cea mai mare parte a acestor înregistrări video sunt accesibile și pot fi consultate independent de consultarea articolelor din versiunea electronică a ziarului. Aceste elemente tind să indice că serviciul în discuție în litigiul principal ar putea fi considerat ca având un conținut și o funcție autonome în raport cu cele ale activității jurnalistice a reclamantei din litigiul principal și, prin urmare, ca reprezentând un serviciu distinct de celelalte servicii oferite de aceasta. O asemenea apreciere este de competența instanței de trimitere.

37

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2010/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea scopului principal al unui serviciu de punere la dispoziție a unor înregistrări video oferit în cadrul versiunii electronice a unui ziar trebuie efectuată prin examinarea aspectului dacă acest serviciu, ca atare, are un conținut și o funcție autonome în raport cu cele ale activității jurnalistice a operatorului site‑ului internet în cauză și nu reprezintă doar o completare indisociabilă a acestei activități, în special datorită legăturilor pe care oferta audiovizuală le prezintă cu oferta textuală. Sarcina acestei aprecieri revine instanței de trimitere.

38

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: